Dormeau adânc sicriele de plumb,

Şi flori de plumb şi funerar vestmânt --

Stam singur în cavou... şi era vânt...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.

Dormea întors amorul meu de plumb

Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig --
Stam singur lângă mort... şi era frig...
Şi-i atârnau aripile de plumb.

Plumb de George Bacovia

Literatura română interbelică cunoaște două mari tendințe: tradiționalismul și

modernismul, acesta din urmă fiind promovat de Eugen Lovinescu în revista și cenaclul
„Sburătorul”. Un curent literar aparținând modernismului este simbolismul care marchează
sincronizarea literaturii române cu cea europeană. După perioade de tatonări
(Al.Macedonski), simbolismul se remarcă în opera scriitorului G. Bacovia care a publicat în
anul 1916 volumul “Plumb”, toate volumele autorului aparținând ”unei faze mai târzii a
simbolismului”, cu deschidere spre modernism.
Poezia care deschide volumul omonim se constituie într-o artă poetică necanonă,
ilustrează toate trăsăturile poeziei simboliste în general și ale poeziei bacoviene în particular:
simbolul, sugestia, sinestezia, corespondența, muzicalitatea, teme și motive specifice. În operă
întâlnim simboluri precum “plumbul”, “cavoul”, “vântul”, ‘frigul” care se asociază cu
moartea, însingurarea, spleenul, monotonia existenței, descompunerea lumii.
Viziunea asupra lumii este evidențiată prin corespondența simbolistă între cele două
planuri ale existenței: cel exterior, în care lumea este prezentată sugestiv printr-un cavou în
care poetul se izolează și cel interior, în care tristețea, apăsarea sufletească sugerează
imposibilitatea salvării prin iubire, imposibilitatea zborului.
Titlul poeziei bacoviene se constituie intr-un simbol care poate fi interpretat atât
denoativ cât și conotativ. La sensul propriu este un metal greu, de culoare cenușie cu masă
atomică mare. Sensul figurat trimite la cenușiul existențial, atmosfera sumbră, închisă,
monotonă, mohorâtă. Repetat în operă, substantivul determină muzicalitatea simbolistă, care
apare și la nivel fonetic: o singură vocală ,,u” închisă intre consoane sonore, sugerând un
spațiu închis, claustrant. Despre ”plumb” autorul mărturisea: ”Plumbul ars este galben.
Sufletul ars este galben. Galbenul este culoarea sufletului meu”.
Tema operei este condițía eului liric damnat, izolat, neînțeles, inadaptat într o societate
care este incapabilă să-l înțeleagă, o lume artificială lipsită de aspirații, idealuri. Există și alte
teme ale discursului liric: moartea, apăsarea sufletească, eșecul, susținute de motive tipic
simboliste: florile funerare, sicriul, cavoul.
Solitudinea eului este evidențiată în prima strofă:“Stam singur în cavou... și era
vânt...”. El nu poate comunica cu lumea exterioară deoarece aceasta nu-l înțelege, de aici
suferința. Sentimentul de singurătate este amplificat în strofa a doua prin moartea iubirii. Eul
liric încearcă să se salveze prin iubire, dar strigătul său este inutil “am început să-l strig”.
Lirismul operei este subiectiv, expresie a profunzimilor sufletești , caracteristică a
poeziilor moderne, redat prin mărci lexico-gramaticale de pers I, forme verbale și
pronominale ,,stam singur”, ,,amorul meu”. Acesta arată o poezie de tip confesiune.
Structural, opera bacoviană este alcătuită din două catrene care demonstrează
principiul simetriei prin intermediul corespondenței plan interior/plan exterior: prima strofă
reprezintă realitatea exterioară (cimitir), iar cea de-a doua redă realitatea interioară (dispariția
sentimentului de iubire), legătura dintre cele două fiind sugerată de substantivul “plumb”.
Remarcăm paralelismul sintactic: ,,Dormeau adânc/Dormea întors’’ la nivelul structurii
metrice și al sintaxei poetice.
Strofa întâi surprinde un univers straniu încă din incipit, verbul ,,dormeau” trimițând
la somnul veșnic, moartea. Câmpul semantic al morții ese dat de metafore-simbol care
alcătuiesc decorul funerar, artificii ale burgheziei de provincie: ,,sicrie de plumb”, ,,flori de
plumb”, „funerar vestmant”, „coroane de plumb”. Universul în care trăiește este supus
degradării, „cavoul” devine un simbol al unui spațiu închis, sufocant în care eul este claustrat,
dar și o metaforă a unei lumi: camera eului, orașul de provincie preferat de simboliști, întreg
cosmosul. Vântul este singurul element al naturii dinamic care face ca monotonia să nu fie
totală, dă întunericului o tentă sonoră, el adie frigul original. Muzicalitatea simbolistă este
întărită de sinestezia ,,și scârțâiau coroanele de plumb” și de termenii plasați în rimă care
poartă o mare greutate consonantică: ,,plumb’’, ,,vestmânt’’, ,,vânt” , ,,plumb”.
Strofa a doua sugerează moartea afectivă, imposibilitatea eului liric de a se înălța
spiritual prin intermediul sentimentelor. Ambiguitatea limbajului modern este întărită de
epitetul ,,întors” și metafora ,,aripi de plumb”. În ceea ce privește primul termen, explicația
poate fi găsită la filozoful poet L. Blaga care afirma: ,,A fi întors înseamnă a fi cu fața spre
apus, spre moarte”. Aceași idee poate fi regasită la M. Sadoveanu și Marin Preda. Metafora
„aripi de plumb” reprezintă acel zbor greoi, căderea este surdă, ecoul nu se mai înalță pentru
că strigătul eului de a încerca salvarea prin iubire este inutil: „am început să-l strig .
Solititudinea socială din prima strofă este însoțită acum de cea erotică: dragostea moare, dar si
credința în absolutul iubirii. Cuvântul ,,amor” este ales de către autor tocmai pentru a sugera
apropierea de zeul morții Thanatos care se opune lui Eros, Cupidon. O altă trăsătură a
simbolismului este corespondența între planul exterior ,,flori de plumb” și planul
interior ,,amorul meu” determinată de paralelismul sintactic ce prefigurează un eu liric în
ipostaza de spectator al lumii.
Întregul discurs poetic bacovian prezină un univers straniu aflat sub semnul morții.
Remarcăm la nivel morfologic verbe la imperfect ,,dormeau”, ,,stam” care ilustreaza timpul
încremenit în coșmar, permanența unei stări de angoasă. Verbul ,,a fi” este, paradoxal, pus în
relație cu elementele naturii, nu cu ființa umană ,,era vănt”, „era frig”. La nivel sintactic,
predomină propozițiile principale dezvoltate care arată acceptarea destinului și in același timp
întăresc monotonia existențială. În opera literară „Plumb” de G. B. , autorul prezintă condiția
tragică a unui eu poetic simbolist care nu mai crede în iubire. Tristețea acestuia se remarcă și
la nivelul prozodiei prin ritmul iambic care alternează cu amfiibrahul. Cele două catrene au
atât muzicalitate exterioară, cât și interioară dată de consoanele grele „ș, „ț”, de repetiții, de
asonanțe si aliterații care transformă poezia într-un plâns monoton.
În concluzie, prin atmosferă, muzicalitate, folosirea sugestiei, a simbolurilor și a
corespondențelor, prin tematica simbolistă, prin evidențierea unor stări sufletești ca angoasa,
alienarea, singurătatea, poezia „Plumb” se încadrează în estetica simbolistă, G. Bacovia
rămânând un autentic „alchimist” așa cum îl considera Al. Macedonsk : „Poete scump, pe
frunte/Porți mândre foi de laur/Căci singur până astăzi/Din plumb făcut-ai aur”.