Sunteți pe pagina 1din 6

684 Mitropolia Banatului

Pentru aceea „nu mă împotrivesc și nu mă mai opun" (Isaia 50, 5),


cum a zis și Domnul, nu cînd a fost chemat la conducere, .ci când era
dus ca o oaie la junghiere. Acum mă arunc la pămînt și mă umilesc
sub brațul cel puternic al lui Dumnezeu (I Petru 5, 6) și cer iertare
pentru nepăsarea și neascultarea de mai înainte, căci am păcătuit
prin aceasta. Am tăcut, dar nu voi mai tăcea de acum înainte. M-am
retras un timp oarecare ca să mă cercetez pe mine însumi și să dau
tristeții mîngîiere. Dar acum am primit să-L înalț pe Domnul în Bi­
serica poporului și să-L laud în sfatul celor bătrîni (Psalm 106, 32).
Dacă pentru ezitarea de atunci merit mustrare, pentru hotărîrea de
acum cer iertare.
116
Mai este oare nevoie și de alte cuvinte ? Iată mă aveți la înde­
mână, voi păstori și tovarăși de păstorire ! Sînt la voi și pentru voi,
turmă sffintă și vrednică de Hristos arhipăstorul nostru ! lată-mă, Tată,
în puterea ta, biruit cu totul și supus mai mult legilor lui Hristos, decât
legilor oamenilor 1 lată-mă în deplină ascultare ! Dă-mi binecuvântarea
ta! însoțește-mă cu rugăciunile tale! Sprijinește-mă cu sfaturile tale!
Intărește-mă cu duhul tău ! Binecuvântările părinților, întăresc totdeauna
casele copiilor! (Sirah 3, 11). O de m-aș întări și eu cu această Casă
duhovnicească, pe care am ales-o și doresc să-mi fie loc de odihnă
în veacul veacurilor, cînd voi trece de la Biserica de aici la cea de
dincolo, la „Biserica celor întîi născuți, care sînt înscriși în ceruri"
(Evrei 12, 23).
117
Aceasta este rugăciunea mea, rugăciune îndelung chibzuită! Iar
Dumnezeul păcii, care a unit dorințele noastre și ne-a dat pe unii
altora, care așează pe împărați pe tronuri și ridică de la pămînt pe
cei fără putere și înalță din sărăcie pe cei lipsiți (I Regi 2, 8 și Psalm
112, 7), care a ales pe David de slujitor al său, luîndu-1 de la tur­
mele de oi, deși era cel mai mic între fiii lui lessel (Regi 17, 14), cel
ce dă celor ce propovăduiesc Evanghelia cuvânt cu putere mare spre
desăvârșirea Evangheliei „El să ție și mîna noastră cea dreaptă și
să ne povățuiască cu sfatul Său și să ne primeasfcă în sliava Sa"
(Psalm 72, 23—24), păstorind pe cei ce păstoresc și îndrumând pe
îndrumători, pentru ca să păstorim ‘bine turma Sa, cu știință și nu
cu unelte de păstori fără pricepere (Zaharia 11, 15). El însuși să dea
putere și tărie poporului Său (Psalm 67, 36), și să-iși facă sieși o
turmă strălucită și nepătată, vrednică de staulul cel de sus, în lo­
cuința celor ce se veselesc în strălucirea sfinților săi : pentru ca,
în templul lui să înălțăm slavă toți, adică turmă, păstori întru Hris­
tos, Domnul nostru, căruia se cuvine toată slava în vecii, vecilor
Amin !
Traducere de : pr. C. TEOFIL
CÎTEVA PROBLEME DE RITUAL

1. Momentul miluitului. între practicile bisericești cele mai obi­


șnuite se numără și „miruitul", adică ungerea frunții credincioșilor
de către preot, cu untdelemn din candela de la prăznicar sau proschi-
nitar. Momentul cînd se face această ungere nu este însă același
nici în toate patriarhiile, nici în toate eparhiile unei aceleași patriar­
hii. Dacă cel mai adesea miruitul este plasat la sfârșitul sfintei li­
turghii fiind legat de împărțirea anafurei, în destule părți se face
în cursul utreniei sau chiar al vecerniei. Pe de-asupra în numeroase
locuri se miruiește în toate duminicile și sărbătorile, pe cînd în al
tele doar la praznicile mari și a sfinților cu polieleu ori în zilele
postului mare.
Cît privește Biserica Ortodoxă Română s-a generalizat practica,
menționată și în depozițiile tipiconale din cărțile de ritual (vezi Li­
turghiei, ediția Sfîntului Sinod, 1980, p. 160), ca miruirea credincio­
șilor să se facă la sfârșitul oricărei sfinte liturghii deodată cu îm­
părțirea anafurei (cf. pr. prof. Petre Vintilescu, Miruitul, în rev.
Studii teologice, seria Il-a, an. V. nr. 5—10, noiembrie-decembrie
1953, pp. 643—660 și pr. Is loanicescu, învățătura ortodoxă despre
miruire, în rev. Mitropolia Olteniei, an XXVIII, nr. 1—2 Januarie-
februarie 1976, pp. 75—78).
Specialiștii au pus în lumină motivele istorice și liturgice care
justifică această practică și nu e cazul să insistăm asupra lor. Ceea
ce dorim să remarcăm aici este exclusiv obiceiul întâlnit la unii din
preoții noștri care constă în săvârșirea miruirii la axion în timpul
sfintei liturghii. Nu știm cît este el de extins; deși n-are ve­
chime prea mare, totuși persistă în ciuda îndrumării de a fi părăsit.
Considerăm miruirea la axion nepotrivită jși contrară pietății ba
chiar tipicului, deoarece întrerupe și tulbură cursul normal al părții
centrale a sfintei liturghii. Neplăcut impresionat de priveliștea creată
de miruit care pune pe credincioși în mișcare, produce zgomot și
distrage astfel agenția timp îndelungat pe parcursul unei mari și
interesante părți din slujbă, încă domnitorul Munteniei Constantin
Mavrocordat obiecta mitropolitului Neofit al Ungrovlahiei, după
serviciul divin al duminicii din 11 ianuarie 1747, că „nu se vede
scris nici în tipic, nici în minologhiile Bisericii ca preoții să ungă
pe creștini cu untdelemn din candela ce arde înaintea sfintei icoane
a sfîntului care se serbează" (la P. Vintilescu, o. c„ pp. 644 și 659).
Puțin inițiat în cele bisericești și orientîndu-se mai mult după
cele exterioare, Constantin Mavrocordat s-a arătat partizanul renun­
țării complete la miruit ca astfel slujba să nu fie deranjată. Trebuie
arătat însă că înainte de toate Biserica a fost aceea care n-a voit
să întrerupă cursul oficiilor divine prin practici de genul miruirii.
De aceea miruitul a fost de la început prevăzut la sfîrșitul utreniei.
686 Mitropolia Banatului

Deoarece în multe părți s-a generalizat împreunarea utreniei cu li­


turghia, miruitul de la sfîrșitul utreniei a fost transferat la finele
liturghiei.
. Specialiștii afirmă că nu se cunoaște exact momnetul cînd s-a
efectuat acest transfer și cine l-a hotărât. Tot ei sînt de acord însă ,
că faptul în sine reprezintă ,,un corectiv fericit al situației. Miruirea
ca simbol al dăruirii milei lui Dumnezeu se găsește astfel — cel pu­
țin din punct de vedere practic — cit se poate de potrivit îmbinată
cu împărțirea anafurei, ca semn al binecuvîntării divine ..." Săvîrșit
la finele liturghiei miruitul se află la locul potrivit deoarece untde­
lemnul provine de la candela ce arde la prăznicar sau proschinitar,
pe care se află icoana sfîntului serbat ori icoana sfântului — hram
sau neapărat una din icoanele Mîntuitorului (mai adesea a învierii),
unictil mijlocitor între Dumnezeu și oameni (I Timotei 2, 5) și, deci,
chezaș al milostivirii arătată prin sfinții Săi. Pe de altă parte miruitul
nu este întru nimic mai puțin la locul său după finele sf. liturghii, de­
oarece aceasta se săvârșește nu numai întru pomenirea jertfei de pe
Golgota și spre mărirea lui Dumnezeu, ci și întru cinstea și pomeni­
rea sfinților de El încununați" (P. Vintilescu, o. c., pp. 659—660;
idem, Liturghierul explicat, București, 1972, pp. 347—357).
Prin urmare miruirea credincioșilor e bine să se facă și trebuie
făcută la sfîrșitul sfintei liturghii, deodată cu împărțirea anafurei,
nu altcînd, pentru că :
a) astfel dispun cărțile de ritual ;
b) atunci este momentul cel mai potrivit;
c) aceasta este practica respectată în întreaga noastră Biserică.
în orice caz la axion sau în alt- timp al sfintei liturghii nu-și gă­
sește locul, deoarece ar însemna să se întrerupă slujba, să i se mic­
șoreze importanța și să se producă o tulburare inutilă.
Cît despre frecvența miruitului, din motive care țin — am spu­
ne — de specificul locului și care, evident, nu sânt hotărâtoare, am
opinia pentru miruirea credincioșilor doar la praznicile mari și a
sfinților însemnați. E ceea ce ar justifica și Rinduiala întocmită de
patriarhul Filotei al Constantinopolului în veacul • al XlV-lea, re­
produsă cu mici dezvoltări în Tipicul cel mare: ,, ... așa se face un­
gere totdeauna și în praznice împărătești și întru toate przanicile
sfinților mari, cînd se face priveghere" (Tipicon de pre cel elino-
slovenesc, Tipografia Sf. Mitropolii din Iași, 1816, p. 94 ap. P. Vinti­
lescu, Lit. expl. p. 349). Și aici însă ceea ce primează pînă în cele
din urmă este tot îndrumarea tipiconală din cărțile de cult actuale
așa cum sînt ele puse la dispoziția preoților și parohiilor de Sfântul
Sinod.
2. „Sărutarea cea mai de pe urmă". Spre sfîrșitul slujbei de în­
mormântare cînd se cîntă : „Veniți fraților, să dăm mortului săruta­
Probleme pastorale și liturgice 687

rea cea mai de pe urmă . ..", tipicul cărților de ritual arată că „se
face sărutarea icoanei sau a sfintei cruci aflată pe pieptul mortului"
(Molitfelnic, ed. IlI-a a Sfântului Sinod, București, 1976, pp. 187, 201;
Aghiasmatar, ed. Illl-a a Sfântului Sinod, București, 1976, pp. 187, 201).
Inițial era sărutat mortul însuși, cum aflăm de la Dionisie Areo-
pagitul (sec. V-VI). în „Ierarhia bisericească" (VII, 3, trad. Cicerone
lordăchescu, Chișinău, 1932, p. 149), vorbind despre slujba prohodu­
lui, arată : . Terminînd-o ierarhul pe aceasta (scil. slujba), să­
rută el pe cel adormit și cei de față la fel, pe rînd ..."
Cu timpul s-a luat obiceiul ca în locul mortului să se sărute o
icoană — mai adesea a învierii — și crucea care se așează pe piep­
tul celui decedat (Teodor Tarnavschi și Nicolae Cbtlarciuc, Liturgica
Bisericii ortodoxe, Cernăuți, 1829, pp. 899—900; Ene Braniște, Li­
turgica specială, București, 1980, p. 481). Obiceiul s-a introdus în
Biserica Ortodoxă Română încă de mult. Astfel descriind călătoria
Întreprinsă împreună cu patriarhul Macarie în Țările Române, Paul
de Alep (1637—1667) se referă la modul cum se fac înmormântările
în Moldova și arată că „mortul avea o icoană pe piept" care era
sărutată de preoții slujitori, de familia și rudele răposatului (Călă­
tori despre Țările Române, voi. VI, București, 1976, pp. 71, 72). Și
calvinul care alcătuiește catehismul din 1656 evocă „obiceiul'1 săru­
tării „icoanei de pe pântecele" decedatului fC. B., Ce icoană se pune
pe pieptul mortului, în rev. Legea Românească, Oradea, an. XXVIII,
nr. 5—6, 15 martie 1948, p. 31).
Din motive greu de acceptat unii preoți au schimbat acest „obi­
cei", care de fapt constituie indicație tipiconală, în sensul că nu mai
lasă nici pe membrii familiei, nici pe ceilalți credincioși care asistă
la prohod să sărute icoana și crucea de pe pieptul mortului, deci
să dea ultima sărutare mortului și să-și ia rămas bun de la el, ci
sărută ei și oferă tuturor celor de față să sărute o cruce pe care o
țin în mînă. în felul acesta însă se modifică complet semnificați „să­
rutării" care nu se mai dă mortului ci „crucii", fapt inacceptabil. Să­
rutarea dată mortului constituie „pecetea dragostei și a unirii ce
leagă pe cei vii cu cei morți și totodată semnul iertării și al împă­
cării prin care ne luăm rămas bun de la cel care pleacă dintre noi"
(învățătura de credință creștină ortodoxă, București, 1952, p. 366),
motiv pentru care se cuvine deci să ne luăm rămas bun de la decedat
și nu de la o cruce oarecare.
3. Răposați i au mai multe sufelte ? Indicând modul cum se pome­
nesc morții, ultima ediție a Liturghierului (București, 1980, p. 119), deși
nu numai ea, redă ectenia funebrală astfel : „încă ne rugăm pentru o-
dihna sufletelor adormiților robilor lui Dumnezu . .." Este evident că
diortositorii Liturghierului au dorit să acorde pluralul „adormiți cu
pluralul" „suflete". Fără a intra în alte detalii și în teologia ecteniilor
6 — Mitropolia Banatului
688 Mitropolia Banatului

pentru răposați (l-a făcut mai demult preotul Niță Mihai în articolul
Ectenie, dogmă și... altceva, în rev. Sinaxarul, an. I, nr. 16, 15 mai
1941, p. 1) vom observa simplu că fiecare adormit are un singur suflet
și de aceea ar trebui spus, în corectă limbă românească : „încă ne ru­
găm pentru odihna sufletului adormiților robilor lui Dumnezu . . .".
Preot N. SEBEȘAN
CHIPURI D E ÎNAINTAȘI

PROF. DR. LAZÂR IACOB (1884—1951)

Dintre înaintașii cărora se cuvine să le păstrăm neștearsă aminti­


rea face parte profesorul de Teologie dr, lacob Lazăr.
S-a născut la 28 martie 1884 ca fiu al preotului Gavril lacob
și al Ecaterinei, din Pesteș, jud. Bihor. După ce a început școala în
comuna natală, a continuat la liceul din Beiuș, la Institutul teologic
din Arad și la Facultatea de Teologie din Cernăuți, unde a obținut
doctoratul în anul 1908 cu-mențiunea „magna pum laude".
Căsătorit cu Cornelia, fiica cunoscutului pedagog și dascăl ară­
dean losif Molidovan, a fost numit profesor de drept canonic la In­
stitutul teologic din Arad (1908—1921), transferat apoi la Academia
de drept din Oradea (1921—1934), decan al acesteia între anii 1924—1927
și apoi la Universitatea din Cluj (1934—1938).
în anul 1938 a trecut la Facultatea de Teologie plin București,
unde a funcționat și ca decan, fiind pensionat pe data de 7 martie
1948. *
Prof. Lazăr lacob nu și-a limitat activitatea numai la catedră, ci
a fost prezent și în viața publică din Transilvania dinainte de Unire
și după 1918 din România.
Astfel, lă Arad a fost membru al ,,Asociației pentru cultura po­
porului român", fuzionată apoi cu societatea „ASTRA" de la Sibiu,
membru rînd pe rînd al Consistoriului eparhial din Arad și din O-
radea, membru al Congresului național bisericesc de la Sibiu, mem­
bru fondator al „Reuniunii învățătorilor din Arad", cu o durată de
zeci de ani, apărînd cu dârzenie școlile confesionale din județele li­
mitrofe, editînd și revista cu același tiMu, la care a fost colaborator
prețios.
Tot la Arad a colaborat la foaia „Biserica și școala" (apărută
în anul 1877), la ziarele „Tribuna poporului", „Tribuna" și „Românul",
după fuziunea cu „Tribuna)".
In 1916 ziarul „Românul" a fost suspendat,, dar a apărut la 8
noiembrie 1918 sub conducerea lui Vasile Goldiș, ca organ al Con­
siliului Național Român Central, având printre redactorii principali
pe Teodor Bdtiiș, Sabin Evuțianu, Sever Miclea, unul dintre secre­
tarii adunării naționale de la Alba lulia, și Ion Clopoțel.

S-ar putea să vă placă și