Sinteza lucrȃrii

DESTINUL OMENIRII
Autor: Prof.P.P.Negulescu
Editura:Fundaƫia pentru Literatură şi Artă”Regele Carol II”
Volumul II- Anul 1939
PARTEA a II-a:Noile forme de viaţă şi vechile direcţii de
activitate ale omenirii
Cap.I. Conformismul şi condiţiile progresului
Bolşevismul,fascismul şi naţional-socialismul,trecute în revistă în
primul volum al lucrării,se aseamănă prin aceea că,în toate,individul e
aservit colectivităţii;îi ia omului caracterul,ca să nu zicem demnitatea,
făcînd din el un instument orb,fără iniţiativă, fără voinţă,fără posibili-
tatea de rezistenţă,fără drept de apărare.Bolşevismul sovietic din
Rusia.’In fiecare dimineaţă, Pravda,organul oficial sovietic arată fiecă-
ruia ce se cuvine să gîndească,să ştie,să creadă’relatează scriitorul
francez Andre Gide iar un altul, Alfred Loisy găseşte că’nu duce oare un
asemenea conformism la înăbuşirea inteligenţelor?’ căci’în mod fatal
uniformitatea duce la mediocritatea condiţiilor de existenţă,la turtirea
individualităţilor’. Aşa ceva înseamnă ’din punct de vedere moral,
îngustarea conştiinţei,a virtuţii,este negarea orcărei vieţi spiriutuale,o
pidică pentru progresul omenirii.Stiinţa în Rusia, Germania şi Italia,e
lipsită în partea ei umanistă,de cea dintîi calitate morală ce trebuie să
aparţină unei ştiinţe adevărate, imparţialitatea cercetării şi sinceri-
tatea concluziilor.In Germania caracterul antiştiinţific al rasismului
apare în interdicţia, pentru orice german,de a concura la premiul

1
Nobel,motivată de teama ca premiul să nu fie acordat cumva unor
opere germane neconforme cu respectivul mit.Teoria violenţei stă la
temelia întregului fascism; organizarea bandelor armate era mijlocul lui
de a cuceri puterea. Spre a cîştiga consimţămîntul unanim,spre a stimu-
la spiritul colectiv de exaltare,viaţa socială e necontenit mobilizată
pentru parade,serbări,cortegii,care izbesc imaginaţia.I se adaugă’cultul
omului,al eroului,al semizeului ’Lenin are un mausoleu impun ător,
Mussolini şi Hitler apăreau în public numai într-un cadru fastuos şi
solemn.Ei nu vorbesc şi nu lucrează,decît ca să izbească simţurile şi
imaginaţia mulţimii.Trebuie să fie evident pentru fiecare că’persoanele
lor sunt sacre,cuvintele lor sunt profetice;adev ărul obiectiv nu există.
Nu se poate concepe,bunăoară, un Stat bogat compus din oameni
săraci,sau un Stat puternic,compus din oameni slabi,sau un Stat cult şi
civilizat compus din oameni cufundaţi în ignoranţă şi barbarie.Oricum
s-ar concepe,raportul dintre individ şi Stat, rămîne incontestabil,în
practică,faptul că dezvoltarea individului condiţionează,în mod normal,
dezvoltarea Statului.Nu degeaba,a zis înţelepciunea populară că graba
strică treaba.Pornirea pripită a naturilor impulsive,lipsite de frîu şi de
control,cum au fost, tocmai unii din autocraţii de altă dată şi cum pot fi
unii din ’monocraţii’ de azi-e departe de a fi o metodă ideală de acţiune
Incetineala democraţilor e poate,din acest punct de vedere,de preferat.
Mai importantă pare a fi,atît în viaţa individuală cît şi în cea colectivă,
evitarea răului,care e mai probabil şi se produce mai repede, decît
urmărirea binelui,care e mai problematic,se produce mai încet. Din
acest punct de vedere,democraţiile,prin libertatea discuţiei şi a
criticii,prin posibilitatea controlului,prin uşurinţa schimbării conducă-

2
torilor,ne apar ca fiind regimuri politice utile mai mult prin r ăul pe care
îl pot împiedica,decît prin binele pe care îl pot realiza.Hitler a salvat
Germania,dar sărăcind-o moral şi intelectual. Dictaturile nu durează
pentru că,aşa cum ne arată istoria,ele nu sunt decît forme trecătoare;
utilitatea regimurilor autoritare nu e,decît provizorie,pe cînd
libertatea individuală n-a încetat să crească. In orice societate,două
forţe se combină:de o parte,conştiinţa colectivă a grupării,de alta
conştiinţele individuale;individul evoluînd dela o servitute absolută
către libertate.Această evoluţie a individului a stat la originea şi a
format temelia progresului societăţilor omeneşti. Inainte de a deveni
realităţi sociale, inovaţiile ce constituiau acel progres au trebuit să
fie,concepţii individuale. Focul,roata,simbolurile,au fost descoperiri şi
invenţii de o însemnătate capitală.Acestea nu puteu să constea,după
toate probabilităţile, decît în asociaţii de imagini,cu totul neprevăzute,
întrucît nimic,din punct de vedere logic,n-ar fi părut a le îndreptăţi.Dar
pentru ca acestea să poată lua naştere,a fost nevoie de lipsa oricărei
constrîngeri sufleteşti,de o libertate deplină şi,de o oarecare tendinţă
către nonconformism.

Cap.II.Puritatea raselor şi puterea lor creatoare. Biologul francez

Charles Nicolle exprimă scepticismul său ştiinţific faţă de teoriile aşa
numiţilor’rasişti’în frunte cu Gobineau şi Chamberlain precum şi a
urmaşilor lor,care credeau că la originea tuturor progreselor omenirii a
stat o rasă privilegiată,rasa’ariană’, creatoare,unică şi exclusivă.El nu
crede în existenţa acestei rase şi afirmă că civilizaţiile cele mai
cunoscute au apărut totdeauna după un amestec mai intensiv de rase
diferite.De altfel Gobineau însuşi credea, că numai amestecul raselor

3
poate determina apariţia unor particularităţi noi,pe care nu le
posedă,în parte,nici una din ele.Referindu-se la evrei, Charles Nicolle
zice că există rase inferioare,sau mai puţin înzestrate,din punct de
vedere intelectual.Amestecul lor cu rasele superioare,sau mai bine
înzestrate,din acest punct de vedere, poate să le îmbogăţească
sufleteşte pe ele,dar le sărăceşte pe celelalte. Continuă”-nu orice
amestec convine elaborării omului de geniu”.Pentru ca un amestec să
fie util,ducînd în adevăr la scopul urmărit,trebuie ca deosebirile dintre
rasele ce se unesc să nu fie prea mari.Un aspect ce nu e lipsit de
importanţă pentru viitorul omenirii,este acela al ameliorării constante a
raselor inferioare prin încrucişarea lor cu rasele superioare. Americanii
din Statele-Unite susţin că sunt de ajuns două generaţii spre a scoate
din vechiul’rebut’european,o rasă nouă.Prin’rebut’înţeleg ei pe unii
dintre imigranţi,care nu şi-au putut face un rost în ţările lor,de cele mai
multe ori elemente inferioare. Graţie amestecurilor necontenite de
sînge,omenirea se împrospătează necontenit şi înaintează pe drumul
fără sfîrşit al progresului. Ideea de rasă nu e totuna,şi nu trebuie
confundată ,cu ideea de popor.Cea dintîi e o noţiune biologică,cea din
urmă e o noţiune psiho-sociologică.Rasa se întemeiază pe comunitatea
de origine şi de transmitere ereditară a caracterelor fizice.Popoarele se
întemeiază pe comunitatea de idei,de credinţe,de sentimente,de
aspiraţii,de obiceiuri,şi,în primul rînd,pe comunitatea de limbă şi de
tradiţii istorice.Comunitatea aceasta nu e posibilă fără o limbă
comună,fără o organizare politică comună,care să impună,prin legi,şi
forme comune de comportare.Naţional-socialismul german a încercat
să confunde noţiunea de popor cu noţiunea de rasă.

4
Cap.III. Perspective neliniştitoare ? Charles Nicolle afirmă că oricît s-ar
perfecţiona, inteligenţa noastră va lăsa totdeauna fără răspuns
anumite întrebări. O stabilizare,deplină şi definitivă,va însemna
întronarea “echilibrului” organic, menit să excludă”accidentul”
creaţiei.O societate bazată pe o inteligenţă aşezată,n-ar mai cunoaşte
acea discordie,care este originalitatea,ar rămîne imobilă în cursul
generaţiilor succesive,şi ar fi,poate,semnul ce i-ar prevesti sfîrşitul,
schimbarea fiind condiţia necesară a perpetuării speciei.Ce poate
aduce,în asemenea condiţii,viitorul? Nu poate aduce, zice Charles
Nicolle,decît uniformizarea,depersonalizarea,mecanizarea omenirii.Prin
sacrificarea fatală a’individului’,civilizaţia se îndreaptă către o stare,în
care totul va lua un caracter’colectiv’;lumea omeneasc ă se va coborî la
nivelul societăţilor de insecte,a căror viaţă se desfăşoară,din timpuri
imemorabile,fără nici o schimbare.Spre exemplu,negrii africani,cît timp
rămîn în regiunile unde s-au născut şi continuă să ducă viaţa cu care s-
au deprins,nu se dezvoltă decît prea puţin sau nicidecum.Negrii din
America,deşi păstrează,în general,o culoare mai închisă decît aceea a
concetăţenilor lor albi,şi-au schimbat totuşi, considerabil, trăsăturile
feţei,dar şi mai impresionante sunt însă progresele culturale pe care au
fost în stare să le facă negrii din America. Numeroşi dintre ei sunt
avocaţi,medici,ingineri,chiar pastori, poeţi,romancieri, matematici-
eni,filozofi,pedagogi.

Cap.IV. Spre un nou Ev Mediu ? In societatea modernă,teama de

răspundere pare a fi,o caracteristică,din ce în ce mai pronunţată,
a”omului modern”. Dispunînd,graţie progreselor ştiinţei,de puteri mult
mai mari decît acelea ale generaţiilor ce l-au precedat,şi prevăzînd că,

5
efectele acţiunilor sale pot deveni mai primejdioase,omul acesta
rămîne de cele mai multe ori nehotărît,şi e mai totdeauna mulţumit
cînd poate lăsa altora sarcina unor decizii atît de pline de riscuri.Aşa
crede filozoful francez Fortunat Strowsky. Astăzi,Statul singur,ca
întruchiparea supremă a autorităţii, hotărăşte,mai pretutindeni,mai tot
ce urmează a se face. După cum nu poate trăi fără o casă,care să-i
constituie cadrul fizic al vieţii,tot aşa omul nu poate trăi fără o
societate,care să-i constitue cadrul sufletesc.Nu mai încape îndoială că
forma concretă,vizibilă şi palpabilă,a oricărei naţiuni,o constituie
organizarea politică pe care o numim Stat.Viaţa Statului constă în
activitatea oamenilor ce-l fac să funcţioneze.Aceşti oameni alcătuiesc
ceea ce numim”autorităţi”findcă dispun de autoritatea pe care le-o
conferă naţiunea.Ei exercită drepturile,pe care le posedă naţiunea,faţă
de fiecare din membrii săi. Scriitorul german Ludwig Bauer zice că
’mecanismul pune necontenit pe om în situaţii în care î-şi pierde
sentimentul individualităţii’. Schimbarea de căpetenie a timpului nostru
este că ’omul s-a pierdut pe sine însuşi’,’omul a încetat de a se mai
căuta pe sine însuşi’ şi ’omul devine,la rîndul său,o maşină’. Astăzi
omul eliberat,omul cu drepturi, constată cu amărăciune că libertatea şi
drepturile lui nu-l mai ajută să trăiască.El vede îngrămădindu-se în juru-
i probleme formidabile,care îl îngrozesc şi în faţa cărora nici nu mai
vrea să-şi ia răspunderea de a le căuta o soluţie necum de a hotărî,prin
votul său,ca altădată. Insemnează că ceea ce dădea pînă acum un sens
şi o valoare vieţii,dispar pentru omul de astăzi.Dezamăgit şi
dezorientat,el nu mai vede în jurul său decît o lume pe care n-o mai
înţelege,o lume care devine din zi în zi mai frămîntată,mai zgomotoasă,

6
mai încărcată de evenimente ameninţătoare. In mijlocul acestei
învălmăşeli şi acestui tumult, cum ar mai putea omul de astăzi să se
regăsească şi să se audă pe sine însuşi? Si, de altfel,ce ar mai putea
descoperi în sine însuşi?Personalitatea lui atrofiată şi-a pierdut bogăţia
de altădată.El are sentimentul, că totul e gol în el însuşi,sau,cel puţin,
îngropat sub dărîmăturile trecutului.Nu-i mai rămîne,astfel,omului de
astăzi decît să fugă de sine însuşi, să-şi caute semenii,să se cufunde în
masa lor. Numai în mijlocul lor se simte trăind.Aparatele de radio-’urlă’;
jurnalele’-urlă’; faţadele caselor,cu reclamele lor luminoase-’urlă’;
propagandiştii politici şi sociali-’urlă’;întreaga viaţă modernă,de
pretutindeni-’urlă’ fără incetare. In această gălăgioasă învălmăşală
obştească,în care toţi se strîng,înghesuindu-se unii în alţii,ca oile dintr-o
turmă cuprinsă de panică,omul ajunge,în sfîrşit,la liniştea relativă pe
care i-o dă sentimentul că nu este izolat;teama de singurătate nu-l mai
chinuie,nici nu mai are conştiinţă de ea. Purtat de valurile mulţimii
agitate,i se pare că merge către o ţintă, crede că are un scop şi
nădăjduieşte să ajungă, printr-însul,la himera,din ce în ce mai palidă,a
fericirii.Această relativă linişte însă,omul de astăzi o plăteşte scump.
’Eul său dispare’.
Cap.V. Evul Mediu de mîine Tabloul ipotetic al noului Ev
Mediu ar fi: Omul e pe cale de a-şi pierde individualitatea,de a se
integra în mase, de a deveni mulţime,şi prin urmare vremea de mîine
nu va mai fi a personalităţilor,ci a gloatelor.Ludwig Bauer zice că
societăţii moderne nu-i este de ajuns ca’eul individual’să fie supus;el
trebuie nimicit pentru că este vrăşmaşul ei de căpetenie.Scopul
existenţei nu mai este buna stare personală, ci buna stare generală. Iar

7
această bună stare generală,’un post suprem de
comandament’hotărăşte,pentru toată lumea,cum trebuie să fie
realizată; şi hotărăşte în mod absolut,fiindcă reprezintă colectivitatea
întreagă şi porunceşte în numele ei. Nu numai că orice opoziţie este
interzisă,dar încă,lucrurile sunt întocmite aşa,încît orice condiţie de
refuz este absentă. Idealul Statului de mîine este ca nimeni să nu mai
poată zice’NU’,atunci cînd el ordonă ceva. Conchide Ludwig Bauer:
’epoca de mîine va însemna,în teorie,şi va fi,în practică, ”războiul
contra Eu-lui”. Ieri Statul nu era,pentru oameni, decît un rău necesar.Ei
consimţeau să-i sacrifice o mică parte din libertatea lor, pentru ca el,în
schimb,să le garanteze viaţa şi averea,organizînd o poliţie şi întreţinînd
o armată,care să-i apere de tot ce i-ar putea ameninţa. Mîine,în Ev-ul
Mediu care ne aşteaptă,situaţia va fi cu totul alta.Statul atot-puternic
de mîine nu va mai considera pe oameni,ca indivizi, decît ca un rău de o
necesitate discutabilă. Statul nu mai are nevoie de indivizi,ci numai de
mase.Că masele nu pot fi compuse decît din oameni,este incontestabil.
iar acei oameni nu trebuie să mai fie individualităţi concrete,ci simple
unităţi abstracte,simple numere aritmetice.Individul nu mai este decît o
picătură într-un val,care îl tîrăşte veşnic,fără nici o posibilitate de
rezistenţa,în orice direcţie s-ar îndrepta;el nu mai este adică decît un
element constitutiv al unei mase. Cele mai de preţ nevoi, cele afective,
sunt de asemenea regulate de Stat, potrivit cu interesele comunităţii.
Aceasta înseamna că întreaga viaţă,în viitoarea societate,e publică.
Viaţa privată nu va mai exista. Statul,nu va tolera nimic,care să fie
’aparte’, care să se sustragă privirilor şi controlului sau. Violenţa e
metoda la care recurg toate dictaturile,ca să înlăture tot ce le stă în

8
cale,şi să realizeze astfel ’uniformitatea’ părerilor,impunînd tuturor
ideile ce le convin,fiindcă le justifică existenţa.E oribil că,într-un stat
civilizat,un om poate fi ucis,-nu de un răufăcător,ceea ce se poate
întîmpla oriunde,ci de autorităţile publice,menite să asigure, tocmai,
viaţa tuturor,-şi să fie ucis,fără să i se stabilească vina de instanţele
competente,şi fără ca el să se poată apăra. Astăzi, închisoarea mai
înseamnă,uneori,şi muncă silnică.Dar munca silnică va fi mîine regula
generală. Avertismentul,blamul public, pierderea drepturilor civile şi
politice,nu-l vor mai impresiona,aşa cum ne impresionează pe noi,cei
de astăzi.Statul de mîine va fi tiranic şi asupritor.Supuşii nu vor putea
să-şi iubească Statul;dimpotrivă,îl vor uri şi vor căuta prilejul să se
ridice în contră-i. Acest tablou e atît de întunecat,încît autorul lui,
Ludwig Bauer însuşi,crede că el nu poate reprezenta decît o stare de o
clipă a omenirii,o stare ce nu va putea dura.Fiecare epocă-zice el-
poartă în ea însăşi cauzele propriei sale decadenţe şi a dispariţiei sale
finale.Cea de mîine va fi atît de bogată în contradicţii interne,încît va fi
cu neputinţă să trăiască,şi nu va figura în istorie decît ca o’memorabilă’
stare de tranziţie.Cea mai imperioasă din obligaţiile omului de mîine,ca
individ, va fi să muncească pentru comunitate.Altă dată,meseriaşul
producea un lucru întreg, avea bucuria să-l vadă ieşind din mîinile sale
desăvîrşit. Astăzi,lucrătorul nu mai produce decît o parte din obiect,
munca încetează de a mai fi interesantă pentru el.Devenind
impersonală, mecanică,monotonă,ea nu poate să nu fie decît
plictisitoare, lucrătorul oboseşte mai repede decît meseriaşul de altă
dată,cauza de căpetenie a mişcărilor de pretutindeni ale maselor
muncitoare,pentru scurtarea orelor de muncă. Devenit el însuşi o

9
maşină,lipsit de orice interes,lucrătorul de mîine nu va mai vedea în
munca silnică la care e condamnat,decît un duşman al fericirii
sale.Idealul său va fi să scurteze cît mai mult acest chin.
Surexcitarea’surdă şi constantă’,îi va reduce, după toate probabilităţile,
puterea prolifică.Cea mai grozavă din primejdiile la care vor fi expuse
Statele viitoare va fi depopularea,prin refuzul cetăţenilor de a mai
procrea.Oamenii voiesc să aibă un copil al lor,o fiinţă care să le aparţină
pe cînd Statul vrea numai un nou supus al său. Si fiindcă’nici unul dintre
aceşti adversari nu vrea să lase pe celălalt să profite’,rezultatul va fi
refuzul de procreere.Zice Ludwig Bauer: ’epoca de mîine î-şi va crea un
sistem, înlăuntrul căruia nimeni nu se va mai încrede în aproapele
său’.Lumea de mîine va muri de moarte violentă, fiindcă’va fi făcut ca
naţiunile duşmane să se sfîşie unele pe altele,să se incendieze
reciproc,să se otrăvească reciproc’cu o furie pe care numai dispariţia
totală a duşmanilor neîmpăcaţi o va putea potoli.

Cap.VI. Calea evoluţiei Pe amintirea trecutului se întemeiază,cu

ajutorul argumentărilor prin analogie,prevederea viitorului.Cînd
anumite acţiuni,pe care le-am făcut altă dată,au avut anumite
efecte,bune sau rele,suntem în mod firesc dispuşi să ne închipuim că
acţiuni analoage,ar avea efecte analoage.Ce cale va lua omenirea ?;
calea evoluţiei,a sforţărilor permanente de a se adapta,treptat,cu
schimbările necontenite ale condiţiilor de existenţă.Salturile înainte,pe
care le făcea cu prea multă şi cu prea puţină prudenţă,erau urmate mai
totdeauna,de întoarceri umilite în trecut,de reveniri pocăite la
trecut,peste care nu se putea trece, pur şi simplu,cu buretele,fiindcă nu
era rău în întregime.E caracteristică,din acest punct de vedere, istoria

10
Franţei,de la 1789 încoace.Partea cea mai dureroasă a comunismului
este că nu poate oferi, în schimbul sacrificiilor pe care le impune,nicio
compensaţie. Este oare-se întreba Gustave Le Bon-este,cel puţin,
lucrătorul, în schimbul sclaviei pe care o îndura în regimul sovietic,mai
fericit decît era în organizarea socială burgheză?Si răspunsul lui e
negativ.Puterea de consumaţie a Rusiei a scăzut.Această scădere e
numai momentană, fiindcă nu e produsă de o micşorare a nevoilor,care
au rămas tot atît de mari,ci de micşorarea disponibilităţilor financiare,
pe care împrejurările le-au redus considerabil. Oamenii ar consuma
adică şi astăzi mult mai mult,dacă ar avea putinţa să cumpere lucrurile
de care au nevoie.In regimul comunist, lipsit fiind de orice interes
personal, lucrătorul nu mai cunoaşte zelul şi cu atît mai puţin pasiunea,
care îl însufleţeau altădată,în regimul capitalist burghez. Si,dacă n-ar fi
teama de pedeapsă,rezultatele muncii lui silite ar fi şi mai slabe încă,şi
cantitativ şi calitativ.

Cap.VII. Direcţia celei mai mici rezistenţe E o înclinare a oamenilor să-şi

caute satisfacerea nevoilor pe căile ce li se par mai simple şi mai
uşoare.Această orientare e numită de unii-direcţia celei mai mici
rezistenţe,şi ea nu face decît să imite natura.In viaţa societăţilor
omeneşti, direcţia celei mai mici rezistenţe este aceea a schimbărilor
lente,insensibile,care se pot realiza fără sforţări prea mari şi fără
perturbări prea adînci.In general,oamenii nu sunt mai niciodată
mulţumiţi cu ceea ce au,şi ar vrea să aibă mai mult;acest’mai mult’,pe
care îl doresc veşnic, reprezintă pentru ei o stare superioară, din punct
de vedere material şi moral,aceleia în care se găsesc.O asemenea stare
nu se poate realiza,evident,decît într-un viitor mai mult sau mai puţin

11
îndepărtat,dar viitorul nu poate ieşi dintr-o dată din prezent,ca la
porunca unei divinităţi.Viitorul se pregăteşte,în viaţa socială,încetul cu
încetul,printr-o lungă serie de schimbări,lente şi insensibile,iar calea
este,de a urma direcţia celei mai mici rezistenţe. Cursa înarmărilor,prin
proporţiile pe care le ia,ar putea să însemneze înmormîntarea
definitivă a civilizaţiei,şi totuşi, industria de război cheltuieşte sume
mari,determină prin corupţie, pe unii oameni politici să lucreze în
contra intereselor, nu numai ale ţărilor respective, dar şi ale omenirii în
general, împingînd la noi înarmări. In regimul parlamentar,
reprezentarea naţională e totul în Stat.In teorie,această reprezentare
nu e decît o putere legislativă, care hotărăşte,prin dispoziţii generale,
normele după care,şi modalităţile în care, urmează a se desfăşura viaţa
poporului respectiv. Aplicarea însă,în cazurile particulare,a hotărîrilor
luate de puterea legislativă,rămîne rezervată unei puteri deosebite,
care este, cea executivă.Există o formă a tiraniei:aceea a majorităţii din
parlament.Diferenţa mare,între structura democraţiei americane şi a
celei franceze,constă în aceea că cea americană nu s-a constituit sub
presiunea experienţelor penibile ale unui lung trecut de abuzuri grave,
imputabile puterii personale a monarhilor absoluţi,ca cea franceză.Incă
dela 1793,cînd s-a discutat,în Convenţia Naţională structura noii
republici,s-a intuit că ar fi fost primejdios să se admită’numirea’puterii
executive de către toţi cetăţenii, căpătînd o autoritate superioară
’corpului legislativ’.Mai tîrziu,pe timpul ‘Consulatului’,teama a dus la
forma pe care a luat-o,cu trei consuli, pentru că dacă ar fi fost numai
unul,ar fi putut să capete prea mare influenţă personală şi să abuzeze
de ea. O jumătate de veac mai tîrziu, sub Rebublica a doua,la 1848,unii

12
au fost împotriva infiinţării unui preşedinte,ca şef suprem al puterii
executive.Sub Republica a treia, preşedintele,sub Constituţia din 1875,a
ieşit cu o majoritate de un vot.Erau temeri comune ale partidelor cu
ideologii diferite.Republicanii se temeau,de preşedenţia Republicii,
fiindcă era o putere unică şi personală;regaliştii,pentru că era o putere
republicană.Si unii şi alţii voiau,să fie slabă-cei dintîi pentru ca să o
poată domina,cei din urmă ca să o poată înlocui.Aşa s-a ajuns la
structura democraţiei franceze.In Anglia,cauze analoage au produs
efecte analoage. Regele englez nu dispunea de mult mai multă putere
decît preşedintele republicii franceze.Aşa a luat naştere ’tirania
’majorităţii parlamentare,care a făcut posibile,abuzurile de jos.
Guvernele nu se puteau constitui,nu puteau lucra,nu puteau dura,decît
cu învoirea lor;iar cînd rămîneau în funcţiune, erau silite să facă ce le
dictau ei.Alegătorii au căutat să profite,sub diferite forme,de puterea
pe care o încredinţau parlamentarilor,cerîndu-le diferite servicii.Aşa
bunăoară erau,cererile de slujbe,la Stat. Asemenea cereri puteau
impune Statului sarcini grele,prin încărcarea bugetului cu funcţionari de
prisos,cheltuieli excesive.Cu toate acestea, parlamentarii alergau,ca să-
şi satisfacă alegătorii.Era firesc,ca orice parlamentar să dorească să-şi
păstreze mandatul, prin realegere, în legislaturile următoare. Dorinţa
era şi mai mare, la aceia dintre parlamentari,care,dacă n-ar fi avut
această calitate,n-ar fi însemnat nimic.In fîrşit,la abuzurile pozitive,se
mai adăugau şi abuzurile negative. In unele momente,era necesară
sporirea, considerabilă,a impozitelor, care condiţiona bunul mers al
Statului,chiar existenţa lui. Alegătorii stăruiau,pe lîngă aleşii lor,să nu
voteze sporul cerut de guvern, punînd astfel în primejdie interesele

13
generale. Cauza ascunsă a neajunsurilor de care suferă democraţia,în
general,răul de căpetenie de care suferă democraţia este, egoismul
celor ce se servesc de ea,în loc să o servească.Aşa sunt,mai întîi,unele
partide politice,care adoptă măsuri ca să nu piardă beneficiul de patru
ani al mandatului,o dată obţinut,de membrii săi;atunci cînd ţi-ai repar-
tizat amortizarea cheltuielilor pe patru ani… Dacă dictatura de jos e tot
atît de rea ca dictaura de sus, atunci, după cum tirania de sus a fost
înfrîntă de rezistenţa de jos,tot aşa dictatura de jos va trebui să fie
înfrîntă de rezistenţa de sus. In contra abuzurilor parlamentului va
trebui să se ridice şeful de Stat,oricum s-ar numi el;va trebui să dispună
de dreptul de dizolvare,ceea ce va constitui,pentru parlament,o
ameninţare permanentă. Din nefericire,sinceritatea e departe de a fi,în
lumea politică, ceva ce s-ar înţelege dela sine.N-a zis Talleyrand,că
omului nu i-a fost dat cuvîntul decît ca să-şi ascundă gîndul?iar
faptele,ce par a-i da dreptate, sunt,din nefericire,destul de numeroase.
Democraţii,susţin democraţia numai întrucît le convine pentru
realizarea scopurilor personale,şi numai sub formele ce le pot uşura
această realizare.Prin oportunism se înţelege atitudinea atîtor
oameni,care nu sunt lipsiţi de calităţi,dar sunt lipsiţi de convingeri.Si nu
fiindcă n-ar putea,ci fiindcă nu voiesc,să le aibă.Ei se silesc să fie bine cu
toată lumea,respectă toate doctrinele,dar se feresc să îmbrăţişeze,
făţiş,vreuna.Căci convingerile propriu-zise impun celor ce le au,atitudini
mai precise,obligîndu-i să dezaprobe sau chiar să combată părerile
contrare,şi să se strice astfel cu o sumă de oameni,ce le-ar putea
fi,altfel,utili… Pe de altă parte, convingerile, reclamă de la cei ce le au o
consecvenţă care le poate împiedica ’evoluţiile’ politice.Cînd partidul

14
căruia îi daseră ’întîmplător’concursul, cade de la putere,oportuniştii îl
părăsesc,cu o vădită părere de rău,dar cu un dezgust pe care nu-l
ascund, declarînd că a’înşelat’speranţele lor.Si se simt atraşi,imediat,de
partidul care vine la putere,cu care descoperă că au afinităţi ideologice,
ca chiar au revelaţia, bruscă şi irezistibilă,că e chemat să facă fericirea
ţării.Omenirea nu va putea înainta către un viitor mai bun decît numai
cu mare greutate. Cauza va fi veşnic aceeaşi:egoismul atîtora şi atîtora
din cei ce o compun,care vor continua să pună interesele lor personale
mai presus de interesele ei generale. Pentru îndreptarea neajunsurilor,
de care suferă lumea de astăzi, mai necesară şi mai urgentă decît o
reformă a instituţiilor ar fi o reformă a oamenilor.

Cap.VIII. Alte nevoi,aceeaşi direcţie.

După cum nu e probabil ca popoarele să renunţe vreodată, definitiv,la

democraţie,tot aşa nu e probabil ca ele să renunţe vreo-dată,definitiv,
la capitalism.Nici chiar comuniştii,n-au suprimat capitalurile,ci numai
dependenţa patrimonială;ei n-au declarat război capitalurilor,ci
capitaliştilor. Dezvoltarea,lipsită de măsură,a tehnicii,a produs
neajunsuri pe care le cunoaştem:supra-producţia industriala,şomajul,
scăderea preţurilor,etc.E cel puţin curios că voind să înlăturăm aceste
neajunsuri, ne ocupăm prea mult de ele şi prea puţin de cauzele lor.
Astăzi economiştii şi oamenii de afaceri trebuie să priceapă
că,consumaţia condiţionează producţia. Intrăm astfel într-o eră
noua,în care,din punct de vedere economic,nu mai stă pe planul întîi
producătorul,ci consumatorul.Pentru ca,ţările industriale şi cele
agrare,să-şi schimbe produsele în condiţii cît mai lesnicioase,ar trebui să

15
intervină înţelegeri vamale cît mai favorabile. Statele europene ar forma
astfel un sistem economic,ce ar evolua, pe nesimţite dar în mod
inevitabil,către un sistem politic,prin armonizarea,dacă nu chiar prin
unificarea,regimurilor vamale,a comunicaţiilor şi a transporturilor.
Solidaritatea economică,o dată stabilită,ar uşura considerabil viaţa
popoarelor europene,încît le-ar face să înţeleagă,că nu mai pot lucra
unele contra altora. Conflictele de interese s-ar micşora,astfel,primejdia
războaielor ar scădea şi dezarmarea ar putea,în sfîrşit,să înceapă.
Hotărîrile necesare însă,pentru realizarea acestei solidarităţi,presupun un
grad de dezinteresare,o dorinţă de dreptate şi o doză de altruism,pe care
lumea noastră contemporană nu le posedă încă…Evoluţia etică a
omenirii este încă prea puţin înaintată,în comparaţie cu evoluţia ei
intelectuală.Diferenţa de nivel,între planurile pe care se desfăşoară
astăzi aceste două forme ale evoluţiei sufleteşti a omenirii,este atît de
mare,încît s-a putut zice că omul,din punct de vedere al puterii de a
înţelege natura,şi mai ales,de a se folosi de forţele ei,a ajuns aproape,un
zeu,pe cînd,din punct de vedere al modului cum se poartă cu semenii
săi,a rămas încă un diavol. Că duşmanul de căpetenie al omenirii a fost
totdeauna egoismul, atît individual cît şi colectiv,al oamenilor ce
alcătuiau diferitele ei părţi,nu mai încape îndoială.

Cap.IX. Mijloace auxiliare Harold G.Moulton,presedintele Brookings

Institution, referindu-se la tendinţa de a căuta înlăturarea crizei,nu prin
reducerea producţiei,ci prin sporirea consumaţiei,spune că’de o supra-
producţie reală am suferi numai atunci cînd am produce mai mult decît
ar fi trebuinţă pentru satisfacerea nevoilor de tot felul ale tuturor
oamenilor ce alcătuiesc naţiunea noastră’.El declară, că sporirea puterii

16
de cumpărare a maselor prin scăderea preţurilor este un ideal democratic
dar,democraţia ar deveni,în practică,un regim de apărare a intereselor de
tot felul,şi omul de stat care ar voi să înceapă lupta în contra
monopolurilor, înţelegerilor, privilegiilor,drepturilor cîştigate,
restricţiilor, protecţiilor, contigentărilor,ar trebui să unească forţa lui
Hercule cu idealismul lui Don Quichotte.Si scriitorul american Upton
Sinclair crede că principala cauză a crizei,de care suferea America,e
concurenţa lipsită de orice măsură, concurenţa brutală sau chiar
sălbatică,pe care o provoaca alergarea tuturor dupa cistig,-dupa un
cistig cit mai usor,cit mai repede si cit mai mare.

Cap.X. O criză a civilizaţiei ? Direcţia celei mai mici rezistenţe,

indicată în capitolele anterioare, deschide unele perspective
neliniştitoare;e anume fenomenul “autarchiei”.Prin “autarchie”se
înţelege sforţarea unui popor de a-şi satisface nevoile-cît mai multe
dintre ele dacă nu toate,-cu propriile sale mijloace şi prin propria sa
muncă, recurgînd cît mai puţin la celelalte. Cum se explică această
mişcare,pe care nu puţini economisti o consideră ca retrogradă? La
originea ei a stat,războiul,imposibilitatea schimbului de mărfuri,
intreruperea relaţiilor comerciale dintre statele beligerante şi a
transporturilor. Popoarele s-au văzut nevoite,spre a înlătura lipsurile de
care sufereau, să producă singure mărfurile pe care le aduceau pînă
atunci din alte părţi,chiar cu sacrificii mari,ca să le poată avea.Alte
dificultăţi s-au ivit apoi,după încheierea păcii. Dezechilibrul valutar a
făcut plăţile internaţionale foarte anevoioase, pentru unele state,aproape,
imposibile.De aici,necesitatea instituirii unor tarife vamale protecţio-
niste,pentru ca producţia ’naţională’să nu fie ameninţată de concurenţa

17
’internaţională’ prin sistemul de ‘dumping’.Autarchia tinde să izoleze
popoarele,să le dividă şi chiar să le învrăjbească. Idemnînd pe fiecare
dintr-însele să trăiască numai prin şi pentru sine,acest regim economic
le impune tuturor atitudini egoiste, care pot deveni,foarte uşor,agresive.
Autarchia poate să ducă la războaie,ea poate să aibe chiar ca urmare,în
unele cazuri,desfiinţarea independenţei politice a statelor care ţineau
prea mult la independenţa lor economică.O criză specială,care a provo-
cat,în deosebi,criza europeană,constă în deplasarea centrului de gravita-
ţie economică a lumii. Europa,supra-echipată,din cauza lungii sale întîi-
etăţi, trebuie acum să-şi justifice dreptul,nu numai la predominare,dar
aproape la viaţă,în faţa unor tineri rivali,care nu mai vor să recunoască,
quasimonopolul ei.Efectele revoluţiei industriale nu s-au oprit la conti-
nentul în care începuse,ci,dintr-însul,s-au revărsat asupra celorlalte părţi
ale lumii.Noua industrie mecanizată şi-a căutat debuşeuri noi, dincolo
de marginile Europei,iar uşurarea transporturilor,i-a permis să le găsea-
scă la distanţe,ce ar fi descurajat altă dată şi închipuirea cea mai îndrăz-
neaţă.Era o aservire economnică faţă de Europa acceptată,fără nici o
protestare,de celelalte continente.Explicaţia:un incontestabil şi conside-
rabil folos.Toată lumea era mulţumită,nu numai din cauza beneficiilor
pe care le putea realiza,dar şi din cauza liniştei şi a siguranţei ce dom-
neau în viaţa economică a timpului,a stabilităţii în atmosfera internaţio-
nală.Din nefericire însă,sistemul acesta era condamnat să nu poată dura.
Era condamnat, anume, de egoismul omenesc,gata totdeauna să
provoace încordări şi conflicte, care îl puteau tulbura. Războiul a făcut
ca,curentul capitalurilor să ia direcţia inversă. Din ţară debitoare,cum
fusese pînă atunci,republica Statelor-Unite s-a transformat,foarte

18
repede,în ţară creditoare.Ea a devenit bancher internaţional,graţie
bogăţiilor acumulate prin exportul ei.S-au gîndit măsuri de protecţie.
Astfel limitarea contactelor şi a ducerii unei’vieţi reduse’.Andre
Siegfried zice că,dacă contactul ţărilor latine din centrul şi sudul
Americii cu Europa şi Statele-Unite ar fi suprimat cu totul’decadenţa ce
ar urma,ar fi rapidă’. Mai este o cauză care împiedică aceste ţări să rupă
orice legătură cu marile puteri europene şi Statele-Unite,teama rasei
albe,care formează majoritatea populaţiei lor,de invazia raselor de
culoare. Ca să-i poată rezista,sprijinul marilor puteri, pare indispensabil.
Statele din continentul european,mai sunt ameninţate de concurenţa
asiatică,intemeiată pe un factor economic foarte important, care este
incomparabila ieftinire a muncii manuale, concurenţă care atinge,
fireşte,şi America.

Cap.XI. Pericolul galben Japonia a fost,în cel mai înalt grad,marele

profitor al primului război mondial.Războiul a permis japonezilor,atît de
săraci pînă atunci,să-şi constituie rezerve enorme,să-şi tripleze,să-şi
quintupleze chiar capacitatea lor financiară,puterea lor economică,cu
preţul cîtorva sute de soldaţi ucişi la Kiao-Ceu,şi a cîtorva sute de
marinari înecaţi. Aceste consecinţe sunt vizibile,astăzi pentru toată
lumea.Japonia este astăzi solid stabilită în tîrgurile din China şi
Indochina,din Indiile engleze şi neerlandeze, din Australia,din sudul
Africii şi sudul Americii.Ea inundă Franţa şi Anglia cu unele produse de
o ieftinătate fără concurenţă posibilă.E pericolul economic al Asiei,care
se desemnează; ar fi zadarnic să-l negăm. Rusia dacă n-ar exista,ar
trebui inventată.Si fiindcă există, dar e ameninţată de primejdii din
afară şi frămîntări interioare, trebuie conservată şi întărită.De ce?

19
Fiindcă are un mare rol de jucat,în raporturile dintre cele două rase
antagoniste,ce nu vor întîrzia să intre în conflict.Ea este’marele Stat-
tampon”dintre rasa albă din Europa şi cea galbenă din Asia. Din
nefericire,oamenii,în general,nu caută înţelepciunea,ci abilitatea,nu se
silesc adică să înţeleagă lucrurile, ci se mulţumesc să se folosească de
ele,spre a-şi uşura numai viaţa sau, depăşind acest stadiu elementar,spre
a acumula bogăţii.

Cap.XII. Dificultăţi şi îndoieli Timpurile moderne,au văzut apărînd o

altă formă de diferenţiere a popoarelor,-Conştiinţa Naţională.Ea
consta,la început,în conştiinţa comunităţii de origine,de limbă,de
obiceiuri,de instituţii,de tradiţii istorice,-şi nu implica numaidecît o
atitudine de suprapreţuire.Conştiinţa naţională a fost un incontestabil
factor de progres.Din nefericire însă,ea a început să ia,către sfîrşitul
veacului al XIX-lea,o formă nouă,putînd deveni şi primejdioasă, forma
’rasistă’.Ea împinge pe unele popoare europene la o supra-preţuire plină
de consecinţe grave pentru viitorul lumii,-pentru pacea ei mai întîi,
pentru buna ei dezvoltare apoi.Sunt popoare care se cred de o esenţă
superioară,fiindcă ar reprezenta,prin excelenţă,unica rasă creatoare de
civilizaţii,cea ‘ariană’.Suprapreţuirea rasială,duce la o exagerare a
orgoliului naţional,la o exaltare chiar a lui,făcîndu-l să devină
exclusivist şi agresiv. Teoria raselor-acea concepţie,a unei ştiinţe libere
şi independente,care urmărea descoperirea adevărului,fără nici o altă
intenţie preconcepută, de natură practică,fără intenţia bunăoară de a
ajunge la anumite rezultate,utile din anumite puncte de vedere,nu mai
era valabilă pentru noua lume naţional-socialistă.O înlocuise concepţia
’ştiinţei politice’a lui Ernst Krieck profesor al universităţii din

20
Heidelberg, care se străduise să dea noii concepţii o temelie teoretică.
Stiinţa urmează a se supune noilor criterii de măsurare a utilităţii,-nu
individuale,ci colective, fiindcă,pentru naţional-socialism,indiviudul nu
mai contează decît ca parte a colectivităţii. Istoriografia maghiară
susţine,prin unii dintre reprezentanţii săi, ca să luăm un caz foarte
recent,că poporul unguresc a adus Europei centrale şi apusene un
serviciu nepreţuit,ţinînd piept bolşevismului şi oprindu-i înaintarea.
Toată lumea ştie,totuşi,că,afară de Rusia,Ungaria a fost singura ţară
care a mai avut,în 1919,un regim comunist,şi că numai intrarea armatei
romîne la Budapesta i-a pus capăt,înlăturînd guvernul revoluţionar a lui
Bela Kuhn.Cu toate acestea,suprapreţuirea naţională n-a fost cultivată
nicăieri atît de stăruitor şi sistematic,şi n-a luat proporţii atît de
impresionante,ca în Germania de astăzi. Copilul nu ajunge să gîndească
obiectiv decît atunci cînd ’gîndirea lui s-a socializat’,cînd devine capabil
să se pună în locul altora şi să priceapă punctul lor de vedere,-tot aşa
naţiunile nu se vor putea înţelege între ele decît atunci cînd’atitudinea lor
mintală, părăsind egocentrismul, sau,mai bine zis,naţionalo-centrismul,
se va fi internaţionalizat’. Si Edouard Clapared adaogă:
’internaţionalizarea… reprezintă un nivel mintal superior’.Faptul
determinant care înlătură orice speranţă de succes,în marea operă de
pacificare spirituală şi de refacere a lumii, este’orgoliul naţional’.
Egoismul naţional este,e drept, un fenomen general. Patologic nu devine
decît numai în anumite condiţii. Anormal şi condamnabil devine cînd nu
mai ţine seama de drepturile şi datoriile de acelaşi fel ale altora, tinzînd
să le calce în picioare. Winston Churchill declara după anexarea
regiunilor sudete la Reich,că:’dictatorul trebuie să meargă din victorie în

21
victorie;el trebuie să aibă totdeauna la dispoziţie un nou vînat,pe care
să-l arate cîinilor săi,fără de care,riscă să fie sfîşiat de ei’.Si în adevăr,
naţional-socialismul german e un curent în plină desfăşurare;forţa pe
care i-o dă’iuţeala cîştigată’,exclude o oprire bruscă.Cîtă dreptate avea
Churchill au arătat-o,aproape imediat, o serie întreagă de fapte. In
discursul pe care l-a ţinut la 25 Martie 1939,Mussolini a susţinut din
nou,că fascismul’socoteşte pacea perpetuă ca pe o catastrofă pentru
civilizaţia umana’;forţa trebuie să hotărască,în politica internaţională.La
acest discurs al lui Mussolini a răspuns Daladier, primul ministru al
Franţei,la 29 Martie 1939:’in dezordinea lumii actuale,noi definiţii de
viaţă sunt propuse popoarelor îngrijorate, acoperindu-se prin ele practici
şi experienţe străvechi.Se afirmă că libertatea ar însemna aservire,că
adeziunea voluntară ar însemna subjugare;că progresul ar însemna
distrugerea valorilor umane,că se salvează oamenii,atunci cînd ei sunt
duşi la pieire. Goebbels declara că:”noi germanii voim o pace de
drepturi şi obligaţii egale,care să înlocuiască lupta de clasă între popoare
printr-o nouă ordine întemeiată pe dreptate”.Dreptatea însă,pe care o
reclama şeful propagandei naţional-socialiste germane, este cea pe care
o viseză comunismul,acolo unde nu s-a putut încă realiza ca în Rusia.Cei
ce au, adică,să facă bine să dea celor ce n-au,chiar dacă ce-i ce n-au nu
fac nimic pentru ca să merite să dobîndească ceea ce doresc.
Intemeindu-se pe forţa lor militară,puterile totalitare ameninţă veşnic cu
calamitatea războiului pe cei ce nu se pot hotărî uşor să-l facă,nu de
teamă,nici din laşitate,ci fiindcă dintr-un rest de omenie,se
încăpăţînează să gîndească cu groază la jerfele imense,de vieţi şi de
bunuri,pe care le-ar provoca un război,cu mijloacele de distugere de care

22
dispun acum armatele.Exploatînd acest rest de omenie,puterile totalitare
voiesc să se mărească’fără vărsare de sînge’,adică,în fond,să se îmbo-
găţească fără muncă;şi bolşevismul preconizează aceasta. Statele
respective,sunt mînate de‘apetituri’,nu de’idei’,de tendinţe adică şi de
porniri afective ce n-au aface cu criteriile logice,cărora trebuie să li se
supună ideile. O serie de’personalităţi oficiale germane’declarau:”noi
declarăm, chiar dacă am fi consideraţi ca nebuni,că nu suntem
obiectivi,că suntem germani.Pentru noi,este fals tot ce nu este de folos
pentru poporul german”;iar‘universitarii’adăugau:”vremea raţiunii
pure,a ştiinţei pentru ştiinţă,a ştiinţei dezinteresate,a trecut…Orice
ştiinţă care colaborează în mod activ la misiunea de ansamblu a
poporului,devine politică,şi trebuie,ca şi politica,să fie pătrunsă,de
rasism,de naţionalism şi de naţional-socialism”.Anton Zischka,scriitor
german,trage concluzia că’spaţiul vital’de care un popor are nevoie,ca
să poată trăi,nu atîrnă numai, şi nu atît cît se crede,de întinderea
teritoriului geografic de care dispune,şi cu atît mai puţin de sporirea lui
prin cuceriri,ci atîrnă,în primul rînd,de munca,pricepută şi stăruitoare,de
care, pe terenul ştiinţific mai ales,este capabil acel popor.Spaţiul vital,pe
care îl reclamă cu atîta zgomot germanii,nu mai poate fi,la ei,expresia
exclusivă a unei necesităţi biologice.El este mai degrabă expresia acelei
porniri psiholo-gice,din care Nietzche a făcut altă dată mobilul suprem
al vieţii’supra-omului’,dîndu-i numele de ‘voinţă de putere’.Pentru
bunul simţ curent, care nu e tocmai de dispreţuit,’setoşii de putere’,cum
se zice cu expresia obişnuită,sunt numai ambiţioşii,la care lipsa de
scrupule etice merge uneori pînă la sălbăticie,care nu se sfiesc să calce
în picioare drepturile cele mai elementare ale altora, dacă le poate fi de

23
vreun folos.Se pun cîteva întrebări:a constituit oare evoluţia de pînă
acum, un progres?Au devenit oare oamenii,dela apariţia lor pe pămînt şi
pînă astăzi,mai buni?Ne putem întemeia pe progresul lor de pînă
acum,ca să credem că ei vor putea deveni,în viitor,şi mai buni,dacă li se
vor crea condiţiile necesare în acest scop?Sau nu?Si,în acest caz,nu
trebuie oare să renunţăm la orice încercare de a mai înlătura o criză,
care nu e decit-începutul sfîrsitului ?

Partea a III-a: Problema progresului în lumina Concepţiilor

teoretice Cap.I. Problema capitală Intr-un capitol anterior s-a
spus că,fără o schimbare a oamenilor,o schimbare a instituţiilor n-
ar putea duce la mare lucru.Prin aceasta nu se înţelege,evident,o
schimbare a omenirii ca specie biologică.M-am gîndit numai la o
schimbare a modului cum lucrează oamenii în momentul de
faţă,sau a unora din moravurile contemporane.Sensul
afirmatiei,că oamenii nu se schimbă niciodată,trebuie înţeles prin
aceea că,formele exterioare ale existenţei lor variază necontenit,
dar natura lor intimă nu variază niciodată dacă,cu toată
înaintarea lor în cultură şi în civilizaţie,oamenii n-au pierdut nimic
din egoismul şi din cruzimea,pe care le moşteniseră la început
dela animale.La început, sfera lor de acţiune era redusă. Cu
vremea,formele vieţii lor rafinîndu-se,sfera de acţiune a pornirilor
primitive,pe care le moşteniseră dela animale,egoismul şi
cruzimea,se întindea din ce în ce mai mult. Concluzia:viaţa
Omenirii,nu numai că nu s-a îmbunătăţit,dela începuturile ei
încoace,dar dimpotrivă s-a înrăutăţit.E evident că viaţa în comun
a oamenilor,în societăţile pe care le alcătuiesc împreună,nu se

24
poate ameliora decît prin îndulcirea raporturilor individuale dintre
ei.Vechile metehne ale naturii omeneşti,egoismul feroce,cruzimea
nemiloasă,nedreptatea strigătoare,vor ajunge să producă,de
acum înainte, efecte şi mai dureroase decît cele de altădată.
Rezultă că o îmbunătăţire a vieţii în comun a oamenilor,aşa cum o
visează autorii planurilor de reformă socială,nu e posibilă.Utopişti
naivi suntem,fără să ştim şi fără să vrem,cu toţii.

Cap.II. Vechile concepţii pesimiste. Sălbaticii contemporani ajung la

constatarea,că toate au un sfîrşit;ei înşişi mor,iar elementele
constitutive ale corpului lor se împrăştie şi dispar.E firesc să
presupună că şi lumea,în general, trebuie să aibă aceeaşi soartă.La
originea acestei credinţe a stat observarea elementară,că toate
aveau,în lumea ce-i înconjura, un început şi un sfîrşit.Ei şi-au închipuit
că Universul trebuia să urmeze,şi el,aceeaşi regulă,şi că zeul pe care îl
idolatrizau,crea şi distrugea lumile,într-o succesiune a ciclurilor
cosmice.Omenirea devenea,înlăuntrul fiecărui ciclu,din ce în ce mai
rea.O amintire vagă a concepţiei ciclurilor cosmice apare şi în Biblia
mozaică,pe care creştinii au adoptat-o şi sub numele de “Vechiul
Testament’, au pus-o la temelia religiei lor.Cu potopul,pe care
Dumnezeu îl trimisese lumii pline de păcate,ca s-o distrugă,înceta un
prim ciclu al existenţei ei,apoi,cu străduinţele lui Noe de a popula din
nou pămîntul,începea un al doilea ciclu. Cu toate avertismentele
ameninţătoare ale profeţilor lui Israel, lumea a devenit din ce în ce
mai rea.Dumnezeu,a trimis atunci pe Messia,sub forma fiului său
propriu,care,jertfindu-şi fiinţa materială,a deschis lumii calea mîntuirii
spirituale.

25
Cap.III. Inceputurile optimismului Cu toată hotărîrea ei de a elibera,
sufleteşte,pe oameni de sub apăsarea formelor de viaţă,atît de puţin
favorabile iniţiativelor individuale,ale Evului Mediu,Renaşterea n-a
fost,nici ea,o epocă destul de prielnică pentru apariţia şi înfiriparea
idei de progres. Machiavelli,unul din cugetătorii cei mai temeinici ai
timpului său,credea că firea omenească rămîne pururea aceeaşi.
Aceleaşi nevoi şi aceleaşi patimi pun în mişcare pe oameni, oriunde şi
oricînd. Astfel,luată în general,omenirea nici nu progresează, nici nu
decade. Binele duce în chip firesc la rău.El înlătura astfel,cel puţin,
ideea unei decadenţe constatate şi fatale a Omenirii.La jumătatea
veacului al XVI-lea,un alt mare gînditor al Renaşterii-Jean Bodin-a
izbutit să facă un pas înainte.Cu el a apărut ideea unui progres
continuu al Omenirii.Dacă natura oamenilor şi manifestările vieţii lor
nu se pot schimba decît atunci cînd se schimbă condiţiile fizice,şi
numai în mod corespunzător, rezultă că,de vreme ce nici clima,nici
configuraţuia solului nu s-au schimbat,pe pămînt,de cînd avem
cunoştinţe sigure despre ele, nu putea fi vorba de o schimbare
esenţială a naturii omeneşti. Era prin urmare neîntemeiată credinţa că
Omenirea a fost mai bună altădată şi a decăzut apoi, încetul cu
încetul.Iar din faptul că oamenii ajunseseră să folosească din ce în ce
mai bine produsele solului, rezulta că,ei realizaseră un incontestabil
succes. Ideea progresului a continuat,la începutul veacului alXVII-lea
cu filozoful englez Francis Bacon.El atrărea atenţia tuturor că,cu
metoda pe care o preconiza-a observării directe, neprevenite,
îndrăzneţe şi neobosite a naturii,-omenirea putea ajunge să cunoască
din ce în ce mai bine fenomenele,iar pe această cale se deschidea

26
Omenirii perspectiva unui progres,intelectual şi material, căruia nu i
se putea pune,în principiu,nici o limită.
Cap.IV. Primele progrese ale ideii de progres. Pentru Bacon iniţiatorul
concepţiei unui progres continuu şi nelimitat al Omenirii,munca
ştiinţifică trebuia să devină o întinsă colaborare a unui cît mai mare
număr de învăţaţi,hotărîţi să lucreze în comun,pentru ca,cu puteri
unite,să izbutească a smulge cîte ceva din secretele naturii.Această
concepţie a fost punctul de plecare al constituirii societăţilor savante
sau academiilor,care au început să apară.La vreo douăzeci de ani
după moartea lui,mai mulţi învăţaţi englezi au început a se aduna,la
Oxford.In scurtă vreme,această societate particulară s-a prefăcut într-
o instituţie publică,-recunoscută şi subvenţionată de regele Carol al II-
lea,în 1662,sub numele de “Royal Society”,cu sediul la Londra.După
exemplul acesteia,s-a întemeiat,în Franţa, în 1666, Academia de
Stiinţe dar şi Academia din Berlin la 1711. Odată cu influenţa generală
a ideilor lui Bacon,î-şi făcea drum, în lumea cultă din Europa,şi
credinţa lui în progres. Credinţa în realitatea progresului a luat apoi
proporţii mai mari, în veacul al XVIII-lea.In 1737,după cunoscutul
abate de Saint-Simon, posibilităţile şi perspectivele de dezvoltare ale
Omenirii,în viitor erau,în principiu nemărginite.Nici excesele marii
revoluţii franceze nu au izbutit să slăbească credinţa în progres.
Catolicismul însă,nu admitea ideea unui progres continuu şi nelimitat
al Omenirii,de aceea ştiinţa trebuia să ia,definitiv,locul catolicismului,
iar industria trebuia să ia,definitiv, locul feudalismului-aşa gîndea
Saint-Simon.Unul dintre adepţii săi, Auguste Comte,a crezut că trebuia
sa precizeze mai întîi,din punct de vedere teoretic,legea’fatală’ce

27
guverna, ca lege a progresului,desfăşurarea activităţii generale a
Omenirii.El credea,că ceea ce determina acţiunile oamenilor era
modul cum înţelegeau ei natura,cum î-şi explicau adică fenomenele
ei. Pozitivismul lui Comte,era,în fond,calea pe care,înaintea lui,o
indicase Bacon.După Comte,trecerea minţii omeneşti prin cele trei
faze,-teoretică, metafizică şi pozitivă,-însemna numai progresul
metodelor,nu şi progresul rezultatelor.De acest din urmă progres nu
putea fi vorba decît după intrarea minţii omeneşti în faza pozitivă,
adică de atunci înainte.Hagel,filozof din prima jumătate a veacului
XIX,a contribuit la întărirea credinţei în realitatea progresului.
Progresul conceput de Hagel era,un progres cosmic.El punea la
originea Universului un factor spiritual,şi anume o Raţiune cosmică.Ea
singură exista la început,cînd Universul nu luase încă fiinţă.Raţiunea
cosmică a trebuit să devină’altceva’,să se transforme,din factor
spiritual, în existenţă materială.Dar jertfa Raţiunii, i-a impus materiei o
datorie de recunoştinţă,de a se întoarce la starea iniţială a existenţei
cosmice,de a reconstitui forma ei spirituală dela început.Materia
anorganică a luat, succesiv,forme din ce în ce mai rafinate,pînă cînd a
devenit materie organică,dînd naştere fiinţelor vii.Cele dintîi au fost
plantele,care n-aveau încă conştiinţa de ele însele, iar după ele
animalele prin care materia cosmică a putut să se simtă pe ea însăşi.
Scopul evoluţiei cosmice fiind atins, progresul intelectual al omenirii-
ultima etapă a evoluţiei-trebuie să se oprească.Ideea că progresul era
limitat,n-a putut să se întindă şi să prindă rădăcini.Cu Laplace în
astronomie,cu Lyell în geologie,cu Darwin în biologie,ipoteza unei
evoluţii a Universului se aşeza,pe alte temelii,de o cu totul altă

28
valoare,decît cele oferite de filozofia lui Hagel.
Cap.V. Apogeul şi reacţiunea Nebuloasa primitivă din care a ieşit,
după ipoteza lui Laplace, sistemul solar,nu era decît un haos de
particole materiale gazoase, în număr infinit,care n-aveau încă nici
forme,nici poziţii nici mişcări bine determinate.Evoluţia nebuloasei
primitive s-a făcut într-o direcţie anumită,direcţia ordinei mecanice,
către o perfecţiune mecanică.O sumă de învăţaţi ca Benoit,de Mailet,
Bonnet, Buffon,Goethe,şi alţii,au presupus că diferitele specii de
plante şi animale,ce s-au succedat pe suprafaţa pămîntului,au ieşit
unele dintr-altele,-şi toate împreună din cîteva forme primitive,simple
şi rudimentare,-prin schimbări lente,în decursul lungilor perioade
geologice.Cum s-a realizat perfecţiunea organică,a arătat-o
naturalistul englez Darwin,în lucrarea sa’Originea speciilor’ apărută în
1859.Principiul biologic formulat de Darwin tindea, la’progresul’
speciilor,în general.Prin perfecţionarea treptată a organelor şi
funcţiunilor,la indivizii pe care îi conserva selecţia naturală,speciile
realizau progrese din ce în ce mai mari. După Herbert Spencer,
procesul general al adaptării a luat la oameni forme mai numeroase şi
mai variate decît la animale. Oamenii au trebuit să se adapteze,ca
toate fiinţele vii,cu împrejurările în care trăiau.Dar aceste împrejurări
au fost,pentru ei, mai numeroase şi mai variate,fiindcă nu erau numai
acelea ale mediului lor fizic,ci şi acelea ale mediului lor social.Ea a
constat în deprinderea pe care,sub influenţa vieţii sociale,au
contractat-o încetul cu încetul oamenii,de a respecta, din ce în ce mai
mult,drepturile egale ale’celorlalţi’la existenţă şi la tot ce le asigura
conservarea şi dezvoltarea ei.Pe această cale au ajuns oamenii,la

29
atitudini etice care le făceau viaţa din ce în ce mai sigură şi mai
uşoară.Cînd au început să trăiască împreună,în mici grupe cu caracter
social,oamenii,dîndu-şi seama de folosul pe care îl puteau găsi în
colaborarea lor,au înţeles că ei nu erau numai concurenţi,ci puteau fi
şi asociaţi,în lupta pentru existenţă.Ei au început să-şi recunoască
atunci,unii altora,anumite drepturi,-la existenţă,la posesiunea
lucrurilor pe care le produceau prin munca lor,-drepturi pe care se
simţeau obigaţi să şi le respecte reciproc. Au creat instituţii,din ce în
ce mai numeroase şi din ce în ce mai complicate,care să le reguleze
colaborarea şi să le garanteze drepturile, înlăuntrul grupărilor sociale
pe care le alcătuiau.Acele grupări veneau,destul de adesea,în conflict
unele cu altele, s-au născocit şi mijloace de apărare,construindu-se
arme şi maşini,şi organizîndu-se trupe de oameni pregătiţi pentru
război.Si fiindcă evoluţia,în această privinţă,i se părea lui Spencer că
era încă,pe vremea sa,în plină desfăşurare,el era convins că oamenii
aveau să meargă şi mai departe,mult mai departe,în aceeaşi direcţie.
El credea că,ei pot ajunge,în cele din urmă,să nu mai facă nimic rău,
fiindcă nu s-ar mai simţi îndemnaţi să-şi nesocotească,reciproc,
drepturile fireşti şi interesele legitime.Respectul acestor drepturi şi
interese ar fi atunci,la ei,o nevoie organică şi s-ar manifesta printr-un
fel de instinct al justiţiei, care ar regula,în mod aproape inconştient,
întreaga lor viaţă.Sub forma pe care i-a dat-o Herbert Spencer, ideea
progresului a ajuns,am putea zice,la apogeu.J.J Rousseau nu credea,ca
Hobbes, că starea primitivă a Omenirii a fost un’război al tuturor
contra tuturor’.Cînd au început să trăiască laolaltă,grupaţi în mod
permanent în societăţi,oamenii au început a se compara unii cu alţii

30
ca o formă a reflexiunii.Ea a transformat’iubirea de sine’în ’iubirea
proprie’.Primul indica sentimentul conservării,al doilea indica ceva
mai mult,indica,pe lîngă sentimentul conservării şi ca o consecinţă a
lui,dorinţa fiecăruia de a se afirma faţă de ceilalţi,de a-şi dovedi faţă
de ei dreptatea sau puterea,dacă nu chiar superioritatea. Neputînd să
ajungă totdeauna,pe căi permise,la bunurile pe care le doreau,ei au
căutat să l-e dobîndească pe căi nepermise, luîndu-le prin înşelăciune,
sau răpindu-le cu violenţă,de la alţii.De unde credinţa lui Rousseau că
omul,de cînd a început să gîndească, a devenit un animal nefericit.
Omul şi-a pierdut,o dată cu nevinovăţia,şi fericirea,dela început.
Rousseau căutase,să fie logic,propovăduind’întoarcerea la natură’.Dar
nu izbutise să rămînă,cu destulă statornicie,pe calea pe care apucase.
Cînd i s-a pus întrebarea,dacă credea în adevăr că oamenii se mai
puteau întoarce la starea de ignoranta si de ireflexiune de la început,
raspunsul a fost negativ.Nu ne putem,prin urmare, întoarce la
simpltatea stării primitive a omenirii,cum nu ne putem întoarce la
naivitatea propriei noastre copilării. Cine a început o dată să gîndeas-
că,e condamnat să gîndească toată viata lui.
Cap.VI. Renaşterea pesimismului
Schopenhauer nu socoteşte numai, ca predecesorii săi,că viaţa
omenirii nu e bună.El mai adaugă ceva mult mai grav,şi anume,că ea
este condamnată să rămînă veşnic rea.Principiul metafizic exclude,
prin urmare,orice progres.Orice dorinţă izvorăşte dintr-o nevoie
organică,şi este deci,expresia unei suferinţe.Cît timp nevoia
organică,ce dă naştere unei dorinţe, rămîne nesatisfăcută,suferim ca
de o lipsă,mai mult sau mai puţin insuportabilă.Dacă dorinţele nu sunt

31
satisfăcute la timp,ne fac să suferim din ce în ce mai mult,pînă cînd,în
cele din urmă, ne pun în pericol existenţa.Dorinţa izvorăşte totdeauna
dintr-o nevoie organică nesatisfăcută-este expresia unei suferinţe-şi
rămîne,în esenţă,o formă a durerii.Rezultă că Voinţa fiind,o eternă
creatoare de dorinţe, este,în fond,un veşnic izvor de dureri. Plăcerile
sunt stări negative,ce nu durează decît o clipă,pe cînd suferinţele sunt
stări pozitive,ce pot să dureze vreme îndelungată.Ele nu pot apărea
decît prin contrast cu o suferinţă anterioară.Sănătatea nu e pentru noi
o plăcere,efectiv simţită ca atare,decît după o boală,nu e decît lipsa
oricărei dureri.Ea nu este decît o stare pur negativă.O dovadă,că
plăcerea nu e o stare pozitivă,e faptul că nu poate dura.O simţim,o
clipă numai,sub forma unei uşurări, urmează o stare de indiferenţă,ce
nu durează nici ea prea mult,fiindcă nevoile organice, încep destul de
repede să ne chinuiască din nou. Bunăoară,cît timp ne e foame,
suferim,plăcerea de a mînca nu durează decît o clipă,vine saţietatea,
indiferenţa.Această indiferenţă nu durează însă,nici ea,prea mult,căci
foamea începe,după cîtva timp,din nou,cu aceleaşi urmări, pînă la
sfîrşitul vieţii.Schopenhauer nu admite că viaţa ar fi putut fi mai bună
pentru omenirea primitivă.Voinţa e condamnată să rămînă pururea
un izvor nesecat de dorinţe,şi prin urmare o cauză veşnică de
suferinţe,este părerea pesimistului Schopenhauer.Printre adversarii
ideii de progres,în a doua jumătate a veacului al XIX-lea,cea mai
răsunătoare voce a fost a filozofului german Nietzsche.A fost,la
început,unul din adepţii cei mai convinşi ai lui Schopenhauer.Sub
influenţa lui Darwin,Nietzsche a ajuns să creadă,şi el,în posibilitatea
progresului,însă voluntarismul lui Schopenhauer,l-a împiedicat să

32
meargă,în acestă direcţie,pînă la capăt.El credea,că el însuşi avea să
revină în viaţă de nenumărate ori,în alte perioade ale evoluţiei
cosmice, pe acelaş pămînt,în aceeaşi ţară,în aceleaşi împrejurări,
îndeplinind aceleaşi acţiuni. Legea veşnicei reveniri e tot ce a fost
odată,impunea credinţa că neajunsurile de care a suferit şi suferă
Omenirea,aveau s-o facă să sufere şi în perioadele următoare.Ceea ce
însemna, pentru Nietzsche,că suferinţele lui puteau să dureze,fără
conştiinţa unei întreruperi,la infinit…Era astfel firesc,ca ideea
progresului,aşa cum o concepuse Nietzsche,sa nu poată încălzi
lumea.Ii lipsea elementul optimist,dar ideea veşnicei reveniri,n-a
convins mai pe nimeni.Ceea ce indispunea mai ales,era fatalismul
ei,care făcea iluzorie orice sforţare a omenirii de a-şi îmbunătăţii
soarta.Oamenii de astăzi sunt condamnaţi, după teroria respectivă,să
repete,pur şi simplu,ceea ce au făcut oamenii de altă dată,din
perioadele anterioare ale evoluţiei universale.
Cap.VIII. Opoziţia neo-tomismului Jacques Maritain,filozof francez,a
formulat la 1921 o idee opusă celei de progres continuu şi nelimitat a
evoluţioniştilor,pe aceea a schimbării pentru schimbare,a goanei după
noutate,idee care a dedus-o din concepţia lui Toma din Aquino.
Progresul este o înaintare către mai bine,către mai satisfăcător.
Pentru oameni,un lucru este mai bun decît altul,dacă le procură o
satisfacţie mai mare.Schimbările ce alcătuiesc evoluţia lumii însă nu
duc la un asemenea rezultat.Rezultă că,în lumea materială cel puţin,
nu există,nu poate exista,progres.Omul este o fiinţă materială,tot atît
cît este una spirituală;mişcarea Omenirii e supusă condiţiilor materiei,
ca atare,către ceva nou,nu către ceva mai bun.Tot ce poate spera

33
omenirea este,să se poată stabili un echilibru între răul, care este
inevitabil,şi binele care l-ar putea compensa.De o scădere treptată a
răului însă,şi de o creştere treptată a binelui,nu poate fi
vorba.Părerile lui J.Maritain au găsit ecou,în lumea cultă
europeană,dar influenţa a fost puţin simţită.
Cap.IX. Declinul occidentului ? Incă din tinereţea gînditorului german
Oswald Spengler,existenţa i se înfăţişa ca un flux perpetuu şi
ireversibil.Imaginea a fost aceea a unui fluviu imens,în veşnică
curgere,ale cărui valuri nu se pot întoarce niciodată îndărăt şi nu pot
fi niciodată aceleaşi.A ajuns la credinţa că,cultura europeană trebuie
să urmeze,şi ea,legea universală, adică, destinată fiind unei pieiri
inevitabile,pe panta unei iremediabile decadenţe.Decadenţa ei i se
înfăţişa,ca un”Apus al Occidentului”.Principiul care stăpîneşte natura
este cauzalitatea;cel care stăpîneşte viaţa este destinul. Cauzalitatea
se formează,în legi generale,pe care le gîndim; destinul e strict
individual şi nu poate fi decît simţit.Cunoaşterea cauzalităţii este
raţională;cunoaşterea destinului este intuitivă.De aici deosebirea
dintre cele două subdiviziuni ale realităţii. Natura,sau lumea
anorganică este totalitatea fenomenelor ce se întîmplă în mod
uniform ce păstrează un aspect mai mult static; dimpotivă,viaţa,sau
lumea organică este totalitatea fenomenelor ce nu se întîmplă decît o
singură dată,nu mai revin niciodată,se desfăşoară într-o singură
direcţie, ireversibilă,are deci un aspect dinamic.Potrivit acestei
deosebiri, natura,ca existenţă,formează obiectul ştiinţei; viaţa,ca
devenire, formează obiectul istoriei.Destinul exclude cu desăvîrşire
continuitatea. Hegel credea că scopul evoluţiei cosmice a fost să

34
permită Raţiunii universale să dobîndească conştiinţa deplină de ea
însăşi,iar Nietzsche credea,că istoria Omenirii are ca scop să dea
naştere unei rase superioare de supraoameni. Greşala lor era că au
aplicat istoriei principiul cauzalităţii,care nu se aplică decît naturii.Ce
sunt culturile, ca’fenomene originare’ale istoriei?. Răspunsul lui
Spengler: ’culturile sunt organisme’ fiindcă se nasc,cresc, ajung la un
maxim de dezvoltare, apoi descresc, decad şi mor,-întocmai ca
organismele biologice,ca plantele,ca animalele,ca oamenii.Orice
cultură urmează regula esenţială a vieţii.Nu există,propriu vorbind,
viaţă; există numai fiinţe vii.Si orice fiinţă vie îşi are existenţa închisă
într-un ciclu determinat,care îi alcătuieşte, destinul’.Se naşte,ajunge la
maturitate, decade şi moare, fiindcă aşa a hotărît ‘destinul’căruia nu i
se poate,nici opune, nici sustrage.Culturile au şi ele,după Spengler,un
ciclu vital cu o anumită durată,ce nu poate fi depăşită.In general,durata
lor maximă este de, aproximativ,o mie de ani.Cam atît au durat’marile
culturi’.Constatările de acest fel ne permit să ne facem o idee de
perspectivele de viitor ale culturii noastre actuale, ale culturii moderne
adică sau,cum îi mai zice Spengler,ale culturii ’occidentale’.
Inceputurile ei le pune cercetătorul german în preajma anului 1000
după Cristos.Durata ei nu va depăşi dar, după toate probabilităţile, anul
2000 după Cristos.Cel puţin nu cu mult. Sfîrşitul”marilor culturi”nu
lasă moşteniri,care să se adauge unele altora,să se lege unele de altele,
şi să formeze împreună un lanţ continuu,-lanţul progreselor. Cînd
moare una din’marile culturi’,tot ce i-a aparţinut piere o dată cu
ea.Marile culturi sunt,în adevăr,impermeabile. Fiecare dintr-însele are
felul ei propriu de a fi,care a luat naştere în mod spontan,fără a putea fi
modificat de o influenţă străină.Ele nu se continuă,prin urmare,unele pe
altele; rezultatele lor nu se adaogă unele altora. Deosebirile dintre
culturile ce au apărut în istoria omenirii au fost produse de deosebiri

35
fireşti dintre sufletele oamenilor.Fiecare din acele culturi a avut
adevărul ei,binele ei,frumosul ei,-care nu funcţionau ca atare decît
numai în cadrul ei,adică,n-aveau valoare decît numai pentru ea.
Credinţa că omenirea întreagă,ar putea fi vreodată în viitor,de acord,cu
privire la vreuna din valorile de acest fel,este absurdă.
Cap.XI. Rezultate negative ? Am examinat pînă acum,consideraţii de
ordin teoretic; trecem acum la părerile acelora care iau o atitudine
analoagă,întemeindu-se mai mult sau chiar exclusiv pe motive de ordin
practic.Ei nu mai formulează teorii,complicate şi savante,ca să ne
demonstreze, că omenirea,dată fiind natura ei,metafizică sau biologică,
nu poate spera să se ridice, printr-o dezvoltare continuuă,pe culmi din
ce în ce mai înalte. Cugetătorii respectivi,se mărginesc să cîntărească,
cu unitatea de măsură a bunului simţ,rezultatele schimbărilor ce s-au
produs pînă acum în viaţa omenirii.Concluzia la care au ajuns este că
acele schimbări,nu numai că n-au adus nicio îmbunătăţire,dar
dimpotrivă au provocat o înrăutăţire vădită,a condiţiilor de existenţă,
pentru marea majoritate a oamenilor.Criticii de acest fel sunt,în primul
rînd,oameni de acţiune’.Ei se străduiesc să creeze curente de opinie
publică,menite să ducă la schimbările,pe care le presupun planurile
respective.Cea mai însemnată din îmbunătăţirile,din punct de vedere
practic,se înţelege, este îndrumarea treptată a omenirii către un regim
de libertate,în gîndire şi acţiune. Acest regim s-a realizat mai întîi,într-o
măsură mai redusă,în Anglia,la sfîrşitul veacului al XVII-lea,apoi,mai
larg,în Franţa,în urma revoluţiei celei mari,dela sfîrşitul veacului
următor.In veacul al XIX-lea,noul regim,aşa numit democratic,s-a
întins,mai mult sau mai puţin repede,în mai toată Europa.La ce rezultat
a dus însă acest regim?. Cei ce şi-au pus această întrebare au examinat

36
mai întîi rezultatele economice ale regimului democratic,cărora le-au
adus critici întemeiate.De vreme ce industria,devenise atît de rentabilă,
intreprinderile industriale s-au înmulţit brusc.Producţia a crescut
brusc,depăşind adesea,cu mult,nevoile momentane ale consumaţiei.
Mulţi întreprinzători au recurs atunci la scăderea preţurilor de
desfacere,au căutat să reducă şi preţul de cost, micşorînd salariile
lucrătorilor,care,fireşte,nu puteau să nu sufere.Ca să-şi amortizeze cît
mai repede capitalurile investite în instalaţiile fabricilor,producţia
nefiind îngrădită de nicio măsură restrictivă,proprietarii lor căutau să
producă cît mai mult,mult mai mult decît trebuia,iar pentru ca să-şi
vîndă cît mai uşor produsele,căutau să reducă cît mai mult preţurile,
ceea ce ducea la scăderea inevitabilă a salariilor,şi provoca mizeria
lucrătorilor.Oamenii au început a se întreba,ce progres au realizat
popoarele europene care au adoptat noul regim politic şi social, dacă
consercinţele lui erau departe de a fi bune pentru clasele munci-
toare,ce formau marea lor majoritate.Cu toate deosebirile de păreri
între socialiştii din Anglia,Franţa sau Germania,aceştia erau de acord
asupra unui punct că,consecinţele economice făceau necesară
înlocuirea regimului democratic cu un altul,pe care îl concepeau,
fireşte,în mod diferit,dar în care accentul să cadă pe egalitate,nu pe
libertate.Teoria Statului socialist a făcut-o Karl Marx.Referitor la
atitudinea pe care a luat-o socialismul faţă de ideea progresului,
Georges Sorel,întemeindu-se pe principiul,formulat de K.Marx,că
ideile oamenilor depind de condiţiile lor de existenţă,-în primul rînd de
cele economice-principiu care a devenit temelia concepţiei materialiste
a istoriei,el susţinea că ideea progresului,a fost o’doctrină burgheză’,

37
care î-şi legitima astfel situaţia privilegiată de‘clasă dominantă’.Se
poate pune dar întrebarea dacă suprimarea dreptului de proprietate n-ar
înlătura cumva toate relele de care suferă societatea,cu organizarea ei
tradiţională.La această întrebare s-a silit,Thomas Morus să găsească
un răspuns în celebra sa carte despre insula Utopia.Pe această insulă,
proprietatea individuală fusese desfiinţată.Nimeni n-avea nimic al
său,totul aparţinea comunităţii.Bani nu existau,fiindcă nu era nevoie
de ei.Produsele erau strînse în depozitele Statului,de unde funcţionarii
însărcinaţi cu distribuirea lor dădeau fiecăruia tot ce îi trebuia pentru
îndestularea nevoilor vieţii.Cu acest sistem,nimeni nu era bogat,dar,în
schimb,nimeni nu era sărac. Fireşte, funcţionarea unui asemenea
sistem nu era posibilă fără obligaţia generală a muncii. Unul dintre cei
ce ascultase povestea exploratorului,care descoperise insula Utopia s-a
arătat nelămurit.Locuitorii de pe acea insulă nu puteau să lucreze decît
puţin şi fără nicio tragere de inimă.Căci acolo,nimeni nu lucra pentru
sine însuşi.Partea ce-i revenea fiind foarte mică,i se impunea fiecăruia
constatarea că muncea mai mult pentru ceilalţi.Nu era oare
condamnată,o asemenea societate,să trăiască în lipsă,din cauza
leneviei incurabile şi a lipsei de entuziasm inevitabile, a membrilor ei ?
Bogăţia şi sărăcia,zicea Th.Morus,sunt relative.Ceea ce trebuie să-i
preocupe pe cei ce gîndesc la reforme sociale,este fericirea oamenilor.
Ideea că bogăţia face pe oameni fericiţi,este cu totul eronată. Bogăţia
complică foarte mult viaţa oamenilor, impunîndu-le mii de griji şi de
temeri,ce îi frămîntă şi îi tulbură veşnic.Apoi,bogăţia deşteaptă
ambiţii şi vanităţi încît fac totdeauna să sufere,pe ce ce cad sub
stăpînirea lor. Un om bogat nu e niciodată mulţunit,cît timp vede că

38
alţii sunt mai bogaţi decît el.Pe de altă parte,orice om sărac,care
trăieşte numai din munca braţelor sale,e chinuit veşnic de gîndul a ceea
ce se va întîmpla cu el,atunci cînd nu va mai putea să muncească.
Realizarea fericirii generale,trebuie să fie,prin urmare,idealul oricărei
organizări sociale,care vrea să rămînă raţională.Cea dintîi problemă,pe
care trebuie să o rezolve un reformator, cînd î-şi propune să schimbe o
stare de lucruri,este să schimbe condiţiile muncii,căci,de renunţat,nu se
poate renunţa la muncă.Mobilul de căpetenie al muncii, într-o organi-
zare socială care şi-ar propune să facă pe oameni fericiţi, trebuie să fie
plăcerea.In acest scop,însă,munca trebuie să inceteze de a mai fi
excesivă şi monotonă. In regimul democratic,popoarele se guvernează
singure,-nu însă direct,fiindcă n-ar fi cu putinţă,ci indirect,prin
mandatarii cărora le încredinţează această sarcină,la alegerile pentru
reprezentarea naţională.In teorie,lucrul pare firesc şi frumos.La
alegeri,popoarele îşi exprimă voinţa’suverană’,arătînd cum doresc să
fie guvernate;iar mandatarii trec la realizarea lor,luînd mai întîi,în
corpurile legiuitoare pe care le alcătuiesc,măsurile necesare,şi
însărcinînd apoi puterea executivă,ce iese din sînul lor,să le aducă la
îndeplinire.In practică însă, lucrurile iau cu totul alt aspect.In marea
majoritate a cazurilor, popoarele nu ştiu,la alegeri,nici ce voiesc,nici pe
cine aleg.Cei mai mulţi alegători sunt oameni simpli şi inculţi,care nici
măcar nu cunosc problemele în chestie,necum să le poată cîntări,cu
priceperea cuvenită,soluţiile diferite ce li se aduc de către diferiţi
candidaţi,între care trebuie să aleagă.Pentru aceleaşi motive,cei mai
mulţi alegători nu pot aprecia,cu spiritul critic necesar,pe oamenii
politici care le solicită voturile şi pe care nu-i cunosc,din punctul de

39
vedere al încrederii pe care o pot avea întrînşii. Iată de ce ,alegerile se
fac, mai totodeauna,în condiţii mai mult decît discutabile,şi dau,de cele
mai multe ori,rezultate foarte puţin satisfăcătoare.Candidaţii nu
caută,în marea lor majoritate, să lumineze pe alegători asupra
problemelor la ordinea zilei.Sunt de sigur şi unii care procedează aşa,-
dar aceia n-au nici un succes,fiindcă alegătorii,neavînd putinţa să-i
înţeleagă,n-au nici măcar răbdarea să-i asculte.Cei mai mulţi candidaţi
iau dar cu totul altă cale.Ei făgăduiesc anume alegătorilor,lucruri care
să-i poată atrage şi ademeni,-lucruri cît mai minunate,irealizabile.
Alegătorii,lipsiţi de experienţă şi insuficient sau rău informaţi,-nu sunt
în măsură să aprecieze posibilităţile de realizare ale făgăduielilor ce li
se fac. Ei se lasă dar uşor amăgiţi şi îşi dau voturile candidaţilor celor
mai puţin scrupuloşi,care făgăduiesc mai muilt decît ceilalţi.
Făgăduielile însă nu ajung,numai ele singure, totdeauna.Si fiindcă,în
asemenea condiţii,nimeni nu se mai poate bizui numai pe ele,mai este
nevoie şi de ceva critică personală a adversarilor, critică ce ia adesea
forma calomniei.Adversarii trebuiesc,în adevăr, ponegriţi,cu orice
preţ,pentru că,dacă au făgăduit cumva mai mult,să nu fie crezuţi. Se
inventează dar,pe seama lor,tot felul de ticăloşii,de obicei,din cele mai
puţin controlabile.De aici,caracterul imoral pe care îl iau uneori
alegerile şi pe care îl releva,la sfîrşitul veacului al XIX-lea criticul
francez,Charles Benoit.
Cap.XII. Criza morală contemporană In cursul veacului al XIX-
lea,atît delictele comise contra bunurilor cît şi cele contra
persoanelor,cu toate formele lor,au devenit mult mai numeroase.
Furturile,falsurile,abuzurile de încredere,escrocheriile au devenit,

40
dela 6 la 10 ori mai numeroase.Adulterurile au devenit dela 9
pînă la 13 ori mai numeroase.Violurile şi atentatele la pudoare,
dela 4 pînă la 7 ori mai numeroase.Atît delictele cît şi crimele,ca
abateri ce se înregistrează statistic de la începutul veacului al
XIX-lea,urmăresc,în fond,unul şi acelaşi scop: să permită celor ce
le comit să-şi procure anumite bunuri sau anumite satisfacţii,pe
care nu şi le-ar putea procura altfel,adică pe căi permise şi
legitime. Nu încape îndoială că temelia adevărată şi măsura
exactă a progresului societăţilor omeneşti o constituie în primul
rînd, dacă nu exclusiv,progresul lor moral.Cum zice Herbert
Spencer, evoluţia socială nu constă,în fond,în altceva decît în
adaptarea treptă a omului cu condiţiile vieţii în comun. Nu se
poate face,cu privire la omenirea întreagă,de pretutindeni şi
totdeauna,afirmaţii generale. Nu ne rămîne decît să comparăm
omenirea de astăzi,aşa cum ni se înfăţişază la popoarele cele mai
înaintate în cultură şi civilizaţie, cu omenirea primitivă,aşa cum
era atunci cînd apăruse pe suprafaţa pămîntului, ca să vedem
dacă oamenii au rămas aceeaşi, aşa cum pretind cei ce neagă
realitatea progresului.

41