Sunteți pe pagina 1din 10

Consilierea psihologică a părinţilor care au

copii cu deficienţă
mintală instituţionalizaţi
Existenţa unui copil cu deficienţă mintală într-o familie are repercursiuni majore
asupra întregii familii. Nu de puţine ori, părinţii îşi instituţionalizează copiii, chiar
dacă ei nu necesită internare permanentă în centre de recuperare. În obiectivele
centrelor de plasament şi ale instituţiilor de profil, aceşti părinţi au ocupat un loc
mărginaş, de multe ori lovindu-se de acuzaţiile personalului, aceştia fiind consideraţi
vinovaţi pentru situaţia copilului lor. Afectivitatea părinţilor nu poate fi substituită de
către personalul din centrele de plasament şi de aceea dorim să venim în ajutorul lor,
deoarece ajutându-i pe ei, îi ajutăm pe copii.

Lucrarea de faţă a fost gândită din perspectiva psihologului practician din centrele de
plasament, care se confruntă zilnic cu mentalităţile rigide, atât ale părinţlori acestor
copii cât şi ale celor care se ocupă de educaţia şi îngrijirea acestor copii deficienţi.

Consilierea părinţilor va urmări, în principal două aspecte esenţiale:

1. învăţarea unor comportamente adecvate care să-i ajute să fie eficienţi în


procesul de educare a copiilor.
2. depăşirea de către aceştia a dificultăţilor de natură psihologică pe care le
presupune existenţa în viaţa lor a unui copil deficeint mintal.

Vom trata pe scurt aceste două aspecte:

1. Rolul familiei în dezvoltarea personalităţii copilului cu deficienţă mintală

Familia deţine rolul cel mai important în educaţia copilului iar lipsa de îngrijire, de
bucurii, amărăciunile, influenţează nefast dezvoltatrea armonioasă a copilului. De
asemenea, erorile de educaţie familială (severitate, autoritate excesivă, părinte
posesiv) inhibă voinţa şi dezvoltatea afectivă a copilului. Apar tulburări ale
caracterului şi spiritului său, este tulburtă judecata, capacitatea de decizie,
conduita.

„Cook observă că, de regulă, cu cât handicapul este mai grav, cu atât mama este
mai autoritară, înclinată să ia cu totul în sarcina sa activitatea copilului şi, prin
aceasta, să stânjenească posibilitatea dezvoltării sale; mamele mongoloizilor şi ale
infirmior motori cerebrali, par, în special, reci şi autoritatre” ( Perron Roger 1979,
pag. 410). Noi credem că este vorba de o supracompensare din partea mamei,
deoarece intervine sentimentul de vinovăţie şi deci responsabilitatea creşte faţă de
copil. Considerându-se vinovată pentru starea copilului, prin autoritate şi prin
deţinerea totală a controlului asupra existenţei copilului, poate controla acum
evimentele care ar putea duce la o nouă infirmitate, evită şi încearcă să stăpânească
şi să controleze orice factor care ar putea dăuna copilului, dar prin aceasta nu face
altceva decât să accentueze starea copilului şi să-i diminueze şi mai mult şansele.

Nu se poate generaliza, deoarece este foarte evident şi nimeni nu o contestă, tipul


relaţiilor părinţi-copii se dezvoltă, în mod difert, în funcţie de personalitatea
părinţilor, precum şi de particularităţile copilului însuşi. „Capacitatea de adaptare
a părinţilor la apariţia unui copil în viaţa lor este mult condiţionată de calitatea
relaţiilor existente între ei, în perioada premergătoare evenimentului.” (Munteanu
Anca 2004, pag. 63)

Părinţii trebuie să înţeleagă că măsurile fundamentale sunt cele educative, prin care
potenţialităţile copilului sunt dezvoltate la maximum. Este nevoie însă de mult calm
şi răbdare, deoarece efectele subtile ale educaţiei nu se pot obţine de la o zi la alta.

2. Atitudinea părinţilor faţă de copilul cu deficienţă mintală

Cercetările din domeniu au reliefat că atitudinea părinţilor dar şi reacţia mediului


social este mai puţin favorabilă copiilor cu deficienţă mintală decât faţă de cei care
au handicap fizic. Deci, un copil cu deficieţă mintală este mai greu de acceptat
pentru familie şi pentru societate decât un copil care are alte tipuri de deficienţe.

Totuşi, s-a constat o preocupare deosebită pe care părinţii copilului deficient mintal
o au pentru viitorul său.

M. Chiva, ( apud Arcan Petru, Ciumăgeanu Dumitru 1980) studiind atitudinea


adoptată de părinţi faţă de copilul deficient mintal, arată că ea depinde de mai mulţi
factori printre care:

• Gradul deficientului sau al anomaliei pe care o prezintă;

• Factorii afectivi, sociali şi culturali ai anturajului care condiţionează modul


în care mama trăieşte această realitate;
• Nivelul de aspiraţie famililă şi valorizarea potenţialităţilor intelectuale;
• Măsura în care copilul nu a corespuns aşteptărilor paterne, în sensul unei
realizări intelectuale şi profesionale.

Se întâlnesc părinţi care trăiesc un profund sentiment de culpabilitate faţă de copil,


se simt, fără să ştie, într-un mod foarte desluşit, răspunzători că au dat naştere unui
copil cu handicap şi faţă de situaţia lui. Sunt cazuri în care în relaţia dintre părinţi
planează o suspiciune, o tensiune, fiecare considerând că în familia celuilalt a existat
o situaţie a cărei efect a apărut la copil.

O altă atitudine a părinţilor este reliefată în cazurile când părinţii mai au copii care
sunt normal dezvoltaţi din punct de vedere psihic şi fizic. Pot apărea situaţii în care
copiii normali să nu se simtă suficient de mult valorizaţi deoarece polul atenţiei
părinţilor este îndreptat spre copilul cu nevoi speciale. Mariana Roşca, mergând pe
aceaşi linie, a sesizat un aspect în relaţiile intrafamiliale care merită să fie
menţionat: „ Nu sunt excepţionale nici cazurile când părinţii nu ştiu să formeze la
ceilalţi copii o atitudine adecvată faţă de fratele lor anormal. Arătâdu-i acestuia o
atenţie deosebită, pot crea la ceilalţi copii un sentiment de gelozie” (Roşca Mariana
1967 pag. 258)

Mulţi părinţi trăiesc o stare de jenă atunci când ies cu copilul în societate. Multora
le este greu şi jenă să audă vorbindu-se în spatele lor de faptul ca au un copil cu
handicap. Se simt stânjeniţi de faptul că sunt priviţi sau chiar ocoliţi.
Atitudinea mediului înconjurător, uneori ostilă, crează un sentiment de disconfort
şi de jenă la aceşti părinţi care au ieşit cu copilul lor la o plimbare prin parc, la
cumpărături sau se îndreaptă spre casă, într-un mijloc de transport în comun.

După părerea noastră se pot distinge, în linii mari, patru comportamente ale
părinţilor faţă de copilul deficient mintal:

1. există părinţi care alintă copilul prea mult, în mod excesiv şi din această cauză
apar o serie de aspecte negative în procesul educaţional al minorului care vor
duce la unele carenţe în dezvoltarea personalităţii copilulului şi la dezvoltarea
unor trăsături negative ale caracterului.

2. alţi părinţi, care spre deosebire de prima situaţie, îşi izolează copilul atât din
pricina atitudinii de respingere pe care o are mediul din jurul familiei, precum şi
din pricina dificultăţilor de adaptare şi de acceptare a situţiei în care se află, ca
părinţi ai unuicopil cu nevoi speciale. Este o situaţie care trebuie înlăturată sau
diminuată, pe cît posibil, deoarece copilul deficient mintal are nevoie de compania şi
de societatea celor normali. Chiar dacă părinţii sunt expuşi privirilor
neînţelegătoare şi netolerante ale celor din jur, părinţii trebuie să meargă în
continuare cu copilul lor în locuri publice pentru că acesta are nevoie de societatea
adulţilor.

3. există cazuri în care, din cauza gravităţii handicapului, copiii necesită


instituţionalizare într-o instituţie specializată în care să beneficieze de o
îngrijire adecvată. Unii dintre părinţi acceptă cu greu despărţirea de copilul lor.
Aici intervine rolul psihologului din instituţie, de a explica şi lămuri părinţilor
faptul că oricât s-ar ocupa de copil în familie, acesta se va dezvolta mai bine într-o
asemenea instituţie specializată în recuperarea copiluli cu handicap grav. Binenţeles
că se va păstra legătura cu familia, copilul mergând cât mai des în familie. Totuşi,
sunt şi părinţi care se simt uşuraţi de o asemenea povară şi au sentimentul că pot
să trăiască “şi pentru ei”. Din nefericire, în ţara noastră există prea puţine
alternative viabile şi răspândite la instituţionalizarea copiilor cu handicap grav şi
de aceeea este necesară crearea cât mai repede a unor centre de recuperare şi
îngrijire care să funcţioneze la nivelul comunităţii şi care să permită familiilor să-
şi menţină copiii în familie şi să beneficieze de consultanţa de specialitate.
Crearea unor astfel de centre în care copiii să fie asistaţi pe o perioadă determinată
iar familiile să beneficieze de consiliere şi de sprijin, ar uşura atât viaţa părinţilor
cât şi a copiilor, dându-le şansa să fie lângă părinţii lor şi în acelaşi timp să
beneficieze de o îngrijire adecvată.

4. situaţia cea mai gravă este aceea în care părinţii îşi abandonează copilul într-o
instituţie de ocrotire a minorilor. În ţara noastră, nu puţine sunt cazurile în
care copiii sunt abandonaţi încă de la naştere în maternităţi. Dar, deloc de neglijat
este numărul mare de copii care ajung în centre de plasament după ce au trăit un
timp lângă părinţi şi care din vari motive ajung într-o astfel de instituţie.

Profilul terapeutic al familiei cu copiii deficenţi mintali.

În consilierea părinţilor copiilor deficienţi mintali trebuie să se ţină cont şi de


următoarele nevoi ale familiei:

1. nevoia de sprijin, pentru că aceştia cred că, în situaţia lor, cu copilul deficent
instituţionalizat, nimeni nu-i mai poate ajuta
2. nevoia de a fi informaţi asupra bolii şi a consecinţelor pe termen lung ale
acesteia asupra evoluţiei copilului
3. nevoia de a fi înţeleşi, de le fi înţeleasă situaţia şi dificultăţile prin care trec,
dar să nu fie compătimiţi
4. nevoia de a se ocupă de ceilalţi copii şi de a nu periclita viitorul acestora din
pricina îngrijirii permanente pe care o necesită copilul deficient
5. nevoia de a nu fi condamnaţi pentru că şi-au instituţionalizat copilulul,
deoarece asta nu înseamnă că şi-au abandonat copilul, ci doar că, nu au mai
putut să facă nimic pentru copilul lor, iar internarea într-o instituţie
specializată era unica ultima soluţie pe care o mai puteau lua pentru fiul lor.
6. nevoia de consiliere şi de suport deoarece se simt singuri şi consideră că nu
pot fi înţeleşi decât de părinţi care se află într-o situaţi similară

Vom acorda un interes deosebit nevoilor părinţilor, considerându-i ca fiind cei prin
intermediul cărora evoluţia copilului va fi mai bună.

Înainte de a propune un model de consiliere a părinţilor care au copii cu deficienţă


mintală, considerăm necesar să facem câteva remarci referitoare la atitudinea pe
care psihologul este indicat să o adopte în relaţia sa cu părinţii

În primul rând, psihologul trebuie să explice familiei că, indiferent de gradul de


deficienţă, copilul deficient are nevoie de afectivitatea părinţilor. Ca orice copil şi
acesta are nevoie de afectivitate. În majoritatea cazurilor, ameliorarea afecţiunilor
copilului s-a putut realiza datorită climatului afectiv pe care părinţii l-au construit.
De exemplu, în cadrul grupurilor de suport, acest subiect, al copiilor cu deficienţă
severă care au avut o progresie în munca de corectare datorită afectivităţii, va fi
prezentat şi supus părerilor membrilor grupului.
Este o condiţie obligatorie ca atunci când copiii merg în familie, de regulă pentru
câteva zile, să se continue munca pe care personalul centrului de plasament o
desfăşoară cu copilul. Acesta trebuie să se continue pe aceeaşi linie pe care copilul o
urmează în cadrul instituţiei. De aceea, psihologul va trebui să indice familiei acele
scopuri concrete a căror atingere este posibilă şi care se integrează în procesul
educativ urmat în centrul de plasament.

Părinţilor li se va explica faptul că nu trebuie să aibă aşteptări foarte mari, că nu


trebuie să ceară şi nici să aştepte foarte mult de la copilul lor. Adaptarea aşeptărilor
părinţilor la posibilităţile reale ale copilului va constitui o prioritate, acolo unde este
cazul, în consilierea părinţilor. Se va explica părinţilor care este riscul neacceptării
posibilităţilor reale ale copilului şi că acest lucru va putea genera anumite consecinţe
pe care ei ca părinţi le vor resimţi din plin. Riscul acestui raport- espectanţe –
posibilităţi, neadecvat, este instalarea unor stări depresive, insomnii, stare generală
de oboseală, tulburări somatice, complexe de inferioritate, surmenaj, descurajare,
tendinţă de abandon şi reacţii de demisie, sentimente de neputinţă şi culpabilizare,
etc. O acceptare şi o înţelegere a faptului că posibilităţile copilului sunt limitate are
consecinţe favorabile asupra părinţilor. Atingerea unui scop de către familie are
darul de a o mobiliza şi încuraja în continuarea demersului recuperator,
sentimentul că nu totul este pierdut pentru copilul lor, că se poate face ceva. Această
corelare a espectanţelor părinţilor cu posibilităţile copilului induce acestora în cazul
celui mai mic succes al copilului, bucurie, sentmente pozitive faţă de copil şi creşte
capacitatea familiei de a se mobiliza spre o mai atentă preocupare faţă de acesta.

Accentuăm două aspecte pe care noi le considerăm extrem de importante pentru


reuşita demersului recuperator comun întreprins de către familie şi echipa
pluridisciplinară din cadrul instituţiei:

a) Se va sugera în aşa fel încât să nu deranjeze, ideea ca părinţii să acorde mai


mult credit sfaturilor ce vin dinspre membrii echipei pluridisciplinare, care se ocupă
în cadrul instituţiei în mod direct de recuperarea copilului, decât sfaturilor venite
din afară sau propriilor concepţii despre educaţie. Se va încerca să se explice că
normele educative aplicate copiilor fără probleme pe care îi au, chiar dacă au dat
rezultate în educarea şi disciplinarea acestora, nu au aceleaşi şanse de succes şi
pentru copilul cu deficienţă mintală. Obţinerea unor rezultate pozitive are la bază şi
consensul părinţilor cu cel al specialiştilor din echipa pluridisciplinară în ceea ce
priveşte concepţiile educative şi recuperatorii ce trebuie aplicate în munca cu
copilul.

b) Scopurile trebuie să fie concrete şi cât mai mult posibil să vizeze aspecte
practice Cele mai importante scopuri practice au în vedere autonomia personală,
autoservirea, învăţarea unor gesturi de bază utile. Scopurile trebuie foarte clar
formulate.

Deoarece situaţia în care se află aceste familii este destul de delicată, intervenţia
psihologului trebuie făcută cu atenţie. Psihologul trebuie să se încadreze în câteva
principii generale care să guverneze relaţia cu părinţii, dar pe care le considerăm
specifice acestui tip de relaţii:

1.Trebuie să manifeste o atitudine empatică sau chiar binevoitoare faţă de


familie, tocmai datorită faptului că pentru părinţi situaţia este foarte delicată şi lasă
urme adânci în viaţa lor şi pentru că aceştia se simt neînţeleşi, deşi nu doresc
compasiunea oamenilor.

2.Trebuie să dea dovadă de mult tact şi de mult bun simţ

Nu de puţine ori părinţii, din pricina sentimentului de vinovăţie, se simt oarecum


„vânaţi” şi cred că sunt acuzaţi de cei din jur şi de cei care le îngrijesc copilul
în Centrul de Plasament. De aceea nu se simt foarte confortabil în discuţiile cu
specialiştii din centru.

3. Perseverenţă şi devotament

Părinţii copiilor au sentimente puternice!

Unii părinţi nu sunt mulţumiţi de condiţiile instituţionalizării şi de modul în care


sunt trataţi copiii. Pe lângă acest fapt tendinţa de demisie, de renunţare intervine şi
ea, ca un factor asupra căruia psihologul va interveni.

4.Evitarea criticii aduse familiei

Chiar dacă în unele situaţii familia apare criticabilă, acest lucru trebuie evitat şi, cu
înţelepciune, trebuie oferite soluţii. Critica sau reproşurile asupra familiei nu sunt
menite să aducă un surplus motivaţional sau de susţinere şi, de regulă, au efecte
dăunătoare. Critica poate duce la accentuarea stării de neputinţă şi demisie, la
autoculpabilizare, complexe de inferioritate, care nu au cum să ajute demersului
comun al psihologului şi al familiei de a oferi cât mai multe şanse copilului
deficient mintal pentru ameliorarea consecinţelor deficienţei.

Acestea fiind stabilite vom încerca să stabilim, în linii mari, un program terapeutic
succint aplcabil părinţilor intervievaţi oferind unele linii generale.

1. Evaluarea părinţilor

Chiar dacă au avut loc mai multe întrevederi cu părinţii, mai sunt unele aspecte ale
profilului psihologic, nu numai al părinţilor, ci al întregii familii, care trebuie
stabilite. În afara celor deja cunoscute, scopul acestei evaluări este de a stabili
problemele familiei pentru ca, ulterior, să putem stabili un program de intervenţie.

Vom examina părinţii cu un teste de personalitate (eventual teste proiective) precum


şi un test sau chestionar pentru a măsura satisfacţia maritală. Considerăm că prin
intermediul acestor teste vom obţine date importante, care ne vor ajuta în demersul
terapeutic.

2. Stabilirea unei direcţii de referinţă

Vom încerca să stabilim măsura frecvenţei unor comportamente semnificative


semnalate în etapa anterioară cu privire la relaţia psiholog-părinte. Pentru a decela
relaţiile părinte-copil vom apela, pe lângă demersrile făcute, la următoarele tehnici:

• observaţia reacţiilor din relaţia părinte-copil în sala de aşteptare din


instituţie, atunci când părintele vine să-şi viziteze copilul sau când doreşte să-
l ia acasă,
• observaţiile făcute de către psiholog la vizitele efectuate la domiciliul
părinţilor, atunci când sunt prezenţi şi copiii acestora. Date importante ne
pot fi oferite şi de către asistenţii sociali care vizitează regulat familiile,
• chestionare sau fişe ale comportamentelor completate de către educatori şi
care surprind aspecte comportamentale specifice ale copilului în cadrul
instituţiei. Chestionarele ne sunt utile pentru a stabili frecvenţa cu care
acestea se desfăşoară în cadrul familiei,
• Fişe ale comportamentelor copilului întâlnite în familie, completate de către
părinţi. Importanţa acestora rezidă din faptul că ne permite să facem o
comparaţie elocventă între diferenţele şi asemănările modului de comportare
a copilului, atât în cadrul instituţiei, cât şi în mediul familial.

Considerăm că prin aceste patru metode vom obţine date care ne vor ajuta în
efortul nostru de a optimiza relaţia părinte-copil.

3. Învăţarea de către părinţi a unor moduri de a răspunde adecvat reacţiilor copiilor


şi de a discrimina comportamentele

Cei mai mulţi dintre părinţi au spus că întâmpină probleme în disciplinarea


copilului, întâmpină dificultăţi în aş învăţa copilul să reacţioneze pozitiv. În cadrul
acestor întrevederi, psihologul va oferi soluţii acestor probleme.

Cele mai importante probleme în relaţia părinte-copil sunt date de faptul că părinţii
nu discriminează comportamentele şi nu ştiu să reacţioneze adecvat, în sensul de a
şti când şi cum să răspundă pozitiv sau negativ sau deloc copilului. Psihologul va
explica părinţilor cum să manevreze aprobarea şi să arate interes pentru
comportamentele pozitive, înainte de a ignora sau a o pedepsi. Rolul esenţial al
psihologului este de a-i ajuta să definească aceste comportamente.

Părinţii reacţionează, de cele mai multe ori, spontan la comportamentul negativ.


Aceasta se explică în primul rând datorită uzurii psihice survenite de-a lungul
timpului şi de la faptul că nu cunosc metode de disciplinare pozitivă. Aceştia nu
reuşesc să se stăpânească atunci când ar trebui să ignore anumite comportamente.
Cel mai des eşec al părinţilor îl constituie faptul că nu reuşesc să ofere un răspuns
potrivit comportamentului copilului.

4. Stabilirea unui program concret şi periodic

Acesta survine după ce părinţii au reuşit să-şi însuşească sau să-şi dezvolte
deprinderile de a răspunde pozitiv, negativ sau de a ignora comportamentul
copiilor.

Pentru început, programul trebuie să cuprindă mai puţine comportamente, acestea


mărindu-se în funcţie de experienţa acumulată de părinţi şi de capacitatea acestora
de a rezolva dificultăţile întâlnite în corectarea copilului.

5. Etapa post-consiliere

În aceasta vom urmări ca părinţii să menţină achiziţiile terapeutice însuşite în


etapele anterioare şi vom analiza cu ajutorul bilanţurilor sistematice calitatea
relaţiei părinte-copil şi a stării de echilibru familial existente, comparativ cu cea
observată înainte de terapie.

Terapiile multiple de familie şi terapiile de grup

Dintre terapiile de familie care considerăm că au eficienţă asupra familiei copilului


cu nevoi speciale, prezentăm pe scurt psihoterapiile multiple şi grupurile de suport.
Ambele reunesc mai multe familii în procesul terapeutic. Considerăm că terapiile de
familie individuale sunt suficient de bine cunoscute şi eficacitatea lor este apreciată
şi de aceea nu ne mai oprim asupra lor.

Terapia multiplă de familie

Termenul a fost introdus de către Carl Wells şi Peter Laqueur în anul 1963, deşi
aceasta a fost practicată de autori încă din anul 1951.

„Scopul terapiei multiple îl reprezintă modelarea comportamentului de sprijin şi


rezolvarea de probleme în familiile cu dificultăţi, printr-o experienţă de comunicare
în care familiile îşi împărtăşesc problemele, îşi oferă modele şi sugestii şi se susţin
într-o manieră coterapeutică. Modificarea interacţiunilor familiale are la bază
modelarea prin analogie, bazată pe comparaţia, experimentarea, corecţia şi
optimizarea propriului comportament în familie, pe baza experienţelor altor familii
cu probleme similare sau diferite.” (Mitrofan Iolanda; Vasile Diana 2001 pag. 22)

În cadrul acestei terapii, pentru o mai bună integrare a familiei în procesul


terapeutic, terapeutul se poate folosi de o metodă complementară: vizita la
domiciliu, prilej de a colecta informaţii preţioase în elaborarea profilului familiei.
Vizita la domiciliu este indicată mai ales în cazul familiilor reticiente sau
neîncrezătoare, deoarece duce la creşterea încrederii în terapeut, este un bun prilej
de autoexplorare şi ulterior duce la creşterea încrederii în sine.

Avantajele şi efectele terapiei multiple de familie

Avantajul major îl constituie faptul că în cadrul terapiei multiple, familiile pot


confrunta şi compara toate trăirile şi percepţiile personale cu realitatea
comportamentală a membrilor acestora.

Un avantaj special îl prezintă pentru familiile cu un membru spitalizat sau bolnav


cronic deoarece este un bun prilej de a le scoate din starea de izolare socială în care
se află, oferindu-le modalităţi de adaptare şi interacţiune cu copilul afectat.

Efectele terapiei multiple sunt: ( Mitrofan Iolanda, Vasile Diana 2001 pag 23 )

1. Potenţarea capacităţii familiilor de „a supravieţui” prin învăţarea unui mod


mai eficient de a percepe şi mânui pericolele: – externe: fizice şi biologice
– interne: conflicte blocate, refuzurile mutuale, descurajările;
2. Creşterea stabilităţii familiei prin reechilibrare;
3. Creşterea încrederii familiilor în propriile lor capacităţi de autorezolvare a
problemelor şi de depăşire a situaţiilor de criză.

Grupurile de suport

Motivul esenţial pentru care considerăm că grupurile de suport sunt indicate în


terapia familiilor cu copii deficienţi mintal deoarece pot valorifica experienţa
comună a acestor părinţi în îngrijirea copiilor deficecinţi şi se pot sprijini şi
realmente pot reprezenta cea mai veridică şi adecvată metodă terapeutică. În
interviurile pe care le-am efectuat a reieşit faptul că părinţii consideră că pot fi
înţeleşi doar de către cei aflaţi într-o situţie similară.

Interacţiunile dintre aceşti părinţi mai pot fi benefice şi din următoarele motive:

1. oferă garanţia că experienţa lor este înţeleasă,


2. reprezintă pentru toţi participanţii o sursă de informare, în sensul că pot
beneficia de experienţa celor aflaţi într-o situaţie similară,
3. pot include părinţi care au copiii cu nevoi speciale, nu numai cu deficienţă
mintală, deoarece handicapul copiilor provoacă, în general aceleaşi stări
sufleteşti, deci, într-un fel pot beneficia de experienţe comune.

În opinia Iolandei Mitrofan şi Doru Buzducea (2002 pag.188) „regulile de bază sunt:
confidenţialitate şi respect unul faţă de celălalt. Prezenţa a doi traineri este de
preferat, întrucât prezintă oportunitatea explorării unor perspective diferite şi
reduce din stresul care l-ar putea năpădi pe unul singur, oferă echilibru şi stabilitate
grupului, elimină deficienţele care ar putea apărea, asigură continuitate atunci când
unul dintre ei lipseşte.”
Scopul grupului de suport este acela de a dezvolta protecţie, mediu securizant, unde
părinţii să aibă oportunitatea de a căpăta încredere şi de a discuta cu alţi părinţi
aflaţi în situaţii similare.

S-a observat că starea părinţilor depinde într-o foarte mare măsură de evoluţia
copilului şi de modul în care părinţii se raportează la aceasta. Rezultate pozitive în
consilierea şi psihoterapia părinţilor se vor remarca în măsura în care starea
copilului se va îmbunătăţi prin aportul pe care părinţii îl aduc dezvoltării copilului.

BIBLIOGRAFIE

• Arcan Petru, Ciumăgeanu Dumitru (1990) – “Copilul deficient mintal”,


Editura Facla, Timişoara.
• Mitrofan Iolanda; Buzducea Doru (2002) – „Psihologia pierderii şi terapia
durerii” – Editura Sper, Bucureşti.
• Mitrofan Iolanda; Vasile Diana (2001) – “Terapii de familie”, Editura Sper,
Bucureşti.
• Munteanu Anca (2004): „Psihologia vârstelor adulte şi ale senectuţii”, Editura
Eurobit, Timişoara.
• Perron Roger (1979) – „Deficienţa mintală şi reprezentarea de sine” în
„Debiltăţile mintale”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
• Roşca Mariana (1967) – „Psihologia deficienţilor mintal”, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti.