Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Literatura română interbelică cunoaște doua mari tendințe: tradiționalismul și

modernismul, acesta din urmă fiind promovat de Eugen Lovinescu în revista și cenaclul
“Sburătorul”. Un poet modern este Lucian Blaga care a publicat în 1919 volumul “Poemele
luminii”, volum care se deschide cu arta poetică “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
Opera este o artă poetică modernă deoarece autorul își exprimă concepția despre rolul
poetului și al poeziei, raportul acestuia cu lumea. Poezia este modernistă prin: influențele
expresioniste, subiectivitatea lirismului, intelectualizarea emoției, ambiguitatea limbajului dată
de metaforă, înnoirea prozodică (versul liber și ingambamentul). Noțiunea cheie este misterul,
sub al cărui semn se află tot textul. Misterul este substanța originară și esențială a poeziei, iar
cuvântul nu înseamnă, ci sugerează. Lucian Blaga inserează în această poezie un vădit caracter
programatic, un subtext polemic față de noțiunea obișnuită de artă poetică. Actul poetic nu e
înțeles ca un meșteșug, ci drept modalitatea fundamentală a eului liric de a se situa în raport cu
lumea, cu universul.
 Titlul operei este un enunț reluat și în incipitul discursului liric. Pronumele personal “eu”
ilustrează o trăsătură a expresionismului, exacerbarea eului liric, iar forma verbală negativă “nu
strivesc” trimite la poziția pe care o adoptă creatorul, de a nu distruge misterele lumii. El aderă
astfel la cunoașterea luciferică, cea care potențează, amplifică misterul, lumea și universul fiind
redate printr-o metaforă revelatorie “corola de minuni a lumii” ce semnifică frumusețea și
perfecțiunea lumii create de Dumnezeu. Încă din titlu se anunță caracterul de artă poetică.
Rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii “Eu nu strivesc/ și nu ucid”, ci de a le
potența prin trăirea interioară “Sporesc a lumii taină, căci eu iubesc.” Rolul poeziei este acela de
a pătrunde prin mit și simbol în tainele universului. Creația devine un mijlocitor între eul creator
și lume. Pentru Lucian Blaga totul se schimbă, arta poetica vorbește despre poziționarea eului
liric în lumea înțeleasă ca taină.
Tema operei este modernă, este cunoașterea desemnată prin metafora “lumina”. Există
două moduri de cunoaștere: luciferică și paradisiacă prin raportare la mister: minus cunoașterea
care amplifică misterul și cunoașterea paradisiacă, plus cunoașterea care le descifrează.
Fiind o poezie confesivă, lirismul este subiectiv, emoțiile, sentimentele profunde sunt
transmise direct prin forme verbale și promominale, mărci lexico-gramaticale de persoana I:
“lumina mea”, “ochii mei”, ”îmbogățesc”, ”sporesc”.
Din punct de vedere compozițional, întregul discurs poetic este structurat într-o singură
strofă sub forma unui monolog. La nivelul sintaxei poetice cele 20 de versuri cu măsură inegală
se organizează în patru secvențe lirice. Imaginarul poetic este realizat pe baza unui raport
antitetic. Primul plan este focalizat asupra eului liric- cunoașterea luciferică “lumina mea”, iar al
doilea plan aparține luminii altora care aleg cunoașterea paradisiacă.
Prima secvență sugerează aderarea eului creator la cunoașterea luciferică : “Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii/ Și nu ucid”. Misterul este camuflat în univers, în viața sa,
exprimată prin metafora “în calea mea”. Eul liric dorește să amplifice misterul, să-l ascundă.
Enumerația amplă “În flori, în ochi, pe buze și morminte” sugerează elementele universului.
Luate separat, fiecare prezintă un simbol. Florile reprezintă natura, universul vegetal, taina
înfloririi, iubita, copilăria, prima treaptă a cunoașterii, cunoașterea senzorială, ochii trimit la
cunoașterea contemplativă, la spațiul întâlnirii dintre eul liric și lume, o deschidere a universului
interior, spre tot ce înconjoară ființa. Buzele ilustrează cunoașterea prin eros, dar și cunoașterea
prin rostire poetică, prin cuvânt, prin logos, mormintele sugerează asumarea tradiției prin
legătura cu străbunii, mineralul, taina morții.
A doua secvență ilustrează cunoașterea paradisiacă, cea a oamenilor de știință care
distrug misterul cu ajutorul rațiunii, al intelectului, al logicii. Dacă în prima secvență tiparul
cognitiv este exprimat prin verbe la forma negativă “Nu strivesc, nu ucid”, acum apare sinonimul
lor afirmativ, “sugrumă”. Substantivul “tainele” are ca substituenți poetici metaforele
“nepătrunsul ascuns” și ”adâncimi de întuneric”.
Secventa a treia debutează cu o conjuncție coordonatoare adversativă ”dar” care
evidențiază antiteza, dintre “lumina mea” și “lumina altora” dintre cunoașterea luciferică și cea
paradisiacă. Comparația amplă cu luna sugerează intensificarea misterului : așa cum astrul
selenar amplifică tainele nopții, la fel creatorul sporește misterele universului. Luna devine astfel
un dublu cosmic al ființei înfiorate de misterul existențial. Analogia lumina lunii/ lumina mea
conturează ideea că actul de creație poetică este iluminare și revelare a tainelor existențiale.
Ultima secvență are valoare conclusivă, remarcând faptul că iubirea este singura cale de
realizare a cunoașterii, prin iubire întărim tainele lumii, universului. Misterul existențial se află în
flori, ochi, buze, morminte: “căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminte”. Fiecare termen
devine metonimie pentru toate treptele cunoașterii, însumate numai prin “cunoaștere luciferică”:
înflorirea, creșterea, cunoașterea și moartea. Astfel, a potența misterul este echivalent cu a iubi la
modul ideal, profund.
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic:La
nivel lexico–semantic apar cuvinte din câmpul semantic al misterului: „tainele”, „nepătrunsul
ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfântul mister”, „ne-nțeles”, „ne-nțelesuri și mai
mari” La nivel morfo–sintactic plasarea pronumelui personal ”eu” în poziție inițială și repetarea
de șase ori în poezie susțin carcaterul confensiv. Conjuncția ”și” prezentă în zece poziții conferă
cursivitatea discursului liric, iar conjuncția adversativă ”dar” marchează opoziția dintre cele două
tipuri de cunoaștere. Aceeași idee este redată de adjectivul posesiv „mea” și pronumele nehotărât
„altora”. La nivel stilistic se observă metaforele revelatorii: „corola de minuni a lumii”, „lumina
mea”, „lumina altora”, „calea mea”, enumerația: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”,
comparația eului liric cu luna, epitetele: „sfânt mister”, „nepătrunsului ascuns”, „largi fiori” ( în
inversiune). Din punct de vedere prozodic, poezia este alcătuită din 20 de versuri, cu metrică
variabilă ( 2 -13 silabe), ritmul interior redă fluxul ideilor și frenezia trăirii poetice. Este cultivat
versul liber și ingambamentul.
În concluzie, poemul lui Blaga este o artă poetică modernă prin particularitățile de
structură și expresivitate, viziunea asupra lumii, influențele expresioniste, noutatea metaforei,
înnoirea prozodică. “Eu nu strivesc corola de minunii a lumii...” rămâne în literatura română arta
poetică, prin care poetul și cititorul aderă la mister și inefabil, prin care ființa umană trăiește
nostalgia absolutului, a comuniunii cu elementele lumii, a iubirii universale.