PLANTE ȘI MEDICAMENTE

UTILIZATE IN TRATAREA
HIPERTENSIUNII ARTERIALE

MOTTO:
Prevenirea bolii este cheia sănătății.

1
ARGUMENT

Scopul lucrarii mele este acela de a sublinia îngrijirile acordate

bolnavului indiferent de boala acestuia.
Din planul de îngrijire ce l-am relatat în lucrare cât și din experiența
dobândită în practica din spital, am încercat să evidențiez faptul cănursingul
își are rădăcini în nevoile fundamentale ale individului învățând faptul că
orice ființă umană, bolnavă sau sănătoasă este motivată de dorința de a trăi.
Asistenta, este cea care trebuie să intre în pielea bolnavului, să
reprezinte dorința acestuia de a trăi pentru cel ce și-a pierdut speranța, să
devină glasul pentru cel care nu poata vorbi.
Trebuie să fie sursa de hrană spirituală pentru cel care nu are posibilitatea să
se documenteze.
În lucrare, pun accentul pe funcția îndeplinită de asistenta, aceea de a-l
ajuta pe omul bolnav să-și recaștige sănătatea pierdută, să o păstreze să-i
redea acestuia încrederea în propriile-i forțe fizice și verbale.
Scopul învățării acestei meserii este de a înarma viitoarele asistente cu
elemente de bază ale profesiunii lor.

2
CUPRINS:

INTRODUCERE
CAP. I APARATULUI CARDIO-VASCULAR
1.1 INIMA
1.2. FIZIOLOGIA APARATULUI CARDIO-VASCULAR
1.3. REGLAREA NERVOASĂ A CIRCULAŢIEI SANGVINE
CAP. II BOALA HIPERTENSIVĂ
2.1. HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ ESENŢIALA
2.2. ETIOPATOGENIE
2.3 SIMPTOMATOLOGIE
CAP. III TABLOU CLINIC
3.1.CLASIFICAREA HTA
CAP. IV INVESTIGATII
4.1 PROBE CLINICE
4.2. ALTE PROBE
CAP. V DIAGNOSTIC
5.1.DIAGNOSTICUL POZITIV
5.2.DIAGNOSTIC DIFERENTIAL
CAP. VI EVOLUŢIE ŞI COMPLICAŢII
CAP. VII TRATAMENT
7.1. TRATAMENTUL PREVENTIV
7.2 .TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC
7.3 .TRATAMENTUL MEDICAMENTOS
7.4.TRATAMENTUL Hipertensiunii arteriale cu ajutorul plantelor medicinale
7.4.1 PĂDUCELUL
7.4.2 VÂSCUL
7.4.3 USTUROIUL
7.4.4 TALPA GÂȘTEI
7.4.5 ALOE VERA

3
-Legea plantelor medicinale şi aromatice, nr 491/2003 publicatăîn Monitorul oficial, partea I,
nr 844/26.11. 2003

BIBLIOGRAFIE

4
INTRODUCERE

Există foarte puţineţări în lume care se pot lăuda cu o bogăţieaşa de mare de plante medicinale
precum sunt cele care cresc natural în România. Din păcate la noi acum nu se pune prea mare
bază pe tratamentele fito-terapeutice, cu toate că se cunoaşte faptul că 1 din 5 medicamente este
produs cu ajutorul acestor plante. Pentru o mulţime de medicamente s-au făcut cercetări în
laborator pentru a descoperi diverse substanţe chimice care să reproducă o parte din principiile
active ale plantelor medicinale. Într-adevăr acest lucru s-a reuşit, de cele mai multe ori. Cu toate
acestea medicamentele nu vor putea niciodată să reproducă în totalitate toate principiile active
din plantele medicinale şi nu vor avea prin urmare nici pe departe aceleaşicalităţi terapeutice ca
şi plantele medicinale.
În terapeutica care se practică acum s-a pus mare bază pe antibiotice. Deşi se cunosc efectele
secundare ale antibioticelor, totuşi se mai practică folosirea lor nejustificată în tratarea gripei,
virozelor, sau a altor boli produse de viruşi. Există foarte multe antibiotice, dar există şimulţi
bolnavi care nu se mai pot vindeca de ani de zile de un stafilococ folosind antibiotice.
Organismul acestor bolnavi nu mai răspunde la medicaţie deoarece şiagenţii patogeni s-au
diversificat, s-au adaptat şi astfel au putut anihila cele mai puternice antibiotice.
Există o vorbă înţeleaptă care spune că „Nu se trage cu tunul după muşte!". Ei bine, acum,
exact aşa se practică: pentru un microb minuscul se foloseşte o întreagă baterie de antibiotice
care nu fac altceva decât să producă un dezastru şi mai mare în organism prin desensibilizare şi
efectele secundare ale medicamentelor administrate.
Nu vreau să minimalizez rolul medicului şi nici al farmaciştilor, chimiştilorşi al celor care se
dedică cu pasiune pentru a căuta cele mai eficiente tratamente pentru boli diverse. În acelaşi timp
doresc să fac cunoscut că plantele medicinale sunt de mii de ani folosite de oameni pentru că s-
au dovedit valoroase şi valoarea lor rămâne neschimbată de-a lungul timpului. Indiferent cât de
complexe sunt medicamentele care se produc la ora actuală, plantele medicinale vor continua să
fie apreciate pentru puterea lor de a vindeca şi peste sute de ani, când multe medicamente de
sinteză, care acum sunt aproape divinizate şi ridicate în slăvi, vor fi de mult uitate.
Doresc din toată inima ca şi medicii să prescrie bolnavilor aceste plante minunate şi să accepte
că există tratamente cu plante medicinale pentru aproape toate afecţiunile, şi în special pentru
cele cronice.

CAPITOLUL I

ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA APARATULUI

CARDIO-VASCULAR

5
1.1 Inima

Inima, organul central al aparatului cardiovascular, este situată în mediastin – între cei
doi plămâni. Are forma unei piramide triunghiulare, cu axul îndreptat oblic în jos, la stânga
şi înainte. Astfel, 1/3 din inimă este situată la dreapta şi 2/3 la stânga planului mediosagital al
corpului. Greutatea inimii este de 250-300 g. Prezintă o faţă convexă, sternocostală, şi o faţă
plană, diafragmatică.
Cele două feţe se unesc printr-o margine mai ascuţită, marginea dreaptă. Marginea
stângă, rotunjită, vine în raport cu plămânul stâng. Baza inimii este situată posterior şi la
dreapta, aici găsindu-se vasele mari ale inimii. La baza inimii se află atriile, iar spre vârf,
ventriculele.
Pe suprafaţa inimii se găsesc o serie de şanţuri: două interventriculare şi două
atrioventriculare, numite şi şanţuri coronare, între atrii şi ventricule

Cavităţile inimii

6
 Atriile au formă cubică, o capacitate mai mică decât a ventriculelor, pereţii mai
subţirişi prezintă câte o prelungire, numite urechiuşe. La nivelul atriului drept se găsesc
orificiul venei cave superioare, orificiul venei cave inferioare, orificiul sinusului coronar,
orificiul urechiuşei drepte şi orificiul atrioventricular drept, prevăzut cu valva tricuspidă. La
nivelul atriului stâng sunt patru orificii de deschidere ale venelor pulmonare, orificiul de
deschidere al urechiuşei stângi şi orificiul atrioventricular prevăzut cu valva bicuspidă
(mitrală). Cele două atrii sunt separate prin septul interatrial.

Ventriculele au o formă piramidală triunghiulară, cu baza spre orificiul

atrioventricular. Pereţii lor nu sunt netezi, ci prezintă, pe faţa internă, trabecule. La baza
ventriculilor se află orificiile atrioventriculare — drept şi stâng —, fiecare prevăzut cu valva
atrioventriculară şi orificiile arteriale prin care ventriculul stâng comunică cu aorta, iar cel
drept, cu trunchiul pulmonar. Fiecare orificiu arterial este prevăzut cu trei valvule semilunare
sau sigmoide, care au aspect de cuib de rândunică. Cele două ventricule sunt separate prin
septul interventricular.

Arborele vascular

Arborele vascular este format din artere, vase prin care sâgele circulă dinspre inimă
spre ţesuturi şi organe, capilare, vase cu calibru foarte mic, la nivelul cărora se fac
schimburile între sânge şi diferitele ţesuturi, şi vene, prin care sângele este readus la inimă.

Arterele şi venele au în structura pereţilor lor trei tunici suprapuse, care, de la exterior
spre interior, sunt: adventicea, media şi intima. Calibrul arterelor scade de la inimă spre
periferie, cele mai mici fiind
arteriolele (în unele cazuri,
metarteriolele), care se continuă
cu capilarele.

Structura arterelor şi venelor

Tunica externă –
adventicea este formată din ţesut
conjunctiv, cu fibre de colagen şi
elastice. În structura adventicei
arterelor, ca şi la vene, există vase
mici de sânge care hrănesc
peretele vascular şi care pătrund
în tunica medie. în adventice se
găsesc şi fibre nervoase
vegetative, cu rol vasomotor.

Tunica medie are structură diferită, în funcţie de calibrul arterelor. La arterele mari,
numite artere de tip elastic, media este formată din lame elastice cu dispoziţie concentrică,
rare fibre musculare netede şi ţesut conjunctiv. în arterele mijlocii şi mici, numite artere de

7
tip muscular, media este groasă şi conţine numeroase fibre musculare netede, printre care
sunt dispersate fibre colagene şi elastice.

Tunica internă, intima, este alcătuită dintr-un rând de celule endoteliale turtite, aşezate
pe o membrană bazală. Intima se continuă cu endocardul ventriculilor.

Peretele venelor, al căror calibru creşte de la periferie spre intimă, are in structura sa
aceleaşi trei tunici ca şi la artere, cu câteva deosebiri. în venele situate sub nivelul cordului,
unde sângele circulă în sens opus gravitaţiei, endoteliul acoperă din loc in loc valvule în
formă de cuib de rândunică, ce au rolul de a fragmenta şi direcţiona coloana de sânge.

Structura capilarelor

Sunt vase de calibru mic, răspândite în toate ţesuturile şi organele. În structura lor, se
disting, la exterior, un strat format din ţesut conjunctiv cu fibre colagene şi de reticulină, în
care se găsesc şi fibre nervoase vegetative, iar la interior, un endoteliu format dintr-un singur
strat de celule turtite, aşezate pe membrana bazală.

În ficat şi în glandele endocrine există capilare de tip special, numite sinusoide; ele au
calibru mai mare, peretele întrerupt din loc în loc, ceea ce favorizează schimburile, şi un
lumen neregulat, prezentând dilatări şi strâmtorări.

Marea şi mica circulaţie

În alcătuirea arborelui vascular se disting două teritorii de circulaţie: circulaţia mare

— sistemică, şi circulaţia mică — pulmonară.

Circulaţia mică
Circulaţia pulmonară începe în ventriculul drept, prin trunchiul arterei pulmonare,
care transportă spre plămân sânge cu CO2.
Trunchiul pulmonar se împarte în cele două artere pulmonare, care duc sângele cu
CO2 spre reţeaua capilară din jurul alveolelor, unde îl cedează alveolelor care-l elimină prin
expiraţie. Sângele cu O2 este colectat de venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân.
Cele patru vene pulmonare sfârşesc în atriul stâng.
Circulaţia mare
Circulaţia sistemică începe în ventriculul stâng, prin artera aortă care transportă
sângele cu O2 şi substanţe nutritive spre ţesuturi şi organe. De la nivelul acestora, sângele
încărcat cu CO2 este preluat de cele două vene cave care îl duc în atriul drept.

Sistemul aortic

Este format din artera aortă şi din ramurile ei, care irigă toate ţesuturile şi organele
corpului omenesc.

8
 Sistemul aortic începe din ventriculul stâng cu aorta ascendentă, din care se desprind
cele două artere coronare. După ce urcă 5-6 cm, se curbează şi formează arcul aortic, care se
continuă cu aorta descendentă, subîmpărţită în toracală şi abdominală. Terminal, aorta
abdominală se bifurcă în arterele iliace comune, stângă şi dreaptă.

Ramurile arcului aortic

Dinspre dreapta spre stânga, din arc se desprind trunchiul brahiocefalic, artera
carotidă comună stângă şi artera subclaviculară stângă. Trunchiul brahiocefalic se împarte
apoi în artera carotidă comună dreaptă şi artera subclaviculară dreaptă. Ambele artere
carotide comune, stângă şi dreaptă, urcă la nivelul gâtului până în dreptul marginii superioare
a cartilajului tiroid, unde se bifurcă în artera carotidă externă şi internă. La acest nivel există
o mică dilataţie, sinusul carotic (carotidian), bogată în receptori.

Artera carotidă externă irigă gâtul, regiunile occipitală şi temporală şi viscerele feţei.
Artera carotidă internă pătrunde în craniu, irigând creierul şi ochiul. Arterele subclaviculare
ajung de la originea lor până în axilă, unde iau numele de artere axilare. Din arterele
subclaviculare se desprind: artera vertebrală, care intră în craniu prin gaura occipitală, unde
se uneşte cu opusa, participând la vascularizaţia encefalului, şi artera toracică internă, din
care iau naştere arterele intercostale anterioare.

Artera axilară vascularizează atât pereţii axilei, cât şi peretele anterolateral al toracelui
şi se continuă cu artera brahială care vascularizează braţul. La plica cotului, artera brahială dă
naştere la arterele radială şi ulnară, care vascularizează antebraţul. La mănă se formează
arcadele palmare, din care se desprind arterele digitale.

Ramurile aortei descendente

Aorta descendentă toracică dă ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt
arterele bronşice, pericardice şi esofagiene.
Aorta descendentă abdominală dă şi ea ramuri parietale şi viscerale. Ramurile viscerale sunt:
trunchiul celiac, artera mezenterică superioară, arterele suprarenale — stângă şi dreaptă —,
arterele renale — stângă şi dreaptă —, arterele testiculare, respectiv ovariene — stângă şi
dreaptă —, şi artera mezenterică inferioară. Trunchiul celiac se împarte în trei ramuri —
splenică, gastrică stângă şi hepatică — şi vascularizează stomacul, duodenul, pancreasul,
ficatul şi splina. Artera mezenterică superioară vascularizează jejuno-ileonul, cecul, colonul
ascendent şi partea dreaptă a colonului transvers. Artera mezenterică inferioară
vascularizează partea stângă a colonului transvers, colonul descendent, sigmoidul şi partea
superioară a rectului.

Ramurile terminale ale aortei

Arterele iliace comune — stângă şi dreaptă —, ajunse la articulaţia sacro-iliacă, se
împart fiecare în artere iliace externă şi internă.
Artera iliacă externă iese din bazin şi ajunge pe faţa anterioară a coapsei, devenind
arteră femurală, care irigă coapsa. Se continuă cu artera poplitee, care se află în fosa poplitee
(faţa posterioară a genunchiu-lui). Ea se împarte în două artere tibiale: 1. artera tibială
anterioară irigă faţa anterioară a gambei şi laba piciorului şi se termină prin artera dorsală a
9
piciorului, din care se desprind arterele digitale dorsale; 2. artera tibială posterioară irigă faţa
posterioară a gambei şi, ajunsă în regiunea plantară, se împarte în cele două artere plantare,
internă şi externă, din care se desprind arterele digitale plantare.
Artera iliacă internă are ramuri parietale pentru pereţii bazinului şi ramuri viscerale
pentru organele din bazin (vezică urinară, ultima porţiune a rectului) şi organele genitale —
uter, vagin, vulvă, prostată, penis.

Sistemul venos
Sistemul venos al marii circulaţii este reprezentat de două vene mari: vena cavă
superioară şi vena cavă inferioară.

Vena cavă superioară. Strânge sângele venos de la creier, cap, gât, prin venele
jugulare interne, de la membrele superioare, prin venele subclaviculare, şi de la torace
(spaţiile intercostale, esofag, bronhii, pericard şi diafragm), prin sistemul azygos.
De fiecare parte, prin unirea venei jugulare interne cu vena subclaviculară, iau naştere
venele brahiocefalice stângă şi dreaptă, iar prin fuzionarea acestora se formează vena cavă
superioară.

Vena subclaviculară continuă vena axilară care strânge sângele venos de la nivelul
membrelor superioare. Sângele venos al membrelor superioare este colectat de două sisteme
venoase, unul profund şi unul superficial.

Venele profunde poartă aceeaşi denumire cu arte-rele care le însoţesc.

Venele superficiale, subcutanate, se găsesc imediat sub piele şi se pot vedea cu ochiul
liber prin transparenţă, datorită coloraţiei albastre. Ele nu însoţesc arterele şi se varsă în
venele profunde. La nivelul lor se fac injecţii venoase.

Vena cava inferioară. Adună sângele venos de la membrele inferioare, de la pereţii şi

viscerele din bazin, de la rinichi, suprarenale, testicule, respectiv ovare, de la peretele
posterior al abdomenului (venele lombare), cât şi de la ficat (venele hepatice). Vena cavă
inferioară se formează prin unirea venei iliace comune stângi cu cea dreaptă. La rândul ei,
fiecare venă iliacă comună este formată prin unirea venei iliace externe cu vena iliacă
internă. Vena iliacă internă colectează sângele de la pereţii şi viscerele din bazin.

Vena iliacă externă continuă vena femurală care strânge sângele venos de la nivelul
membrului inferior. Ca şi la membrul superior, se disting vene superficiale şi vene profunde
(cu aceleaşi caracteristici).

Vena cavă inferioară urcă la dreapta coloanei vertebrale, străbate diafragma şi se

termină în atriul drept.
0 venă aparte a marii circulaţii este vena portă, care transportă spre ficat sânge
încărcat cu substanţe nutritive rezultate în urma absorbţiei intestinale. Ea se formează din
unirea a trei vene: mezenterică superioară, mezenterică inferioară şi splenică.

10
1.2. Fiziologia aparatului cardio-vascular

Aparatul cardiovascular asigură circulaţia sângelui şi a limfei în organism. Prin

aceasta se îndeplinesc două funcţii majore:
1. distribuirea substanţelor nutritive şi a oxigenului tuturor celulelor din organism;
2. colectarea produşilor tisulari de catabolism pentru a fi excretaţi. Forţa motrice a
acestui sistem este inima, în timp ce arterele reprezintă conductele de distribuţie, venele,
rezervoarele de sânge, asigurând întoarcerea acestuia la inimă, iar microcirculaţia (arteriole,
metarteriole, capilare, venule), teritoriul vascular la nivelul căruia au loc schimburile de
substanţe şi gaze.

Fiziologia circulaţiei sângelui

Cu studiul circulaţiei sângelui se ocupă hemodinamica. Sângele se deplasează în
circuit închis şi într-un singur sens. Deoarece mica şi marea circulaţie sunt dispuse în serie,
volumul de sânge pompat de ventriculul stâng, într-un minut, în marea circulaţie, este egal cu
cel pompat de ventriculul drept în mica circulaţie.

Circulaţia arterială
Arterele sunt vase prin care sângele iese din inimă şi au următoarele proprietăţi
funcţionale:

Elasticitatea este proprietatea arterelor mari de a se lăsa destinse când creşte

presiunea sângelui şi de a reveni la calibrul iniţial când presiunea a scăzut la valori mai mici.
În timpul sistolei ventriculare, în artere este pompat un volum de 75 ml de sânge peste cel
conţinut in aceste vase. Datorită elasticităţii, unda de şoc sistolică este amortizată. Are loc
înmagazinarea unei părţi a energiei sistolice sub formă de energie elastică a pereţilor arteriali.
Această energie este retro-cedată coloanei de sânge, în timpul diastolei. Prin aceste variaţii
pasive ale calibrului vaselor mari, se pro-duce transformarea ejecţiei sacadate a sângelui din
inimă în curgere continuă a acestuia prin artere.

Contractilitatea este proprietatea vaselor de a-şi modifica marcat diametrul

lumenului prin contractarea / relaxarea muşchilor netezi din peretele lor. Acest fapt permite
un control fin al distribuţiei debitului cardiac către diferite organe şi ţesuturi. Tonusul
musculaturii netede depinde de activitatea nervilor simpatici, de presiunea arterială, de
concentraţia locală a unor metaboliţi şi de activitatea unor mediatori.
Suprafaţa totală de secţiune a arborelui circulator creşte semnificativ pe măsură ce
avansăm spre periferie. Viteza de curgere va fi invers proporţională cu suprafaţa de secţiune.
Circulaţia sângelui prin artere se apreciază măsurând presiunea arterială, debitul
sangvin şi rezistenţa la curgere a sângelui (rezistenţa periferică).
Presiunea arterială - sângele circulă în vase sub o anumită presiune, care depăşeşte
presiunea atmosferică cu 120 mm Hg în timpul sistolei ventriculare stângi (presiune arterială
maximă sau sistolică) şi cu 80 mmHg în timpul diastolei (presiune arterială minimă sau
diastolică). În practica medicală curentă, la om, presiunea sângelui se apreciază indirect, prin
măsurarea tensiunii arteriale. Aceasta se determină măsurând contrapresiunea necesară a fi

11
aplicată la exteriorul arterei, pentru a egala presiunea sângelui din interior.

Factorii determinanţi ai presiunii arteriale sunt:

-Debitul cardiac. Presiunea arterială variază proporţional cu acesta.
-Rezistenta periferică reprezintă totalitatea factorilor care se opun curgerii sângelui prin vase.
Este invers proporţională cu puterea a 4-a a razei vasului şi direct proporţională cu
vâscozitatea sângelui şi lungimea vasului. Cea mai mare rezistenţă se întâlneşte la nivelul
arteriolelor. Cu cât vasul este mai îngust şi mai lung, cu atât rezistenţa pe care o opune
curgerii sângelui este mai mare.

-Volumul sanguin (volemia) variază concordant cu variaţia lichidelor extracelulare (LEC). în

scăderi ale volumului LEC, scade şi volemia şi se produce o diminuare a presiunii arteriale
(hipotensiune); în creşteri ale LEC, creşte volemia şi se produce o creştere a presiunii
arteriale (hipertensiune).

-Elasticitatea contribuie la amortizarea tensiunii arteriale în sistolă şi la menţinerea ei în

diastolă. Scade cu vârsta.
Între debitul circulant, presiunea sângelui şi rezistenţa la curgere există relaţii
matematice. Debitul este direct proporţional cu presiunea şi invers proporţional cu rezistenţa:
D = P/R.
Viteza sângelui în artere, ca şi presiunea, scade pe măsură ce ne depărtăm de inimă. în
aortă viteza este de 500 mm/s, iar în capilare, de 0,5 mm/s, deci de o mie de ori mai redusă.
Aceasta se datorează creşterii suprafeţei de secţiune a teritoriului capilar de o mie de ori faţă
de cea a aortei.

1.3. Reglarea nervoasă a circulaţiei sangvine

Sistemul nervos afectează în special funcţiile globale, ca, de exemplu, redistribuţia sangvină
în diverse teritorii ale organismului, creşterea activităţii pompei cardiace, şi asigură în special
controlul rapid al presiunii arteriale. Sistemul nervos controlează circulaţia exclusiv prin
intermediul sistemului nervos vegetativ, mai ales prin sistemul nervos simpatic; sistemul
nervos parasimpatic este important în reglarea funcţiilor cordului.

Nervii simpatici conţin un număr foarte mare de fibre vasoconstrictoare şi doar puţine fibre
vasodilatatoare. Fibrele vasoconstrictoare sunt distribuite tuturor segmentelor aparatului
circulator, găsindu-se în număr mai mare în unele ţesuturi (rinichi, intestin, splină şi piele).
În substanţa reticulată bulbară şi în treimea inferioară a punţii, bilateral, se află centrul
vasomotor. Acest centru transmite impulsuri eferente prin măduva spinării şi, de aici, prin
fibre simpatice vasoconstrictoare, la aproape toate vasele sangvine, care prezintă o zonă
vasoconstrictoare şi o zonă vasodilatatoare.

12
 CAPITOLUL II
BOALA HIPERTENSIVĂ

Definitie: hipertensiunea arterială e un sindrom caracterizat prin creşterea presiunii

sistolice şi a celei diastolice peste valorile normale. Dupa O.M.S. se consideră valori normale
pentru presiunea maximă 140 -160 mm Hg, interpretate în raport cu vârsta, sexul şi
greutatea, iar pentru minimă 90 - 95 mm Hg.

Clasificare: în functie de etiologie se deosebesc:

Hipertensiunea arterială esenţială, în care nu se poateevidenţia o cauzăorganică şi

hipertensiunea arterială secundară sau simptomatică, în care este dovedită cauza. Se
deosebesc hipertensiuni secundare renale, endocrine, neurogene şi cardiovasculare.
în funcţie de evoluţie se acceptă astăzi clasificarea propusă de O.M.S.:
 stadiul I , caracterizat prin depăşirea valorilor normale de 140 -160/90 - 95 mm Hg;
 stadiul al II-lea, caracterizat prin semne de hipertrofie cardiovasculară. Hipertrofia
ventriculului stang poate fi constatată clinic, prin electrocardiografie, radiologie şi
prin examenul fundului de ochi (angiopatie hipertensivă);
 stadiul al IlI-lea, caracterizat prin apariţia complicaţiilor cardiace, coronariene,
cerebrale şi renale.

Hipertensiunea arterială este una dintre cele mai raspandite boli. Presiunea arterială
poate creste fie prin marirea debitului, fie prin creşterea rezistentei. Cele mai multe
hipertensiuni au la baza creşterea rezistentei periferice (hipertensiunea esenţială, renala etc).
Initial, procesul este functional - vasoconstrictie - ulterior apar leziuni organice care
permanentizeaza hipertensiunea arterială. În ceea ce priveste factorii care realizeaza
vasoconstrictia arterială, se acordă un rol important sistemului nervos central, sistemului
hipofizo-suprarenal şi hiperreactivitatii vasculare. În evoluţia hipertensiunii arteriale, după
mai mulţi ani de evoluţie apar leziuni organice de ateroscleroză, care agravează tulburările.
13
 Hipertensiuni arteriale simptomatice:

De cauza renala. Din acest grup fac parte hipertensiunile reno-vasculare [anomalii
congenitale ale vaselor renale (stenoze, anevrisme), tromboze, embolii], hipertensiunile din
bolile parenchimului renal (glomerulonefrita acută şi cronică, leziunile renale din diabet,
pielonefritele etc). În apariţia hipertensiunii renale, rolul principal este detinut de o enzimă
care ia naştere în rinichiul ischemic (cu circulaţia insuficientă) şi care se numeste renină.
Aceasta se transforma în sânge într-o substanţă hipertensivă numita angiotensină. E
importantă precizarea etiologiei renale, deoarece unele forme sunt susceptibile de intervenţie
chirurgicală (hipertensiunea reno-vasculara, unele pielonefrite). Tratamentul se adreseaza
atât bolii de bază, cât şi hipertensiunii arteriale.

De cauza endocrina. Din acest grup fac parte:

-feocromocitomul - o tumoare localizată în medulara glandei suprarenale, caracterizată prin
crize paroxistice de hipertensiune, datorate descărcării în circulaţie de catecolamine
(adrenalina şi noradrenalina); Tratamentul este chirurgical;
-hiperaldosteronismul primar (adenom corticosuprarenal cu secreţie excesivă de aldosteron);
-sindrom Cushing, datorat unei tumori corticosuprarenale sau hipofizare care se
caracterizează prin hipertensiune, obezitate, vergeturi, hirsutism şi creşterea eliminarii
urinare a 17-cetosteroizilor; Tratamentul este chirurgical;
-hipertensiuni endocrine mai apar in hipertiroidism şi în cursul sarcinii; în cursul primei
sarcini poate apărea o hipertensiune reversibilă, recidivând eventual cu fiecare nouă sarcină;
alteori, graviditatea agravează o hipertensiune arterială preexistenta, de altă natură.

De cauza cardiovasculara. Bolile însoţite de hipertensiune arterială sunt: coarctaţia

aortică, blocul complet, insuficienţa aortică şi ateroscleroza.

14
 2.1. Hipertensiunea arterială esenţială

- prin care se înţelege orice sindrom clinic hipertensiv, în care valorile presiunii
arteriale sunt crescute, în absenţa unei cause organice. Se mai numeşte şi boala hipertensivă.
Este cea mai frecventă, reprezentând 80 - 90% din totalul hipertensiunilor, şi apare de obicei
după 30 de ani, cu un maximum de frecventa între 40 şi 50 de ani. Incidenţa este mai mare la
femeie, dar formele mai grave apar la barbaţi. Menopauza şi obezitatea sunt factori
favorizanţi, la fel ca şi viaţa încordată, stresantă şi ereditatea. Ereditatea ar juca un rol foarte
important, afecţiunea întalnindu-se în proporţie de 20 - 80% (după diferite statistici) în
antecedentele familiale ale bolnavilor. Ceea ce se transmite ar consta într-o tulburare a
metabolismului catecolaminelor (adrenalina şi noradrenalina), care ar sta la baza
vasoconstricţiei arteriale. Se pare că şi alimentaţia bogata în sare ar juca un rol.

2.2. Etiopatogeni

1)Ereditatea
- afecţiunea se întâlneşte în proporţie de 20 – 80 % în antecedentele familiale ale bolnavilor;
- factorul genetic explică existenţa familiilor de hipertensivi; la rudele de gradul I se
consideră că atunci când:
▪ unul din părinţi este hipertensiv descendenţii fac boala în procentaj de 50 %;
▪ ambii părinţi sunt hipertensivi, descendenţii fac boala în procentaj de 70 %.

2)Factori Ai Sistemului Nervos

Intervin prin condiţionarea reactivităţii organismului la stimuli din mediul extern:
- încordările psiho-emoţionale mici, dar permanente sau puternice;
- profesiunile generatoare de astfel de stări;

15
-oboseală psiho-fizică: ca urmare a unei activităţi iraţionale şi odihnă insuficientă determină
o stare de neadaptare a organismului la incitaţiile mediului extern;
- stresul psiho-social: incidenţa HTA ESENŢIALĂ este mai crescută:
▪ la subiecţii expuşi stresului;
▪ în mediul urban faţă de cel rural, prin descărcarea de catecolamine.

3) Aportul Crescut De Sare

- TA creşte mai frecvent şi la o vârstă mai tânără a căror ingestie de NaCl depăşeşte 20 g/zi
datorită anumitor obiceiuri culinare;
- nivelul TA este scăzut la populaţia care consumă sare sub 5 g/zi;

Aportul crescut de sare determină scăderea activităţii receptorilor alfa-adrenergici vasculari,

a căror stimulare (în condiţii normale) determină TA şi produc o inhibiţie reflexă a
impulsului simpatic.

4) Supraalimentaţia
Regimurile hipercalorice favorizează obezitatea exogenă care frecvent se însoţeşte de HTA,
datorită creşterii rezistenţei periferice prin patul vascular suplimentar din ţesutul adipos.

5) Factori Medicamentoşi
Consumul cronic al anumitor medicamente:
- anticoncepţionale orale;
- corticosteroizi;
- antiinflamatorii nesteroide determină o creştere proporţională a cazurilor de HTA.

6) Factori Endocrini
- intră în discuţie întrucât se constată frecvent hipertensiunea instalată la menopauză;
- de asemenea, se cunoaşte rolul unor hormoni elaboraţi de glanda supra-renală, între care
amintim: cotecolaminele (substanţe adrenalinice) cu rol vasoconstrictor.

7) Factori Infecţioşi
Cercetări numeroase au subliniat că, după unele infecţii, se instalează HTA (s-a evidenţiat
HTA după angine streptococcice).

8) HTA De Sarcină
HTA din timpul sarcinii:
-afectează aproximativ 3 % din femeile gravide;
-constituie o cauză majoră de morbiditate şi mortalitate cardio-vasculară;
-femeile cu HTA ESENŢIALĂ au un risc crescut de mortalitate perinatală, la fel ca şi
produsul de concepţie;
-riscul maxim îl au pacientele cu TA diastolică mai mare de 109 mm Hg cărora de altfel,
sarcina le este contraindicată;
16
-HTA apare după a 24 – a săptămână de evoluţie a sarcinii;
-e însoţită adesea de edem şi proteimeie (obişnuit sub 2,5 g/zi);
-dispare complet postpartum, dar cu repetare la noi sarcini.

2.3.Simptomatologie

Exceptând cazurile cu evoluţie asimptomatică acuzele bolnavilor hipertensivi constau

din:

-cefalee occipitală (fronto-parietală):

- proporţională cu valori tensionale;
- cu caracter pulsatil;
- cu caracter matinal;
- cedează peste zi sau la antinevralgice;
- însoţită sau precedată de tulburări vizuale sau digestive;
- bolnavii relatează că cefaleea este favorizată de: ingestia de alcool, suprasolicitarea
intelectuală

-ameţeli:
- de intensitate variabilă;
- în legătură mai ales cu schimbarea bruscă a poziţiei: trecerea de la cito la orto- ..
statism.

-tulburări vizuale:
- puncte negre sau luminoase în câmpul vizual;
- “muşte zburătoare”;
- vedere înceţoşată;
- diplopie;
- globi strălucitori;
- cecitate trecătoare (uneori).

-tulburări auditive:
- pocnituri;
- senzaţie de ploaie;

-tulburări cardiac

-dispneea este dificultatea de a respira şi se caracterizează prin sete de aer şi senzaţie de

sufocare.Apare de obicei în insuficienţa cardiacă stângă care este provocată de HTA:
incapacitatea inimii stângi de a evacua întreaga cantitate de sânge primită de la inima
dreaptă; drept consecinţă apare staza în circulaţia pulmonară, fenomen care măreşte efortul
respirator şi duce la apariţia dispneei.
Dispneea cardiacă se caracterizează prin respiraţii frecvente (polipnee) şi superficiale.

17
La început, insuficienţa cardiacă stângă se manifestă sub formă de dispnee de efort; o
varietate de dispnee de efort este dispneea vesperală, care se accentuează spre seară.
Cu timpul dispneea apare şi în repaus, mai exact în decubit, purtând denumirea de ortopnee
sau dispnee de decubit.

Dispneea paroxistică (sau astmul cardiac) este o formă de dispnee care apare în accese şi
survine de obicei noaptea, la câteva ore după culcare, brusc, cu senzaţia de sufocare, tuse şi
nelinişte.

O formă specială de dispnee este respiraţia CHEYNE-STOKES: caracterizată prin alternanţe

de apnee (10 - 12") şi polipnee.
- durerea precordială;
- palpitaţiile: sunt bătăi ale inimii resimţite la bolnav ca senzaţii neplăcute, supărătoare, sub
forma unor lovituri repetate în regiunea precordială.

Dacă un bolnav acuză palpitaţii, trebuie precizată natura lor: dacă apar izolat sau în accese,
dacă durează puţin sau un timp mai îndelungat, dacă sunt regulate sau neregulate :
 anxietate;
 insomnii;
 iritabilitate;
 vîjâieli în urechi;
 oboseală fizică şi intelectuală;

Simptome funcţionale:
- oboseala la mers: cârcei şi mai ales parestezii fie cu caracter de:
▪ arsură sau amorţeală;
▪ frig sau hiperestezie.

- claudicaţie intermitentă
▪ este durerea care apare la efort, în special la mers;
▪ calmată prin repaus;
▪ cu sediul în gambă, excepţional deasupra genunchiului;
▪ are caracter de crampă.

Modificările fundamentale locale care stau la baza hipertensiunii sunt vasoconstricţia

arterială şi creşterea conţinutului peretelui arteriolar în apă şi sare. Mai târziu apar

18
leziuniorganice şi ateroscleroza, care grabesc evoluţia şi întunecă prognosticul prin

complicaţii.

19
 CAPITOLUL III

TABLOU CLINIC

3.1 CLASIFICAREA HTA

Clasic, se deosebesc trei stadii:

Stadiul prehipertensiv poate fi afirmat pe baza ascendenţei ereditare hipertensive,

apariţiei unor puseuri tensionale trecătoare şi a unor teste care stabilesc creşterea anormala a
presiunii arteriale, comparativ cu normalul. Cel mai cunoscut este testul presor la rece, care
este pozitiv când, introducând mâna în apă la 4°, valorile T.A. cresc cu peste 40 mm Hg.

Stadiul de hipertensiune intermitentă, caracterizat prin perioade de hipertensiune,

fără alte semne clinice, alternând cu perioade normale.

Stadiul de hipertensiune permanentă: în peste 90% din cazuri, hipertensiunea

arterială este depistată în acest stadiu.

Dupa manifestari se deosebesc:

Forma benignă, care evoluează progresiv şi se caracterizează prin:

-semne care apar la examenul arterelor, artere sinuoase şi rigide, puls bine batut;
-semne de fragilitate capilară; diverse manifestări hemoragice (epistaxis, metroragii, uneori
hematemeze, hemoragii retiniene etc);
-semne cerebrale: cefalee occipitală, de obicei dimineaţa, la trezire, ameţeli, oboseală,
astenie, insomnie, tulburări de memorie şi concentrare, modificări de caracter, frecvent
tulburari de vedere („muste zburatoare", vedere încetoşată); cefalee cu caracter pulsatil,
ameteală, tulburările de vedere şi tulburările trecătoare de constienţă şi de limbaj sunt cele
mai frecvente tulburări funcţionale, comune tuturor formelor de hipertensiune; - furnicături
la nivelul extremităţilor, ameţeli, senzaţia de „deget mort";
-examenul inimii relevă subiectiv palpitatii, dureri precordiale, diferite grade de dispnee, iar
obiectiv, semne de mărire a inimii stângi (hipertrofie şi digitatie);
- radiologia, electrocardiografia, fundul de ochi şi probele functionale renale apreciaza gradul
de evolutivitate al hipertensiunii arteriale.

În ultimul stadiu al formei benigne care se instalează dupa multi ani de evoluţie - apar
complicatii: insuficienţa cardiacă stângă sau totală, cardiopatie ischemică, complicaţii
cerebrale sau renale.
Forma maligna are o evoluţie rapidă şi o mortalitate ridicată. Poate fi malignă de la
început sau se poate maligniza pe parcurs. Valorile tensionale sunt mari, în special cea
diastolică depăşind 130 mm Hg, rezistente la Tratament. Starea generală este alterată rapid
(astenie, slăbire, paloare, cefalee intensă), fundul de ochi este grav şi precoce alterat,
complicaţiile apar de timpuriu, în special insuficienţa renală (progresivă şi ireductibilă).
20
 CAPITOLUL IV

INVESTIGATII

4.1.Probe clinice

Tensiunea arterial

Tensiunea arterială este forţa cu care sângele circulant apasă asupra pereţilor arteriali.
Se deosebesc o tensiune arterială maximă sau sistolică care corespunde sistolei ventriculare
şi o tensiune minimă sau diastolică care corespunde sfarşitului diastolei. Valorile normale
sunt considerate astăzi pentru maximă 140 – 160 mmHg, iar pentru minimă 90 – 95 mmHg
(Comitetul de experti al O.M.S.).
În general există variaţii ale TA în funcţie de vârsta, sex, pozitie, efort muscular,
excitaţii psihice, mese, greutatea corporala, sarcini, apnee, tuse.

Pentru evitarea factorilor care influenţează aceasta se ia cand bolnavul e in repaos

fizic şi psihic, culcat timp de 10 – 30 minute, efectuându-se mai multe înregistrări şi
notându-se cea mai mică valoare, respectand aceeaşi oră de înregistrare şi utilizându-se
acelaşi aparat. Corect, TA trebuie masurată la humerala, bilateral (pentru a surprinde o
eventuală asimetrie tensională), în clinostatism sau în poziţie şezândă, în ortostatism, iar
uneori şi la membrele pelviene (indispensabil în unele forme de hipertensiune)

Pulsul este o expansiune ritmică sincronă cu bătăile inimii şi se percepe când se comprimă o
arteră pe un plan rezistent.
Se realizeazăprin palparea diferitelor artere accesibile: cardotidă, brahială, radială, femurală,
poplitee, tibială posterioară, pedioasă. În practica medicală se apreciază de regulă pulsul
radial. Palparea pulsului radial trebuie făcută în acelaşi timp la ambele artere radiale,
urmărind dacă unda de puls are în cele două puncte aceaşi amplitudine şi survine simultan; în
acest sens se vorbeşte de simetria şi sincronismul undei de puls.
Inregistrarea grafică a pulsului arterial

Se realizeazăcu dispozitive mecanice (Marey) sau prin pletismografie fotoelectrică;

traseul obţinut poartă numele de sfigmogramă. Înregistrarea se poate face la nivelul unei
artere apropiate de inimă (sfigmograma centrală), sau la nivelul unei artere periferice
(sfigmograma periferică).
Aspectele morfologice ale sfigmogramei centrale sunt descrise la capitolul referitor la
explorările mecanocardiografice cardiovasculare.

Calităţile pulsului arterial

Se apreciază în mod subiectiv prin palpare, sau în mod obiectiv prin analiza
sfigmogramei. Semiologia pulsului distinge cinci calităţi fundamentale:

21
1.Frecvenţa se apreciază numărând pulsaţiile timp de un minut; cu rare excepţii este egală cu
frecvenţa contracţiilor cardiace, fiind cuprinsă între 60-90/min. Creşterea frecvenţei se
numeşte tahicardie (puls frequentus), iar scăderea, bradicardie (puls rarus).

2.Ritmul se referă la intervalul dintre două pulsaţii succesive; un interval constant

caracterizează un puls regulat (puls regularis) sau ritmic, iar modificarea intervalului
caracterizează un puls neregulat (puls iregularis) sau aritmic. Aritmia poate fi intermitentă
când pe un fond de ritm regulat intervin unele neregularităţi izolate (exemplu extrasistole),
sau absolută (exemplu fibrilaţia atrială).

3.Viteza indică rapiditatea cu care apare şi dispare unda pulsatilă arterială. Pulsul celer este
considerat atunci când unda pulsatilă apare şi dispare cu rapiditate. Pulsul tardus este un un
puls care se palpează un timp mai îndelungat, deoarece distensia arterei se face cu întârziere .

4.Amplitudinea se referă la mărimea undei de puls. Se distinge astfel un puls amplu (puls
magnus), care izbeşte cu forţă degetul şi un puls mic (puls parvus), slab perceptibil.

5.Tensiunea se apreciază după forţa necesară pentru a comprima artera şi a obţine dispariţia
pulsului. Din acest punct de vedere se distinge un puls dur (puls durus), greu comprimabil şi
un puls moale (puls mollis), uşor depresibil.

Electrocardiografia
Este o metodă de investigatie care se ocupă cu studiul fenomenelor bioelectrice pe
care le produce inima în cursul activităţii sale. Curenţii electrici produşi de inimă sunt de o
intensitate foarte slabă şi se transmit la suprafaţa tegumentelor prin tesuturi, a căror rezistenţă
le reduce şi mai mult voltajul. Pentru a fi înregistrate este necesară amplificarea lor cu
aparate foarte sensibile. Captarea curenţilor se face cu doi electrozi plasati în două puncte
diferite ale inimii sau chiar la distanţă de inimă.

Examenul fundului de ochi- completat cu determinarea presiunii centrale a retinei,

este obligatoriu de efectuat oricărui bolnav hipertensiv;
După examenul fundului de ochi (F.O.) pot fi 4 stadii :
stadiul I: ▪ scleroza incipientă;
▪ îngustarea arteriolelor retiniene;
▪ venule uşor dilatate (lărgite);
stadiul II: ▪ arterioscleroză moderată;
 accentuarea reflexelor arteriale;
 semnul încrucişării arterio-venoase (SALUS – GUNN);
 îngustare generală sau circumscrisă a arteriolelor
stadiul III: retinită angiospastică caracterizată prin:
▪ exudate şi hemoragii;
▪ modificări sclerotice şi spastice ale arteriolelor.
stadiul IV: edem papilar combinat cu modificări ale F.O. întâlnite în stadiul III.

22
 4.2. Alte metode grafice

Vectocardiografia este o metoda grafică derivată din ECG, care dă o reprezentare

spaţială a activităţii electrice a inimii.

Fonocardiografia este o metodă care înregistrează grafic zgomotele şi suflurile

produse de inimă, cu ajutorul unui microfon aşezat pe diferitele focare de auscul-tatie. Se
înregistreazâ de obicei simultan cu electrocardiograma. Fonocardiograma j normala prezinta
grupuri de vibraţii care reprezintă zgomotele 1 şi 2, uneori chiar şi zgomotele 3 şi 4.

Stigmografia constă în înscrierea grafică a pulsului arterial, în special a celui radial.

Se poate înregistra şi pulsul carotidian.

Flebograţia înregistrează pulsaţiile venei jugulare.

Testul presor la rece, care este pozitiv când, introducand mana in apa la 4°, valorile
T.A. cresc cu peste 40 mm

23
 CAPITOLUL V

Diagnostic

5.1. DIAGNOSTICUL POZITIV

– se pune pe examenul clinic, în care anamneza joacă un rol important, ţinând seama de
apariţia bruscă a simptomelor şi cauza provocatoare.
Anamneza se axeaza pe:
- evidentierea factorilor de risc modificabili (excesul ponderal, consumul salin, colesterolul,
nivelul activitatii fizice, stresorii psihosociali, consumul de alcool si fumatul);
- determinarea consumului de medicamente ce pot influenta TA (contraceptive orale,
steroide, preparate antiinflamatorii nesteroidiene, decongestante nazale, antidepresante sau
inhibitori ai MAO);
- evidentierea antecedentelor eredocolaterale de HTA, de boli cardiovasculare,
ccrebrovasculare, diabet zaharat;
- evidentierea simptomelor si semnelor de afectare a organelor tinta;
- evidentierea simptomelor sugestive pentru HTA secundara;

5.2. DIAGNOSTIC DIFERENTIAL

Diagnosticul diferential se face între HTA esentiala, pseudo-hipertensiunea arteriala si

formele secundare de HTA în:
- Afectiuni ale parenchimului renal;
- Afectiuni renovasculare;
- Aldosteronism primar;
- Sindromul Cushing;
- Feocromocitom;
- Insuficienta valvei aortice;
- Coarctatia de aorta;
- Folosirea contraceptivelor orale;
- Hipertiroidism.

24
 CAPITOLUL VI

EVOLUTIE ŞI COMPLICATII

În forma benignă, cea mai obişnuită, boala durează ani sau chiar zeci de ani. Sub
influenţa unui tratament corect şi precoce pot apărea remisiuni importante.
În forma malignă, evoluţia este foarte rapidă, etapele bolii fiind parcurse în 1 - 3 ani.
Indiferent de etiologie, fiecare formă de hipertensiune arterială, în raport cu caracterul său
evolutiv, poate fi benignă sau malignă şi parcurge, în evoluţia sa, cele trei stadii din
clasificarea propusă de O.M.S.
În stadiul al III-lea apar complicatii: la nivelul aparatului cardiovascular (insuficienţă
ventriculară stangă acută şi cronică, insuficienţă cardiacă globală, infarct miocardic,
anevrism disecant); la nivelul circulaţiei cerebrale (encefalopatie hipertensivă, tromboze şi
hemoragii cerebrale); la nivelul rinichiului (tulburări variate, de la alterări funcţionale, pănă
la scleroză cu insuficienţă renală).

Complicatiile depind de forma clinică - benignă sau malignă. Astfel, în hipertensiunea

benignă complicaţiile se datorează aterosclerozei, cele mai frecvente fiind tromboza
cerebrală şi infarctul miocardic. În hipertensiunea malignă domină degradarea arteriolară.
Aici se întalnesc frecvent encefalopatia hipertensivă, hemoragia cerebrală, insuficienţa
cardiacă şi insuficienţa renală.
Prognosticul depinde de forma clinică - benignă sau malignă - de ereditate, de nivelul
tensiunii diastolice şi bazale, de vârsta (tinerii fac forme mai grave), de respectarea
Tratamentului, de modul de viaţă recomandat şi, in sfarsit, de apariţia complicaţiilor.
Prognosticul este favorabil în primul stadiu de boală, fiind mai rezervat în stadiul al
doilea şi mai ales în al treilea. Moartea se datorează îndeosebi complicaţiilor cardiace,
cerebrale şi renale. Sub influenţa Tratamentului actual, prognosticul s-a îmbunătăţit.

25
 Tratamentul hipertensiunii arteriale trebuie să vizeze anumite obiective şi în primul
rând normalizarea valorilor tensionale. El trebuie să ţină seama de anumite principii şi
orientări:
- explorarea trebuie bine facută deoarece sunt hipertensiuni care beneficiază de Tratament
chirurgical (hipertensiunile reno-vasculare);
- Tratamentul trebuie să fie complex, igieno-dietetic, medicamentos etc;
- Tratamentul trebuie individualizat şi stabilit în conditii de ambulator, nu de spital;
- drogurile hipotensive vor fi administrate la început în cantităţi mai mici şi mărite apoi
progresiv, până la normalizarea tensiunii arteriale. Este bine ca drogurile hipotensive să fie
asociate şi la începutul Tratamentului asocierea să cuprindă un hipotensiv cu un diuretic
tiazidic;
-trebuie ţinut seama de ateroscleroza asociată, de aici (mai ales la varstnici) decurgând
prudenţa, pentru a nu precipita accidente vasculare cerebrale, coronariene şi periferice
(niciodată nu se va începe cu doze mari, brutale);
- deoarece multe hipertensiuni sunt consecinţa sau sunt asociate aterosclerozei, regimul şi
Tratamentul vor fi adaptate acesteia din urmă. Se vor combate obezitatea, guta, diabetul
zaharat, hiperlipoproteinemiile etc;
- repausul nu trebuie să fie absolut. Exerciţiile fizice, mersul pe jos şi gimnastica medicală,
fac parte din Tratament. Efortul fizic va fi dozat şi adaptat posibilităţilor bolnavului;
- sedativele şi tranchilizantele sunt de multe ori necesare;
- dieta va fi saracă în colesterol şi în grăsimi saturate;
- este bine ca Tratamentul să fie şi vasodilatator coronarian, deoarece asociaţia cardiopatie
ischemică - hipertensiune arterială este foarte frecventa;

26
 CAPITOLUL VII

TRATAMENT

Tratamentul HTA trebuie să vizeze anumite obiective şi în primul rând normalizarea

valorilor tensionale. El trebuie să ţină seama de anumite principii şi orientări:
- tratamentul trebuie să fie complex, igieno-dietetic, medicamentos;
- tratamentul trebuie individualizat şi stabilit în condiţii de ambulator, nu de spital;
- mai înainte de a folosi medicaţia antihipertensivă se va urmări pacientul timp de 3 luni;
- când necesitatea medicaţiei se impune, alegerea medicamentului va ţine seama de: stadiul
bolii şi de particularităţile cazului;
- medicaţia nu va fi administrată:
1. în HTA care cedează la: repaus, regim hiposodat, sedative;
2. la vârstnici cu HTA sistolică în jur de 180 mm Hg;
- tratamentul HTA va fi continuu, toată viaţa, cu antihipertensive în doză de
întreţinere ;
- controlul: • TA se va efectua la 2 – 3 ani;
• probelor biologice, de 2 ori pe an;
- tratamentul se consideră eficace, când la adult TA diastolică scade sub 95 mm Hg.

7.1. TRATAMENT PREVENTIV

- tratarea cauzei;
- repausul nu trebuie să fie absolut. Ecxerciţiile fizice, mersul pe jos şi gimnastica medicală
fac parte din tratament;
- au o mare importanţă mijloacele psihoterapice, combaterea anxietăţii şi evitarea situaţiilor
conflictuale
- vor fi cultivate preocupările care produc relaxarea: plimbări, lectură, muzică, teatru;
- se interzice fumatul.

7.2 . TRATAMENTUL IGIENO-DIETETIC

Regimul va fi echilibrat şi suficient urmărindu-se menţinerea unei greutăţi normale.

Regimul alimentar trebuie să combată supraponderea şi dislipidemiile, cu scopul de a preveni

ATS, de aceea regimul va fi:
1.hipocaloric;
2.normoprotidic;
3.hipoglicidic;
4.hipolipidic, cu reducerea mai accentuată a grăsimilor de origine animală.Indiferent de
bolile asociate, regimul va fi hipo- sau desodat:

27
5.dieta hiposodată (sub 3 g sare / zi) se va intercala cu zile de regim KEMPNER: orez,
zahăr, fructe, se aplică în formele foarte severe, dar este greu de suportat;
6.regimul desodat relativ (2 – 5 g sare / zi), este mai uşor de acceptat. Acesta va fi adaptat
în funcţie de starea clinică.
-restricţia de lichide nu este necesară, deoarece reducerea sării duce la scăderea nevoilor de
apă şi a setei;
-nu se consumă cafea şi alcool decât în cantităţi foarte mici;
condiţia esenţială a eficacităţii regimului alimentar este menţinerea sa pe tot restul
vieţii.

7.3. TRATAMENTUL MEDICAMENTOS

Tratamentul medicamentos foloseste numeroşi agenţi hipotensivi, sedative şi

hipnotice (barbiturice, Bromoval, clordelazin, tranchilizante), Hydergine (Reder-gin),
Tratamentul vizează normalizarea valorilor tensionale. Efectul este atins dacă T.A. oscilează
intre 90/70 şi 130/90 mm Hg în ortostatism şi nu depăsesc 170/110 , mm Hg în decubit. O
atenţie deosebită trebuie acordată scăderii T.A. în cazul hipertensiunii cu insuficienta renala
sau cu tulburari de irigatie cerebrala sau coronariana.

Tratamentul hipotensiv este complex, cuprinde numeroase droguri cu diferite moduri

de acţiune. În funcţie de locul şi mecanismul de acţiune, hipotensoarele pot fi clasificate
astfel:
- Vasodilatatoare, cu acţiune asupra peretului vascular, fără relaţie cu terminaţiile nervoase:
hidralazina, minoxidilul, verapamilul, nifedipina, diureticele (care acţionează reducând
volumul sanguin), nitroprusiatul de sodiu şi diazoxidul.
- Hipotensoare cu acţiune pe receptorii simpatici, blocând transmiterea adrenergică:
- blocante ale receptorilor alfa adrenergici (prazosin, fentolamină);
- blocante ale receptorilor beta adrenergici (propranololul şi celelalte);
- blocantele receptorilor alfa şi beta adrenergici (labetololul - Tenormin).
- Cu acţiune asupra fibrelor nervoase simpatice, postganglionare sau terminaţiilor nervoase:
guanetidina, reserpina şi alfa-metildopa. Ultimele două acţionează şi asupra sistemului
nervos central.
- Cu acţiune asupra ganglionilor autonomi simpatici: trimetafan.
- Cu acţiune asupra sistemului nervos central: clonidina, alfa-metildopa şi reserpina.
- Cu acţiune asupra volumului sanguin: diureticele.
- Antagonisti ai sistemului renina - angiotensina. Dintre aceştia saralazina (antagonist al
angiotensinei II) şi enalapril, captopril, lisinopril (inhibitor al enzimei de conversie a
angiotensiei I in angiotensiva II).

Cele mai folosite antihipertensive sunt blocantele de calciu şi inhibitorii enzimei de

conversie.

Profilaxia hipertensiunii arteriale urmareste educarea în vederea unui comportament

adecvat de viaţă, chiar orientarea profesională a descendenţilor din părinţi hipertensivi, a
28
bolnavilor în stadiul prehipertensiv, deci a persoanelor susceptibile de a face boala. Foarte
importantă este şi profilaxia complicatiilor, realizabilă prin asigurarea cooperării bolnavului
şi prin recomandări ferme şi judicioase.
Din medicaţia hipotensoare disponibilă în prezent, patru grupe de medicamente sunt
utilizate mai frecvent: betablocantele, blocantele canalelor de calciu, substante actionand pe
sistemul renina-angiotensina şi diureticele.

I. Betablocantele scad forţa de contracţie a cordului, excitabilitatea, au acţiune antiaritmică,

antianginoasă şi antihipertensivă. Se subimpart in:
1. betablocante neselective: oxiprenoloi (Trasicor etc), pindolol (Visken etc), propranolol;
2. betablocante selective (P, selective): metoprolol (Bloxan etc), atenolol (Vascoten etc),
nebivolol (Nebilet etc), talinolol (Cordanum etc).

II. Blocante ale canalelor de calciu: produc vasodilatatie coronară cu creşterea debitului
sanguin coronar, diminuează rezistenta periferică şi tensiunea arterială, cresc circulaţia
cerebrală. Au efect inotrop negativ, scad frecvenţa cardiacă, scad conducerea la nivelul
nodului atrioventricular, diminuează travaliul cardiac şi consumul de oxigen. O clasificare
clinică a blocantelor canalelor de calciu poate fi:
1. blocante ale canalelor de calciu cu efecte principale vasculare: nifedipina (Adalat, Corinfar
retard etc), nimodipina, nicardipina, nisoldipina, felodipina (Plendil), amlodipina (Norvasc
etc);
2. blocante ale canalelor de calciu cu efecte principale cardiace: verapamil (Cordamil, Isoptin
etc), diltiazem (Diacordin, Cardil etc).

III. Substante actionand pe sistemul renina-angiotensina:

1. inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (ACE): captopril (Capoten, Farcopril
etc), enalapril (ENAP, Renitec, Ednyt etc), lisinopril etc.
2. antagonisti ai receptorilor de angiotensina II: losartan (Cozaar), valsartan (Diovan).

IV. Diuretice:
1. diuretice de intensitate medie
- tiazide: hidroclorotiazida (Nefrix);
- sulfonamide: clortalidona (Hygroton).
2. diuretice puternice (de ansa): furosemid (Furosemid, Lasix etc), acid etacrinic
3. diuretice care economisesc potasiul: antagonisti ai aldosteronului (spironolactona,
triamteren, amilorid).

7.4 TRATAMENTUL Hipertensiunii arteriale cu ajutorul plantelor medicinale :

-plante care combat Hipertensiunea arterială

-Hipertensiune - afin, agriş, aloe, alun, anghinare,armurariu, brustur, brustur dulce, cais,
cartof, căpşun, cătină, coacăz negru, creţuşcă, isop, lămâi, leuştean, mango, măr, mărar, măslin,
mesteacăn, nemţişori de câmp, orez, orz, păpădie, păducel, pătlagină, pătrunjel, pedicuţă, pelin,
pir, porumbar, priboi, prun, pufuliţă cu flori mici, rostopască, rozmarin, ruşcuţa de primăvară,

29
salbă moale,secară, sfeclă roşie, spanac, sulfină, talpa gâştei, tei, traista ciobanului, troscot,
ţelină, ţintaură, usturoi, ustu-roiţă, vâsc, vişin, viţa de vie, zmeur.

7.4.1 PĂDUCELUL

Crataegusmonogyna Fam. Rosaceae.

Denumiri populare: căcădară, gherghin, gher-ghinar, măceş, mălai moale, mălaiul cucului,
mălai nesărat, mălăieţ, mărăcin.

În tradiţia populară: din flori se preparau ceaiuri contrainsomniilor, în boli de inimă şi de

ficat. Decoctul fructelor se lua contra diareeişi a bolilor de rinichi.
Decoctul frunzelor sau al vârfurilor ramurilor se folosea contra bătăturilor pe tălpi, făcându-se
spă-lături şi legături cu resturile. Unii ardeau ramurile, iar din cenuşă făceau leşie cu care spălau
bătăturile. Scoarţa de pe rădăcini se punea proaspătă tot la bătături.

Compoziţie chimică: se utilizează frunzele (FoliumCrataegi), florile (Flores crataegi) cu frun-

zele din imediata apropiere(FoliumCrataegi cum floribus), fructele (FructusCrataegi), substanţe
de natură flavonicăşiproantocianide, leucoantociani-dine, colină, acetil colină, trimetilenă, acid
crata-egic, acid clorogenic, acid cofeic, acid citric, acid tartric, acidursolic, acid oxalic, acid
nicotinic,ade-nină, guanină, derivaţipurinici, acizi triterpenici, hiperozidul, amine, steroli
trimetilamină, amilami-nă, ulei volatil ce conţine aldehidă anistică de natură catehică, glicozide,
pectine, substanţe minerale, ulei gras, glucoză, fructoză, etc. Vitaminele: B1,
C.
Fructele conţinflavonoizi, taninuri, acizi tartric, ursolic, citric, oxalic, nicotinic, clorogenic,
colină, acetil colină, pectină, ulei gras, glucoză, fructoză, substanţe minerale.

Acţiune farmacologică: tonicardice, hipoten-soare, antispastice, astringent (mai ales fructele),

hipnotice şi sedative, indicat în extra sistole şi tahicardii sinusaleantispastic, tonic al inimii, întă-
reştemuşchiul inimii, are efecte litice-vegetative, febrifuge (florile), astringente şi dizolvante ale
cal-culilor (fructele), cardiodilatator, calmant al sistemului nervos, scade tensiunea arterială şi o
reglează, rezolvă tulburările inimii (în combinaţie cu Ro-iniţa). Este un echilibrant psihic util în
nevroze, fiind un bun calmant al sistemului nervos (mai ales florile). Reglează bătăile inimii,

30
fiind un bun echilibrant al tensiunii arteriale. Vindecă foarte multe din afecţiunile inimii şi
vaselor de sânge. Vasodi-latator la nivelul vaselor coronare, hipotensiv de întărire şi rărire a
contracţiilor inimii bolnave, mai ales în tratamentele de durată. Măreşte activitatea respiratorie.
Îmbunătăţeşte gradat circulaţia cerebrală. Diminuează sau înlătură efectele stimulării nervilor
adrenergici. Florile şi frunzele au o acţiune destul de puternică sedativă. Ajută şi la vindecarea
leziunilor miocardului. În cure de mai lungă durată ajută la creştereaimunităţii organismului, în
special în cazul bolilor infecţioase. Sedativ sub formă de băi.
Frunzele cu flori intră în componenţa ceaiurilor: antiastmatic şi calmant, împotriva tulburărilor
cardiace, iar fructele în ceaiul calmant.
În cazul agresivităţii sau al tulburărilor de comportament la copii se va da sirop de Păducel.
Este o metodă sigură şi cu efect deosebit chiar dacă se foloseşte perioade mai lungi de timp.
Stările de agitaţieşi nervozitate vor dispare după o cură de 30 de zile cu tinctură sau sirop. La fel
este indicat şi în atacurile de panică care de asemenea se pot rezolva cu aceste fructe.
Remediu de excepţie pentru inimă mai ales în cazul persoanelor vârstnice, care se plâng de
inimă „slabă" şi tulburări de circulaţie.
Se mai foloseşte ca sedativ deşi nu se cunoaşte până în prezent care dintre compuşi au această
acţiune. Se poate folosi cel mai bine sub formă detinctură, extract fluid sau sirop.
Principalele indicaţii, sau cele mai puternice: va-sodilatatorşi întăritor al inimii, regulator al
hipertensiunii, dar şi al hipotensiunii, somnifer natural.

Se poate folosi la următoarele afecţiuni:

afecţiunibuco-faringiene, afecţiuni diverse ale inimii sau circulatorii, afecţiuni neurologice,
afecţiuni hepatice şi renale, agitaţii nervoase, agresivitate mărită, albuminurie, Alzheimer,
ameţeli, angină pectorală, angoasă, anxietate, apă în exces, aritmie extrasistolică, arterioscleoză,
arterită, astenie, atacuri de panică, ateroscleroză, bătăi de inimă neregulate, bătături, boala
coronariană, boli degenerative ale inimii, bufeuri, cardiopatie ischemică, ce-lulită, circulaţie
periferică deficitară, climax, colesterol în exces, colon iritabil, convalescenţă, crampe, cuperoză,
dereglări de ritm cardiac, diabet, diaree, dispnee, dizenterie, dureri articulare, dureri de gât,
dureri de inimă, emotivitate, enurezis, epuizare, fragilitate capilară, hemoroizi, hepatită, hi-
pertensiune arterială, hiperexcitabilitate nervoasă, hipertensiune arterială, hipertiroidie,
hipotensiune arterială, îmbătrânirea prematură, imunitate, infarct, insomnie, insuficienţa
cardiacă, întărirea inimii, înţepături la inimă, iritare, ischemie cardiacă, leucoree, litiază biliară şi
urinară, litiază renală, nervozitate la copii şiadolescenţi, nevroze cardiace, nevroze psihice,
obezitate, palpitaţii, rezistenţa la efort, piele sensibilă la frig, reumatism degenerativ, sângerări,
scleroză coronariană la persoanele în vârstă, sechele post-infarct, senzaţie de teamă, slăbiciune
după boli infecţioase, stări de nervozitate, stări depresive, stres, surmenaj la bătrâni, tahicardie,
tensiune arterială oscilantă, tulburări cardiace cu substrat nervos, tulburări circulatorii, tulburări
congestive la menopauză, tulburări de comportament la copil, tulburări de ritm cardiac, tulburări
de menopauză, tulburări specifice premenopauzei, umflarea mâinilor şi picioarelor, urinări
nocturne la bolnavii cardiaci, valori ridicate ale colesterolului, varice, vârsta a treia, vertij,
zgomote în urechi.

Precauţii si contraindicaţii:
Păducelul este foarte bine studiat sub aspectul reacţiilor adverse, iar în doze normale nu are
reacţii adverse notabile. Totuşi în fitoterapie şi în nutriţie există un capitol referitor la efectele
paradoxale, care apar foarte rar (sub 1% din cazuri) la persoane cu predispoziţii specifice.
De exemplu Valeriana, care este unul dintre cele mai puternice sedative şi somnifere, are
efectul opus asupra unui număr foarte mic de persoane, creând stări de agitaţieşi insomnie. În ce

31
priveştePădu-celul el poate produce dereglări de ritm cardiac în unele cazuri foarte rare, cât şi
stări de indispoziţie (dureri de cap, greaţă, etc). Ca atare Păducelul va fi administrat în primele
2-3 zile în cantităţi mici (1-2 capsule pe zi), doza crescându-se până la cea normală doar dacă nu
apar reacţiile adverse menţionate.
Supradozarea Păducelului, adică depăşirea de 1020 de ori a dozei normale, care sunt 30 g
plantă întreagă şi 16 g extract, poate produce aritmie cardiacă, greaţăşi hipotensiune.

Preparare si administrare: în toate cazurile frunzele şi florile pot fi înlocuite cu o cantitate

dublă de fructe.
Intern
- O linguriţă de flori şi frunze se vor pune în 250 ml apă clocotită. Se vor acoperi ulterior după
care se vor lăsa timp de 10 minute. Se strecoară şi se consumă 2-3 ceaiuri pe zi.
- 2 linguriţe de plantă mărunţită se va folosi la afecţiunile mai grave sau extern. Se pune în 250
ml apă clocotită. Se va acoperi timp de 10 minute după care se va strecura. Se vor putea consuma
şi din acesta 2-3 ceaiuri pe zi, chiar şi în cure de lungă durată.

Tinctură - se vor pune 50 grame de plantă mă-runţită în 250 ml alcool alimentar de 70°. Se va
ţine apoi timp de 15 zile la temperatura camerei agitând des. Se va strecura după care se pune în
sticluţe de capacitate mai mică.
Se va putea lua în funcţie de gravitatea afecţiuni între 10 picături şi o linguriţă de tinctură luată
de 3 ori pe zi înainte de mesele principale diluată cu puţină apă.

În oţetse pot pune câteva frunze şi flori. Se vor ţine timp de 8 zile, după care se pot folosi la
bătături, veruci, negi.

Vin - se va pune într-un litru de vin 100 g de frunze şi flori mărunţite. Se astupă şi se va lăsa
timp de 8 zile la temperatura camerei agitând des.
După 8 zile se va strecura. Se poate consuma apoi din acesta 50 ml de trei ori pe zi înainte de
mese în afecţiunilemenţionate mai sus. Se mai poate adăuga şi 50 g de pătrunjel rădăcină,
curăţatăşi rasă la cei care au şi edeme din cauzele afecţiunilor inimii. Se va ţineşi în acest caz tot
8 zile şi se va administra la fel.

Vin preparat din fructe - se vor pune la 2 kg de fructe zdrobite 2 kg de zahăr, 10 litri de apă
şi 30 g de drojdie. Se va pune totul într-o damigeană de sticlă. Se pune un dop prin care este
trecut un furtun de cauciuc, care are un capăt într-un vas cu apă. Se va lăsa timp de aproximativ
15 zile (în funcţie de temperatură), după care se va trage de pe drojdii şi se pune în sticle de
capacitate mai mică. Se va putea lua din acest vin câte 50 ml de trei ori pe zi în
afecţiunilemenţionate mai sus.

Sucuri - dacă obişnuiţi să consumaţi sucuri din legume şi fructe folosiţi în acestea şi fructele de
Păducel proaspete care se pun 1 linguriţă de suc proaspăt obţinut la 100 ml suc de morcovi sau
alt fructe. Se poate lua de 3 ori pe zi. De asemenea se pot folosi fructele uscate. Se pun cu apă cât
să le acoperă pentru 12 ore apoi se introduc în storcătorul de fructe şi se va obţine sucul. Cu
aceste este bine să se facă o cură de minimum 30 de zile, timp în care se vor consuma cel puţin
de 3 ori pe zi câte o linguriţă de suc obţinut ca mai sus. Se poate în fructele uscate să se introducă
la 100 ml apă şi 2 linguriţă de pulbere de fructe sau chiar din flori şi frunze care se va ţine 12 ore
apoi se introduc în storcătorul de fructe şi se amestecă cu orice suc din fruct sau legume.

32
7.4.2 VÂSCUL

Viscum album Fam. Loranthaceae.

Denumiri populare: stoletnic, vâsc de brad.

În tradiţia populară: Vâscul este o plantă veşnic verde, din care cauză i s-au atribuit calităţi
mistice: era cunoscut în mitologia unor popoare antice (celţişi greci) precum şi de poporul nostru
care îi acordă o importanţă deosebită. De Anul Nou foarte multe case sunt împodobite cu ramuri
de vâsc, despre care se spune că aduc fericire şi noroc.
Din fructe- bobiţe albe se prepară cleiul pentru prins păsări.
Ceaiul din frunze, în deosebi cel din peri, se lua contra astmului. În satele din jurul Careilor se
mai folosea la băi contra durerilor reumatice.
Ceaiul frunzelor se folosea şi intern la emfizem pulmonar, tuberculoză pulmonară şi alte
afecţiuni pulmonare, de asemenea pentru epilepsie, hipertensiune, crampe.
Ceaiul din frunze de vâsc cu pir şi flori de păducel se lua de 3 ori pe zi câte o linguriţă înainte
de masă.
Plămădit în rachiu ca fortifiant.
Se mai folosea la boli femeieşti. Se dădea şi la animale ca să se îngraşe.

Descriere: plantă semiparazită care se dezvoltă pe ramurile unor copaci fructiferi (măr, prun)
şinefructiferi (mesteacăn, plop). Este un arbust ale cărui ramuri se divid totdeauna câte două, cu
frunze verzi care nu cad iarna. Are aspectul unor tufe cu tulpini scurte, cilindrice şi groase
ramificate de mai multe ori în câte 2 ramuri (dichotomic) şi lipsite de peri. Frunzele sunt
persistente, dispuse opus, fără peţiol, groase, pieloase, străbătute de 5-6 nervuri paralele.

La subţioara frunzelor şi în vârful ramurilor iau naştere florile galbene unisexuat dioice sau
monoice, grupate în mici capitule lipsite de peduncul. Fructele sferice, alb-translucide, câte 2-3
la subţioara ramurilor, conţin un suc vâscos şi zaharat. Întreaga plantă se prinde de gază prin
haustori.

33
 Recoltare: Se folosesc ramurile tinere cu frunze (FoliumVisci cum stipites) recoltate din
noiembrie până în aprilie. Are gust slab amărui acrişor. Se recomandă să nu se recolteze de pe
salcie, tei şi plop deoarece în aceste cazuri este foarte toxic. De pe măr sunt cele mai utile din
punct de vedere calitativ, urmează apoi în ordine descrescătoare păr, mesteacăn, trandafir şi
frasin.

Compoziţie chimică: saponine triterpenice, acid oleanolic (imunostimulator), acetilcolină (cu

efect antiseptic ce este indicat pentru combaterea sughiţului spastic persistent), inozitol, viscină,
vis-citoxină, substanţe minerale, aminoacizi liberi, acid viscic, polizaharid, enzime. Are
compoziţie variată şi foarte activă în funcţie de arborele pe care a crescut. Din această cauză
preparatele de vâsc se manipulează cu mare atenţieşi unde este cazul se cere părerea medicului,
sau chiar avizul dânsului.
Are în compoziţie vitaminele C şi E, etc.

Acţiune farmacologică: vasodilatator coronarian şi periferic, calmant psihic blând şi eficient,

hipotensor puternic, cardiotonic fiind un tonic cardiac foarte eficient, scade tensiunea arterială cu
acţiune foarte puternică, antispasmodic, antimicotic, brahicardizant, antitumoralşi citostatic (în
preparatele injectabile sau tinctură este mult mai eficient), vermifug, diuretic. Imuno-stimulator,
purgativ, La folosirea acestui produs va trebui să fie respectate dozele, deoarece în cantităţi mai
mari produce intoxicaţii manifestate prin încetinirea pulsului, aritmie şi tahicardie.
Extern: antinevralgic, calmant.

Se poate folosi la următoarele afecţiuni: accese de isterie, accidente vasculare, acufene, afec-
ţiuni cardiace, afecţiuni ganglionare, afecţiuni vasculare, albuminurie, ameţeli, astm bronhie,
astmul pe fond de stres, arterioscleroză, aterioscleroză, ba-lonări, boala canceroasă, boli cardiace,
bronşită, cancer, ciclul menstrual dereglat, circulaţie periferică deficitară, convulsii, crize
nervoase, crize astmatice care apar pe fondul tensiunii psihice, dege-rături, dereglări hormonale,
diabet, dureri reumatice, edeme, epilepsie, epistaxis, gută, hematurie, hemoptizii, hemoragii
uterine sau de altă natură, hipertensiune arterială inclusiv formele cu tensiune oscilantă,
hemoragii, hipotensiune arterială, insuficienţă cardiacă compensată, ischemie cardiacă, im-
potenţă, imunitate scăzută, inflamaţia tubului digestiv, isterie, leucemie, leucoree, leziuni
pulmonare provocate de infecţii, migrene, nervi, nevralgie, nevroze, palpitaţii, paralizie,
predispoziţie la viroze, prostată, scăderea imunităţii, sciatică, scleroză cerebrală, spasme,
sterilitate mai ales asociată cu boli cardio-vasculare sau nervoase, sughiţuri persistente,
tahicardie, tremurături ale corpului, tulburări circulatorii, tulburări renale cauzate de hi-
pertensiune, tulburări datorită hipertensiunii arteriale, tulburări de menopauză mai ales nervoase
şicardio-vasculare, tulburări de imunitate datorate bătrâneţii, tulburări de vedere, tulburări
nervoase, tumori (inclusiv canceroase), tuse convulsivă, tuse spastică, tuse rebelă, vertij,
zgomote în urechi.

Precauţii si contraindicaţii:
Atenţie! Tinctura de Vâsc este contraindicată persoanelor hipotensive, hipotoneşi celor care
suferă de angină pectorală. Planta conţine principii cu acţiune toxică asupra inimii, cât şi o
substanţă toxică pentru aparatul respirator.
Toxicologie: Vâscul adunat de pe arţar, stejar, paltin, plop, nuc, frasin, salcâm, salcie sau chiar
tei este toxic. În cazul persoanelor sensibile există posibilitatea apariţiei unor alergii secundare
sau a unor intoxicaţii.

34
 Atenţie! Dacă după administrarea Vâscului tensiunea scade, ritmul cardiac se răreşte, apar fri-
soane şi sensibilitatea se pierde atunci se poate vorbi de o intoxicaţie cu Vâsc. În astfel de cazuri
se întrerupe administrarea tratamentului şi se consultă medicul.

Preparare si administrare:
Vâscul de pe măr, prun, gutui, păr, măr pădureţ, pin şi brad sunt foarte bune la tratamente.
Macerat: 1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml apă la temperatura camerei. Se
va lăsa pentru 8 ore (de seara până dimineaţa). Se strecoară. Se va consuma în 2 reprize, din care
una seara la culcare. Se poate face în cazuri mai grave din 2 linguriţe de plantă.

Tinctură: Se poate face o tinctură din 50 g de plantă mărunţită uscată sau verde, care se va pu-
ne la 250 ml alcool alimentar de 70°. Se ţine timp de 15 zile după care se strecoară. În timpul
acesta se agită puternic sticla de mai multe ori pe zi. Trebuie să fie foarte bine închisă şi se
păstrează la temperatura camerei. Se strecoară după 15 zile. Se pot lua între 10 picături şi 20
picături (1 linguriţă) de 3 ori pe zi. Tratamentul este util mai ales în cazul hipertensiunii arteriale,
sau la circulaţia sângelui pentru refacere. Se pot ţine cure de mai lungă durată, dar numai cu
acordul şi sub supravegherea medicului, deoarece tensiunea arterială scade şi pot apărea
accidente.

Pulbere: - 1 linguriţă de plantă se macină cu râşniţa de cafea şi apoi se cerne prin sită. Se va
pune sub limbă pentru 10 minute, apoi se înghite cu puţină apă. Se face de 3 ori pe zi.
În timpul tratamentului cu vâsc este foarte bine să se consume şi usturoi pentru că acesta ajută
să se remedieze mai repede situaţia, pentru că substanţele active din vâsc acţionează mult mai
eficient dacă se consumă şi usturoi.

Cataplasmă: se macină fin planta, se umezeşte cu apă caldă apoi se amestecă bine. Se pune pe
un tifon care se va aplica extern.
Atenţie! Se va folosi numai sub supraveghere medicală. Este o plantă toxică şi cele mai puţin
toxice sunt cele recoltate de pe păr. În ordine urmează apoi: brad, măr, mesteacăn, trandafir,
frasin.
Menţionămtotuşi că un tratament cu această plantă în combinaţii cu altele (păducel, unguraş,
roiniţă) este foarte util în tratarea hipertensiunii arteriale şi nu ar trebui neglijat de către cei care
sufere de această afecţiune.
Atragem atenţia că toate plantele care se folosesc la macerate este bine să fie folosite doar din
plantele care au fost imediat după cules spălate foarte bine cu multă apă şi apoi se usucă, în caz
contrar se poate să fie infectate microbi, virusuri sau alte impurităţi. De asemenea uscarea se va
face în locurile în care pot fi ferite de contaminare, preferabil în locuri sterile. Aceasta pentru a
nu produce alte afecţiuni uneori mult mai grave decât cea care se doreşte a fi tratată.

Precauţii: supradozarea vâscului poate provoca febră, frisoane, cefalee, hipotensiune.

Mod de administrare pe afecţiuni: Accese de isterie - naturiştii autohtoni recomandă Vâscul în

tratarea şi ameliorarea diferitelor afecţiuni, printre acestea şi accesele de isterie şi furie sau
spasmele cronice. Se va pune o linguriţă de plantă la 250 ml apă şi se lasă 8 ore apoi se strecoară
fără să mai fie încălzit şi se consumă în cursul zilei. În acelaşi timp însă, aceiaşinaturişti îi
sfătuiesc pe cei care vor să apeleze la tratamentul pe bază de Vâsc să fie atenţi la momentul în
care vor culege aceste plante. Pentru că Vâscul să nu îşi piardă din proprietăţi, acesta este
preferabil să fie cules în perioada octombrie-decembrie a anului. Pe de altă parte Vâscul mai
exact bobiţele sau fructele acestei plante pot fi utilizate şi ele în degerături sau în combaterea

35
senzaţiei de îngheţ la nivelul pielii. În acest sens bobiţele se pisează şi se pun sub forma unei
cataplasme pe zona afectată. Rezultatele vor fi vizibile în doar câteva zile.

Accidente vasculare (profilaxie şi combaterea sechelelor) - 1 linguriţă de plantă mărunţită

se va pune la 250 ml apă la temperatura camerei. Se va lăsa pentru 8 ore (de seara până
dimineaţa). Se strecoară. Se va consuma în 2 reprize, din care una seara la culcare. Se poate face
în cazuri mai grave din 2 linguriţe de plantă. Se poate asocia şi cu extract de castan sălbatec,
conform indicaţiilor producătorului, sau şi cu infuzie de sulfină, ambele contribuind la refacerea
integrităţi venoase şi arteriale.

Acufene- 1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml apă la temperatura camerei. Se

va lăsa pentru 8 ore (de seara până dimineaţa). Se strecoară. Se va consuma în 2 reprize, din care
una seara la culcare. Se poate face în cazuri mai grave din 2 linguriţe de plantă.

Afecţiuni cardiace - puneţi într-un borcan pulbere de vâsc până se umple pe trei sferturi.
Adăugaţi rachiu natural, agitaţi cu putere amestecul. Se ţine apoi 15 zile şi se strecoară, punându-
se într-un recipient cu capac ermetic. Se ia câte o linguriţă pe zi, contribuind la o mai bună
funcţionare a inimii.

Afecţiuni ganglionare - intern se poate consuma câte 2 căni de macerat pe zi, una dimineaţaşi
una seara, care vor ajuta la refacerea circulaţieişi eventual drenarea limfei. Extern se pune
pulbere de plantă pe o pânză şi se umezeşte cu apă călduţă. Se aplică apoi pe ganglionii
inflamaţişi seţine pentru 2 ore. Se mi poate de asemenea umezi o bucată de vată cu tinctură şi
peste ea se pune o bucată de nailon. Se ţine tot pentru 2 ore şi se poate aplica de 2 ori pe zi.

Afecţiuni vasculare - se poate folosi macerat câte 2-3 căni pe zi, consumate întotdeauna
înainte de masă, sau cum se mai spune pe stomacul gol şi apoi nu se va mânca nimic o perioadă
de 15-30 minute. Suplimentar se mai poate consuma ceai de Sulfină care de asemenea ajută
foarte mult şi preparate din castan care există în comerţşi care se vor consuma în funcţie de
indicaţiile date de către producător întotdeauna.

Albuminurie - 1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml apă la temperatura

camerei. Se va lăsa pentru 8 ore (de seara până dimineaţa). Se strecoară. Se va consuma în 2
reprize, din care una seara la culcare. Se poate face în cazuri mai grave din 2 linguriţe de plantă.

Ameţeli- 1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml apă la temperatura camerei. Se

va lăsa pentru 8 ore (de seara până dimineaţa). Se strecoară. Se va consuma în 2 reprize, din care
una seara la culcare. Se poate face în cazuri mai grave din 2 linguriţe de plantă.
Astm bronhic - 1 linguriţă de plantă mărunţită se va pune la 250 ml apă la temperatura
camerei. Se va lăsa pentru 8 ore (de seara până dimineaţa). Se strecoară. Se va consuma în 2
reprize, din care una seara la culcare. Se poate face în cazuri mai grave din 2 linguriţe de plantă.

Astmul pe fond de stres - în afară de maceratul care se foloseşte la astmul bronşic se mai
poate folosi şi Talpa gâştei sub orice formă deoarece este unul dintre calmantele foarte puternice.
Pentru întărirea organismului se va consuma însă Lăptişor
de matcă, Apilarnil, polen, păstură, şi alte produse apicole care sunt foarte eficiente.

Boli cardiace - puneţi într-un borcan pulbere de vâsc până se umple pe trei sferturi. Adăugaţi
rachiu natural, agitaţi cu putere amestecul. Se ţine apoi 15 zile şi se strecoară, punându-se într-

36
unrecipient cu capac ermetic. Se ia câte o linguriţă pe zi, contribuind la o mai bună funcţionare a
inimii.

Convulsii - se va consuma zilnic 2 căni de macerat la rece şi dacă există şi dureri extern se aplică
o cataplasmă caldă care are rolul de a diminua durerile. În urma cercetărilor clinice s-a stabilit că
în cazul convulsiilor repetate dacă se face un tratament de 30 zile cu vâsc convulsiile vor fi mult
mai rare şi în timp vor dispare cu desăvârşire. Se mai poate lua magneziu suplimentar.

Hipertensiune arterială inclusiv formele cu tensiune oscilantă - 1 linguriţă de plantă

mărun-ţită se va pune la 250 ml apă la temperatura camerei. Se va lăsa pentru 8 ore (de seara
până dimineaţa). Se strecoară. Se va consuma în 2 reprize, din care una seara la culcare. Se poate
face în cazuri mai grave din 2 linguriţe de plantă. În acest caz se va introduce şi 2 căni de infuzie
de talpa gâştei. Se mai poate asocia cu Păducel, Coada calului, Cimbrişor, Usturoi şi Coada
şoricelului, puse în părţi egale toate şi făcute infuzie. Se dau 3 căni pe zi. În infuzie se poate pune
şi vâsc. Se face un tratament de 30 de zile zilnic cu 2 căni urmat de o pauză de 15 zile, după care
se poate relua.
Se mai poate folosi următoarea schemă: cu toate plantele de mai sus: Vâsc, Păducel, Coada
calului, Cimbrişor, usturoi şi Coada şoricelului. Se pune fiecare plantă în părţi egale. Se amestecă
bine şi se pune o linguriţă de amestec la 250 ml apă clocotită. Se acoperă apoi 15 minute şi se
strecoară. În prima săptămână se bea zilnic câte o cană de infuzie în două reprize, în a doua
săptămână câte 2 căni pe zi, iar în a treia săptămână câte 3 căni pe zi. Începând cu a patra
săptămână se inversează dozajul, se scade câte o cană pe zi, până se ajunge la o singură cană şi
se ţine timp de un an de zile. Tratamentul va fi însoţit de consumul de usturoi zilnic în funcţie de
toleranţa individuală.

7.4.3 USTUROIUL

Aliumsativum Fam. Liliaceae.

Denumiri populare: ai, ai de grădină, ai de primăvară, ai de vară, aniu, baib, ceapă albă, os-
turoi, pur, scăloi, usturoi de primăvară, usturoi de toamnă, usturoi de vară, usturoni.

37
 În tradiţia populară: Cu mai mult de 5000 de ani înainte de Hristos, egiptenii au ridicat
banalul usturoi la rangul de divinitate şi i-au gravat imaginea pe piramide. Legenda spune că
marele Keops le dădea mereu supuşilor săi să consume această legumă pentru a-i feri de
epidemii. În aceiaşi perioadă, părinţii le atârnau copiilor la gât coliere de usturoi pentru a-i feri de
infecţii, procedeul păstrându-se până în zilele noastre în India. Nici romanii nu îl dispreţuiau,
fiind convinşi că usturoiul le asigura luptătorilor o formă fizică excelentă. Călugării din Evul
Mediu foloseau usturoiul pentru dezinfec-ţia rănilor, pentru a uşura durerile reumatice sau pentru
a sparge furunculele.
Pe lângă calităţile sale de aliment- medicament usturoiul mai are şi proprietatea de a proteja de
spiritele malefice. Aşa se face că în trecut copiilor li se frecau buzele cu un căţel de usturoi, în
felul acesta micuţul urmând să fie ferit de tot ce-i rău şi să aibă parte în viaţă de sănătate
şibogăţie.
A fost unul dintre cele mai importante leacuri băbeşti.
Obişnuit se folosea sub formă de muşdei, în indigestii, dureri abdominale, stări gripale, dureri
de cap, contra viermilor intestinali, etc.
Muşdeiul se bea adeseori pe nemâncate ori se trăgeau bolnavii cu el şi în acest scop se prepara
mai mult cu apă şioţet. Diareea gravă- se ungea corpul cu usturoi pisat, sau se înghiţeau 3 căţei
de usturoi şi 3 fire de piper. Se folosea contra durerilor de măsele, durerilor de urechi şi
nevralgiilor. De obicei se introducea un căţel în urechea din partea dureroasă. Când cineva avea
unghii stricate sau amigdalite, le ungea în fiecare seară cu usturoi pisat. Contra bătăturilor. Se
ţineau picioarele în leşie tare de ciucălăi de porumb şi apoi se legau cu usturoi pisat. Bulbul copt
în cuptor se aplica pe furuncule. De tuse se ungeau tălpile picioarelor cu usturoi pisat şi se
încălzeau la foc înainte de culcare. Se punea mai mult în mâncarea celor bolnavi de piept şi de
hipertensiune. Muşdeiul se dădea pe nemâncate ca vermifug. În Dobrogea se pisau 5 căţei de
usturoi, se amestecau cu o lingură de hrean ras şi se dau pe nemâncate ca vermifug. În alte părţi
se fierbea usturoiul cu iarba limbricilor (Astragalusglycyphyllos) şi se dădea copiilor să bea.
Egiptenii foloseau mult usturoiul în Antichitate pentru că se credea că redă vitalitate, ajută la
digestie sau tratarea hemoroizilor. De asemenea era vestit pentru a elibera corpul de energii
negative.
Este cea mai studiată plantă din lume. În ultimii ani s-au făcut peste 200 de cercetări clinice şi
de laborator.

Descriere: este originară din Africa şi Asia centrală, a fost introdusă în Europa în cultură din
antichitate şi folosită în scopuri condimentare şi terapeutice, fiind socotită ca un panaceu
universal. Este prea cunoscută pentru a mai fi descrisă. Cu mai mult de 5000 de ani înainte de
Hristos, egiptenii l-au ridicat pe banalul usturoi la rangul de divinitate şi i-au gravat imaginea pe
piramide. Legenda spune că marele Keops le dădea mereu supuşilor săi să consume această
legumă pentru a-i feri de epidemii. În aceiaşi perioadă, părinţii le atârnau copiilor la gât coliere
de usturoi pentru a-i feri de infecţii, procedeul păstrându-se până în zilele noastre în India.

Compoziţie chimică: se foloseşte bulbul (Bul-bus Allii) conţine: săruri minerale, ulei volatil,
glucide, protide, lipide(0,1-0,5%). Acizii organici: citric, malic, piruvic, succinic, glicuronic,
citric, alină, alicină din uleiul eteric s-au separat 67 de compuşi. Tipic pentru aromă este
propantriolul, etil-metil-disulfura, sulfitul predomină cantitativ.

Acţiune farmacologică: alicina, garlicinaşiproduşii de descompunere ai ei îi imprimă o pu-

ternică acţiuneantimicrobiană îndeosebi la faringi-te şi în infecţiile tubului digestiv, previne
ateros-cleroza, antiseptic intestinal, cardiotonic, bradicar-dizant, diuretic, antigutos, stomahic,
carminativ, vermifug, febrifug, creşte capacitatea de apărare antivirală şiantimicrobiană,

38
anticancerigen, are acţiune asupra lipidelor sangvine, ateromului şi presiunii arteriale. Scade
nivelul de colesterol şitrigli-ceride. Are acţiunefibrinoliticăşi anti-trombotică, acţiune
imunostimulatoare.
Usturoiul negătit, pisat sau tăiat mărunt produce un antibiotic numit allicinşi un compus
antifun-gal numit fitoncid. Usturoiul ajută de asemenea la menţinereaelasticităţii aortice la
bătrâni. De asemenea acesta poate ajuta la echilibrarea nivelelor de lipide din sânge, oferind
protecţie împotriva ar-terosclerozei. Usturoiul mai este bogat în sulfură de dialil un compus
anticancerigen. Nu numai că previne tromboza, dar ajută şi la dizolvarea cheagurilor de sânge.
Distruge virusul gripei, previne infarctul miocardului.
Specialiştii în medicina naturistă afirmă că sănătatea de fier a locuitorilor Orientului Îndepărtat
şi rata redusă a cancerelor de acolo s-ar datora în proporţie destul de mare usturoiului.
Cercetările au scos la iveală faptul că în usturoi există nu mai puţin de 20 de substanţe
antivirale şi antibacteriene (acestea fa cin usturoi cel mai puternic antigripal cunoscut), dar şi
vitaminele C şi B. Pentru organismul uman, usturoiul este antiseptic intestinal şi pulmonar, tonic
şi cardiotonic (reglând tensiunea arterială şi activitatea inimii), antisclero-tic (dizolvă acidul uric
din ţesuturi), vermifug, an-tigutosşi antiartritic (datorită dizolvării cristalelor de acid uric ce se
depun la nivelul articulaţiilor). Se consideră că usturoiul previne şi cancerul intestinal, pentru că
împiedică putrefacţiile intestinale ale căror produşi finali pot fi cancerigeni. Măreşte imunitatea
organismului şi dă o stare generală bună. Întăreşte capacitatea de apărare antivirală
şiantimicrobiană. Usturoiul scade şi nivelul colesterolului din organism, precum şi a
trigliceridelor.
Protecţie contra degenerescenţei canceroase - multe studii americane sugerează că o ali-
mentaţie bogată în usturoi este asociată cu un risc mai mic de a surveni un cancer gastric. Efectul
este mai curând preventiv dar şi curativ.
Usturoiul fiind bogat în seleniu, unii cultivatori ca să mărească această cantitate, îmbogăţesc
solul cu seleniu. Se cunoaşte că acest metaloid, seleniul are puterea antioxidantă şi că ar putea să
prevină degenerescenţa canceroasă.

Precauţii si contraindicaţii:
Atenţie! Usturoiul irită mucoasa tractului digestiv.
Atenţie! Consumat în exces, inhibă centrul respiratorşi provoacă uneori diaree şi vomă.
Atenţie! Nu se recomandă preparatele cu usturoi persoanelor cu dereglări de hemostază
şitendinţă spre hemoragii. Efecte secundare posibile: scăderi bruşte ale tensiunii arteriale, un
miros neplăcut al respiraţieişi al pielii, reacţii de hipersensibilitate. Preparatele cu usturoi pot
amplifica acţiunea anumitor medicamente (hipotensive, anticoagulante), astfel încât
administrarea lor trebuie întreruptă cu minimum şapte zile înaintea unei operaţii.
Primul lucru care ar trebui spus este că nu toată lumea suportă la fel de uşorşi de aceia, dacă nu
sunteţiobişnuit să ingeraţicantităţi mari de usturoi, începeţi tratamentul gradat. La început
consumaţicantităţi mici de usturoi sau de preparate pe bază de usturoi, mărind doza pe măsură ce
vedeţi că este bine suportat. Există numeroase cazuri de persoane care s-au grăbit să mănânce
mult usturoi, pentru a obţine efecte terapeutice rapide, după care s-au confruntat cu indigestii
severe, vomă ori arsuri gastrice, căpătând astfel intoleranţă la usturoi pe care nu l-au mai suportat
nici în doze mici. Consumul de usturoi nu este recomandat femeilor care alăptează deoarece
anumite substanţe pe care le conţine se transmit în lapte, dându-i un gust neplăcut şi făcând
posibile probleme gastrice ori intestinale la sugar.

Angină pectorală - un kg miere de albine de bună calitate se amestecă cu 5 căpăţâni de usturoi

şi 10 lămâi tocate cu maşina de carne cu coajă cu tot. Se macerează o săptămână la frigider. Se

39
consumă apoi timp de 2 luni, câte 2-4 linguriţe, o dată pe zi, cu 20-30 minute înainte de masă.
Amestecul se ţine în gură mai mult timp apoi se înghite.
- Se amestecă numai sucul stors din lămâi şi usturoi cu mierea de albine- restul ca mai sus.
- Într-o cratiţă emailată se pun 2 pahare supă de pui (sau de legume) concentrată, se adaugă o
căpă-ţână de usturoi curăţităşi desfăcută. Se fierbe pe foc mic 15 minute. Se adaugă 2 legături de
frunze de pătrunjel tăiate mărunt şi pisate apoi cu o lingură de lemn, până se obţine o pastă
uniformă. Se infuzează până la răcire. Se bea în 3 reprize, cu 30 minute înainte de masă.
-
Arterită - se amestecă 250 g usturoi pisat, cu 350 g miere de albine lichidă (proaspătă) şi se
lasă 7 zile la întuneric. Se consumă câte o lingură, de 3 ori pe zi, cu 30-40 minute înainte de
masă. O cură durează 45 zile. După o pauză de 7 zile cura se poate repete.

Hipertensiune - trei studii făcute în 1994 în spitale din Germania au arătat reduceri
semnificative ale presiunii arteriale prin tratamentul cu usturoi. Se recomandă tinctura în cure de
3 luni.

Infarct miocardic - riscul de infarct scade foarte mult la persoanele care ţin periodic o cură cu
usturoi, arată un studiu italian. Pe lângă faptul că normalizează tensiunea arterială şi „desfundă"
vasele de sânge îngroşate de depunerile de colesterol, usturoiul este şi un excelent protector al
sistemului nervos, direct implicat în declanşarea crizelor cardiace ce duc la infarct. Mai ales
persoanele peste 50 de ani ar trebui să facă măcar de 4 ori pe an o cură de o lună cu usturoi
consumat proaspăt sau sub formă de muşdei preparat cu ulei de măsline şi lămâie.
Ischemie miocardică - se amestecă 250 g usturoi pisat, cu 350 g miere de albine lichidă (proas-
pătă) şi se lasă 7 zile la întuneric. Se consumă câte o lingură, de 3 ori pe zi, cu 30-40 minute
înainte de masă. O cură durează 45 zile. După o pauză de 7 zile cura se poate repeta.

7.4.4TALPA GÂSTII

Efect asupra sistemului nervos central inclusiv cardiac, scade tensiunea arterială, vasodilatator
periferic. Are acţiuni farmacologice asemănătoare valerianei dar de 3 ori mai puternici. Este
folosită în afecţiunile inimii ajutând la reglarea activităţii inimii în special cele de origine
nervoasă. Tinctura este mai puternică ca acţiune sedativă valerianei şi este cea mai indicată în
nevroză cardiacă, diminuând frecvenţa pulsului chiar şi în tahicardiile datorate hipertiro-
idismului. Utilă în angina pectorală, diminuând sau prevenind sindromul dureros şisenzaţia de
sufocare. Sedativă şi în nevrozele cardiace. La tinctu-ră se va lua 5-10 g în mai multe doze pe zi.
Extern-antiinflamator şi cicatrizant. Reglează presiunea sângelui, este un tonic cardiac puternic,
fiind de ajutor în cazurile de hipertensiune şi hipotensiune având şiacţiune vasoconstrictoare
periferică. Diminuează starea de excitaţie atât a stomacului cât şi a inimii, producând relaxarea
musculaturii netede. Este sedativ puternic al sistemului nervos central. Leunorina are
acţiuneuterotonicăşi se poate folosi cu mare succes în obstetrică şi ginecologie favorizând
tonifierea uterului. Ajută la eliminarea sau diminuarea procesului inflamator, favorizează cica-
trizarea rănilor.
Extern este antiinflamator, antiseptic, astringent, cicatrizant şi regenerator al pielii.
Intră în compoziţia ceaiurilor antiastmatic, an-ticolitic, şi calmant împotriva tulburărilor
cardiace şi în ceaiul sedativ.

Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acrocianoză, afecţiuni cardiace de origine nervoasă,

afecţiunile prostatei, afecţiuni uterine, ameno-ree, anxietate, aritmii cardiace de origine nervoasă,
arsuri, ascită, astm bronhic, atonie gastrică, boli respiratorii, bronşită, cardiopatie ischemică,

40
colite pe bază nervoasă, colite de fermentaţie, constipaţie, contuzii, crize astmatice care apar pe
fond de stres, depresie însoţită de anxietate, digestie dificilă, dis-menoree, distonii neuro-
vegetative, dureri de spate, durerea şi disconfortul, dureri reumatismale, echimoze, excitaţie
nervoasă mai ales cerebrală, excitaţie nervoasă a cordului, febră tifoidă, gastrită hi-peracidă pe
baze nervoase, hipertensiune arterială, insomnii, ischemie cardiacă, lipsa transpiraţiei, ne-
urastenii depresive, nevroze cardiace, picioare obosite, prolaps şi atrofie uterină, răni, reglarea
presiunii sângelui, reumatism, stări de sufocare, stări depresive nervoase, stări spastice ale vezicii
biliare, tromboză în sfera genitală, tulburări de climacte-riu, tulburări de ritm cardiac, tulburări
vegetative, umflături, varice.

Preparare şi administrare:
Intern Infuzie: - 1 linguriţă de plantă se pune la 250 ml apă clocotită. Se acoperă pentru 15
minute, apoi se strecoară. Se consumă câte 2 căni din care una seara la culcare în afecţiunile
cardiace cu substrat nervos. Este bine ca tratamentul să se facă doar 7 zile apoi se face o pauză de
cel puţin o lună de zile. În cazul afecţiunilor pulmonare se vor consuma 2 căni pe zi cu 15 minute
înaintea meselor.
- 1 linguriţă de plantă cu 1 linguriţă de valeriană se pun la 250 ml apă clocotită. Se acoperă
pentru 15 minute, apoi se strecoară. Se consumă seara pentru cazurile de insomnii. Se consumă
la ora 18.

Infuzie concentrată: - 2 linguriţe de plantă se vor pune în 250 ml apă clocotită. Se acoperă
pentru 10 minute după care se strecoară. Se pot consuma 2-3 ceaiuri pe zi cu înghiţituri mici în
tot cursul zilei.
- 3 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune la 250 ml apă clocotită. Se va lăsa apoi 10-15
minute acoperit. Se strecoară şi se pot consuma pentru afecţiunile interne 2-3 căni pe zi. Este un
foarte bun sedativ care se poate lua câte 2 căni pe zi în afecţiunile inimii sau nervoase. La
insomnie se ia doar o cană la ora 18 şi se poate folosi perioade lungi de timp. Este de asemenea
un bun calmant al durerilor luat intern. În astmul bronhic se iau doar câte 1-2 linguri din acest
ceai de câte ori este nevoie, la fel în tulburările de menopauză, sau ca sedativ nervos. Se poate
folosi în acest fel şi pentru mărirea diurezei şi a transpiraţiei. În general se foloseşte cu 15 minute
înaintea meselor.
-
Decoct: 3 linguriţe de plantă mărunţită se pun la 500 ml apă şi se fierb până scad la jumătate.
Se strecoară şi se consumă în cursul zilei treptat, în cazul când se doreşte mărirea diurezei şi a
transpiraţiei.

Tinctură: 50 g de plantă mărunţită se vor pune cu 250 ml alcool alimentar 70°. Se vor ţine timp
de 15 zile agitând zilnic de 2-3 ori. Se strecoară. Se poate folosi în funcţie de gravitatea afecţiunii
între 20 picături-o linguriţă de trei ori pe zi, diluate cu puţină apă. Se ia în toate afecţiunile
descrise mai sus.

Extern- 3 linguriţe de plantă mărunţită se vor pune la 250 ml apă clocotită. Se acoperă pentru
10 minute după care se strecoară. Se fac comprese sau băi.
Se poate folosi în combinaţieşi cu alte plante medicinale.
- Praf din plantă obţinută cu ajutorul râşniţei de cafea se pune câte 1 linguriţă la 4 linguri de
untură de porc proaspătă sau unt. Se amestecă bine apoi se foloseşte la unguente dar numai după
ce a stat timp de 7 zile. Este foarte utilă la calmarea durerilor.

41
 Cataplasmă: planta se macină fin cu râşniţa de cafea apoi se pune într-un vas şi cu puţină apă
caldă se face o pastă mai groasă, amestecându-se pentru omogenizare. Se întinde pe un tifon care
se aplică la locul afecţiunii.

Mod de administrare pe afecţiuni:

Afecţiuni cardiace de origine nervoasă- se consumă 3 căni de infuzie pe zi fiind foarte

eficient ca sedativ şi putând rezolva această afecţiune.

Aritmii cardiace de origine nervoasă- se consumă 3 căni de infuzie pe zi, care contribuie la
scăderea presiunii arteriale. Se poate folosi perioade de 3 luni, urmate de o pauză de 10 zile apoi
se poate relua tratamentul. Se poate folosi şi în diferite combinaţii cu alte plante. Rezultatele se
vor observa deja după 3 săptămâni de asemenea tratament.

Cardiopatia ischemică- se face o infuzie din 1 linguriţă de plantă care se pune la 250 ml apă
clocotită. Se acoperă pentru 15 minute, apoi se strecoară. Se poate consuma câte 3 căni pe zi.
Se mai poate folosi tinctura câte 1 linguriţă de tinctură luată de 4 ori pe zi diluată cu 100 ml
apă. Se poate lua împreună cu tinctura de Păducel (Cra-taegusmonogyra) şi cea de Vâsc
(Vascum album), fiind şi mai eficientă în acest caz.

Hipertensiune arterială- se consumă 3 căni de infuzie pe zi, care contribuie la scăderea

presiunii arteriale. Se poate folosi perioade de 3 luni, urmate de o pauză de 10 zile apoi se poate
relua tratamentul. Se poate folosi şi în diferite combinaţii cu alte plante

Ischemie cardiacă (atât în formele dureroase cât şi în cele nedureroase) - Talpa gâştei are
o varietate de utilizări. Are acţiuneantispas-modică şi totodată de tonic cardiac, sedativă, hi-
pnotică, antispastică generală, stomahică, indicată în afecţiuni cardiace, aritmii de origine
nervoase şi depresii. Este renumită pentru abilitatea sa de a trata în mod special tulburările
femeilor. A fost folosită de mii de ani pentru atenuarea durerilor şi a disconfortului. Are şi
proprietatea de a consolida inima şi contribuie la promovarea unui sentiment general de
bunăstare. Se va lua o linguriţă de tinc-tură la 100 ml apă de 3 ori pe zi.

Nevroze cardiace- Talpa gâştei are o varietate de utilizări. Are acţiune antispasmodică şi
totodată de tonic cardiac, sedativă, hipnotică, antispastică generală, stomahică, indicată în
afecţiuni cardiace, aritmii de origine nervoase şi depresii. Este renumită pentru abilitatea sa de a
trata în mod special tulburările femeilor. A fost folosită de mii de ani pentru atenuarea durerilor
şi a disconfortului. Are şi proprietatea de a consolida inima şi contribuie la promovarea unui
sentiment general de bunăstare. Se va lua o linguriţă de tinctură la 100 ml apă de 3 ori pe zi.

7.4.5 ALOE VERA

Aloe Ferox, Aloe Perryi, Aloe Vulgaris, Aloe Barbadensis, etc cuprinde peste 100 de specii.
Fam. Liliaceae.
Compoziţie chimică: se poate folosi oricare din aceste specii conţin 0,10-0,25 g % aloe-
emodol în stare liberă şi 40% sub formă de aloină.

42
 Mai conţine de asemenea şialţiderivaţiantrace-nici în parte liberi, în parte combinaţi sub formă
glicozidică, aloină sau barbolină, rottlerină, rezine care prin hidroliză pot da acid cumaric, acid
citric şirezinotanol (hidroliză alcalină) Rezinotanolul prin hidroliză dă aglicontanolic. Conţine
acid salicilic, sulf, magneziu, alte minerale.
Acţiune farmacologică:bacteriostatic în special pentru bacilul Koch şi stafilococi, stimulent
digestiv, purgativ al intestinului gros. Lignina penetrează cu uşurinţă straturile superficiale ale
pielii având rolul de purtător al celorlalte componente. Saponina are efect dezinfectant. Gelul
conţine 12 antrachinone cunoscute sub denumirea de laxative, care împreună cu celelalte com-
ponente din gel asigură efect analgezic, antibacterian, antifungicşi antiviral.Aloina este un laxa-
tivşi emetic.Barbaloina- antibiotic şi laxativ slab. Izobarbaloina- antibiotic, analgezic. Acidul de
Aloe antibiotic. Acidul antilen un antiviral. Esterii acidului antilen-sedativi.
În funcţie de doză poate fi stomahic tonic (0,010,02 g) laxativ 0,10 g-0,25 g, sau purgativ 0,25
g-1 g prin mărirea peristaltismului intestinului gros.
Acţiunea purgativă, fiind însoţităşi de conges-tionarea organelor abdominale, îi conferă în plus
o acţiuneemenagogă, fapt care îl face contraindicat în sarcini, hemoroizi, varice.
Planta conţine o substanţă care ajută la vindecarea rănilor- un amestec de agenţi antibiotici, as-
tringenţişianticoagulanţi. Administrarea internă are proprietăţi laxative uşoare. Câte o lingură de
gel la intervale regulate, preferabil pe stomacul gol, poate ajuta în tratarea ulcerului gastric (până
la jumătate de litru zilnic). Extern aloe are numeroase utilizări.
Acţionează ca un cicatrizant indicat şi eficient, ajutând în tratarea arsurilor, înţepăturilor de in-
secteşi al iritaţiilor cu toxicodendron (oţetar otrăvitor). Rupeţi o frunză şiaplicaţi pe locul rănit
sau îmbibaţi o bucată de pansament în suc de aloe şibandajaţi zona
Unguentele, ovulele şiloţiunile cu Aloe pot preveni băşicareaşi decojirea pielii expuse la soare.
Poate înmuia calozităţileşi bătăturile de la picioare.
Aplicată pe faţăşi pe gât, catifelează pielea şi previne formarea ridurilor.
Atenuează durerile şi mâncărimile produse de hemoroizi şi fistule anale sângerânde.
Poate fi folosit cu succes pentru menţinereasănătăţiişisupleţi părului.
Uleiurile volatile- analgezice, anestezice. Artranolul- artrazenulşirezistanol sunt anti-tumorali
împreună cu alte substanţe în special vitamine. Vitaminele: A (Caroten) are efect asupra acuităţii
vizuale, apărând celulele de radicalii liberi. B1 (Thiamina) regenerator tisular. B2 (Riboflavina)
împreună cu B6 are efect în stări carenţiale. B3 (Niacina) ajută la detoxificarea şi reglarea
metabolismului. B6 (Piridoxina) împreună cu B2 are efect în stările carenţiale. B9 (acid folic) în
anemii. B12 (Cobalamina) indispensabilă în funcţionarea celulei nervoase, în hematopoeză, în
mecanismul intermediar. C- rol important în metabolismul intermediar, în procesul de cica-
trizare, stabilizator de membrană celulară. E (Tocoferolul) stabilizator de membrană celulară
împreună cu C. Colina stimulator al nervului vag, rol important în metabolism. Conţine 23 de
polipeptide (stimulatori ai imunităţii) ceea ce explică de ce se poate folosi chiar şi la tratarea
HIV. Polipeptidele în combinaţie cu agenţii anti-tumorali, explică eficienţa tratamentului cu aloe
în cazul cancerului. S-a dovedit că poate ţine sub control cancerul pulmonar, se poate de
asemenea folosi cu succes la leucemie, sarcom şi previne formarea tumorilor.
În America indienii foloseau zeama din frunzele cărnoase pentru vindecarea spectaculoasă a
rănilor, ajută vindecarea arsurilor de soare şi a reumatismului. Din suc şi untură curată de porc se
prepară o alifie bună la orice afecţiuni ale pielii.
Substanţele minerale: calciu-indispensabil în os-teogeneză. Fosfor- indispensabil în
osteogeneză. Potasiu- indispensabil activităţii musculare. Fier-componentă esenţială a
hemoglobinei. Sodiu- indispensabil în schimbul normal de apă-săruri.
Clor- antiseptic. Mangan, magneziu- ajută la funcţionarea sistemului muscular şi nervos.
Cupru-rol în metabolismul celular. Crom- înlesneşte activitatea enzimelor, reduce acizii graşi.
Zinc- rol în metabolismul protidic. Hormonii- au efect antiin-flamatorşi stimulează refacerea
ţesuturilor. Ami-noacizii din aloe vera care conţine7 din cei 8 ami-noaciziesenţialişi 11 din cei
neesenţiali contribuie la reglarea tisulară.
Acţiunea enzimelor.
Amilaza- catalizează hidroliza amidonului în dex-trozăşimaloză.
43
Bradichinaza- analgezic, antiinflamator, stimulator al sistemului imunitar.
Catalaza- împiedică acumularea superoxidului de hidrogen din ţesuturi.
Celulaza- rol în degradarea celulozei.
Creatinfosfochinaza- rol în activitatea musculară.
Lipaza- rol în degradarea acizilor graşi.
Nucleotidaza- accelerează hidroliza nucleotidelor în nucleozide.
Fosfataza- alcalină reglează funcţionarea ficatului.
Proteaza- rol în hidroliza proteinelor.
Se poate folosi la următoarele afecţiuni:
aciditate stomacală, afecţiuni gastrice, afecţiuni oculare, afecţiuni intestinale, afecţiuni ale gurii,
afecţiuni hepatice, alcoolism, alergie, amigdalită, angină, anorexie, arsuri gastrice, artrite,
astenie, astm bronhic, atonie, boli de nervi, bolile pielii, boli pulmonare, bronşite, cancer, cancer
de colon, cancer de piele, cancer pulmonar, candidoză digestivă şi candidoză pulmonară,
cataracte, congestie cerebrală, constipaţie, crampe musculare şi abdominale, colită, constipaţie,
cefalee, depresii, diabet, dureri de cap, dureri de stomac, dureri diverse, dispepsie, edeme,
gastrită hiperacidă, gripă, gută, hepatită, herpes, hipertensiune arterială, hiperco-lesterolemie,
imunitate scăzută, indigestie, infecţii bacteriene, infecţii cu ciuperci şiviruşi, inflamaţii, leucemie,
neurastenie, obezitate, pneumonie, prostată, psoriazis, răceală, reumatism, renale, paralizii,
reumatism, scleroză, tromboflebită, tromba-geite, tuberculoză pulmonară, tuse, ulcer stomacal
sau duodenal, viermi intestinali, viroze respiratorii, varice.

Precautii si contraindicaţii:
Atenţie! Administrată intern provoacă diaree, ceea ce poate duce la scăderea nivelului
potasiului în sânge.
Atenţie! Poate provoca crize de colită.
Atenţie! Se interzice la gravide, copiilor mici, femei cu metroragii, la bolnavii cu hemoroizi, la
cei cu nefrite. Femeile care alăptează vor trebui de asemenea să nu consume aloe, deoarece trece
în lapte.
Atenţie! Contraindicată în cazurile de uremie (uree în cantitate excesivă în sânge) sau în boli
ale rinichilor sau ale ficatului,

Preparare si administrare: plantele de aloe se ţin fără apă şi la întuneric o perioadă de 5 zile.
Se vor folosi doar plantele care sunt trecute de 3 ani ca vârstă de vegetaţie. După această
perioadă se vor tăia frunzele. Există mai multe procedee:
- Se pun la uscat pentru obţinerea prafului din toată planta tăiată felii subţiri.
- Se extrage sucul care se pune la uscat formân-du-se praful.
Din ambele se poate face o tinctură. Se pune o parte de plantă şi 5 părţi de alcool de 70°. Se
ţine timp de 15 zile, după care se filtrează, iar lichidul obţinut se pune în sticle de capacitate
mică, ermetic închise. Se preferă sticlele de culoare închisă. Se ţine la rece. Produsul este valabil
2 ani. Nu se foloseşte reziduul de pe fundul sticlei. Acesta va fi îndepărtat.
Planta proaspătă se va folosi doar la aplicaţii externe.
Se taie în felii punându-se partea tăiată pe rană sau pe piele.

Administrare: digestiv 5-15 picături, înainte de mese diluate în ceai.

Aloe ca purgativ: 1 linguriţă de tinctură luată cu 100 l apă sau ceai. Se ia după mese. Acţiunea
se manifestă după 8-12 ore, rar după 24 ore, prin mărirea peristaltismului intestinal ca urmare a
iritaţiei nervoase determinate local în pereţii intestinali.
Glicozidele oximetil-antrachinonice sunt absorbite de intestinul subţireşi eliminate prin
intestinul gros la nivelul căruia scindează enzimele. Doza purgativă se poate administra de 2-3
ori în decursul unei zile. Se evită în acest fel ca bolnavii sensibili cu hemoroizi să aibă neplăceri.
Totuşi cei cu hemoroizi, ar fi foarte bine să nu ia preparate cu aloe. Unii le interzic categoric.

44
 Mai acţioneazăşi ca purgativ, tonic amar (anorexie), eupeptic dar şi ca un bun antitoxic în
special pentru ficat.
Administrare:
- Un vârf de cuţit de praf se va pune sub limbă pentru 10 minute, după care se înghite cu puţină
apă. Este foarte amar şi din această cauză se ia foarte greu.
- Se pune în capsule de medicamente câte 0,5 g la capsulă şi se iau intern de 3 ori pe zi înainte
de mese.
- Se va face ceai din 1 linguriţă de praf pus la 250 ml apă clocotită. Se acoperă pentru 10
minute după care se filtrează şi se consumă, preferabil îndulcit cu miere, dacă nu est vorba şi
despre diabet.
- Praf se presară pe răni externe.
- Praf în amestec cu ulei, grăsime diferită (unt, smântână, untură de porc, lanolină, vaselină)
transformându-se în creme sau unguente care se vor aplica extern. Se pune 1 parte plantă praf şi
3 părţi grăsime.
- Tinctură - se va pune 50 g de praf la 250 ml alcool alimentar de 70°. Se ţine timp de 15 zile
agitând des sticla. Se filtrează şi se pune in sticluţe de capacitate mai mică la rece. Se pot lua
între 10 picături şi 20 picături (1 linguriţă) de 3 ori pe zi. Se poate face tinctură şi din plantă
proaspătă tot în acest fel.
- Plantă proaspătă se taie şi se pune cu tăietura pe rană.
- Suc - se taie frunzele proaspete de plantă (una maxim două frunze o dată în funcţie de
mărimea lor) şi se spală foarte bine. Se introduce apoi în storcătorul de fructe. Se va obţine un
suc concentrat. Fiind un suc foarte puternic nu se va folosi o dată decât 1 linguriţă. Deci nu are
rost să preparaţi mai mult pentru că se oxidează şi nu mai este util şi va trebui să-l aruncaţi. Se va
lua pus în suc de morcovi sau alte sucuri de legume şi fructe.
Nu se va folosi singur niciodată şi nu se foloseşte decât proaspăt stors. Frunzele se pot lăsa 24
de ore de la tăiere dar sucul după stoarcere este bine să se consume înainte de a se oxida.
Aloe ca purgativ - o linguriţă de tinctură diluată în 100 ml apă sau ceai. Se ia după mese. Ac-
ţiunea se manifestă după 8-12 ore, rar după 24 ore, prin mărirea peristaltismului intestinal ca
urmare a iritaţiei nervoase determinată local în pereţii intestinali.
Glicozidele oxi-metil-antrachinonicele sunt absorbite de intestinul subţireşi eliminate prin in-
testinul gros la nivelul căruia scindează enzimele.

Doza purgativă se poate administra de 2-3 ori în cursul unei zile. Se evită în acest fel ca
bolnavii sensibili cu hemoroizi să aibă neplăceri. Totuşi cei cu hemoroizi ar fi foarte bine să nu
ia preparate cu aloe decât extern sub formă de unguente unde sunt foarte activi.
Mai acţioneazăşi ca purgativ, tonic amar, în anorexie, eupeptic dar şi ca un bun antitoxic în
special pentru ficat.
Praful se va lua în doze de 0,1-0,2 g ca digestiv şi 0,1-0,3 g ca purgativ.
Nu de mult aloe era considerat util doar pentru efectul laxativ, dar datorită ultimelor cercetări
sa descoperit că această plantă, care se găseşte în cantităţi foarte mari în special în Africa este
foarte utilă în restul de afecţiuni descrise mai înainte.
Este de remarcat că aceste efecte au fost sesizate totuşi de foarte mult timp de către populaţia
localnică care folosea aceste plante la aceste afecţiuni de sute de ani. Recent abia s-a descoperit
că toate aceste credinţe au un suport ştiinţific.
Reţete cu aloe si combinaţii
Aloe cu propolis - 100 ml de tinctură de aloe se pun împreună cu 30 ml de tinctură de propolis
30 %. Este foarte indicată atât intern cât şi extern având rol de refacere celulară, regenerare, ci-
catrizare celulară, antibiotic, etc. Este unul dintre cele mai eficiente antibiotice folosite la foarte
multe afecţiuni. Posologie- o linguriţă de 3 ori pe zi diluată în puţină apă.

45
Aloe cu ulei de cătină - se vor pune la 100 ml tinctură de aloe 30 ml ulei de cătină. Se va agita
foarte bine înainte de întrebuinţare. Este util în toate afecţiunile pielii când se constată
uscăciunea exagerată a tegumentelor, dar şi în eczeme, psoriazis, ihtioză. Se poate aplica în strat
subţire, după care se va aplica un pansament. Pansamentul se va schimba la 24 ore.
Aloe cu miere - praf de aloe şi miere cât cuprinde, se foloseşte intern o linguriţă de 3 ori pe
zi sau extern în aplicaţii locale, apoi se pansează pentru 24 ore. Este utilă chiar la cancer sau
ulceraţii atât la piele cât şi în interiorul organismului la diferite răni, chiar şi după operaţii.
Aloe cu ulei de măsline - o linguriţă de praf de aloe la 50 ml ulei. Se poate folosi intern
pentru toate afecţiunile în care se indică acţiunea de curăţire a organismului, în special în bolile
cronice.
Vin cu aloe - un litru de vin roşuşi 10 g de praf de aloe. Se va ţine la macerat o perioadă de 8
zile, după care se foloseşte. Nu este nevoie să se filtreze. Înainte de folosire se agită sticla
pentru că are tendinţa de a se sedimenta.
Creme cu aloe - se foloseşte o linguriţă de praf de aloe şi 50 g de materie grasă. Aceasta
poate fi-untură, ulei (se pune şi ceară de albine), smântână, unt, lanolină, vaselină, etc. Se
indică la toate afecţiunile dermatologice sau în cosmetică atât pentru vindecare cât şi pentru
întreţinere.

Legea plantelor medicinale şi aromatice, nr 491/2003 publicată în Monitorul oficial, partea

I, nr 844/26.11.2003

Art. 1. Prezenta lege stabileşte cadrul general privind producţia, procesarea şi organizarea
pieţei plantelor medicinale şi aromatice, relaţiile dintre producatori, procesatori şi comercianţi.
(2) În sensul prezentei legi, următorii termeni se definesc astfel:
a) producţia reprezintă obţinerea prin cultivare sau recoltare din flora spontană a plantelor
medicinale şi aromatice ;
b) prelucrarea reprezintă condiţionarea plantelor medicinale şi aromatice în: ceaiuri, condimente
naturale, precum şi în materii prime pentru procesare ;
c) procesarea reprezintă transformarea materiilor prime obţinute prin prelucrare în produse care
se comercializează: medicamente, cosmetice, suplimente nutritive şi dietetice, aditivi alimentari
de aromatizare;
d) producătorul este persoana fizică sau juridică ce cultivă plante medicinale şi aromatice ;
e) culegătorul este persoana fizică sau juridică ce recoltează din flora spontană plante medicinale
şi aromatice ;
f) procesatorul este persoana fizică sau juridică ce prelucrează plantele medicinale şi aromatice
pentru a obţine produse finite, în vederea comercializării ;
g) plantele medicinale şi aromatice sunt plantele din catalogul şi nomenclatorul naţional al
plantelor medicinale şi aromatice din cultura şi flora spontană sau din catalogul oficial comunitar
ori al unui stat membru al Uniunii Europene.
(3) Catalogul şi nomenclatorul naţional al plantelor medicinale şi aromatice din cultura şi flora
spontană se aprobă prin ordin al ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului.

Art. 2. În sensul prezentei legi, autoritatea administraţiei publice centrale în domeniul plantelor
medicinale şi aromatice este Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, denumit în
continuare autoritate competentă.

46
Art. 3 (1) Pentru plantele medicinale şi aromatice care se comercializează în stare proaspată şi
procesate se stabilesc norme tehnice de producere şi comercializare. Normele tehnice de
producere şi comercializare a plantelor medicinale şi aromatice se elaborează de Ministerul
Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului şi de Ministerul Sănătăţii şi se aprobă prin ordin
comun al ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului şi al ministrului sănătăţii.
(2) Pentru stabilirea normelor tehnice de producere şi comercializare a plantelor medicinale şi
aromatice se au în vedere prevederile Ghidului de bună practică pentru cultivarea plantelor
medicinale şi aromatice şi ale Ghidului de bună practică pentru recoltarea plantelor medicinale şi
aromatice din flora spontană.
(3) Ghidul de bună practică pentru cultivarea plantelor medicinale şi aromatice şi Ghidul de bună
practică pentru recoltarea plantelor medicinale şi aromatice din flora spontană se aprobă prin
ordin al ministrului agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului.
(4) Plantele medicinale şi aromatice destinate comercializării în stare proaspătă şi procesate pot
fi introduse pe piaţă dacă sunt conforme cu normele tehnice de producere şi comercializare.
(5) Produsele obţinute prin procesarea plantelor medicinale şi aromatice şi având indicaţii
terapeutice se încadrează în categoria medicamentelor şi se autorizează pentru introducerea pe
piaţă de către Agenţia Naţionlă a Medicamentului.
(6) Supravegherea pe piaţă a produselor prevazute la alin. (5) se realizează de către inspectorii
din Direcţia generală farmaceutică, inspecţia de farmacie şi aparatură medicală din cadrul
Ministerului Sănătăţii şi de către inspectorii din cadrul Agenţiei Naţionale a Medicamentului.
(7) Supravegherea pe piaţă pentru celelalte produse prevăzute la alin. (4) se face de către
inspectorii Ministerului Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului şi ai Ministerului Sănătăţii,
precum şi de către persoanele autorizate din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor.

Art. 4. Conformitatea cu normele tehnice de producere şi comercializare a plantelor medicinale

şi aromatice, atât în stare proaspătă, cât şi procesate se stabileşte, potrivit legii, de organismele de
certificare acreditate în acest scop.

Art. 5. Pentru a fi comercializate plantele medicinale şi aromatice sunt supuse procedurii de

certificare.

Art. 6 (1) Se înfiinţează Comitetul tehnic interministerial al plantelor medicinale şi aromatice,

format din 7-9 persoane, cercetători şi cadre didactice, experţi în domeniu, care examinează
problemele legate de funcţionarea pieţei plantelor medicinale şi aromatice şi emite deciziile
tehnice.
(2) Componenţa, organizarea, funcţionarea şi locul de desfăşurare a activităţii Comitetului tehnic
interministerial al plantelor medicinale şi aromatice se aprobă prin ordin comun al ministrului
agriculturii, pădurilor, apelor şi mediului, al ministrului sănătăţii şi al ministrului economiei şi
comerţului

Art.7. 7 (1) În scopul dezvoltării sectorului şi al punerii în valoare a resurselor din domeniul
plantelor medicinale şi aromatice, Comitetul tehnic interministerial al plantelor medicinale şi
aromatice elaborează programe referitoare la producerea, procesarea şi promovarea plantelor
medicinale şi aromatice pentru perioade de la un an pâna la 3 ani.

47
(2) Producătorii agricoli, cultivatori de plante medicinale şi aromatice, beneficiază de prevederile
Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001 privind exploataţiile agricole, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 166/2002.

Art. 8. Autoritatea competentă întocmeşte anual lista cu denumirea programelor prevăzute la art.
7 alin. (1) şi ţine evidenţa programelor de interes naţional.

Art. 9. Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, Ministerul Sănătăţii şi Ministerul

Economiei şi Comerţului, împreună cu Comitetul tehnic interministerial al plantelor medicinale
şi aromatice şi Consiliul pe produs întocmesc Strategia naţională a sectorului de plante
medicinale şi aromatice, care se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Art. 10. (1) Între producătorii agricoli şi/sau culegătorii de plante medicinale şi aromatice, pe de
o parte, şi comercianţi şi/sau procesatori, pe de altă parte se incheie contracte.
(2) Contractele prevăzute la alin. (1) se înregistrează în scop statistic, la autoritatea competentă.

Art. 11. (1) Producătorii agricoli de plante medicinale şi aromatice au obligaţia de a declara
anual suprafaţa efectiv cultivată, pe specii, şi livrările realizate.
(2) Declaraţiile se înregistrează la direcţiile pentru agricultură şi dezvoltare rurală judeţene şi a
municipiului Bucureşti.
(3) Situaţia centralizatoare a acestor înregistrări se transmite Ministerului Agriculturii, Pădurilor,
Apelor şi Mediului.

Art. 12. Plantele medicinale şi aromatice, în stare proaspătă şi procesate, care provin din Uniunea
Europeană, legal produse pot fi comercializate pe teritoriul României, dacă îndeplinesc condiţiile
stabilite de reglementările legale naţionale în domeniu.

Art. 13 În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Ministerul

Agriculturii, Pădurilor, Apelor şi Mediului, cu consultarea Consiliului pe produs emite ordinele
prevăzute la art. 1 alin. (3) si art. 3 alin. (3) şi împreună cu Ministerul Sănătăţii şi Ministerul
Economiei şi Comerţului elaborează ordinele comune prevăzute la art. 3 alin. (1) si art. 6 alin.
(2).
Această lege a fost adoptată de Senat în şedinţa din 8 septembrie 2003, cu respectarea
prevederilor art. 74 alin. (2) din Constituţia României.

România poate deveni un producător important în domeniul plantelor medicinale cu

sprijinul Programului SAPARD

În anul 2003 suprafeţele cultivate cu plante medicinale au cunoscut o creştere semnificativă

ajungându-se la aproximativ 9.530 de hectare de astfel de culturi şi o producţie de 5.390 de tone.
Plantele din flora spontană au şi la această dată cea mai mare pondere din totalul procesării la
nivel naţional. Chiar şi la Muşeţel, unde sunt create soiuri recunoscute şi pe plan mondial, din
lipsa utilajelor pentru recoltare şi uscare, din cantitatea procesată anual majoritatea provine din
flora spontană şi chiar din import. Programul SAPARD oferă sprijin financiar pentru asigurarea
tuturor condiţiilor tehnice necesare producţiei de plante medicinale şi relansarea acestei activităţi
cu mare potenţial de dezvoltare.Prin Măsura 3.4, "Dezvoltarea şi diversificarea activităţilor
economice care să genereze activităţi multiple şi venituri alternative", submăsura "Alte activităţi"

48
cei care doresc să investească într-o astfel de activitate pot obţine fonduri nerambursabile
SAPARD pentru colectarea, depozitarea şi procesarea plantelor medicinale. În cadrul unui
proiect SAPARD se pot construi sau moderniza clădirile operaţionale şi utilităţile conexe pentru
depozitarea materiilor prime şi produselor, pentru procesare şi marketing. De asemenea sunt
suportate cheltuielile legate de dotarea laboratoarelor pentru analiză şi cercetare, construcţii
speciale şi nu în ultimul rând pentru birourile administrative. Totodată, pentru bunul mers al
investiţiei pot fi achiziţionate echipamente şi dispozitive noi pentru recoltarea, depozitarea,
procesarea şi marketingul produselor. Resursele României în
ceea ce priveşte plantele medicinale sunt foarte diversificate. Numai în flora spontană există
3.700 de specii recunoscute, ca având proprietăţi curative deosebite, iar 370 de specii sunt
catalogate cu însuşiri farmacodinamice (conţin substanţe chimice cu efect medicamentos).
Plantele medicinale pot fi cultivate şi în sistem intensiv, iar situaţia suprafeţelor la nivel naţional
se prezintă astfel: cea mai cultivată specie rămâne Coriandrul (8675 ha), Macul (50 ha),
Chimionul (12 ha), Feniculul (5 ha). Pe suprafeţe mici se cultivă şi alte plante medicinale printre
care se numără: Gălbenelele, Busuiocul, Cimbrul, Angelica, Anghinarea, Valeriana.
Pericolul de a rămâne fără materie primă a făcut ca unităţile de procesare să se orienteze din ce în
ce mai mult către producţia proprie de plante medicinale cultivate. Suma alocată prin Programul
SAPARD pentru submăsura "Alte activităţi", în care sunt cuprinse şi plantele medicinale, se
ridică la aproximativ 23 de milioane de Euro. Totalul fondurilor disponibile pentru Măsura 3.4
este de 150,32 de milioane de euro din care submăsura menţionată mai sus are o pondere de
15%.

49
BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru T., 2005, Maşini agricole şi horticole, Ed. Sitech,

Craiova.
2. Alexandriu - Peiulescu M., Popescu H., 1978, Plante medicinale
în terapeutica modernă, Ed. Ceres, Bucureşti.
3. Alexan M. şi colab., 1991, Flora medicinală a României, vol. II.
Ed. Ceres, Bucureşti.
4. Baicu G., 1972, Practica farmaceutica 3, 181-189.
5. Bîlteanu Gh., 2001, Plante medicinale, în Fitotehnie, Ed. Ceres,
Bucureşti.
6. Bobiţ M. D., 2000, Tehnologii de cultură la plantele medicinale aromatice, Ed.Orizonturi,
Bucureşti: Chimionul (55-64), Macul de grădină (176-183), Mătrăguna (213-220), Reventul
(286-295), Şardul (312-318), Valeriana (360-368).
7. Bojor O. şi colab., 1978, în Contribuţia ICSNCF la îmbunătăţirea
medicamentului românesc, Ed. Medicală, Bucureşti, 197-200.
8. Bojor O., Alexan M., 1984, Plante medicinale şi aromatice de la
A-Z, Ediţia II a. Ed. Recoop. Bucureşti.
9. Bojor O., 2003, Ghidul plantelor medicinale şi aromatice de la A-
Z, vol. 3. Ed. Fiatlux, Bucureşti.
10. Brătescu G., 1970, Medicina chineză, în Istoria medicinei
universale, Ed. Medicală, Bucureşti, 89-108.
11. Canţăr F., 1965, Plante uleioase şi aromatice în Fitotehnia, vol. II,
ediţia a II-a, Ed. Agrosilvică, Bucureşti.
12. Ciulei I. şi colab., 1993, Plante medicinale, fitochimie, fitoterapie,
Tratat de farmacognozie, vol. I şi II, Ed. Medicală, Bucureşti.
13.Coiciu E., Rácz G., 1962, Plante medicinale şi aromatice, Ed.
Acad. Române Bucureşti.
14. Coiciu E., 1967, Plante medicinale şi aromatice de perspectivă.
C.D.A., Bucureşti.
15. Constantinescu D.Gr., Haţieganu E., 1979, Plante medicinale (proprietăţile lor terapeutice
şi modul de folosire), Ed. Medicală, Bucureşti.

50