ÎN LEGĂTURĂ CU PROBLEMA INCINERĂRII

în revista «Studii Teologice», nr. 7—8 din-1962, a apărut articolul

Incinerarea marților și teologia ortodoxă. Intrucît articolul mai sus
menționat a dat naștere la anumite interpretări și înțelegeri eronate, au­
torul socotește necesar să revină cu unele precizări, adăugiri și rectificări.
«Cea dintîi, cea mai veche și cea mai răspîndită practică cu privire
la tratarea rămășițelor pămîntești, cunoscută în istorie, preistorie și proto­
istorie, a fost înhumarea. Incinerarea sau cremațiunea apare mai tîrziu
la unele popoare, fie alături de înhumare, fie unită cu aceasta». Ve­
chile popoare civilizate: babilonienii, perșii și egiptenii au practicat peste
tot înhumarea morților, îmbălsămarea la egipteni era un privilegiu re­
zervat regilor. De asemeni, la greci și la romani, practica înhumării a fost
cea mai veche si obișnuită. Arderea cadavrelor s-a introdus mai tîrziu,
’ * 9

fiind rezervată regilor, eroilor, aristocraților și bogaților.

La popoarele semite, în general, la evrei, îndeosebi, era în uz numai
înhumarea. La evrei, arderea cadavrelor era ceva excepțional, în anumite
cazuri, drept o înăsprire a pedepsei capitale pentru crime abominabile.-
. Creștinii, la început, proveniți în majoritate dintre evrei au practicat
exclusiv înhumarea morților. Această practică au adoptat-o și creștinii
proveniți din lumea greco-romană, generalizîndu-se peste tot unde s-a
lăspîndit creștinismul, iar practica cremațiunii a fost înlăturată. Chiar și
popoare necreștine, sub influența creștinismului, au înlocuit practicarea
cremațiunii unde era în uz, cu practica înhumării. Săpăturile arheologice
din Transilvania arată că pe lîngă practica înhumării, mai veche, s-a prac­
ticat și cremațiunea de către popoarele năvălitoare în Dacia (gepizii).

I
1190 BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Pe baza dovezilor de ordin scripturistic, patristic, istoric, arheologic,

nimeni nu poate pune la îndoială că în Biserica creștină de la început
și pînă astăzi singura tratare a rămășițelor pămintești obișnuită a fost
practica înhumării.
De știut ar fi numai dacă această milenară și salutară practică crești­
nească se întemeiază numai pe tradiția moștenită de la evrei și pe pilda
înmormîntării corpului Domnului nostru lisus Hristos sau și pe vreo dis­
poziție sau orînduire specială. de origine apostolică. Faptul însă că foarte
de timpuriu în Biserica creștină au intrat mulți credincioși noi din lumea
greco-romană, care cunoșteau practica cremațiunii, și odată încadrați
în noua concepție de viață, ei au părăsit această practică înlocuind-o cu
practica creștină tradițională, ne face să presupunem că trebuie să fi
existat oarecare dispoziții care prevedeau înhumarea morților creștini și
nu arderea lor. Așa se explică faptul că neofiții proveniți din lumea păgînă
au adoptat, fără nici o împotrivire, o practică nouă, de origine vechites-
tamentară.
Practica înhumării, fiind unica în Biserica creștină de la începutul
ei, explică și faptul că ritualul funerar, compus și dezvoltat de Biserică,
în cursul vremii, de la Apostoli și pînă în prezent, a fost acomodat numai
înhumării, drept practică consacrată ca o stare de fapt.
Biserica Ecumenică creștină și Biserica Ortodoxă, de la schisma din
1054 și pînă la apariția cremațiunii în timpurile noastre, n-a luat atitudine
și nu s-a pronunțat printr-o legiferare generală, după cum rezultă din
documentele scrise, cu privire la cremațiune, fiindcă nici nu s-a ivit vreo
ocazie de care să se țină seamă. Tradiția și practica înhumării de la
Apostoli și pînă astăzi a fost urmată, fără întrerupere și fără excepție.
Ideea de a introduce cremațiunea aparține revoluției franceze, ca o
emancipare de la practica înmormîntării, care devenise rit exclusiv al
vieții creștinești și ca o înlocuire a ei cu o practică unită cu un nou sim­
bolism, în opoziție cu simbolismul spiritual și creștin de înaltă semnifi­
cație teologică a ritului înmormîntării. Ideea introducerii cremațiunii nu
s-a pus în practică decît abia în anul 1874, cînd se construiește primul
crematoriu în Milano, după ce ideea a fost din nou reluată pe la mijlocul
veacului al XlX-lea.
Treptat, cremațiunea a cîștigat teren din ce în ce mai mult în Apus,
încît în anul 1905 existau în Europa și în America 93 de crematorii, iar
în 1909 numai în Europa existau 72 crematorii. De atunci și pînă astăzi,
crematoriile au sporit mereu ca și numărul celor incinerați, nu atît din
rațiuni ideologice, cît mai ales din rațiuni de ordin practic: motiv de
salubritate și urbanism, din cauza marilor aglomerații în orașele me­
tropole.
Atitudinea Bisericii Romano-Catolice. — în Biserica Romano-Ca-
tolică, ca și în Biserica Ortodoxă, practica înhumării cu ritul și ceremo
niile ei impregnate de ritul creștin a fost, este și rămîne în mod prin­
cipial, practică normală și consacrată prin tradiție. Întîmplîndu-se unele
cazuri de incinerare încă de pe la sfîrșitul secolului al XlII-lea, prin dis-
ÎNDRUMAR! PASTORALE 1191

poziția canonului 1203, paragraful 2, se oprește execuția arderii cada­

vrelor, iar prin canonul 1204, paragraful 1, n. 5, se oprește prohodirea
bisericească a celui care a cerut arderea. Biserica Romano-Catolică și-a
precizat din nou atitudinea față de problema cremațiunii, prin decretele
Sfîntului Oficiu din 19 mai 1886, 15 decembrie 1886 și iulie 1892, pre­
cum și prin jurisprudența din 26 ianuarie 1911. Potrivit acestor hotărîri,
Biserica Romano-Catolică permite doar săvîrșirea ceremoniilor și bine-
cuvîntărilor bisericești, fie la domiciliu, fie în biserici, pentru acei credin­
cioși ale căror cadavre sînt arse fără voia lor, prin silă fizică sau morală,
din partea altora. Se interzice însă procesiunea rituală, însoțită de preot
la locul de cremațiune.
De asemenea în timpul din urmă (1964), Biserica Romano-Catolică a
admis ca să nu se aplice în mod riguros dispozițiile canoanelor relativ la
cremațiune față de aceia care, nu din spirit ostil față de Biserică și față
de dogmele ei, optează pentru cremațiune, ci fiindcă sînt nevoiți de anu­
mite împrejurări obiective să recurgă la practicarea cremațiunii. Pe lîngă
aceasta, aceștia trebuie să fi dovedit buna lor credință, onestitate și ata­
șament din timpul vieții față de Biserică. (Vezi Instrucțiunea Sfîntului
Oficiu, publicată mai întîi în italiană, în «L’Osservatore Romano», din
30 septembrie 1964, nr. 2 și apoi în limba latină în «Acta Apostolici Sedis».
A se vedea și articolul din «Le Monde», 6 septembrie 1966).
Atitudinea Bisericii Ortodoxe Romane față de asistența religioasă a
celor incinerați. — Din cele expuse pînă aici, s-a putut constata cu toată
evidența că practica înhumării trupurilor morților, deși nu este o dogmă,
în sensul că orînduirea ei s-ar întemeia pe un ordin divin, revelațional,
totuși putem deduce în mod logic că această practică milenară și univer­
sală în Biserica Ecumenică și în Biserica Ortodoxă se bazează pe o orîn-
duire tradițională consacrată, și că cremațiunea se, prezintă- ca ceva inter­
zis pentru credincioșii acestei Biserici. Cu prilejul înființării Cremato­
riului «Cenușa» din București s-a dat naștere la discuții și controverse
aprinse în jurul problemei incinerării. Promotorii și apărătorii crema­
țiunii își întemeiau argumentele lor mai ales pe temeiuri de ordin sanitar
și economic, referindu-se la inovația din Apus.
Peste tot, oamenii Bisericii, preoți, credincioși, laici, teologi, în presă,
în reviste și în alte publicații, s-au pronunțat, fără rezerve, pentru ve­
chea practică creștină a înhumării, împletită așa de fericit cu tradiția
vieții noastre bisericești, în legătură cu cinstirea morților.
între multe articole ocazionale din presa vremii, scrise în toiul acelor
controverse aprinse, merită să fie remarcate studiile profesorilor de teo­
logie dr. Nicolae Cotos și preot I. Popescu-Mălăiești. Studiul profesorului
dr. Nicolae Cotos, Incenușarea și înhumarea (Candela, 1925) se distinge
prin tratarea problemei în mod obiectiv, «sine ira et studio», la un înalt
nivel academic. Studiul preotului profesor I. Popescu-Mălăiești este mai
subiectiv și oglindește atmosfera din preajma anului 1930, dar ajunge la
aceleași rezultate ca și colegul său N. Cotos.
1192 BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ

Sfîntul Sinod, cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române,

pentru toate chestiunile spirituale și canonice, precum și pentru chestiu­
nile bisericești, care sînt de competența sa, a luat în discuție această pro­
blemă și ascultînd referatul arhiereului Platon, prin care se cereau in­
strucțiuni în legătură cu incinerarea posibilă a unor credincioși, a hotărît U
următoarele :
«1) Preoții să prevină din vreme pe enoriași, atrăgîndu-le atenția
că. în caz cînd cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va re­
fuza orice asistență religioasă;
2) înainte de oficierea prohodului unui mort, preotul respectiv să
aibă grijă să se informeze pe lîngă familia mortului la care cimitir se va
înmormînta cel decedat;
3) Celor ce totuși au fost incinerați sau se vor incinera, să li se
refuze orice serviciu religios, atît la moarte, cît și după moarte» (Vezi
Arhivele Sfîntului Sinod, nr. 251, Dosar 1/1—1928, p. 63).
Aceste Instrucțiuni au format din nou obiectul dezbaterilor Sfîntu­
lui Sinod, în ziua de 22 februarie 1933, cînd s-a hotărît:
«1) Hotărîrea luată în ședința din 15 iunie 1928, în privința celor
incinerați, se va comunica tuturor chiriarhilor, spre a o pune în vedere
preoților; °
2) Chestiunea incinerării se va trimite în studiul Comisiei pentru
doctrină și viață religioasă, spre a preciza, dacă în cazurile de incinerare
forțată și fără voia sa a vreunui credincios i s-ar putea da asistență bi­
sericească» (Vezi Dosarul I, cuprinzînd Sumarul ședințelor Sfîntului Sinod
pe anul 1933, p. 4—6).
în baza hotărîrii Sfîntului Sinod din 22 februarie 1933, Cancelaria
Sfîntului Sinod, cu ordinul circular nr. 369—386 din 4 martie 1933, a
trimis tuturor Eparhiilor hotărîrea din 15 iunie 1928, cu mențiunea expresă
«să fie comunicată tuturor preoților din acea de Dumnezeu-păzită eparhie,
cu ordinul de a lua cunoștință și a se lua cunoștință și a se conforma».
La aceeași dată de 4 martie 1933 s-a făcut cunoscut și Comisiei pentru
doctrină și viață creștină a Sfîntului Sinod, spre a studia și a aviza asupra
incinerărilor forțate. Circulara din 4 martie 1933 a fost trimisă Arhiepis­
copiei Bucureștilor cu nr. 369, fiind înregistrată la 6 martie 1933 cu
nr. 2146 și difuzată protoieriilor la 11 martie 1933.
Hotărîrea Sfîntului Sinod- din iunie 1928, cu privire la incinerare
a fost publicată în revista «Apostolul», curierul Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române din București, în n-rul 6 din 15 martie 1933, anul X, p. 73, pre­
cum și în Buletinele oficiale ale Eparhiilor din țară.
în sfîrșit, notăm că, în urma unui caz de abatere, — temei nr. 10294
din 18 septembrie 1933 —, s-a dat prilejul să se reînnoiască ordinul cir
cular către Protoierii și Mînăstiri, atrăgîndu-li-se atenția preoților ca
ÎNDRUMĂRI PASTORALE
1193
i

«pentru orice abatere de la hotărîrea luată de Sfîntul Sinod, în respectul

doctrinei și practicii Sfintei noastre Biserici creștine Ortodoxe, vor fi
opriți de la toată lucrarea preoțească și trimiși în judecata Consistoriului
Spiritual Eparhial, spre aspră sancționare».
Aceasta este atitudinea oficială a Sfintei noastre Biserici Ortodoxe
Române pînă în prezent, în lumina hotărîrilor Sfîntului Sinod din 15
iunie 1928 și confirmată la 22 februarie 1933, față de credincioșii orto­
docși care vor să fie incinerați după moarte, sau au fost deja incinerați.
Astfel fiind situația în Biserica noastră, preoții au datoria să în­
demne, să sfătuiască și să lămurească pe enoriașii lor ca să urmeze tra­
diția înhumării, păstrată din cele mai vechi timpuri și consfințită de
Biserică de la începutul ei. Firește, ca cetățeni, credincioșii se bucură de
libertatea de conștiință și de libertatea religioasă (art. 84 din Constituție),
și ca atare ei pot opta pentru o practică sau alta în legătură cu îngrijirea
trupurilor după moarte. în calitate însă de membri credincioși ai Bisericii
ei au îndatorirea morală și de conștiință să asculte de preceptele Bise­
ricii și de dispozițiile ei, pentru a putea beneficia de asistența acestei
Biserici și de rugăciunile ei.
Pr. Pi-of. VLADIMIR PRELIPCEAN