Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Moldova Nouă
NUMELE ȘI PRENUMELE ELEVULUI:..................................................................................
SUBIECTUL I 60 de puncte
Textul 1
,,Pe scenă, Boțoghină Irina ajunsese la sfârșit cu poezia ei în care niște pisici, certându-se
pentru o bucată de brânză, se duseseră la un cotoi să le facă dreptate; cum acesta rupsese
brânza în două, o pusese pe cântar și tot mușcase din ea ca să facă părțile egale, până nu mai
rămase nimic... Moromete nu prea asculta, dar deodată ochii îi rămaseră pironiți pe scenă.
El murmură nevenindu-i parcă să creadă:
— Cocoșilă! Mă! Ăla nu e Niculae al meu?
— Premiul întâi la băieți, Moromete Niculae! spuse învățătorul Teodorescu tare, apoi
îl împinse pe băiat în fața scenei.
Moromete nu se mai îndoi, mai ales că își recunoscuse pălăria pe capul mare al fiului;
gâtuit de emoție, tatăl strigă din coltul lui:
— Mă, n-auzi? Scoate-ți pălăria din cap. Și adăugă încet, vorbindu-i lui Cocoșilă:
Săracu de el, nu i-am luat deloc o pălărie și uite că nu e învățat s-o poarte, stă cu ea pe cap.
Teodorescu așteptă să se facă liniște, timp în care spuse și el elevului să-și ia pălăria
de pe cap, apoi îi dădu o coroană și câteva cărți și-i șopti să spună poezia. Se făcu liniște, dar
premiantul încă nu-și spunea poezia; învățătorul îi tot șoptea și se vedea că elevului i se
întâmplă ceva. În cele din urmă, premiantul tuși și începu tare să spună o poezie, dar nu
izbuti să recite decât două, trei versuri; elevul se opri și se clătină; el se apucă de catedră cu
o mână, și încercă să spună mai departe. Învățătorul, care pricepu ce e cu el, îl opri:
— Ajunge, Moromete!
Elevului începură să-i clănțăne dinții; mâna cu care se ținea de catedră îi tremura;
foarte încăpățânat, el încerca totuși să-și spună poezia.
— Ce-are, mă, băiatul tău, de ce nu l-a lăsat să sfârșească? întrebă Cocoșilă.
Moromete nu-i răspunse. Se smulse din loc și o luă repede spre poarta din dosul
scenei. Din momentul acela el nu mai auzi nimic din serbare. Intră în coridorul școlii și se
apropie de fiu-său atât de repede încât copiii din sală se speriară și crezură că omul vrea să
bată pe vreunul din ei. Niculae stătea rezemat de zid și tremura; cu toate acestea el zâmbea
fericit, cu coroana într-o mână și cu câteva cărți mici și subțiri sub braț. Moromete îl apucă
de mână și îl strânse; îl întrebă încet cu un glas apăsat și greu:
— Mă, ce e cu tine? De ce tremuri?
Băiatul își desprinse cotul din mâna aspră a tatălui și îngână, stins, clănțănind:
Liceul Tehnologic ”Clisura Dunării” Profesor, Marișescu Ramona Anișoara
Moldova Nouă
— Păi azi îmi vine rândul la friguri; nu știi că două zile mă lasă, una mă ia?
Nu știa, de unde să știe? Parcă frigurile erau o boală care să fie luată în seamă?
— Hai acasă, nu mai sta aici! spuse Moromete cu același glas apăsat.
Băiatul se împotrivi, dar până la urmă se lăsă prins de mână și tras încet printre
oameni, afară din curtea școlii. Moromete îl ținea de mână și îl îndemna:
— Hai, mă! Hai, mă!”
Marin Preda, Moromeții, (fragment)
Textul 2
,,În ultimul timp ne-am obișnuit să vedem în jurul nostru doar lucrurile care nu merg,
să ne plângem, să criticăm, să ne întristăm. Și poate toate acestea au suficiente motive să fie
pe agenda publică și pe agenda personală. Dar centrați pe lucrurile negative uităm să le
vedem pe cele pozitive, uităm să dăm credit (și feedback*) oamenilor care fac lucruri bune,
profesorilor motivați, atenți, cu vocație. Iată de ce, sub titlul „Educația care ne trebuie…”
vreau să vă supun atenției câteva momente care m-au lăsat să cred în șansa noastră prin
educație:
Într-o grădiniță un cadru didactic cu har construiește un șir de activități frumoase.
Are o căldură puternică în glas, dar și o tristețe fină (mai fină ca un fir de praf, dar eu
o simt). Aflu că doamna educatoare suferise de o boală grea (pe care o învinsese până
la urmă) și de aici venea tristețea. Dar de unde venea iubirea? Când am discutat cu
copiii, aceștia s-au strâns ca un scut în jurul ei și ne-au spus: „Doamna este cea mai
bună! Să nu ne-o luați!”
Într-o școală o învățătoare se joacă cu copiii și face lecțiile ca pe o aventură a
cunoașterii. Copiii râd și râd mult. Când am intrat prima data în clasă nici nu am
văzut-o pe învățătoare: era printre copii, la înălțimea lor, motivându-i! Și – poate mi
s-a părut – dar cred că pentru ea catedra era nefolositoare…
Și să stiți că lista ar putea continua. Am văzut multe cadre didactice care se zbat să
construiască destine cu har și cu bucuria că viitorul este în mâinile lor. Din păcare „educația
care contează…” este umbrită de apariția zgomotoasă a celor care nu fac nimic (sau, mai
rău, distrug – prin prezența lor – motivația și dorința de a învăța). Poate este timpul să
scoatem din lumina reflectorului aceste pete de murdărie și să ne bucurăm de oamenii
adevărați care se află lângă noi și care aduc cu ei educația care contează. Fiecare dintre noi
ducem în suflet atât povestea nostră cât și poveștile celorlalți. Dacă vreți să intrați în acest
„joc” al educației care contează vă aștept cu comentarii care să spună povestea voastră sau
a celor din jurul vostru, poveștile pe care VREM să le auzim!”
Ion-Ovidiu Pânișoară, Educația care ne trebuie...
(fragment dintr-un articol: performante.ro)