Sunteți pe pagina 1din 215

Ministerul Educaţiei şi Cercetării

Proiectul pentru Învăţământul Rural

GEOGRAFIE

Geografie generală

Alexandra UNGUREANU Dănuţ PETREA

2005
© 2005 Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Proiectul pentru Învăţământul Rural

Nici o parte a acestei lucrări


nu poate fi reprodusă fără
acordul scris al Ministerului Educaţiei şi Cercetării

ISBN 973-0-04102-4
Cuprins

CUPRINS

INTRODUCERE IV
Unitatea de învăţare nr. 1
PROBLEMATICA OBIECTULUI DE STUDIU
AL GEOGRAFIEI 1
1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 1
1.2. Definirea geografiei ca ştiinţă 1
1.3. Concepţii privind obiectul de studiu al geografiei 4
1.4. Obiectul şi scopul geografiei reflectate în definiţii de referinţă 12
1.5. Concluzii privind obiectul de studiu al geografiei 15
1.6. Structura epistemological a geografiei 21
1.7. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 27
1.8. Lucrarea de verificare nr.1 30
1.9. Bibliografie minimală 31

Unitatea de învăţare nr. 2


ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC – MEGAGEOSFERĂ 32
INTEGRATĂ
2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 32
2.2. Învelişul geografic: definire, istoric, terminologie,
limite şi structură 32
2.3. Caracteristicile definitorii ale învelişului geografic 38
2.4. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 48
2.5. Lucrarea de verificare nr. 2 49
2.6. Bibliografie minimală 50

Unitatea de învăţare nr. 3


ENERGIA, DINAMICA ŞI INFORMAŢIA
ÎN ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC 51
3.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 51
3.2 Fundamentele energetice ale devenirii geografice 51
3.3 Dinamica învelişului geografic 55
3.4 Informaţia în învelişul geografic 56
3.5 Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 60
3.6 Lucrarea de verificare nr. 3 62
3.7 Bibliografie minimală 63

Unitatea de învăţare nr.4


NIVELE DE COMPLEXITATE ALE
ÎNVELIŞULUI GEOGRAFIC 64
4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 64
4.2. Nivele de complexitate ale învelişului geografic 64
4.3. Nivelul geocomponental 65
4.4. Nivelul geosferic 67
4.5. Nivelul geocomplexelor 72
4.6. Nivelul organizării teritoriale 76
4.7. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 82
4.8. Lucrarea de verificare nr.4 84
4.9. Bibliografie minimală 86

Proiectul pentru Învăţământul Rural i


Cuprins

Unitatea de învăţare nr. 5


DIMENSIUNEA SISTEMICĂ A
ÎNVELIŞULUI GEOGRAFIC 87
5.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 87
5.2. Sistemul-formă universală de structurare şi evoluţie
a materiei 87
5.3. Teoria Generală a Sistemelor şi implicaţiile sale în
cunoaşterea ştiinţifică 88
5.4. Sistemica geografică şi conceptul de geosistem 90
5.5. Structura geosistemelor 92
5.6. Relaţiile geosistemice 94
5.7. Funcţionalitatea geosistemelor 96
5.8. Evoluţia geosistemelor 97
5.9. Proprietăţile generale ale geosistemelor 99
5.10. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 105
5.11. Lucrarea de verificare nr. 5 107
5.12. Bibliografie minimală 108

Unitatea de învăţare nr. 6


PROBLEMATICA OBIECTULUI DE STUDIU AL
GEOGRAFIEI UMANE 109
6.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 109
6.2. Ce este geografia umană? 109
6.3. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 111
6.4. Lucrarea de verificare nr. 6 112
6.5. Bibliografie minimală 113

Unitatea de învăţare nr. 7


PRINCIPALELE ABORDĂRI CU SUBSTRAT
FILOSOFIC ŞI
CONCEPTELE GEOGRAFICE DE BAZĂ 114
7.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7 114
7.2. Precursorii din Antichitate şi din Evul Mediu
ai geografiei umane 115
7.3. Determinismul geografic 116
7.4. Efectele structuralismului 120
7.5. Posibilismul geografic 124
7.6. Abordările raţionalist-pozitiviste 127
7.7. Abordarea din perspectivă idealist-percepţionistă 146
7.8. Comentarii şi răspunsuri la textele de autoevaluare 149
7.9. Lucrarea de verificare nr.7 152
7.10. Bibliografie minimală 153

ii Proiectul pentru Învăţământul Rural


Cuprins

Unitatea de învăţare nr. 8


PROCESUL DE FORMARE A ECUMENEI ŞI
EVOLUŢIA UMANIZĂRII 154
8.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 8 154
8.2. Etapa precursorilor 154
8.3. Etapa primelor specii ale genului uman 156
8.4. Etapa paleoantropilor 158
8.5. Etapa neoantropilor 160
8.6. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 164
8.7. Lucrarea de verificare nr. 8 156
8.8. Bibliografie minimală 167

Unitatea de învăţare nr. 9


EFECTELE UMAN-GEOGRAFICE ALE
PARTICULARITĂŢILOR
BIOLOGICE ALE FIINŢEI UMANE 168
9.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 9 168
9.2. Rolul somato-fiziologic al condiţiilor climatice şi efectele
acesteia asupra consistenţei ecumenei 168
9.3. Alimentaţia umană şi problemele geografice ale acestora 174
9.4. Importanţa cunoaşterii patologiei umane pentru explicarea
specificului regional şi al consistenţei ecumenei 180
9.5. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 185
9.6. Lucrarea de verificare nr. 9 187
9.7. Bibliografie minimală 188

Unitatea de învăţare nr. 10


EFECTELE UMAN-GEOGRAFICE ALE ORGANIZĂRII
SOCIAL-ECONOMICE ÎN DIFERITELE ETAPE DE
EVOLUŢIE ALE OMENIRII 189
10.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10 189
10.2. Societatea primitivă şi consecinţele geografice
ale autarhiei 190
10.3. Societatea semiautarhică diferenţiată 192
10.4. Societatea liberală de piaţă 194
10.5. Experienţa unei economii centralizat planificate şi efectele
geografice ale acesteia 198
10.6. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 201
10.7. Lucrarea de verificare nr. 10 203
10.8. Bibliografie minimală 204

Bibliografie 205

Proiectul pentru Învăţământul Rural iii


Introducere

INTRODUCERE

Cursul de Geografie generală este destinat dezvoltării competenţelor profesionale


ale cadrelor didactice care predau disciplinele geografice în învăţământul primar şi
secundar şi a fost elaborat în cadrul Proiectului pentru Învăţământul Rural, implementat de
către Ministerul Educaţiei şi Cercetării din România.
Obiectivul major al cursului de Geografie generală este acela de a oferi cursanţilor
posibilitatea cunoaşterii suporturilor conceptuale de bază utilizate în cunoaşterea
geografică. În literatura de specialitate, fundamentele teoretice sunt abordate, adeseori,
într-o manieră eterogenă, iar în manualele şcolare, în condiţiile abundenţei informaţiei de
tip „enciclopedic”, ocupă un loc marginal. Evident, doar „stăpânirea” sigură şi consecventă
a categoriilor de gândire geografică poate asigura relevarea dimensiunii ştiinţifice reale a
disciplinei. Nevoia de a „susţine”, prin exemple „vii”, incitante, statutul de materie
„atrăgătoare şi îndrăgită”, de care se bucură geografia în şcoală, nu trebuie să lase loc
aproximării sau neglijării unor aspecte cheie, precum obiectul şi scopul cunoaşterii,
legităţile definitorii, caracterul divers şi unitar al proceselor şi fenomenelor, implicaţiile în
sfera socio-economică ş.a.
De aceea, cursul evită, deliberat, suprapunerile cu manualele şcolare insistând, în
schimb, asupra reperelor logice necesare interpretării ştiinţifice a informaţiei geografice,
independent de provenienţa ei diversă.
Cursul este structurat în zece unităţi de învăţare. Prima sa parte (unităţile 1-5),
preponderent de factură fizico-geografică (pe considerentul că, cel puţin în etapele iniţiale
de evoluţie teritorială, factorii naturali au rol semnificativ în structurarea fenomenelor socio-
economice), vizează două aspecte principale: obiectul şi definirea geografiei ca ştiinţă,
respectiv, precizarea categoriilor şi legităţilor definitorii (peisaj, regiune, geosistem ş.a.). În
partea doua a cursului (unităţile 5-10), ponderea majoră o deţin aspectele de geografie
umană: interpretarea relaţiilor om-natură, “umanizarea” învelişului geografic, efectele
organizării socio-economice în diferitele etape evolutive ale omenirii ş.a. O preocupare
constant urmărită, pe parcursul fiecărei unităţi de învăţare în parte, a fost interpretarea
aspectelor amintite de pe poziţiile geografiei ca ştiinţă unitară, punându-se accentul pe
caracterul profund integrat şi inseparabil al relaţiilor dintre natură, om şi societate
.Fiecare unitate de învăţare include, între 2-4 teste de autoevaluare care facilitează
însuşirea ideilor esenţiale conţinute de fiecare subsecţiune în parte. Pentru evaluarea
nivelului de cunoştinţe şi a abilităţilor de interpretare şi comunicare a problemelor cursanţii
trebuie ca, după parcurgerea fiecărei unităţi de învăţare, să elaboreze o lucrare de
verificare. Răspunsurile şi comentariile la întrebările din testele de autoevaluare, precum şi
problematica lucrării de verificare se găsesc la finele fiecărei unităţi de învăţare.
Răspunsurile la întrebările prevăzute în lucrarea de verificare vor fi transmise prin
poştă tutorelui, până la data limită prevăzută, în vederea corectării şi evaluării.
Vor fi precizate, pe prima pagină a lucrării, următoarele informaţii: titulatura cursului
(Geografia generală, în cazul de faţă), numărul lucrării ce face obiectul verificării, numele
şi prenumele (menţionate pe fiecare pagină) precum şi adresa cursantului (inclusiv cea de
poştă electronică, dacă este cazul). Menţionaţi, totodată, specializarea universitară
absolvită, anul absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească, pe cât posibil, o
jumătate de pagină.
Evaluarea răspunsurilor solicitate prin lucrările de verificare se va face conform
sistemului de notare de la 1 (unu) la 10 (zece) puncte (1 punct fiind acordat din oficiu). În

iv Proiectul pentru Învăţământul Rural


Introducere

structura fiecărei lucrări de verificare se precizează punctajul individualizat acordat pentru


fiecare răspuns în parte.
Evaluarea cursantului va consta, pe de o parte, din rezultatele obţinute la lucrările
de verificare (40%), iar pe de altă parte din evaluarea finală, care va consta în examen
scris (60%).
Recomandăm cursanţilor atât valorificarea informaţiilor existente în bibliografie şi
manualele şcolare, în sensul interpretării lor în spiritul recomandărilor acestui curs (implicit
pe calea analizei critice), cât şi raportarea la fluxul de informaţii furnizat de mijloacele
mass-media respectiv la cel dobândit, prin experienţă proprie, prin contact nemijlocit cu
realitatea geografică regională şi locală.

Proiectul pentru Învăţământul Rural v


Problematica obiectului de studiu al geografiei

Unitatea de învăţare Nr. 1

PROBLEMATICA OBIECTULUI DE STUDIU AL GEOGRAFIEI

Cuprins Pagina

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1 1


1.2. Definirea geografiei ca ştiinţă 1
1.3. Concepţii privind obiectul de studiu al geografiei 4
1.4. Obiectul şi scopul geografiei reflectate în definiţii de referinţă 12
1.5. Concluzii privind obiectul de studiu al geografiei 15
1.6. Structura epistemologică a geografiei 21
1.7. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 27
1.8. Lucrarea de verificare nr.1 30
1.9. Bibliografie minimală 31

1.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 1

Studiul acestui capitol permite:

9 cunoaşterea criteriilor care fundamentează un domeniu ştiinţific;


9 înţelegerea dificultăţilor obiectiv existente în procesul definirii geografiei
ca ştiinţă, a diversităţii opiniilor pe această temă şi evaluarea implicaţiilor
ce decurg de aici;
9 cunoaşterea principalelor tradiţii conceptuale ale geografiei reflectate;
9 analiza comparativă a definiţiilor de referinţă privind obiectul şi
scopulgeografiei;
9 formarea unui punct de vedere obiectiv cu privire la aceste aspecte;
9 înţelegerea specificităţii conceptuale a şcolilor geografice de tradiţie;
9 cunoaşterea contribuţiilor teoretice de referinţă aparţinând geografilor
românii.

1.2. Definirea geografiei ca ştiinţă

1.2.1. Cerinţe ale definirii ştiinţei geografice.


Geografia este un domeniu consacrat al cunoaşterii, încă din
antichitate, care s-a impus, în “constelaţia” ştiinţelor propriu-zise, în
perioada timpurie a epocii moderne (pe la jumătatea sec. al XIX-lea).
Orice ştiinţă Ca oricare altă ştiinţă şi geografia trebuie să răspundă unor exigenţe
se întemeiază teoretice menite să-i asigure un statut ştiinţific cert, legitim şi unanim
pe aceleaşi recunoscut. În acest scop este necesar ca ştiinţa geografică să
baze teoretice formuleze propriile puncte de vedere cu privire la următoarele
aspecte:
precizarea obiectului de studiu (cu respectarea condiţiei de
nesuprapunere peste obiectele/preocupările altor ştiinţe);

Proiectul pentru Învăţământul Rural 1


Problematica obiectului de studiu al geografiei

- definirea domeniului ştiinţific, prin relaţionarea obiectului cu


scopul cunoaşterii, implicit elaborarea unui enunţ concis şi relevant
în această privinţă (definiţia ştiinţei);
- edificarea, unui sistem propriu de reprezentări ştiinţifice
(noţiuni, categorii, legi, teorii), consecvent utilizat, compatibil cu
sistemul general al ştiinţei şi perfecţionat pe măsura progresului
cunoaşterii;
- formularea unui punct de vedere propriu în privinţa modului de
cercetare a problemelor studiate;

Vechimea geografiei ar sugera, la prima vedere, existenţa unui


consens larg cu privire la satisfacerea criteriilor de mai sus. Însă,
urmărind felul în care aceste repere fundamentale sunt precizate în
lucrările geografice de referinţă, mai vechi şi mai noi deopotrivă, vom
constata marea diversitate a punctelor de vedere privitoare la
Aceleaşi obiectul, scopul şi identitatea Geografiei ca ştiinţă. Pretenţia la
fundamente… autoritate, dorinţa de originalitate sau alte motivaţii, au făcut ca
“construcţii” raţionamentele şi enunţurile formulate cu privire la preocupările
diferite geografiei şi conceptele sale de bază să difere sensibil, nu numai în
funcţie de loc (ţară, “şcoală” geografică), perioadă istorică ci, uneori,
chiar şi de la un autor, la altul. Acest fapt a făcut ca asupra statutului
ştiinţific al geografiei să planeze, într-o oarecare măsură, ambiguităţi
şi contradicţii ce au condus, uneori, la perceperea neadecvată a
domeniului de către lumea ştiinţifică şi publicul mai larg.

Pe lângă motivaţiile subiective, menţionate anterior, la această


Definirea situaţie contribuie şi cauze de natură obiectivă precum:
geografiei- - complexitatea structurală şi fenomenologică a realităţii
o sarcină, geografice;
obiectiv, - modificarea în timp a concepţiilor definitorii de ordin filosofic,
dificilă ştiinţific, politic şi ideologic ce au influenţat evoluţia gândirii
geografice;
- mutaţiile de ordin social, economic, cultural, tehnologic etc.;
- redefinirea permanentă a comenzii sociale adresate ştiinţei
(geografice).

Confruntarea cu aceste realităţi şi inerentele schimbări, fireşti în


Reţine! dinamica de ansamblu a societăţii, au îngreunat intuirea şi definirea
“liniilor de forţă” ale cunoaşterii geografice, au condus mereu la
reveniri, redefiniri, “clarificări”, delimitări şi inevitabil, la complicarea
nelucrativă a multor probleme.

1.2.2. Ipostaze ale perceperii Geografiei ca ştiinţă.

Perpetua redefinire şi inconsecvenţele de ordin individual au făcut ca


O “etichetă”
Geografia să fie, frecvent, percepută neadecvat atât de către
explicabilă,
specialiştii din alte domenii, cât şi de către opinia publică. Dificultatea
dar incorectă
de a recepta un mesaj concludent şi consecvent din partea
geografilor, determină specialiştii, aparţinând altor domenii, să
considere Geografia drept un mixtum compositum de fragmente

2 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

preluate din alte ştiinţe, articulate într-o construcţie impunătoare, dar


şubredă, şi să fie reticenţi faţă de utilitatea sa practică.
Opinia publică percepe şi ea, frecvent, Geografia într-o manieră
unilaterală şi superficială. Accepţia frecventă este aceea de domeniu
enciclopedic, susceptibil să asigure, aparent desigur, o “solidă” cultură
generală, asociată, de unii, cu necesitatea de a memora nenumărate
Ştiinţa se află informaţii referitoare la realităţi naturale, sociale, culturale etc. (munţi,
“dincolo” de ape, capitale, producţii etc.) sau să satisfacă un “hobby”, datorită
seducătoarele valenţelor sale de a satisface curiozitatea cu privire la diverse
superlative “superlative geografice” ale Terrei. O explicaţie a acestui fapt este şi
geografice şi accentul deosebit pus, de către geografia didactică, pe cunoaşterea
pasiunile extensivă (enciclopedică) în condiţiile subevaluării sau ignorării
trecătoare cunoaşterii intensive (bazată pe generalizarea informaţiilor în forme
esenţializate: noţiuni, legi, teorii etc.). Desigur, informaţia geografică
de tip enciclopedic posedă valoare utilă dar, neîndoielnic, vremea
descriptivismului a “apus” în ştiinţă şi geografia a trebuit să
“reacţioneze” la acest fapt.

Chiar şi geografii înşişi, sunt adeseori divizaţi de opiniile diferite


asupra structurii domeniului sau cu privire la delimitarea şi
Reţine! apartenenţa diferitelor ramuri şi discipline etc. De aici rezultă şi
tendinţele centrifuge spre alte domenii ştiinţifice (geomorfologia spre
geologie, climatologia spre fizică, geodemografia şi geografia socială
spre sociologie etc.).

1.2.3. Necesităţi de ordin teoretic


Diversitatea de interpretări, percepţii şi preferinţe ridică, inerent,
problema stabilirii unui punct de vedere fundamentat asupra
obiectului, structurii şi statutului geografiei, în concordanţă cu
realităţile domeniului precum şi cu cerinţele şi tendinţele actuale din
Perpetua
ştiinţă, în general. Într-un asemenea demers clarificator, un rol
nevoie de
deosebit revine disciplinelor geografice care integrează faptele
clarificare şi
naturale cu cele sociale în studii de sinteză cu grad ridicat de
căile sale
generalizare. Acestea sunt, cu precădere, Geografia generală şi
Teoria Geografiei.

Problemele care trebuie evaluate şi interpretate sunt în principal


următoarele:

- relevarea marilor idei ştiinţifice care au jalonat istoria


Geografiei şi evaluarea critică a acestora (istoriografia
gândirii geografice);
- stabilirea raporturilor dintre categoriile de fenomene
geografice şi enunţarea legilor care le exprimă;
- descoperirea de noi concepte, legi şi teorii;
- elaborarea teoriei structurale unificatoare a domeniului,
indispensabilă verificării compatibilităţilor dintre obiect-
concepte-metode-scopuri;
În capitolul următor vom prezenta sintetic aspectele amintite.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 3


Problematica obiectului de studiu al geografiei

Test de autoevaluare
1. Studiul acestui capitol a vizat cunoaşterea exigenţelor ce conferă
legitimitate unei ştiinţe şi care este situaţia geografiei în această privinţă.

a. Arătaţi ce implicaţii are marea diversitate de puncte de vedere


existente cu privire la obiectul geografiei.

b. De ce este incorectă acuzaţia de “conglomerat” (mixtum


compositum) ştiinţific şi care este originea ei?

c. Cum se explică declinul enciclopedismului (descriptivismului) în


geografie?

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul


acestei unităţi de învăţare.

1. 3. Concepţii privind obiectul de studiu al geografiei

Uneori, incursiunile destinate rememorării şi evaluării critice a ideilor


ştiinţifice majore acumulate în istoria ştiinţei sunt considerate
demersuri perimate, nefertile, întrucât ar opera cu informaţii “uzate”
Utilitatea
care au fost deja valorificate sau clasate de către sistemul ştiinţific.
recursului la
Presupunerea este falsă întrucât se ignoră atât proprietatea de
“istorie”
continuitate, de filiaţie a ideilor şi de dezvoltare arhitecturală a
procesului ştiinţific, cât şi valenţele “discrete” ale unor idei ştiinţifice
mai vechi care, la un moment dat, pot etala semnificaţii inedite,
nebănuite anterior.

4 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

W. Pattison (1964) distingea patru “tradiţii” majore, afirmate în


Geografie încă din antichitate şi cultivate alternativ în diferite ipostaze
Patru concepte de-a lungul timpului. Ele sunt următoarele: tradiţia ştiinţei
definitorii: Pământului, începută de Aristotel Stagiritul (384-322 î.Hr.), prin
Pământul, observaţiile sale astronomice şi îndeosebi prin studierea proceselor
omul şi natura, atmosferice şi hidrice; tradiţia om-natură (environmentală) ale cărei
regiunea şi baze le-a pus părintele medicinei, Hipocrate (460-377 î.Hr.), care
spaţiul argumenta menirea geografiei de a studia felul în care factorii naturali
geografic locali influenţează temperamentul şi caracterul oamenilor; tradiţia
areală, iniţiată de Strabo (63 î.Hr.-25 d.Hr.), considerat, datorită
descrierii unor regiuni, ca fiind părintele geografiei; tradiţia spaţială,
deschisă de Ptolemeu (100-178 d.Hr.) prin perfecţionarea proiecţiilor
cartografice. Aceste forme de abordare s-au ramificat, au înregistrat
metamorfoze, chiar sublimări sau reveniri spectaculoase: Prin urmare,
orice model, inclusiv cel de mai sus, este extrem de selectiv, idealizat
şi perfectibil. L-am reţinut însă, ca suport (modificat) de abordare, în
special datorită calităţilor didactice (simplitate şi elocvenţă).

Urmărind retrospectiv ideile majore ale gândirii geografice moderne şi


analizând tendinţele mai recente pot fi diferenţiate următoarele tradiţii
(concepţii) de referinţă:

1.3.1. Tradiţia studierii Pământului (ca întreg)


Consacrarea acestei vechi tradiţii ca ştiinţă modernă se datorează
“părinţilor fondatori” ai geografiei moderne, Al. von Humboldt (1769-
1859) şi K. Ritter (1779-1859). Prin contribuţiile lor ştiinţifice s-a
constituit geografia catalogată drept “clasică”, la a cărei edificare au
Geografia- contribuit ulterior şi alţi savanţi de seamă (la începuturi, de diferite
ştiinţa formaţii: istorici, geologi, botanişti etc.), germani (O. Peschel, Fr.
Pământului ca Ratzel, F. von Richthoffen, A. Penck ş.a.), francezi (E. Reclus, Paul
Întreg Vidal de la Blache, Emm. de Martonne ş.a.), englezi (H. J. Mackinder,
J. Chisholm ş.a.), americani (W. M. Davis, Helene Semple ş.a.) ruşi
(V. V. Dokuceaev, I. P. Brounov ş.a.) etc. şi discipoli ai acestora, între
care s-au distins S. Mehedinţi, întemeietorul geografiei moderne
româneşti (discipol al lui Fr. Ratzel) şi continuatorii săi, G. Vâlsan şi C.
Brătescu (discipoli ai lui A. Penck).

Adversari critici ai geografiei descriptive promovată de predecesori, ei


şi-au circumscris activitatea într-un proces conştient de edificare a
Primatul unui nou domeniu ştiinţific, comparabil, prin importanţa preocupărilor
legilor şi spiritul minuţios analitic, cu cele recunoscute anterior. Aplicarea
ştiinţifice legii cauzalităţii era considerată cerinţa esenţială a discursului ştiinţific,
iar Humboldt a ridicat explicaţia cauzală a faptelor la rang de principiu
metodologic fundamental în geografie.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 5


Problematica obiectului de studiu al geografiei

Un alt aspect, definitoriu al abordării clasice, era convingerea că nu


există diferenţieri conceptuale majore între ştiinţele fizice şi cele
Geografia sociale. Prin urmare, geografia s-a dezvoltat la începuturi ca ştiinţă
unică şi unică având un spectru larg de investigaţie. Sub titulatura frecventă
concepţia de Geografie fizică, ea studiază forme şi procese naturale, fosile,
“organicistă” plante, animale, viaţa
umană, urmărind coexistenţa lor, modul de dispunere areală (im
Raume,
la Humboldt) conform relaţiilor mutuale şi cu toate celelalte fenomene,
împreună cu care, formează un întreg natural. Ideea organicistă, de
armonie, coordonare, coerenţă, interdependenţă a părţilor în cadrul
“întregului” devenise o veritabilă metaforă, indispensabila explicaţiei
cauzale.

Continuatorii lui Humboldt şi Ritter, (sfârşitul sec. XIX-primele decenii


ale sec. XX) s-au confruntat cu două dileme majore:

I. Dilema referitoare la posibilităţile de adaptare ale geografiei la


schimbările impuse de procesul accelerat de specializare ştiinţifică,
survenit la începutul secolului trecut. În urma acestuia, s-au afirmat
“Criza” post- numeroase discipline (meteorologie, hidrologie, geomorfologie,
specializare şi pedologie, antropogeografie etc.) a căror existenţă punea la îndoială
soluţiile ei “rostul” unei geografii a întregului Pământ, ale cărui elemente
componente erau oricum studiate (mai detaliat) de noile ştiinţe. De
aici, au rezultat “reajustări” precum: restrângerea ariei de
investigaţie (de exemplu, limitarea la studiul “suprafeţei” Pământului);
postularea originalităţii metodologice, în condiţiile presupusei
absenţe unui obiect propriu (argument evident depăşit în prezent);
“inventarea” de noi obiecte de studiu ce nu fuseseră încă
revendicate de către “”(de ex. relaţiile dintre geosfere, mediul
geografic, relaţiile om-natură ş.a.).
Alternative
cauzale: II. Dilema privitoare la modul în care trebuie aplicat principiul
naturalism, cauzalităţii în studiul relaţiilor om-natură, dilemă sugerată de
posibilism şi întrebarea: care este factorul determinant în respectivul binom?.
voluntarism În funcţie de răspunsul adoptat (fie natura, fie omul/societatea, fie
ambele-dar cu moderaţie), s-au conturat trei alternative principale:
determinismul geografic (naturalism fatalism) ce postulează rolul
decisiv al condiţiilor fizico-geografice asupra factorului uman,
posibilismul, expresie a determinismului moderat şi voluntarismul
(determinismul social), ce cultivă într-o formă excesivă libertatea
omului în raport cu mediul geografic a cărui problematică este fie
ignorată, fie total aservită intereselor umane.

Diferenţierea În strânsă legătură cu ambele “provocări”, au apărut şi autodelimitările


cunoaşterii de pe ramuri: geografia tradiţională “unică”, se cataloga tot mai mult drept
“ramură” “fizică”, iar în 1922, L. Febvre lansa ideea “dualismului” geografic care
s-a impus. îndeosebi după al doilea război mondial, mai ales în
geografia franceză, sovietică şi implicit, prin constrângere ideologică,
în cea a ţărilor fostului spaţiu totalitar controlat de Moscova.

6 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

Această separare a demersului geografic în două planuri paralele, de


sine stătătoare (fizic, respectiv socio-economic), a generat o ruptură
profundă în gândirea geografică, a frânat considerabil progresul
ştiinţei, iar efectele sale se resimt şi în prezent. S-a insistat pe aceste
aspecte întrucât tocmai mutaţiile, consemnate în cunoaşterea
ştiinţifică de la începutul secolului XX, au condus la diferenţierea
principalelor forme de abordare ce definesc, în linii mari, structura
epistemologică a geografiei moderne: abordarea fizico-geografică,
umană, regională şi environmentală ş.a.

1.3.2. Tradiţia geografiei fizice

S-a impus îndeosebi datorită progreselor considerabile realizate de


ştiinţele înrudite (geologie, geofizică, ecologie ş.a.) reflectate şi în
avântul unor discipline geografice (geomorfologie, pedologie,
climatologie, biogeografie etc.). Concomitent, s-au perpetuat ideile
organiciste structurate în vaste lucrări de sinteză ce cultivau, sub
Învelişul
diverse denumiri, concepţia învelişului geografic. Dominanta fizică
geografic-
a abordării rezultă din faptul că omul, deşi nu este total exclus, este
obiect de
tratat drept component al biosferei, având statut identic cu oricare
studiu al
altul. Accentul se punea pe stabilirea legăturilor dintre componenţi
geografiei
(geosfere), a legilor ce guvernează procesele şi fenomenele din
fizice
învelişul geografic; în schimb, relaţiile om-natură prezentau un interes
marginal. Concepţia despre învelişul geografic, când ignorată când
reluată şi revizuită, sub diferite denumiri, posedă numeroase valenţe
utile din perspectiva sistematizării cunoaşterii geografice. La acest
aspect ne vom referi ulterior

1.3.3. Tradiţia Geografiei umane

Datează din antichitate (Hipocrate), a fost reînnodată tot de către


“părinţii fondatori” ai geografiei moderne, Humboldt şi Ritter, care au
pus bazele disciplinei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Aportul lui Fr. Ratzel (continuatorul lui Ritter) la emanciparea
Repunerea Geografiei umane de sub cupola atotcuprinzătoare a geografiei
omului în (fizice) sistematice a fost considerabil. Scopul declarat al lui Ratzel a
“drepturi” fost ca, prin cele două volume ale lucrării Antropogeografia (1882,
1891), să pună studiul Geografiei umane pe baze ştiinţifice. Din
păcate, generalizarea legităţilor biologice pe palierul antropic şi
idealizările reducţioniste nu au putut fi îndeajuns argumentate.
Deducţiile speculative neverosimile sau interpretările extreme, de
sorginte ideologică, practicate către de unii dintre continuatorii săi, au
compromis această direcţie şi au făcut loc unei mari diversităţi de
abordări: posibilismul, pozitivismul, radicalismul, behaviorismul,
contextualismul cultural ş.a. (vezi unitatea de învăţare nr.7).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 7


Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.3.4. Curentul sociologic


Nu constituie (încă) o “tradiţie” întrucât s-a conturat relativ recent
Noua (după 1970), mai ales în geografia occidentală, dar pătrunde viguros,
perspectivă printr-un registru conceptual extrem de divers, în sfera abordărilor
sociologică umane, regionale şi spaţiale, deopotrivă. Filonul conceptual se află în
şi limitele ei scrierile sociologice postmoderniste (de ex. cele ale lui D. Bell, J.
Baudrillard, M. Foucault, D. Harvey ş.a.) şi îndeosebi în ideile care
radicalizează accepţiile despre spaţiu, precum: “producţia socială a
spaţiului” (H. Lefebvre, 1974) sau “spaţiul e societate” (A. Giddens,
1984). Modul în care sunt transpuse aceste idei în problematica
geografiei este contradictoriu şi discutabil. Desigur, nu se poate
contesta ideea de “spaţiu construit social” (care este un fapt
indiscutabil) dar, a limita spaţiul geografic exclusiv la ipostazele
sociale, conduce la reducţionism, nefast, asemenea dualismul
geografic.

1.3.5. Tradiţia environmentală

Rădăcinile sale (moderne) se află tot în antropogeografia ratzeliană


unde, sub influenţa evoluţionismului biologic şi a “organicismului”, se
cultiva ideea rolului decisiv pe care îl deţin factorii fizico-geografici în
impunerea caracteristicilor oamenilor şi ale vieţii sociale. Discipolii lui
Ratzel, adepţi ai determinismului natural (de ex. Hellen Semple, 1930)
au promovat environmentalismul. Acesta pune accent pe
Relaţiile determinările factorilor naturali, în special climatici, asupra omului şi
Om-natură activităţilor sale. Judecăţile primitive speculative (precum, “oamenii din
regiunile cu climă caldă sunt leneşi”… sau “schimbările frecvente ale
presiunii atmosferice fac ca oamenii din zona temperată să
fie…inteligenţi” ş.a.) au compromis intenţiile de a pune acest curent
pe baze ştiinţifice. În ultimele decenii, s-a impus relaţia inversă, ce
vizează cunoaşterea determinărilor induse de om în mediul
înconjurător, în special de pe poziţii ecocentriste (preocupate de
protecţia mediului şi păstrarea capacităţii sale de susţinere a
societăţii, de alternativele conservare/valorificare) ş.a., abordate în
manieră multidisciplinară, îndeosebi, de către Ştiinţa mediului.

1.3.6. Tradiţia Geografiei regionale

Regiunea Punctul de vedere regional a pornit de la premisa că faptele fizice şi


geografică-un umane, deopotrivă, relaţionează inseparabil într-un context
nou “obiect” teritorial dat astfel încât, influenţele exercitate de către natură asupra
de studiu? societăţii nu sunt, principial, diferite de cele pe care omul le transmite
naturii. Această ipostază, a determinismului moderat în privinţa
relaţiilor om-natură, a fost promovată de “părintele” Geografiei
regionale, Paul Vidal de la Blache (1845-1918), care a rezumat-o în
celebra sintagmă “natura propune şi omul dispune” Felul în care omul
decide să valorifice “zestrea” naturală existentă, se reflectă într-un
“mod de viaţă” specific, constituit în timp, prin contopirea în teritoriu

8 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

a factorilor naturali, istorici, sociali, economici şi culturali. Expresia sa


materială este “regiunea geografică”, ce se va impune, tot mai mult,
ca obiect de studiu al ştiinţei geografice. Mai târziu, contribuţiile
geografilor germani şi americani (îndeosebi F. von Richthoffen, A.
Hettner, R. Hartshorne) vor conduce la o altă formulă, foarte populară,
cu privire la scopul geografiei regionale şi anume: “studiul
diferenţierii areale ale caracteristicilor locale”. După 1950,
disciplina a stagnat datorită contestărilor survenite în contextul
efervescenţei abordării spaţiale, care practic i s-a substituit. Începând
cu deceniul nouă, asistăm la relansarea Geografiei regionale în
contextul actualizării unor probleme complexe precum, teritorialitatea
şi identitatea socio-culturală, dezvoltarea regională, amenajarea
teritorială ş.a., la care, “tradiţia spaţială”, în pofida arogării pretenţiei
de “adevărata geografie”, nu a furnizat răspunsuri convingătoare.

1.3.7. Tradiţia spaţială.


Iniţial, aceasta s-a impus prin elaborările cartografice dar, începând cu
sfârşitul sec. XIX, apariţia unor modele de distribuţie spaţială a
caracteristicilor vieţii economice (precum cele elaborate de J. H.
Thünen,
A. Weber, W. Christaller, A. Lösch ş.a.; vezi unitatea de învăţare nr.7)
au atras atenţia asupra aspectelor formale ale spaţiului. După anii `50,
modelele de analiză locaţională, referitoare la interacţiunile dintre
atributele spaţiale precum poziţia, localizarea, distanţa, conectivitatea,
conexiunea, ierarhizarea etc. (W. Isard, F. K. Schaefer, W. Bunge, P.
Haggett, L. E. Ullman ş.a.), cele de difuziune spaţială (T.
“Redescoperire Hägerstrand), puternic formalizate, păreau să fie “cheia” modernizării
a” valenţelor discursului geografic clasic, descriptiv. Noua perspectivă cataloga
spaţiului “spaţiul” drept concept organizatoric fundamental al geografiei, ea
însăşi fiind adeseori etichetată drept “ştiinţă spaţială”. Ulterior,
stingerea euforiei privind omnivalenţa şi caracterul esenţial al
abordării spaţiale a fost benefică pentru repoziţionarea acestui curent
în calitate de demers metodologic fundamental utilizabil,
deopotrivă, în Geografia fizică, umană şi regională. Un rol important,
în acest sens, l-au avut apariţia accepţiilor subiective despre spaţiu
(spaţiu “perceput”, spaţiu “trăit” ş.a.), abstractizarea relaţiilor spaţiale
prin modele choremice (R. Brunet, 1990), analiza sistemică a relaţiilor
spaţiale (R. Bennet, R. Chorley, 1978; R.J. Huggett, 1980; I. Ianoş,
2000, în geografia românească) ş.a.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 9


Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.3.8. Tradiţia sistemică


Ultima
“revoluţie” S-a impus în geografie, îndeosebi după 1970, în contextul adoptării
teoretică: Teoriei generale a sistemelor de către numeroase ştiinţe (vezi
geosistemul unitatea nr. 5). Iniţial, datorită aparentei simplităţi a conceptului de
obiect, “sistem”, se credea că noua teorie poate soluţiona facil toate
concept şi dificultăţile de ordin teoretic. Drept urmare, s-a produs o veritabilă
metodă “infuzie” de geosisteme, cu toate derivatele lingvistice posibile, care
de multe ori dublau, chiar cu sensuri diferite, noţiunile clasice deja
consacrate (de ex. geocomplex/geosistem, geosferă/geosistem etc.).
Acest fapt a condus la numeroase ambiguităţi şi inconsecvenţe în
utilizarea conceptelor. Cele mai multe au decurs, fie din utilizarea în
sens restrâns a noţiunii (atribuită unor situaţii particulare), fie datorită
ambiguităţii în ceea ce priveşte distincţia dintre fenomenele geografice
(versanţi, bazine hidrografice, oraşe, unităţi teritoriale etc.) şi aceleaşi
realităţi “modelizate”, ca geosisteme, prin interpretare selectivă,
generalizată şi idealizată a structurii şi relaţiilor existente în mod real.
În primul caz, operăm cu obiecte şi fenomene reale, concrete, în al
doilea, cu reprezentări (modele, metode) ale acestora: geosistemul
versant, geosistemul fluvial, (geo)sistemul urban, (geo)sistemul
teritorial etc.

În concluzie, în cunoaşterea geografică s-au afirmat o serie de


concepţii dominante, unele devenind veritabile “paradigme” ce
ghidează gândirea. Este important să subliniem faptul că ele se
Reţine! manifestă (aproape fără excepţie) concomitent; doar ponderea
fiecăreia şi formele sale specifice, diferă în funcţie de timp (etapă
istorică), loc (ţară, şcoală geografică), de scopul cercetării şi chiar
de personalitatea autorului. Cunoaşterea acestor aspecte este
necesară în vederea înţelegerii numeroaselor ipostaze în care a fost
definită geografia ca ştiinţă., precum şi la stabilirea unui punct de
vedere obiectiv, argumentat, în concordanţă cu stadiul actual al
cunoaşterii.

10 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

Test de autoevaluare

2.Studierea subcapitolului precedent v-a oferit o privire sintetică


asupra evoluţiei ideilor majore referitoare la preocupările geografiei.
Cum vă explicaţi numeroasele şi substanţialele schimbări de
problematică din geografie?

Ce reprezintă “dualismul” geografic?

Explicaţi şi exemplificaţi noţiunea de “paradigmă””

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la


sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 11


Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.4. Obiectul şi scopul geografiei reflectate în definiţii de referinţă


Din subcapitolul anterior, deducem cu uşurinţă că, în contextul
fiecărei “tradiţii”, sau concepţii dominante, definiţia geografiei ca
ştiinţă a înregistrat formulări dintre cele mai diferite. Constantă
a fost doar preocuparea de a răspunde cât mai elocvent la două
probleme: în ce constă obiectul studiat (?) şi respectiv,
Definiţii diferite precizarea sarcinilor ce revin ştiinţei în raport respectivul
de la o perioadă obiect (scopul). Spre exemplificare, vom prezenta o selecţie de
la alta, de la un definiţii de referinţă, consemnate în istoria gândirii geografice, care
autor, la altul reflectă fidel apartenenţa la anumite sisteme de gândire şi spiritul
dominant al cunoaşterii într-un anumit context naţional, istoric,
cultural, ştiinţific etc.

1. Al. von Humboldt, 1855: “Principala problemă a Geografiei


Fizice este de a determina formarea categoriilor de fenomene,
legile care guvernează relaţiile dintre acestea, legăturile eterne
care înlănţuie fenomenele vieţii cu cele ale naturii neanimate.”
2. F. von Richthoffen, 1883: “Geografia este ştiinţa despre faţa
Concepţia Pământului şi despre lucrurile şi fenomenele ce stau în legătură
organicistă a cauzală cu ea”.
Pământului ca 3. S. Mehedinţi, 1901: “Geografia este ştiinţa Pământului
întreg (holistă) considerat în relaţia reciprocă a maselor celor patru învelişuri
atât din punct de vedere static (al distribuirii în spaţiu) cât şi din
punct de vedere dinamic (al transformării în timp)”.

4. Paul Vidal de la Blache, 1902: “Geografia este ştiinţa locurilor,


preocupată de calităţile şi potenţialităţile ţărilor. Caracterul
particular al unei ţări este exprimat de totalitatea trăsăturilor
sale, de diversitatea socială asociată cu diversitatea locurilor”.
Cunoaşterea sa presupune “înţelegerea felului în care faptele
Concepţia geografice se imprimă asupra vieţii sociale”.
regională 5. A. Hettner, 1921: “Geografia este ştiinţa corologică a
Pământului sau ştiinţa arealelor şi locurilor terestre în termenii
deosebirilor locale şi a relaţiilor lor spaţiale”
6. Richard Hartshorne, 1959: “Geografia este disciplina ce caută
descrierea şi interpretarea caracterului variabil, de la un loc la
altul, al Pământului ca lume a omului.”

Concepţia 7. Max Sorre, 1947 “Geografia este o disciplină a spaţiilor


umanista terestre. Prima problemă a Geografiei umane este elucidarea
raporturilor dintre om şi mediu. Geografia umană este acea
parte a Geografiei generale care tratează oamenii şi toate
activităţile lor din perspectiva repartiţiei acestora…descrierea
ştiinţifică a peisajelor umane şi distribuţia acestora pe glob”.

Concepţia 8. Kalesnik S. V., 1959: “Geografia fizică studiază învelişul


„naturalistă” landşaftic prin prisma componenţei materiale, caracteristicilor,
(fiz.-geogr.) ritmului, sensului dezvoltării acestui înveliş, a diferenţierii
structurii în decursul dezvoltării”.

12 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

Concepţia 9. J. Tricart, 1972: “Geografia fizică “trebuie să dea o vedere de


environmentală ansamblu asupra mediului fizic şi să pună în evidenţă maniera
în care manifestările vieţii se inserează în acesta şi îi imprimă
principalele sale caracteristici”

Curentul 10. I. Donisă, 1977: “geografia este ştiinţa (sistemul de ştiinţe)


sociologic care studiază sociogeosistemul ca formaţiune complexă,
căutând să-i stabilească componenţa, structura, fizionomia şi
funcţionalitatea lui, legile care guvernează legăturile dintre
părţile componente, evoluţia părţilor şi a întregului sistem,
precum şi diferenţierea lor spaţială”.

Concepţia 11. R. Brunet, R. Ferras, H. Thery, 1992: “Una dintre ştiinţele


sistemică fenomenelor societăţii, Geografia are drept obiect cunoaşterea
activităţii umane de producere şi organizare a spaţiului”.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 13


Problematica obiectului de studiu al geografiei

Test de autoevaluare
3. Subcapitolul precedent vă permite sesizarea mult mai exactă
a preocupărilor geografiei consfinţite prin definiţii
existente în lucrări de referinţă. Pentru a aprofunda problema
urmăriţi:
a. Analiza comparativă a definiţiilor şi identificarea conceptelor
cheie;

b. Precizarea diferenţelor majore dintre “obiectele” de


studiu vizate prin definiţii;

c. Precizarea “scopurilor” sesizate în respectivele definiţii;

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la


sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

14 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.5. Concluzii privind obiectul de studiu al geografiei

1.5.1. Mai multe obiecte, nici unul sau unul anume… ?!


Oricine se va “confrunta” cu noianul de definiţii ale geografiei îşi va
pune, pe bună dreptate, măcar două întrebări: 1. Totuşi, care este
obiectul de studiu, dintre atâtea variante (?!): planeta, geosferele,
În “căutarea” suprafaţa Pământului, mediul geografic, regiunile, locurile sau alte
unui obiect areale ale feţei Pământului, componente fizice, biotice, omul, legile
propriu de sau relaţiile dintre toate acestea, proprietăţile (structura, dinamica,
studiu atributele spaţiale etc., toate laolaltă, doar unele, care anume, în ce
condiţii, altele (?) etc; 2. Opţiunea existentă (exprimată) cu privire la
obiect este, într-adevăr, cea validă sau, mai bine zis, putem opta,
argumentat, pentru o anumită accepţie (definiţie)?.

În legătură cu prima întrebare: toate aspectele amintite reprezintă,


fără discuţie, problematici studiate ale geografiei, dar dificultatea
derivă din faptul că, multe dintre ele, nu sunt studiate numai de către
Geografie. Pământul, ca planetă, este studiat şi de către astronomie,
Geografia
geologie, geodezie etc., omul şi procesele sociale, de către
presupune
antropologie, sociologie ş.a., legile ce definesc majoritatea proceselor
strânsa
şi fenomenelor geografice, de către fizică, chimie ş.a. Există însă
legătură dintre
deosebiri majore în ceea ce priveşte modul de abordare. Multe dintre
analiză şi
ştiinţele care studiază realitatea terestră sunt ştiinţe sistematice. Ele
sinteză
“decupează”, din realitate, secţiuni relativ omogene precum: elemente
chimice, substanţe, energii, categorii de obiecte şi fiinţe (roci, plante),
interacţiuni (relaţii sociale, procese psihice, activităţi economice etc.)
pe care le studiază analitic (minuţios) şi mai ales, de sine stătător.

În geografie, cunoaşterea nu se poate limita la analiză.


Cunoştinţele, obţinute prin analize sectoriale (pe componenţi) trebuie
corelate, integrate în raţionamente şi reprezentări care să respecte
(pe cât posibil) similitudinea şi complexitatea asocierilor existente în
mod real între componenţii. Metoda ce permite “reasamblarea”
Sinteza-forma teoretică a realului se numeşte sinteză, iar principiul care stă la baza
esenţială de sa este cel al integrării. Prin integrare (spaţială, structurală etc.) în
reconstrucţie a “sinteză”, geograful “reconstruieşte” unitatea teritorială în care se
realităţii manifestă proprietăţile individuale ale componenţilor. Semnificativ este
geografice aspectul că el obţine ceva în plus: cunoaşterea noilor proprietăţi,
rezultate din interacţiunea componenţilor, ce impun teritoriului trăsături
specifice şi valenţe suplimentare, a căror precizare şi înţelegere
defineşte, cu adevărat, specificitatea abordării geografice.

Rezultă, că “unitatea teritorială” (ori spaţială), ale cărei mărimi,


forme, structuri şi fizionomii variază spre infinit, reprezintă conceptul
Unitatea unificator pentru atât de diferitele preocupări ale geografiei. Esenţial
teritorială- este şi faptul că unităţile spaţiale (sau complexele teritoriale) sunt
concept “întreguri”, de sine stătătoare, dar ele interacţionează şi se integrează
unificator ierarhic într-o unitate teritorială de maximă cuprindere: complexul
teritorial planetar. Acesta este expresia concretă a “fuzionării”

Proiectul pentru Învăţământul Rural 15


Problematica obiectului de studiu al geografiei

numeroaselor “căutări”, obiecte şi obiective “parţiale” într-un singur


obiect, integrat şi integrator.
Obiectul de Cum denumim unitatea teritorială globală, rezultată prin integrarea
studiu: unităţilor locale şi regionale, este mai mult o chestiune de tradiţie
Înveliş ştiinţifică sau chiar de preferinţă personală. Putem opta pentru una din
geografic= numeroasele noţiuni cu sens echivalent, precum: înveliş geografic,
întreg complex sau întreg teritorial (planetar, în cazul de faţă) înveliş
teritorial terestru complex, înveliş geosferic, înveliş terestru superior ş.a.
planetar= Termenul “înveliş geografic” are avantajul elocvenţei (exprimă cel mai
învelişul bine conţinutul), sub rezerva că este impropriu pentru definirea
terestru domeniului: enunţul, Geografia este ştiinţa care studiază învelişul
complex=ş.a geografic…este tautologic şi inacceptabil, întrucât definitorul este
identic cu definitul. De aceea, în ipostaza unui enunţ referitor la
obiectul geografiei, trebuie utilizat un termen echivalent.

Indiferent de noţiunea utilizată, două aspecte rămân esenţiale: a.)


sensul de produs de sinteză, rezultat prin interacţiunea
geosferelor, materializat teritorial prin unităţi/subunităţi regionale
şi locale; b.) funcţia de integrare epistemologică, întrucât permite
reunirea principalelor alternative metodologice (analitică, sintetică,
Două spaţială, istorică, funcţională etc.) într-un ansamblu ştiinţific logic,
semnificaţii coerent, susceptibil să confere demersului geografic unitate,
majore ale IG legitimitate, scop şi utilitate, atribute indispensabile oricărei “ştiinţe”; În
consecinţă, “întregul teritorial, de la localitate la planetă” (V.
Mihăilescu, 1968) este deopotrivă, “realitate concretă” şi “concept”,
“obiect” şi “ţintă”, aflat în centrul preocupărilor geografiei. În această
postură, cunoaşterea învelişului geografic nu se poate realiza dintr-o
singură perspectivă. Teritoriul este, concomitent, spaţiu fizic şi social,
devenire, acţiune, comportament, istorie etc. Toate aceste dimensiuni
coexistă şi se manifestăm atât ca “individualităţi”, cât şi ca “prezenţe
colective”, subtil structurate şi integrate în unităţi complexe ierarhizate.

În virtutea acestor aspecte se poate desprinde răspunsul pentru cea


de-a doua întrebare. Concepţia despre “învelişul geografic”,
indiferent de termenul echivalent utilizat, este principala opţiune
Reţine! teoretică şi metodologică cu privire la obiectul Geografiei. Ea
permite poziţionarea logică a cunoaşterii în raport cu obiectul şi scopul
cercetării şi soluţionarea aspectelor contradictorii existente cu privire
la această relaţie.

16 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.5.2. Învelişul geografic ca obiect de studiu integrat


Utilitatea şi validitatea acestui vechi şi actual concept sunt susţinute
de aspecte precum:
IG-ierarhie de - învelişul geografic este un ansamblu ierarhic integrat de
unităţi unităţi teritoriale. În funcţie de nivelul de analiză vizat (“întreg”
teritoriale, de planetar ori complexe teritoriale regionale şi locale) se poate opera
la localitate la distincţia între cunoaşterea “generală” şi cunoaşterea “regională”;
planetă - învelişul geografic poate fi cercetat sistematic, pe componenţi,
la scări diferite: planetară (litosfera, atmosfera, antroposfera, etc.),
regională/locală (relief, resurse minerale, climat, comunităţi
umane, sectoare economice ş.a). Aceasta nu înseamnă
“multiplicarea” obiectului, întrucât, fiecare component (sau unitate
IG-unitate teritorială) este studiat ,concomitent, în calitate de “întreg” şi
dialectică între “parte” a învelişului geografic. Prin urmare, Geografia studiază
„părţi” şi geosfere, relaţii geosferice,
„întreg” - spaţiale, environmentale etc., locuri, peisaje, areale regionale,
populaţia, economia, realităţile geopolitice etc., dar obiectul
(integrator) rămâne unul şi acelaşi: învelişul geografic.
Delimitarea abstractă relativă a “obiectelor parţiale” permite
individualizarea disciplinelor specializate: Geomorfologie,
Climatologie, Geodemografie, Geografia aşezărilor omeneşti etc.;

- concepţia integrată despre învelişul geografic răspunde


IG-obiect de necesităţii de a studia interacţiunile dintre fenomenele fizice
studiu şi şi cele sociale, economice, culturale etc. Chiar dacă legile fizice
concept sunt diferite de cele sociale şi economice, geografia nu are drept
integrat şi obiect legile altor domenii; obiectul său de studiu este “teritoriul”, în
integrator care, ţinând seama de diferitele legităţi, trebuie să identifice
propriile sale legităţi, specificitatea teritorială conferită de
modul în care se întrepătrund dimensiunile naturale, umane şi
tehnogene. Ignorarea acestui aspect şi studierea realităţii doar pe
baza legilor altor domenii, conduc Geografia pe poziţii neştiinţifice;

- cunoaşterea învelişului geografic nu exclude, ci presupune,


IG-unitatea determinarea atributelor diverse ale proceselor şi
dintre fizic fenomenelor ce alcătuiesc realitatea teritorială. Prin urmare,
(natural) şi parametrii şi funcţiile spaţiale, relaţiile dintre diferitele categorii de
uman procese şi fenomene, dinamica acestora, modul de integrare
sistemică a geocomponenţilor în structuri complexe, dimensiunile
umane perceptuale, comportamentale, sociale etc. nu sunt, în
fond, decât faţete distincte, necesare şi complementare ale
demersului geografic. Toate, la un loc, converg şi se reunesc în
aceeaşi unitate integratoare ce constituie obiectul cercetării
geografice: întregul teritorial, de la localitate la planetă. Chiar
dacă, unul dintre obiectivele amintite mai sus, sau altul, este
etichetat drept “cel mai important”, “singurul adevărat” etc., este
limpede că cercetarea geografică nu poate fi restrânsă exclusiv la
problematici fizică, umană, spaţială, istorică sau oricare alta;

Proiectul pentru Învăţământul Rural 17


Problematica obiectului de studiu al geografiei

IG-şi calitatea - conceptul permite şi distincţia elocventă în raport cu noţiunea


de mediu de mediu înconjurător (environment), adeseori, şi ea incorect
înconjurător “revendicată” drept obiect de studiu al Geografiei. Mediul
înconjurător este doar o parte din învelişul geografic, văzut în
ipostaza sa calitativă. Geografia are drept obiect învelişul
geografic, dar acesta poate fi studiat şi în calitate de “mediu
înconjurător” al societăţii umane sau al oricărui alt component,
abiotic, biotic, antropic, considerat (în mod subiectiv) ca fiind
“termenul” central al investigaţiei (I. Mac, 2000);
IG-obiect
- noţiunea satisface cerinţa epistemologică ca ştiinţele ce studiază
de studiu
aspecte ale realităţii obiective să fie definite prin obiecte concrete,
“concret-
individualizate, delimitabile şi nu doar prin reprezentări abstracte
abstract”
(de ex. concepte, relaţii, legi, modele etc).

1.5.3. Concluzii cu privire la obiectul şi definiţia geografiei


Întrucât noţiunea de “înveliş geografic” satisface problema definirii şi
IG-concept delimitării unui obiect propriu de studiu, permite soluţionarea
plurivalent satisfăcătoare a inerentelor dificultăţi de ordin teoretic şi metodologic,
poate fi considerată principalul concept unificator al ştiinţei noastre.

În final, se ridică problema definirii domeniului ştiinţific, printr-un


O definiţie
enunţ logic referitor la obiect şi scop. Desigur, (conform…“tradiţiei”) s-
mereu actuală
ar putea improviza încă o definiţie (“inedită”), dar aceasta ar însemna
a geografiei
să comitem, la rându-ne, acelaşi exces subliniat anterior: dorinţa
nefondată de originalitate. De aceea, considerăm mai adecvat să
reamintim definiţia reputatului geograf român V. Mihăilescu (1968); un
enunţ simplu, realist şi riguros ce se impune, convingător, în faţa
multor definiţii fragmentare, partizane sau artizanale care circulă în
literatură. Aşadar, “Geografia descrie şi explică întregul teritorial (de la
localitate la planetă) nedisociat nici chiar în timpul analizei lui pe
regiuni sau pe componente”.

Interpretând această definiţie vom putea face câteva sublinieri cu


Scopuri privire la scopul geografiei. Prin “descrierea şi explicarea întregului
majore ale teritorial”, avem în vedere explicarea genezei proceselor şi
cercetării fenomenelor diverse ce acţionează în învelişul geografic (fizice,
geografice biotice, sociale, economice etc.), determinarea modalităţilor de
integrare a acestora în structuri (complexe) teritoriale, cercetarea
dinamicii spaţio-temporale a proceselor şi fenomenelor şi nu în
ultimul rând, evaluarea valenţelor geografice utile ale teritoriului şi
a posibilităţilor optime de valorificare practică.

În încheierea acestei pledoarii, în favoarea unui obiect integrat de


Concepţia studiu al Geografiei, fără echivoc, în ceea ce priveşte conţinutul şi
despre IG- semnificaţiile, flexibil ca şi concept, uşor de utilizat etc., se cuvine o
un punct de precizare: nu trebuie să ne aşteptăm la acceptarea unanimă a acestui
vedere, dar nu punct de vedere. Chiar în ţările unde, odinioară, se lansau şi se
singurul cultivau aceste idei (Franţa, Marea Britanie ş.a.) această concepţie
este, uneori, considerată depăşită, inoperantă, datorită aspiraţiei
“excepţionaliste” (K. Schaefer, 1996).

18 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

Geografia- Excepţionalismul se referă la pretinsa eroare a geografiei de a-şi


între “prea propune soluţionarea unui număr prea mare de probleme, fapt
mult” şi considerat imposibil de realizat şi care ar fi atras, după sine,
“foarte rămânerea în urmă a domeniului. Drept urmare, Geografia ar trebui să
puţin” nu se mai considere “excepţională” ci “normală”, iar în vederea
consolidării sale să-şi restrângă preocupările doar la ceea ar ţine
“strict” de domeniul ei (de exemplu, după unii, la studiul legilor şi a
proprietăţilor spaţiale ale suprafeţei terestre, după alţii, la studiul
diferenţierilor sociale din teritoriu ş.a.
Cu privire la acest aspect se ridică problema stabilirii căii pe care o va
urma Geografia în perspectivă: calea înţelegerii unei realităţi
complexe sau calea reducţionismului?
Prima implică, printre altele, necesitatea relaţionării diverselor puncte
de vedere ştiinţifice asupra realităţii, elaborarea unor sisteme
explicative complementare, susceptibile să răspundă la soluţionarea
problematicilor complexe într-o viziune cuprinzătoare, realistă şi
pragmatică.
Secunda, prin izolaţionismul absurd, generat de restrângerea
dramatică şi arbitrară a domeniului de cercetare, conduce, mai
curând, spre idealizarea forţată şi neverosimilă a realităţii geografice,
implicit la pierderea identităţii şi utilităţii cunoaşterii geografice.

În concluzie, definirea riguroasă a obiectului, scopului şi condiţiilor


cercetării este o cerinţă esenţială pentru asigurarea veridicităţii,
Reţine şi
coerenţei şi utilităţii demersului ştiinţific. Ignorarea, subevaluarea sau
notează!
interpretarea subiectivă a acestei cerinţe, pot conduce la stagnare,
recul, realizări îndoielnice şi evoluţii imprevizibile sub raport ştiinţific.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 19


Problematica obiectului de studiu al geografiei

Test de autoevaluare
4. Subcapitolul precedent v-a permis înţelegerea importanţei definirii fără
echivoc a reperelor teoretice ale ştiinţei şi v-a oferit un punct de vedere
argumentat şi mai larg acceptat. În legătură cu acesta:
a. Puteţi arăta semnificaţia aparte pe care o are metoda sintezei î
în cercetarea geografică?

b. Ce înţelegeţi prin faptul că învelişul geografic este o noţiune


“concret-abstractă”?

c. Puteţi exemplifica posibile implicaţii ce pot decurge din ignorarea


cerinţelor cu privire la obiect, scop şi metodă şi din abordarea geografiei
de pe poziţii reducţioniste ?

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul


acestei unităţi de învăţare.

20 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.6. Structura epistemologică a geografiei


Structura epistemologică se referă la modul în care este organizată
Natura şi cunoaşterea ştiinţifică în ansamblu sau într-un anumit domeniu.
obictivele Termenul “epistemologie” provine din greacă: episteme înseamnă
Epistemologiei cunoaştere sau ştiinţă, iar logos, înseamnă, în acelaşi timp, limbaj,
discurs şi judecată, studiu ştiinţific. Se poate opera distincţia între
epistemologia generală, parte a filosofiei şi epistemologiile regionale,
ce reunesc cunoştinţele teoretice elaborate în cadrul fiecărei discipline
în parte.
Epistemologia (geografiei) vizează problematica definirii obiectului de
studiu, evaluarea critică a conceptelor, legilor şi teoriilor, examinarea
validităţii şi randamentului metodelor de cercetare precum şi
organizarea internă a cunoaşterii pe domenii, discipline, ramuri
(sisteme ştiinţifice) pentru a stabili dacă aceasta corespunde cerinţelor
logice ce decurg din obiect, scop, metode şi din necesitatea corelării
şi colaborării cu alte ştiinţe.

1.6.1. Sistemul ştiinţelor geografice

Ştiinţa-un Ştiinţa este un fenomen dinamic care se ajustează necontenit la


fenomen circumstanţele istorice, culturale, economice şi politice care definesc
dinamic evoluţia societăţii. La fel ca şi alte ştiinţe străvechi, care s-au desprins
din filosofie încă din antichitate (geometria, fizica, istoria ş.a.),
geografia a rămas, multă, vreme un “conglomerat” nediferenţiat de
cunoştinţe în care predominau descrierile regionale (chorografiile),
aspect reflectat şi de etimologia termenului introdus de Eratostene
(276-192, î.Hr.): geos-Pământ, graphein-a desena, a descrie.

Specializare Până în pragul secolului XX, geografia era o ştiinţă “unică”, dar în
şi scurt timp, progresul general al ştiinţei şi revoluţia tehnologică aveau
interdisci- să determine procesul actual de creştere exponenţială a volumului de
plinaritate informaţii în toate domeniile. Pentru că acestea nu mai puteau fi
valorificate mulţumitor, s-a impus divizarea fiecărui domeniu; astfel au
apărut şi apar încă, numeroase ştiinţe specializate şi
interdisciplinare. Ele procedează la cunoaşterea sistematică a
realităţii prin restrângerea deliberată a sferei de investigaţie. În
acest mod, ele reuşesc să pătrundă dincolo de aparenţa lucrurilor,
devin tot mai profunde în examinarea faptelor specifice domeniului
(disciplinele specializate) şi a faptelor de interferenţă (ştiinţele
interdisciplinare-situate la frontiera comună a două-trei ştiinţe, precum
geomorfologia, biogeografia, geodemografia etc.).

Multidisci- Pe măsură ce disciplinele s-au înmulţit, a devenit tot mai evident că


plinaritate diviziunile acceptate ale ştiinţelor nu respectă unitatea lumii, astfel
şi transdisci încât, cunoaşterea, deşi tot mai performantă, devine, paradoxal, tot
plinaritate mai inoperantă în soluţionarea problemelor complexe cu care se
confruntă societatea. Reacţia la acest neajuns a constat în apariţia
ştiinţelor integrate, de tip multidisciplinar şi transdisciplinar ce au
drept scop explicarea realităţii ţinând cont (pe cât posibil) de propriile

Proiectul pentru Învăţământul Rural 21


Problematica obiectului de studiu al geografiei

ei “tipare” şi corelarea rezultatelor cunoaşterii sistematice în condiţiile


ignorării limitelor trasate convenţional între ştiinţe.

Geografia Pe aceste căi, domeniile ştiinţifice s-au structurat ca sisteme


ca sistem complexe de ştiinţe ce grupează numeroase discipline şi ramuri,
ştiinţific aflate în variate raporturi de interdependenţă, mereu susceptibile de
mutaţii prin redefiniri, diferenţieri şi repoziţionări. Exemplul geografiei
este (şi el) edificator în această privinţă. Sistemul ştiinţelor geografice
s-a structurat în funcţie de calea metodologică pe care disciplinele
au urmat-o pentru a răspunde obiectivelor majore de cunoaştere:
descrierea şi explicarea învelişului geografic (fig.1). Procesul a
evidenţiat două direcţii veritabile “linii de forţă”, esenţiale, distincte
şi complementare ale demersului geografic.

Discipline 1. Direcţia sistematică (specializată sau analitică), în care


analitice studiul se realizează preponderent la nivel geocomponental. Metodele
definitorii sunt analiza (studierea detaliată a elementelor individuale-
roci, apă, aer, populaţie, sector economic etc.) şi inducţia (calea
nemijlocită, dinspre singular şi particular (fenomen), ce conduce la
formularea de legi ce explică generalul (esenţa). Disciplinele analitice
“urmează” cele două ramuri tradiţionale, Geografia fizică, respectiv,
Geografia umană şi păstrează, pe cât posibil, specificul cercetării
geografice prin corelarea faptelor fizice cu cele socio-economice şi
raportarea lor la contextul teritorial.

Discipline 2. Direcţia integrată (de sinteză), reprezintă rezultatul


de sinteză procesului de decantare şi integrare a concluziilor semnificative,
obţinute pe cale analitică, în modele explicative ale unităţilor
(complexelor) teritoriale. Metodele definitorii sunt sinteza
(reconstrucţia mentală a întregului descompus prin analiză) şi
deducţia (cunoaşterea particularului prin intermediul legilor generale).
În funcţie de scara de mărime la care se realizează “fuziunea”
(integrarea) datelor, abordarea integrată se diferenţiază, la rândul ei,
în două direcţii de referinţă: Geografia regională respectiv,
Geografia generală. În ambele sensuri au apărut diferenţieri
(discipline) impuse de gradul de generalizare/detaliere, obiectivele
specifice, metodologie etc.: de ex. Geografia teoretică, la “polul”
preponderent nomothetic, Geografia peisajului, Geografia
continentelor, Geografia ţărilor, Geografia organizării spaţiale a
teritoriului ş.a., la celălalt “pol”, preponderent ideografic.

Desigur între cele forme de cunoaştere-sistematică şi integrată-există


o strânsă complementaritate: studiile integrate se întemeiază pe
rezultatele furnizate de ştiinţele analitice, iar acestea, la rândul lor,
cunoscând conexiunile din teritoriu pot surprinde mai fidel starea şi
Reţine şi dinamica geocomponenţilor în parte. Trebuie subliniat faptul că
notează! ştiinţele analitice trebuie să studieze faptele ca produs şi factor al
întregului planetar şi implicit, în calitate de “obiecte integrate”.
Noţiunea semnifică faptul că studiul vizează “nu separarea părţii din
întregul teritorial prin urmărirea caracterelor ce-l diferenţiază de

22 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

celelalte componente ale acestuia, ci analizarea legăturilor ce îl


încorporează în întreg” (V. Mihăilescu, 1968).

Discipline O poziţionare distinctă în sistemul ştiinţific prezintă Geografia tehnică


cu demers şi Geografia mediului. Geografia tehnică reuneşte mai multe discipline
echidistant cu specific metodologic (cartografie, aerofotointerpretare geografică,
S.I.G.) ce susţin deopotrivă, atât cercetările analitice, cât şi pe cele
integrate.

Geografia mediului operează, în mod necesar, atât pe calea analitică,


cât şi pe cea integrată, ambele fiind urmate într-o strânsă
complementaritate metodologică (fig. 1) De aceea, ambele discipline
se situează în aria de interferenţă a celor două forme de abordare.

Fig. 1.1. Sistemul ştiinţelor geografice

Proiectul pentru Învăţământul Rural 23


Problematica obiectului de studiu al geografiei

Sistemul ştiinţelor geografice este interconectat cu numeroase alte


Fiecare sisteme ştiinţifice în procesul abordării interdisciplinare (de ex.
ştiinţă este geologia, biologia, antropologia, demografia etc.) sau multidisciplinare
un sistem (unde geografia este implicată, împreună cu ştiinţele fundamentale,
deschis sociale, medicale, economice, politice, administrative etc., în
soluţionarea unor problematici complexe precum cele legate de
protecţia şi conservarea mediului înconjurător, dezvoltarea regională,
planificarea teritorială ş.a.; fig.2.).

Fig. 1. 2. Legăturile geografiei cu alte ştiinţe

24 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.6.2. Locul Geografiei generale în sistemul ştiinţelor geografice.


Obiectul Geografiei generale

O sarcină majoră, tradiţională, a Geografiei generale este studierea


Studiul
Pământului ca întreg, transpunerea la scară globală a realităţilor
legilor
regionale şi locale. La ora actuală, cerinţele impun şi alte necesităţi,
generale
astfel încât geografia generală trebuie să fie mai mult decât simpla
ale
asociere (sumarizată) a tratatelor (generale) clasice de geografie
învelişului
fizică cu cele de geografie umană. Geografia generală are drept
geografic
obiect învelişul terestru studiat prin prisma trăsăturilor sale
definitorii în vederea descoperirii, definirii şi sistematizării
conceptelor, legilor şi teoriilor indispensabile înţelegerii sale sub
aspect morfologic, structural, relaţional, funcţional şi dinamic.

Depăşirea descrierilor empirice, unilaterale şi impunerea cercetării


Funcţia de active, bazată pe relaţionarea obiectivă şi integrarea diverselor
“coagulare” categorii de procese şi fenomene în sisteme explicative plurivalente,
teoretică a poate stabili “punţi sigure” de legătură între discipline, contribuind
domeniului astfel la păstrării identităţii şi unităţii ştiinţei geografice. Cel din
urmă aspect, o veche aspiraţie a geografiei generale, este legitim şi
(din nou) mai mult decât actual în condiţiile în care numeroase
discipline sunt pe cale să-şi piardă “geograficitatea” şi să fie ataşate
altor domenii ştiinţifice.

Geografia generală este o disciplină de sinteză având o puternică


încărcătură nomothetică. Aceste caracteristici o poziţionează pe “axa
integratoare” (verticală, centripetă) a geografiei, în vecinătatea
geografiei teoretice (fig.1). Geografiei generale îi revin sarcini precum:
- selecţia informaţiilor semnificative furnizate de către disciplinele
analitice şi sintetice (regionale);
Sarcinile - generalizarea informaţiilor utile prin eliminarea detaliilor şi definirea
G.Generale aspectelor esenţiale;
- abstractizarea generalizărilor obţinute sub formă de concepte
(noţiuni);
- integrarea logică a abstracţiilor în raţionamente argumentate logic,
sub formă de legi şi teorii (suporturile nomothetice fundamentale
ale cunoaşterii deductive);
- formularea de noi legi şi teorii cu privire la condiţiile, urmările şi
semnificaţiile integrării proceselor şi fenomenelor la diferite scări
teritoriale;
- valorificarea noilor concepte, legi, teorii (validate sau achiziţionate)
în sisteme explicative actualizate ale întregului teritorial (planetar).

În condiţiile în care se vizează cunoaşterea mai detaliată, a legilor


anumitor seturi componentale ale învelişului geografic, Geografia
generală poate fi diferenţiată în Geografie fizică generală respectiv,
Geografie umană generală.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 25


Problematica obiectului de studiu al geografiei

Geografia fizică generală studiază procesele de structurare şi


interacţiune a componenţilor abiotici şi biotici prin prisma legilor ce
Diferite acţionează la scară planetară (implicit la nivelul geosferelor şi al
forme de marilor domenii şi continentale şi oceanice), urmărindu-se geneza,
abordare alcătuirea, funcţionarea, dinamica şi evoluţia lor.
Geografia umană generală studiază, la aceeaşi scară,
caracteristicile grupurilor umane şi legităţile care definesc relaţiile
existenţiale ale acestora (spaţiale, sociale, economice, politice etc.)
stabilite prin interacţiuni cu suporturile fizice ale învelişului geografic.
În situaţia în care investigaţia urmăreşte aceleaşi aspecte, dar cu o
rezoluţie şi mai pronunţată, impusă de studiul unor unităţi teritoriale de
mezoscală, abordarea îmbracă forma Geografiei fizice regionale
respectiv, Geografiei umane generale. Se presupune, desigur, că
indiferent de scara de analiză, geograful trebuie să aibă capacitatea
de a trata teoretic, datele fizice şi umane prin inserarea şi
interpretarea lor în totalitatea spaţiului terestru studiat într-o viziune
globală integrată. În acest caz, operează Geografia generală, care
încearcă să furnizeze o imagine cât mai veridică a realităţii teritoriale
studiate, imagine nedeformată prin autodelimitări, constrângeri sau
detalii excesive.

Test de autoevaluare
6.Studiul precedentului subcapitol v-a permis înţelegerea
modalităţilor de structurare sistemică a ştiinţei ca urmare a creşterii fluxurilor
de informaţie şi rezultatul acestui proces în cunoaşterea geografică.

a. Ce înseamnă cunoaşterea multidisciplinară şi transdisciplinară şi ce


probleme intră în atenţia lor?

b. Operaţi distincţia între cunoaşterea ideografică şi cea nomothetică.

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei


unităţi de învăţare.

26 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.7. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele


de autoevaluare

Întrebarea 1
a) marea diversitate a punctelor de vedere atrage după sine stări de
ambiguitate, confuzie, inconsecvenţă şi chiar de contrarietate,
dăunătoare prestigiului şi credibilităţii ştiinţei geografice;

b) acuzaţia este incorectă întrucât explicaţia geografică necesită


informaţii, concepte şi legi provenite din astronomie, geologie, biologie,
sociologie economie etc.; într-adevăr, în absenţa precizării riguroase a
obiectului şi scopurilor, unii geografi “preiau” fără discernământ
cunoştinţe furnizate de către alte ştiinţe, nesesizând unde se
“sfârşeşte” relevanţa lor pentru geografie;

c) Limitarea la enciclopedism este o atitudine “”paleoştiinţifică”. Astăzi


legitimarea supremă a oricărei ştiinţe este utilitatea social-economică
ce decurge din capacitatea sa de prognoză. Pentru că descrierea,
oricât de completă ar fi ea, descrie realitatea la timpul trecut, geografia
a trecut la analiza şi sinteza critică a informaţiilor, integrarea lor în
modele de cunoaştere cu funcţie de diagnoză, control şi predicţie a
stărilor şi tendinţelor din teritoriu. Prin această mutaţie conceptuală, s-a
realizat saltul de la stadiul “preştiinţific” la cel ştiinţific, s-au amplificat
considerabil valenţele practice ale geografiei .

Proiectul pentru Învăţământul Rural 27


Problematica obiectului de studiu al geografiei

Întrebarea 2

a) ştiinţa este un fenomen dinamic susceptibil de schimbări radicale


generate de mutaţii sociale, politice, tehnologice şi chiar întâmplătoare
(vezi şi punctul 1.1.);

b) “Dualismul” reprezintă divizarea preocupărilor şi implicit, a obiectului de


studiu, în două părţi (ştiinţe) separate: Geografia Fizică respectiv,
Geografia Umană. Falsa prezumţie a dualismului este faptul că între
cele două ramuri nu există legături organice pe motivul că, prima ar fi
guvernată de legi fizice, iar a doua de legi sociale şi economice. Viziune
depăşită, impusă, la un moment dat, prin constrângere ideologică:
cerinţa de a evita determinismul geografic, acea …concepţie “burgheză”
şi “reacţionară”…)

c) Paradigma (din lat. paradigma-cale, drum de urmat), termen introdus de


TH. Kuhn (1976) semnifică: “constelaţia completă a convingerilor,
valorilor şi tehnicilor împărtăşite de membrii unei comunităţi ştiinţifice
date” sau totalitatea regulilor, ideilor, modurilor de abordare a cercetării
ştiinţifice într-o perioadă dată. Ele au rolul de a ghida cunoaşterea, dar
uneori îngrădesc apariţia noilor idei. Progresul în ştiinţă este rezultatul
schimbărilor “revoluţionare” impuse de apariţia noilor paradigme, în locul
celor vechi: de ex. paradigma deterministă, posibilistă, environmentală,
regională, sociologică, sistemică, a dezvoltării durabile etc. Exprimă
concepţii definitorii, curente, tendinţe etc. şi au caracter istoric.

Întrebarea 3

a) legile, legăturile (1), faţa Pământului (2), Pământul, relaţiile reciproce


dintre geosfere (3), locuri, areale (4,5,7), Pământul, “ca lume a omului”
(7), relaţiile natură (mediu)-om (societate) (4,7), învelişul landşaftic (8),
mediul fizic (9), sociogeosistemul (10), producerea şi organizarea
spaţiului (11);

b) unele obiecte sunt concret reale (faţa Pământului, peisaje, locuri, areale
ş.a.), altele sunt concret-abstracte, în sensul că existenţa lor este în
afara oricărui dubiu dar, pentru că nu pot fi percepute şi cercetate în
totalitatea lor, reprezentările despre ele sunt vădit idealizate (Pământul,
geosferele, învelişul geografic, geosistemul ş.a); în sfârşit, altele, sunt
doar abstracte întrucât existenţa lor poate fi probată doar indirect, prin
efectele sau consecinţele lor (relaţiile dintre geosfere, relaţiile om-natură,
mediul fizic, “producţia” spaţiului); De aici, ar decurge o altă întrebare:
care dintre ele ar satisface mai bine condiţia de “obiect” de studiu?

c) explicarea genezei (1), explicaţia cauzală (1,2,5,6), repartiţia şi dinamica


faptelor (3,8), relaţia natură-societate (4,7,9), descrierea areală, spaţială
(5,6,7), studiu integrat (8,10) ş.a.; sesizăm că scopul poate fi definit şi
prin intermediul obiectului (3, 8,11).

28 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

Întrebarea 4

a) Sinteza este utilizată de majoritatea ştiinţelor, însă în cele sistematice


şi experimentale ponderea ei este redusă. În geografie, tocmai
sinteza dă finalitate şi specificitate demersului geografic pentru că ea
permite refacerea unităţii “întregului” care, în vederea unei bune
înţelegeri, a fost analizat (cel puţin mental) pe părţi. Fără sinteză,
geografia “alunecă” spre alte domenii;

b) Învelişul geografic este o noţiune concret-abstractă, întrucât existenţa


sa este o certitudine, verificată practic, dar cercetarea totalităţii sale
este limitată obiectiv datorită extensiunii, profunzimii, complexităţii.
Prin urmare este, concomitent, şi o “realitate presupusă”. De aceea,
studiul urmează ambele căi: concretă (forme de relief, organisme,
oameni, localităţi); abstractă, formală (sisteme geomorfice,
ecosisteme, sisteme geodemografice, sisteme urbane şi rurale,
ecuaţii de bilanţ, modele de simulare GIS etc.);

c) Simptomatice şi din păcate, relevante sunt tendinţele de migrare a


unor discipline geografice spre alte domenii (fizică şi sociologie,
îndeosebi) şi creşterea interesului pentru problematici exotice, însă
“marginale” sub aspectul relevanţei ştiinţifice (precum geografia
“moravurilor”, fenomenului “grafitti”, comunităţilor “gay”, crimei ş.a.).

Întrebarea 5

a) Multidisciplinar, este demersul reunit al unui număr mai mare de


discipline ce vizează probleme complexe de interferenţă (de ex.
ştiinţa mediului, planning teritorial ş.a.). Cunoaşterea transdisciplinară
presupune un răspuns integrat la o problemă esenţială formulat pe
baza concluziilor furnizate de fiecare ştiinţă în parte. După N.
Basarab, ea înseamnă “a cunoaşte ceea ce se află în fiecare ştiinţă,
între ştiinţe şi dincolo de orice ştiinţă”. Pe aceste căi sunt cercetate
probleme de mare dificultate precum: “criza” de resurse,
dezechilibrele demografice, declinul environmental, dezvoltarea
regională, securitatea globală, globalizarea etc.

b) Abordarea nomotetică este de natură normativă (idealizată), şi


concepe ştiinţa ca demers preocupat, mai ales, de generalizare şi
formularea legilor şi teoriilor utilizabile în cunoaşterea deductivă a
unui spectru larg de procese şi fenomene. La polul opus se situează
punctul de vedere ideografic (cu raportare la concret), potrivit căruia
obiectivitatea ştiinţei este determinată de predominarea studierii
faptelor empirice, individuale, prin observaţie şi descriere.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 29


Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.8. Lucrare de verificare 1

INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea
capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile
la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare
şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
- Titulatura acestui curs (Geografie generală);
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare
pagină);
- Adresa cursantului.
Fiecare răspuns va trebui şă fie clar exprimat şi să nu depăşească o
jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5
cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri.
Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii,
şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.

Care erau aşteptările Dvs. de la acest curs?

Întrebările la care trebuie şă răspundeţi sunt următoarele:


1. Comentaţi paragraful 2 al subcapitolului 1.1.1.; care era opinia Dvs.
despre obiectul şi scopul geografiei la data parcurgerii prezentului material
(1 punct)?

2. Aveţi cunoştinţă şi despre alte “clişee” comune cu care este neadecvat


asociată ştiinţa geografică (1 punct)?

3. Extrageţi din lucrarea “Terra. Introducere în Geografie ca ştiinţă” de S.


Mehedinţi dovezi ale concepţiei “organiciste” a autorului (1 punct).

4. Extrageţi din sursele bibliografice la îndemână (inclusiv manuale


şcolare) câteva definiţii ale geografiei şi analizaţi-le critic (după modelul
testelor de autoevaluare 2, 3 şi 4 - 2 puncte).

5. Care sunt principalele funcţii şi valenţe operaţionale ale noţiunii de


“înveliş geografic” (definire şi exemplificări personale-2 puncte).

6. Puteţi grupa disciplinele geografice în funcţie de ponderea raportului


ideografic/nomothetic? (1punct)

7. Argumentaţi necesitatea relaţiilor strânse ale geografiei cu următoarele


ştiinţe: fizica, chimia, geologia, biologia, sociologia, economia politică şi
psihologia; Cu care alte domenii mai are legături strânse geografia (1
punct)?

În final, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să


subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a creşte
eficienţa şi fixarea cunoştinţelor.

30 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al geografiei

1.9. Bibliografie minimală

Brunet, R., Ferras, R., Thery, H., Les Mots de la Geographie. Dictionnaire
critique, Reclus-La Documentation francaise, 1992.
Donisă I., Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977.
Ielenicz M., Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei
România de Mâine, Bucureşti, 2000.
Ielenicz M, Comănescu Laura, Geografie fizică generală. Bazele geografiei
fizice, Editura Universitară, Bucureşti, 2003.
Mac I., Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2000.
Mehedinţi, S., Terra. Introducere în Geografie ca ştiinţă. Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1994 (prima ediţie, 1930).
Mihăilescu, V., Geografie teoretică, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1968.
Posea Gr. şi colab., Geografia de la A la Z, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică., Bucureşti,1968.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 31


Învelişul geografic-megageosferă integrată

Unitatea de învăţare Nr. 2


ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC - MEGAGEOSFERĂ INTEGRATĂ

Cuprins Pagina

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2 32


2.2. Învelişul geografic: definire, istoric, terminologie, limite
şi structură 32
2.3. Caracteristicile definitorii ale învelişului geografic 38
2.4. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 48
2.5. Lucrarea de verificare nr. 2 49
2.6. Bibliografie minimală 50

2.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 2


Studiul acestui capitol permite:

9 conţinutul noţiunii de înveliş geografic în toate accepţiile sale,


clasice şi recente;
9 echivalenţele lingvistice ale noţiunii şi modul corect de utilizare a
acestora;
9 stabilirea argumentată a limitelor şi structurii învelişului geografic;
9 trăsăturile definitorii ale obiectului geografiei, în ipostaze generale
şi specifice;
9 conceptele de actualitate privind evoluţia fenomenelor dinamice
complexe din sfera geografiei (şi nu numai).

2.2. Învelişul geografic: definire, istoric, terminologie,


limite şi structură

2.2.1. Semnificaţia noţiunii de „înveliş geografic”


Deşi, divers definit şi denumit, există o unanimitate de opinii privind
atributele esenţiale ale învelişului geografic: megageosferă rezultată
Î.G.- sinteză prin interacţiunile geosferelor (litosferă, atmosferă, hidrosferă,
a biosferă, antroposferă ş.a.), ale căror variate transformări
interferenţei materiale, energetice şi informaţionale se concretizează în
şi structuri spaţiale diverse, relativ stabile. Aceste atribute sunt
conlucrării elocvent surprinse în următoarele definiţii:
geosferelor - “învelişul terestru trebuie înţeles ca un sistem material geografic sau
un complex de elemente naturale şi social-economice, aflate în
strânsă legătură de reciprocitate şi cu proprietăţi noi pe care nu le au
componentele lui, iar principiul de bază al acestui înveliş poate fi
formulat ca reprezentând unitatea contradictorie şi legătura reciprocă
dintre natură şi om” (P. Coteţ,1957);

32 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Învelişul geografic-megageosferă integrată

- “geostructura materială, energetică şi informaţională de maximă


complexitate având configuraţie sferică, conţinut distinct, funcţionare
specifică şi limite proprii”, I. Mac, 2000.
Există câteva condiţii esenţiale care stau la baza edificării învelişului
geografic:
1. procesele de diferenţiere gravitaţională a materiei telurice în
structuri geosferice relativ omogene;
Reţine şi 2. procesele de interferenţă şi conlucrare a geosferelor în cadrul unui
Notează! ansamblu complex sub aspect structural, morfologic, funcţional şi
dinamic;
3. procesele de edificare a structurilor geografice, de sinteză, ce
diversifică alcătuirea, funcţionalitatea şi fizionomia învelişului
geografic;

2.2.2. Scurt istoric

Intuirea I.G. Germenii concepţiei despre învelişul geografic datează din “zorii”
pe baza geografiei moderne (sec. XVII, lucrările lui B. Varenius şi G. Fournier,
relaţiilor îndeosebi) când legăturile reciproce dintre geosfere erau întrezărite
dintre deşi adunarea argumentelor probatoare era abia la început. Bazele
geosfere sale au fost puse de către “clasicii” geografiei moderne, îndeosebi Al.
von Humboldt, K. Ritter, F. von Richthofen, V. V. Dokuceaev, A.
Penck, I. P. Brounov ş.a. precum şi de către discipoli ai acestora, între
care geografii români S. Mehedinţi şi G. Vâlsan. Simion Mehedinţi, în
demersul logic, de mare profunzime şi rafinament critic, realizat în
lucrarea “Terra. Introducere în geografie ca ştiinţă” argumentează că
“învelişurile concentrice ale planetei…sunt dependente unele de
altele, întocmai ca şi părţile unui organism” şi precizează legile ce
definesc această relaţie.

Sensul Indiferent de modul în care a fost denumit produsul de sinteză rezultat


clasic este din interacţiunea geosferelor (“mecanism complex”-Brounov, “faţa
şi cel real: Pământului”-Richthofen, “organism planetar”-Mehedinţi, “înveliş
Omul este geosferic”-Vâlsan ş.a.) un aspect se cuvine a fi subliniat: omul este
component component şi factor al învelişului geografic (de sine stătător sau
şi factor al inclus la biosferă). Acesta era sensul iniţial al termenului frecvent
I.G. utilizat în tratatele geografiei clasice germane (erdhüle), franceze
(enveloppe terrestre) şi engleze (enveloping earthshell) apărute în
primele decenii ale secolului XX.
Scindarea
realităţii După al doilea război mondial, concepţia a înregistrat mutaţii. Astfel,
geografice în geografia occidentală a început să fie considerată desuetă şi prin
(şi nu urmare, tot mai puţin utilizată. În geografia sovietică (inevitabil, şi în
numai) în cea a ţărilor situate la est de “cortina de fier”) datorită cerinţei
două “lumi ideologice de a evita raţionamentele determinist geografice
paralele”: (considerate “reacţionare”) s-a impus ca necesitate “dualismul”
naturală şi geografic (vezi subcap. 1.3.1.).
socio- În contextul ştiinţific dualist, Geografia fizică (“ruptă” de cea umană) a
economică “transformat” învelişul geografic într-un obiect de studiu exclusiv, de
sine stătător, redefinit ca înveliş “natural” sau “fizico geografic”,

Proiectul pentru Învăţământul Rural 33


Învelişul geografic-megageosferă integrată

care avea şi funcţia de “mediu” pentru societate. Ilustrativă în acest


sens este definiţia lui I.M. Zabelin (1955, citat de I. Donisă, 1977):
“învelişul geografic, care este mediu pentru societatea omenească,
este regiunea de interacţiune şi întrepătrundere parţială a rocilor,
radiaţiei solare, aerului, apei, bacteriilor, vegetaţiei, solurilor şi lumii
animale”. Aşadar, omul era “izgonit” din natură
într-o societate exclusivistă, plasată triumfalist deasupra ei; de acolo,
suporturile fizico-geografice ale existenţei umane păreau
“controlabile”,
“subordonate”, puteau fi ignorate sau minimalizate, aşa cum
sugerează şi simplista, dar frecventa, vocabulă “cadrul natural”.

„Lumea” Ambele optici s-au dovedit nefaste pentru progresul geografiei. În


geografică geografia apuseană cunoaşterea s-a fragmentat tot mai mult
este doar punându-se frecvent la îndoială specificitatea şi legitimitatea
discursului geografic. În schimb, în geografia răsăriteană s-au afirmat
una;
interpretări reducţioniste care au întârziat apariţia unor teorii integrate
refacerea
aplicabile la complexele raporturi teritoriale dintre natură şi societate.
unităţii
La ora actuală, asistăm la reactualizarea sensului primar, cel de
ştiinţei
înveliş complex integrat, evident, într-un context conceptual vizibil
modificat prin progresul cunoaşterii şi declinul dogmelor ideologice în
ştiinţă.

2.2.3. Termeni sinonimi, echivalenţi sau cu semnificaţii apropiate

O paletă Noţiunea de “înveliş geografic” se remarcă prin sugestivitate, dar


largă de utilizarea ei este, uneori, improprie din considerente lingvistice
termeni cu (generează tautologii, vezi 1.4.1.). Atunci se poate proceda la
semnificaţi utilizarea unui termen echivalent sau cu semnificaţie apropiată,
apropiate precum: mediu geografic (E. Reclus-1876); înveliş geosferic (G.
Vâlsan, 1939); înveliş landşaftic (I. K. Efremov, S. V. Kalesnik,
1947); epigeosferă (A. G. Isacenko, 1953); înveliş terestru (P.
Coteţ, 1957); întreg teritorial planetar (V. Mihăilescu, 1945, 1968);
geosistem (V. B. Soceava, 1963); sociogeosistem (I. Donisă, 1977);
mezogeosistem (Al. Roşu, 1987); înveliş terestru superior (I. Mac,
2000).

Sinonimii, Termenii “înveliş geosferic”, “înveliş terestru”, “întreg teritorial” şi


echivalenţe “înveliş terestru superior” sunt practic sinonomi. Termenii “înveliş
diferenţe şi landşaftic”, “epigeosferă”, “geosistem” (şi derivaţii săi) au o bună
polisemii corespondenţă cu cel de “înveliş geografic”, dar implică unele
nuanţări. Astfel, “învelişul landşaftic” şi “epigeosfera” implică
restrângerea limitelor la spaţiul de maximă interferenţă şi conlucrare a
geosferelor (având o grosime de câteva zeci de metri, până la, cel
mult 200 m, “în care trăiesc vieţuitoarele, se formează solul şi se
individualizează landşafturile”; I. Donisă, 1977). Faţă de conceptul
“geosistem” există rezerva că acesta ar fi mai curând echivalentul
metodologic al realităţii (model, inevitabil, selectiv) pe care o reflectă,
mai mult sau mai puţin fidel, dar nu se confundă cu ea; termenul
prezintă însă marele avantaj că facilitează abordarea complexităţii

34 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Învelişul geografic-megageosferă integrată

geografice, a interacţiunilor, genetice, dinamice, evolutive şi


organizatorice, prin care se manifestă aceasta. Paradoxală este însă
situaţia noţiunii de “mediu geografic”. Deşi este o noţiune veche şi
tradiţională în geografie, utilizarea diversă, ignorarea caracterului
dihotomic al termenului ş.a., au condus la construcţii polisemantice,
generatoare de confuzii, ce s-au amplificat şi mai mult odată cu
intrarea în “scenă” a noţiunii de “mediu înconjurător“ (vezi 1.5.2.).

2.2.4. Limitele spaţiale ale învelişului geografic


Dacă în interiorul Pământului geosferele vin în contact două câte
Î.G.- două, suprafaţa acestuia reprezintă o vastă “interfaţă” unde intră în
interfaţă contact direct şi se întrepătrund litosfera, hidrosfera, atmosfera,
globală biosfera antroposfera ş.a. De aceea, “suprafaţa” scoarţei este
considerată, sub aspect structural, “coloana vertebrală” a învelişului
geografic iar sub aspect funcţional, “plita

energetică mozaic” care absoarbe, transformă şi emană diferenţiat


energia şi substanţa aflată în încărcătura geosistemului planetar (Al.
Roşu, 1987). Ea nu se rezumă exclusiv la suprafaţa topografică, ci
posedă o anumită “consistenţă” (grosime) ce polarizează, la rândul
său, un “câmp geografic” şi mai vast de interacţiune şi schimburi
reciproce. Aici are loc punerea în contact a mediilor şi stărilor diverse
specifice geosferelor şi interacţiunile dintre ele soldate cu apariţia unor
structuri inedite (forme de relief, soluri, asociaţii biotice, peisaje etc.)
ce edifică “fructul” evoluţiei planetare: învelişul geografic.

Rezultă că problema stabilirii limitelor verticale ale învelişului


geografic se leagă de precizarea extensiunii spaţiale a câmpului
geografic în care procesele de transformare materială convertesc
fluxurile cosmice şi telurice, de substanţă, energie şi informaţie, în
structuri geografice propriu zise, diferite de conectările ce stau la
originea lor. Pentru argumentarea limitelor pot fi luate în considerare
următoarele criterii cu valoare normativă (de principiu):
- criteriul manifestării schimburilor reciproce efective de
substanţă, energie şi informaţie între geosfere;
Criterii de - criteriul coexistenţei tuturor stărilor de agregare (solid, lichid,
delimitare gazos) premisă fundamentală a transformării şi devenirii materiei;
verticală - criteriul emergenţei evolutive expresie a “saltului”
autoorganizatoric de la anorganic la organic.

Accepţiile mai recente cu privire la limitele spaţiale, între care


Ozonosfera structurarea materiei satisface concomitent aceste cerinţe, sunt
şi astenosfera, aproape unanime în acceptarea faptului că învelişul geografic se
“anvelopele” extinde între “ozonosferă”, care îl separă de mediul extern (gazos,
de protecţie cosmic) şi “astenosferă” ce constituie mediul teluric intern cu funcţie
ale I.G. de suport energetic şi material al litosferei (fig.3). Ele joacă rolul unor
“anvelope” de protecţie şi mijlocesc schimburile energetice cu mediile
exterioare (A. Roşu, 1987). Schimbarea radicală a proprietăţilor şi
parametrilor fizico-chimici (stare de agregare, compoziţie,

Proiectul pentru Învăţământul Rural 35


Învelişul geografic-megageosferă integrată

temperatură, densitate ş.a.), dincoace de respectivele orizonturi-reper,


reflectă “trecerea” conectărilor energetice telurice şi extraplanetare
într-un nou nivel organizatoric, cel de sinteză geografică, rezultat
prin asocierea variată şi transformarea evolutivă corelată a tuturor
structurilor planetare (rocă, sol, apă, aer, vieţuitoare).

Limita superioară se află la cca 20-25 km, dincolo de care (până la


Limita cca. 40 km) se extinde ecranul protector de ozon stratosferic rezultat
superioara în urma interacţiunilor dintre radiaţiile ultraviolete şi gazele
”ecranul” de atmosferice Această limită marchează nivelul până la care pot
ozon supravieţui formele de viaţă efectului distrugător al radiaţiilor
ultraviolete. În acest spaţiu se include totodată şi “atmosfera
geografică” (troposfera), înveliş a cărui diversificare şi originalitate
climatică se explică numai prin procesele de transfer şi conversie
energetică pe care le întreţine cu litosfera, hidrosfera şi biosfera.

Limita inferioară corespunde bazei litosferei, situată la adâncimea de


cca. 90-250 km, unde se realizează contactul (fluctuant pe verticală)
dintre astenosferă şi prelitosferă (mantaua litosferică).

Fig.2.1. Limitele şi structura învelişului geografic ( I. Mac, 2000)

Limita Aici materia topită (magma) şi cea solidă formează un amestec în


inferioară- care se înrădăcinează structurile (plăcile) litosferice (fig. 4).
contactul Transformarea magmei din astenosferă în rocile ultrabazice specifice
Prelitosfera- prelitosferei şi apoi în cele bazice, neutre şi acide (magmatice,
astenosferă sedimentare şi metamorfice), ce alcătuiesc diversele corpuri
geologice, reprezintă începutul ciclurilor tecto-structurale şi
petrografice ce antrenează materia subcrustală şi crustală, sub

36 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Învelişul geografic-megageosferă integrată

impulsul factorilor externi, pe calea integrării sale în viitoarele structuri


geografice abiotice şi biotice. Acest amplu circuit, care se derulează
pe fondul dinamicii globale a plăcilor litosferice, subducţie, litosfera cu
hidrosfera, atmosfera şi biosfera. Contactul dintre astenosferă şi baza
litosferei (mantaua litosferică) marchează adâncimea maximă până la
care pot fi prezente structurile biotice, conţinute în structurile
sedimentare ale plăcilor litosferice aflate în subducţie. Aceste
considerente argumentează plasarea limitei inferioară a învelişului
geografic la baza litosferei (contactul prelitosferă-astenosferă).

Fig. 2.2. Secţiune schematică prin litosferă terestră


P.C. - platformă continentală; L. O. - lanţ orogenic;M – discontinuitatea Moho.
(Şeclăman şi colab., 1999)

În plan orizontal, forma Pământului face ca învelişul geografic, deşi


Limite finit, să nu fie delimitat. Limitele se impun în cadrul învelişului
infinite geografic, la nivel subordonat, prin diferenţierea teritorială a
într-un componenţilor, inclusiv a complexelor teritoriale rezultate din
spaţiu interacţiunea lor. Aceste limite au caracter relativ (perceperea lor este
finit ! dependentă de mărimea scării spaţio-temporale la care sunt
analizate), divers (ca alcătuire şi “exprimare”) şi schimbător. Prin
urmare, fie “rigide” (margini continentale, lanţuri muntoase etc.), ori
“elastice” (ţărmuri, frontiere politice şi administrative, etc.), durabile
sau efemere, globale ori locale etc., toate au…o “limită” care le face
să varieze necontenit.

2.2.5. Structura învelişului geografic

În pofida complexităţii, privit la gradul maxim de generalizare, învelişul


Triada geografic etalează o structură simplă: substrat, masa hidro-
structurală atmosferică şi comunitatea vie (I. Mac, 2000, fig. 3).
majoră a substratul reprezintă totalitatea componentelor minerale
I.G. anorganice şi organice (minerale, roci) divers structurate (corpuri
geologice, relief denudaţional, soluri etc.);
masa hidro-atmosferică reuneşte aerul şi apa în exercitarea unor
funcţii esenţiale (climatice, vitale, ecologice etc.) rezultate prin
procese intercondiţionate de transfer, transformare şi conversie ale
substanţei şi energiei;

Proiectul pentru Învăţământul Rural 37


Învelişul geografic-megageosferă integrată

comunitatea vie include organismele vii (plante, animale,


oameni), inclusiv produsele activităţii lor, prin intermediul masei
hidroatmosferice şi impulsului energetic realizează conexiunea
profundă cu substratul.

Test de autoevaluare
2.1. Studiul acestui capitol v-a oferit posibilitatea înţelegerii
problemelor dificile pe care le presupune definirea învelişului
geografic.
a. Explicaţi ce fel de relaţii presupun interacţiunile dintre geosfere;

b. Ce înţelegeţi prin noţiunea de “interfaţă” geografică (?) şi


exemplificaţi;

c. Interpretaţi într-o manieră mai simplă criteriile de delimitare a


învelişului geografic.

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul


acestei unităţi de învăţare.

2.3 Caracteristicile definitorii ale învelişului geografic

2.3.1. Complexitatea-o noţiune “remodelată”.


Neîndoielnic, învelişul geografic constituie (cel puţin până în prezent)
o megastructură unicat în spaţiul accesibil cunoaşterii umane.
Trăsăturile ce conferă originalitate acestui veritabil “fruct” planetar
(cum plastic îl numea Al. Roşu, 1987), rezultat prin interferenţa
Caracteristici energiilor stocate în miezul teluric cu cele provenite din cosmos, sunt
“generale” şi numeroase. Unele, sunt de factură universală, (generală) fiind
“specifice” definitorii pentru cele mai diverse procese şi fenomene de pe Terra
(indiferent de natura şi de scara lor). Altele, prezintă o certă
specificitate rezultată din anumite conjuncturi de interacţiune a
cauzelor de ordin general (astronomice, geofizice, fizico-chimice etc.)
cu cele de ordin geografic (dispunerea uscatului şi a apei, altitudinea,
localizarea etc.).

38 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Învelişul geografic-megageosferă integrată

Complexitatea Caracteristicile definitorii ale învelişului geografic, atât cele generale


,proprietate cât şi cele specifice, sunt expresia unei proprietăţi fundamentale a
fundamentală materiei, desemnată prin noţiunea de “complexitate”. Complexitatea
a materiei este o proprietate generică ce defineşte nenumărate ipostaze
structurale, morfologice, funcţionale şi fizionomice ale realităţii
obiective. Întrucât există “pretutindeni şi în totul”, chiar şi în structurile
catalologate drept “simple”, complexitatea este un concept greu de
definit. Practic, orice porţiune a realităţii este complexă dar,
fiecare… “în felul ei”.

Multă vreme, complexitatea era considerată o noţiune ireductibilă,


vagă, metaforică şi deci nelucrativă sub aspect ştiinţific. Însă, relativ
recent, complexitatea a devenit un concept fundamental al teoriilor
despre dinamica şi evoluţia sistemelor (sau chiar “obiect” al unui vast
domeniu denumit “Ştiinţa complexităţii”). Spectaculoasa relansare a
conceptului se explică prin acceptarea ideii de “complexitate
Complexitatea reductibilă” la proprietăţi. În noua ipostază, complexitatea reprezintă
sursa cauzală o ierarhie cauzală de procese, fenomene şi proprietăţi ale
profundă acestora (ele însele, “complexe”) ce determină, prin interacţiunile
lor, atributele esenţiale ale existenţei materiei: structurarea,
mişcarea, comportamentul (starea, funcţionarea, “trăirea”) ordinea şi
devenirea. Roluri “cheie” în ierarhia cauzală geografică trebuie
atribuite următoarelor proprietăţi/fenomene: “eterogenitate”
(iregularitate, varietate etc), “transfer” şi “conversie” energetică
(circuitul materiei), “unitate” (coevoluţie), “funcţionalitate”,
“sinergetism”, “(auto)organizare”, “dezvoltare” (evoluţie) ş.a.

2.3.2. Trăsături generale ale învelişului geografic


Nivelul geografic de organizare al materiei confirmă, printr-o serie
elocventă de trăsături generale, validitatea conceptului actual de
complexitate şi utilitatea sa în investigarea implicaţiilor multiple pe
care le au proprietăţile sale asociative asupra structurii, morfologiei,

fizionomiei, dinamicii şi evoluţiei geografice. Se cuvin a fi subliniate


următoarele trăsături:

(1) marea varietate a geocomponenţilor care structurează învelişul


Varietatea geografic. Fiecare categorie geocomponentală comportă, la rândul
geocomponentală său, apreciabile diferenţieri tipologice (de ex. mineralele, rocile,
formele de relief, unităţile regionale, aşezările omeneşti, activităţile
economice etc.) iar finalmente, fiecare component în parte este identic
doar cu sine însuşi;

Variabilitatea (2) permanenţa variabilităţii stărilor geocomponentale în spaţiu şi


“stărilor” timp, este o caracteristică ce o “dublează” pe cea anterioară. Pe
geocomponentale lângă faptul că nu există doi componenţi identici, în învelişul geografic
nu există nici componenţi imuabili; geocomponenţii posedă proprietăţi

Proiectul pentru Învăţământul Rural 39


Învelişul geografic-megageosferă integrată

structurale, morfologice şi funcţionale prin care îşi ajustează


necontenit starea internă, individual, după propriul cronos, reciproc
şi colectiv, totul într-un câmp energetic fluctuant; de aici, derivă…

(3) posibilităţile practic nelimitate de combinare între


Combinare, geocomponenţi având drept rezultat…
structurare şi (4) excepţionala diversificare spaţio-temporală a formelor
integrare concrete de materializare teritorială ale învelişului geografic:
teritorială peisaje, regiuni, domenii, zone etc.; potenţialul combinatoriu al
geocomponenţilor şi conlucrarea dintre stările lor determină ca
învelişul geografic fie diferit, de la un loc la altul, de la un moment de
timp la altul; această trăsătură semnifică…

(5) omniprezenţa eterogenităţii structurale şi morfologice ca


“Eterogenitate factor de schimbare (devenire). Diversitatea geocomponentală şi
”= contradicţie permanenta redefinire a stărilor prin interacţiuni sunt, concomitent,
şi schimbare “produsul” şi “sursa” eterogenităţilor morfologice, structurale,
procesuale şi fenomenologice din învelişul geografic. Ele reprezintă
sursa cauzalităţii geografice şi se exprimă, la rândul lor, prin relaţii
de contrarietate, determinate de diferenţele antagoniste de potenţial
sau stare (de ex. cald-rece, umed-uscat, rezistent-moale, înalt-scund,
solubil-insolubil; dens-rar; bogăţie, dezvoltare, excedent-sărăcie,
subdezvoltare, deficit etc.) şi relaţii de complementaritate,
neantagoniste sau de susţinere reciprocă (de ex. între munte-deal-
câmpie, resurse-economie, oraş-sat etc.) sau antagoniste (de ex.
pradă-prădător, transport-poluare, păşunat-eroziune, etc.);

(6) circuitul materiei. În oricare dintre ipostazele mai sus amintite,


Forme de actualizarea eterogenităţilor potenţiale (adică transformarea lor din
schimbare: “condiţie” în “acţiune”) implică transfer de substanţă, energie şi
transfer, informaţie, necesar pentru compensarea diferenţelor de potenţial
conversie, (sau “mişcare”). Orice “compensare” nu este decât o ajustare
fluxuri si temporară întrucât, odată realizată, devine neconformă în raport cu
circuite propriul său mediu, deci “eterogenitate” şi implicit factor de transfer.
materiale Circuitul materiei constă într-un ansamblu vast şi divers de fluxuri
interconectate care se vehiculează, fie în cadrul aceluiaşi component
(de ex. curenţii atmosferici, curenţii oceanici, fluviali, lanţurile trofice,

curenţii demografici migratorii, “curenţii” de transport etc.), fie între doi


sau mai mulţi geocomponenţi (de ex. circuitele hidrice, litogenetice,
pedogenetice, biogeochimice, fluxuri de materii prime şi produse finite
etc.). Circuitele se diferenţiază considerabil sub aspectul stucturii
spaţio-temporale (după extensiune: globale, regionale, locale; după
durată: permanente, temporare, intermitente, ritmice etc.; după
morfologie: areale, liniare, convergente, divergente ş.a.), structurii
funcţionale (de compensare, de autoreglare ş.a.) a conţinutului
(difuze, concentrate, obiective, subiective etc.) ş.a. Circuitele
existente între geocomponenţi nu pot fi reduse la simpla funcţie de
compensare a disparităţilor întrucât, prin transfer dintr-un mediu într-
altul, fluxurile înregistrează fenomene de conversie energetică, de

40 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Învelişul geografic-megageosferă integrată

restructurare a substanţei şi de redefinire informaţională. Astfel,


circuitele materiale prefigurează unitatea structurală şi
funcţională a ansamblului “interconectat”;

“Schimbarea” (7) unitatea exprimă strânsa solidaritate (interdependenţă) a părţilor


implică o ce alcătuiesc un spaţiu relaţional, astfel încât, modificarea unui singur
“reacţie component se transmite unuia sau mai multor geocomponenţi şi chiar
colectivă”… ansamblului pe care îl edifică. Unitatea comportă ipostaze multiple:
materială, structurală, procesuală, dinamică, funcţională, evolutivă ş.a.
Din perspectiva complexităţii, această proprietate este mai bine
exprimată prin conceptul de “coevoluţie”.

“Fiecare” prin (8) coevoluţia este procesul evolutiv de transformare corelativă a


sine şi prin componenţilor condus de interacţiunile dintre aceştia. Preluat din
“toţi” ceilalţi, biologie, conceptul a fost lărgit pentru a desemna procesul global de
pe scurt: evoluţie specific tuturor sistemelor complexe în care există susţinere
coevoluţie reciprocă între componenţi, interacţiuni, a căror existenţă fac
nerelevantă studierea fenomenului la nivel individual (P. Ehrlich, P.
Raven, 1964);

(9) funcţionalitatea este proprietatea sistemică rezultată prin


Funcţionalitatea integrarea relaţională a mai multor geocomponenţi ce interacţionează
-efectul global prin intermediul unor circuite funcţionale bine definite. Relaţiile
calitativ al funcţionale, stabilite între elementele structurale, conferă ansamblului
schimbării rezultat un comportament relativ stabil şi coerent, susceptibil atât
de ajustări adaptative (autoreglare), în raport cu fluctuaţiile interne
ale mediului, cât şi de amplificare şi înnoire a complexităţii sale
(prin coevoluţie şi sinergetism). Funcţionalitatea “îmbracă” şi ea cele
mai diferite ipostaze: structuri locale (versanţi, interfluvii, vâlcele,
lacuri, aşezări omeneşti etc.), regionale (ansambluri orografice,
sisteme fluviale, sisteme de aşezări, complexe teritoriale) sau unităţi
teritoriale de macroscală (domenii, zone etc.); fiecare posedă valenţe
funcţionale proprii, relativ bine definite dar, ele însele, circumscrise şi
“contopite” în unitatea funcţională de referinţă: învelişul geografic, el
însuşi, produs şi factor al funcţionării “organismului” planetar;

(10) sinergetismul (H. Haken, 1977) apare ca fenomen/proprietate


Sinergie-aport “efect” survenit prin coevoluţia elementelor în cadrul unui ansamblu
energetic (sistem) complex. Sinergia reprezintă “efectul global, neliniar, de
obţinut prin
cooperare şi/sau competiţie al părţilor aflate în interacţiune cu mediul
conlucrarea pentru realizarea caracteristicilor întregului” (P. Constantinescu,
“părţilor” 1990). Sinergia este rezultatul valorificării optimale a energiei
disponibile într-un sistem prin (auto)organizarea sa într-o matrice
informaţională inedită. Sinergia se referă la efectele combinate ale
tuturor componenţilor şi poate fi diferenţiată ca “eufuncţională”
(sinergie pozitivă), disfuncţională (sinergie negativă) sau neutră,
valoarea depinzând de context. Prin coevoluţie şi sinergetism apar noi
proprietăţi şi componenţi care depăşesc posibilităţile însumate ale
părţilor considerate separat. Parafrazând cunoscuta sintagmă
aristotelică (“întregul este mai mult decât suma părţilor sale”), am

Proiectul pentru Învăţământul Rural 41


Învelişul geografic-megageosferă integrată

putea spune: “întregul” rămâne şi devine mereu un “alt întreg”, ceea


ce înseamnă cu mult mai mult decât suma părţilor sale;

(11) (auto)organizarea reprezintă ansamblul proceselor de


Fiecare se individualizare, transformare şi trecere a structurilor, prin coevolutie şi
“clădeşte” sinergetism, pe trepte de complexitate crescândă. Procesele
pe sine însuşi respective presupun asocieri, înglobări, grupări de componenţi şi stări,
dar şi delimitări, fragmentări, ramificări (bifurcaţii) etc. sau, pe scurt,
“interacţiuni”, diferenţiate, la rândul lor, prin natura relaţiilor existente
între componenţi: condiţionare, influenţă, dependenţă. Medierea
acestei “constelaţii” de procese, fenomene, stări şi relaţii se realizează
prin instalarea unei “ordini intrinseci” a complexităţii (natural generată,
voită sau impusă), guvernată de principii organizatorice:
dimensionare, succesiune, agregare, ierarhizare, selecţie, polarizare,
divizare, interferenţă etc., fără a le omite pe cele impuse de scop,
necesitate, posibilitate, alegere ş.a. Ele conferă realităţii o nouă
“fiziologie”, ea însăşi, purtătoare de semnificaţii organizatorice.

Sub aspectul semnificaţiilor, noţiunea are sens dual indus de


“Construcţia” necesitatea distincţiei între ordonarea spontană, necesară şi corelată
are două căi: a proceselor şi fenomenelor “naturale” (autoorganizare) şi ordinea
1. naturală, indusă spaţiului printr-un “program” conştient şi raţional (pe cât
spontană; posibil) de previziune, decizie şi acţiune umană (“organizare”).
2. conştientă, Autoorganizarea, în sens restrictiv, este specifică componenţilor
raţiona exclusiv naturali, abiotici şi biotici şi mai este numită “structurare
naturală” sau “organizare naturală” Organizarea (spaţială)
presupune implicarea obiectivă a gândirii umane (creative,
prospective) şi acţiunii conştiente de transformare a teritoriului.
Inerent, intervin şi variabile subiective, precum interesele, dorinţele,
sentimentele, mentalităţile ş.a., care diversifică procesul de
organizare. Organizarea presupune că acţiunile desfăşurate efectiv, în
cadrul proceselor de amenajare şi dezvoltare teritorială sunt menite să
optimizeze relaţiile socio-economice, fără a genera dezechilibre în
organizarea naturală a spaţiului.

(12) dezvoltarea emergentă reprezintă practic un “corolar” al


complexităţii edificată prin dialectica diversităţii şi unităţii materiale,
structurale şi funcţionale a învelişului geografic. Conlucrarea dintre
diversele elemente, structuri, stări, funcţii etc. s-a înscris într-un
proces de durată, derulat pe parcursul a cca. 4,5 miliarde de ani, de
mare amploare şi cu multiple semnificaţii. Ipostaza progresivă de
“înnoire” a întregului prin emergenţă (acumulare sinergică sau
integralitate) presupune parcurgerea unor stadii şi etape evolutive de
complexitate crescândă. Emergenţa trebuie înţeleasă drept o “clasă
particulară de efecte sinergetice ce sintetizează “întreguri” noi
sub aspect fizic” (Bonner, 1988).

42 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Învelişul geografic-megageosferă integrată

Emergenţa Dezvoltarea emergentă nu trebuie înţeleasă simplist, ca proces liniar


este un cu progresie constantă, aditivă. Dimpotrivă, evoluţia învelişului
proces sinuos geografic a înregistrat atât etape ascendente de evoluţie cât şi etape
şi de relativă stagnare sau recul şi simplificare (de ex. “criza”
contradictoriu climatică permiană, însoţită de declinul vegetaţiei în ariile aride
nordice şi instalarea glaciaţiei, în sud), etape de accelerare evolutivă
(de pildă, “exploziile” peisagistice din carbonifer şi jurasic), etape de
paroxism evolutiv (ciclurile tectonice, glaciare, eustatice, masiva
extincţie biogenetică din cretacic ş.a., vezi fig.2.3..). Indiferent de
ritmicitatea, intensitatea şi sensul evoluţiei este o certitudine faptul că
numai prin coevoluţie şi sinergetism nivelul teluric de organizare al
materiei a dobândit dimensionarea specific terestră iar aceasta, la
rândul său, tot pe aceste căi a edificat structurile definitorii ce au
impus “nivelul geografic superior” de organizare a materiei (I. Mac,
2000).

Un rol esenţial în acest sens l-au avut procesele şi fenomenele


Fenomenul de sinergetice ce s-au dovedit a fi veritabile “praguri” şi “puncte de
“prag” – o altă bifurcaţie” care, odată traversate, au schimbat din temelii devenirea
formă esenţială Terrei. Aşa au fost, de pildă, cataliza polimerică soldată cu apariţia
de schimbare protobiontelor în oceanul primar (proterozoic), formarea ecranului de
ozon (silurian), expansiunea florei continentale (devonian), schiţarea
riftului nord-atlantic (cretacic), apariţia omului (pliocen/cuaternar) şi
numeroasele sale “revoluţii”: agricolă (neolitică), industrială,
demografică, sociale (democratice, totalitare), urbane, atomo-
nucleară, cibernetică, genetică (probabil) ş.a.

(13) Caracterul de sistem. Trăsăturile prezentate mai sus conferă


Obiectele,
învelişului geografic (atât la nivelul ansamblului cât la cel ale “părţilor”)
procesele şi
calitatea de (geo)sistem. Modul în care ele selectate şi analizate
fenomenele
reprezintă actualizări, ale unor puncte de vedere tradiţionale, realizate
structurate
prin prisma teoriei sistemice. Au fost reţinute doar trăsăturile cele mai
formează
generale întrucât aplicarea sistemicii la problematica învelişului
“geosisteme”
geografic necesită o bază conceptuală mult mai largă ce va fi
abordată în capitolului 5.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 43


Învelişul geografic-megageosferă integrată

Fig. 2.4. Schema cronologiei geologice, morfoclimatice ş peisagistice

44 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Învelişul geografic-megageosferă integrată

2.3.3. Trăsături specifice ale învelişului geografic


Studiul trăsăturilor generale este premisa de pornire în cercetarea
oricărui fenomen dar, pe parcurs, devine evident că diferenţele dintre
fapte devin, cel puţin, la fel de importante ca şi proprietăţile lor
comune. În funcţie de circumstanţele concrete în care se manifestă
proprietăţile şi fenomenele generale rezultă elementele de
“specificitate” ale învelişului geografic. Cele mai reprezentative
trăsături specifice ale învelişului geografic sunt următoarele:

(1) Zonalitatea-exprimă tendinţa legică de diferenţiere spaţială


Zonalitatea – latitudinală a obiectelor proceselor şi fenomenelor geografice
diferenţiere determinată de diminuarea progresivă, dinspre Ecuator spre poli, a
spaţială energiei radiante datorită formei sferice a Pământului în corelaţie cu
latitudinală alţi factori (mişcarea de rotaţie şi înclinaţia axei terestre). Diferenţierea
calorică a suprafeţei terestre determină, la rândul său, diferenţierea
reliefului baric (ciclonilor şi anticiclonilor), a evaporaţiei şi umidităţii la
sol şi în atmosferă, sistemelor de vânturi şi, ca efect global,
diferenţierea zonelor climatice (caldă, temperate, reci). Zonalitatea
climatică se răsfrânge, la rândul ei, asupra proceselor ce determină
zonalitatea biogeografică, a proceselor hidrice, morfogenetice şi
pedogenetice. Prin integrarea lor spaţio-temporală rezultă zonele
geografice, adică unităţi teritoriale desfăşurate latitudinal succesiv (în
ordinea binecunoscută) şi relativ simetric (în raport cu Ecuatorul).
Fiecare zonă are o “încărcătură” geografică complexă dar relativ
omogenă şi specifică. Efectele zonalităţii se transmit şi componenţilor
socio-economici, dar într-o manieră voalată sau chiar discretă. Sunt
mai evidente în cazul zonalităţii culturilor agricole, a tipologiei
arhitecturale tradiţionale ş.a. Zonalitatea se manifestă în interfaţa
maximei interferenţe a geosferelor (nivelul suprafeţei terestre) lipsind
în atmosfera înaltă, respectiv în profunzimea litosferei şi oceanului
planetar.

Aşadar, sensul clasic, tradiţional, al noţiunii de “zonă geografică”, este


Sensuri cel aferent procesului de diferenţiere geografică latitudinală. Uneori,
restrânse termenul este substituit cu cel de „etaj” (climatic, de vegetaţie,
ale noţiunii peisagistic etc.), fapt evident neadecvat întrucât cauzele etajării sunt
“zonă” diferite de cele ale zonalităţii. Se mai utilizează, cu sens restrâns
(predilect funcţional) în geografia regională şi umană: zonă de
amenajare, zonă protejată, zonă critică, zonă industrială, rezidenţială,
de recreere, etc., subordonate “regiunii”, unitatea integratoare.

(2) Azonalitatea este procesul legic de perturbare a zonalităţii,


“Perturbarea” determinat de către factorii “azonali”, constând în deformarea sau
zonalităţii perturbarea simetriei şi omogenităţii zonelor geografice latitudinale.
Principalii factori azonali, ce acţionează la scară globală şi regională,
sunt forţele tectonice şi ajustările morfo-structurale pe care le impun
scoarţei: dispunerea şi dimensionarea uscatului în raport cu masele
oceanice; sistemele orografice şi efectele impuse prin altitudine,
orientare, fragmentare ş.a. Ei determină îngustarea, îngroşarea sau

Proiectul pentru Învăţământul Rural 45


Învelişul geografic-megageosferă integrată

abaterea zonelor latitudinale, eterogenizarea lor prin înglobarea


acţiunilor exercitate de componenţii azonali locali (de exemplu,
morfogeneza de factură “petrografică” şi “structurală”, excesul de
umiditate, săruri, carbonaţi etc. în pedogeneză., efectele inversiunilor
de temperatură în peisaj s.a.) sau chiar înlocuirea zonalităţii
latitudinale cu cea meridiană (exemplul clasic, elocvent, al părţii
vestice a Americii de Nord).

Diferenţierea (3) Etajarea altitudinală (peisagistică)-desemnează o altă formă de


spaţială diferenţiere spaţială a faptelor geografice determinată de relieful
altitudinală uscatului care, prin altitudinea sa, plasează suprafaţa uscatului în
nivele succesive ale troposferei caracterizate prin diferenţieri nete ale
temperaturii, presiunii atmosferice, umidităţii insolaţiei şi dinamicii
curenţilor de aer. Premisa principală a etajării este scăderea
temperaturii pe verticală, mult mai rapid decât are loc la nivelul mării
dinspre Ecuator spre poli. Diferenţierile termice şi climatice se transmit
apoi celorlalţi componenţi şi factori ai peisajului geografic: scurgere,
vegetaţie, faună, solificare, morfogeneză etc.

Etajele sunt Între zonele latitudinale şi etajele altitudinale există asemănări


doar analogii neîndoielnice şi este exclus să nu existe din moment ce ambele au
ale zonelor drept cauză variaţia regimului căldurii, indiferent de sursa ei. Există
latitudinale însă şi diferenţe destul de mari legate mai ales de ritmicitatea şi de
spectrul etajării. Astfel, ritmicitatea anuală a geocomponenţilor din
ariile montane se accentuează, tot mai mult, dinspre Ecuator spre
poli, în timp ce cea diurnă se reduce treptat, la poli suprapunându-se
celei anuale. De asemenea, succesiunea etajelor nu repetă întocmai
succesiunea zonelor latitudinale. Pe Kilimandjaro se trece de la
savanele de tip subecuatorial la etajul glaciar, fără să apară etajele
corespunzătoare deşertului, stepei, taigalei şi tundrei. Etajele de
vegetaţie sunt caracterizate prin asociaţii biopedogeografice diferite
de cele ale zonelor. “Lungimea” spectrului de etajare depinde de
altitudine precum şi de caracteristicile climatice ale zonei în care se
situează unitatea muntoasă. În dispunerea etajelor intervin şi
diferenţieri locale, determinate de expoziţia versantului, particularităţile
substratului, morfodinamică etc. Prin urmare, deşi prezintă asemănări
cu “zonele” latitudinale, “etajele” sunt doar analogii ale acestora. De
aceea, termenii etaj/etajare sunt de preferat pentru desemnarea
diferitelor forme de diferenţiere altitudinală (peisagistică, climatică,
biopedogeografică etc.).
(4) Ritmicitatea geografică este procesul de diferenţiere temporală a
Totul are faptelor geografice. Dimensionarea şi diferenţierea procesului este
propriul impusă de durata specifică a intervalelor în care variaţia fluxurilor
„cronos” energetice determină modificări în structura şi comportamentul
geocomponenţilor. La baza ritmicităţii geografice stau mişcările
Pământului, în relaţie cu alţi factori de ordin astronomic (dinamica
solară) sau endogeodinamic (“pulsaţiile” telurice). Tipologia este în
relaţie cu principalele cauze: ritmicitatea diurnă, determinată de
mişcarea de rotaţie (cu numeroasele modificări, ce decurg din
variaţiile temperaturii, presiunii atmosferice, luminozităţii

46 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Învelişul geografic-megageosferă integrată

etc. asupra evaporaţiei, condensării, scurgerii, alterării chimice,


bioritmicităţii, activităţilor socio-economice ş.a.m.d.); ritmicitatea
anuală (sezonieră)-determinată de mişcarea de revoluţie şi înclinaţia
„Ritmurile” axei polilor-însoţită de alternarea anotimpurilor, modificarea
geografice se regimurilor hidrice, proceselor de meteorizaţie, fizionomiei peisajelor
schimba in etc.; ritmicitatea multianuală-determinată de periodicitatea activităţii
timp solare, având efecte de perturbare climatică, tehnologică, metabolică
ş.a. Pe lângă tipurile amintite, în învelişul geografic se manifestă şi
fenomene repetitive persistente ca durată şi separate prin perioade
lungi de extincţie (acalmie). Pentru desemnarea acestora se pretează
mai bine termenii de „ciclu” respectiv „ciclicitate”: de ex. ciclurile
orogenetice, climatice, glaciare, eustatice ş.a. Fenomenele ritmice nu
se repetă identic la scara timpului întrucât, în manifestarea lor
concretă, survine dialectica necesitate-întâmplare.

(5) Individualizarea teritorială (implicit diferenţierea) este procesul


Fiecare (auto)organizării geocomponenţilor în unităţi teritoriale cu trăsături
unitate specifice, relativ stabile în spaţiu şi timp: peisaje, domenii, regiuni,
spaţială are zone etc. Interacţiunile complexe dintre geocomponenţi implică atât
propria sa procese de combinare, conlucrare, întrepătrundere, fuziune, asociere
“personalitate etc, cât şi procese de competiţie, subordonare, segregare, disociere
” teritorială etc. Drept urmare, pe măsură ce unităţile teritoriale se
individualizează ca structuri specifice de sine stătătoare, în aceeaşi
măsură, ele se diferenţiază şi în raport cu unităţile limitrofe.
Individualitatea fiecărei unităţi este dată de tipul geocomponenţilor, de
condiţiile şi de gradul lor de participare în diverse combinaţii ş.a.
Diferenţierile spaţiale între unităţi sunt dependente atât modul de
schimbare a caracteristicilor individuale (treptat, net, rapid, lent etc.)
cât şi de scara la care sunt analizate (de exemplu, teritoriul urban
privit la scară mică apare clar delimitat şi relativ omogen; la scară
mare (şi reală) evidenţiază discontinuităţi, fâşii de tranziţie şi
diferenţieri structurale: nucleu central, zone funcţionale, aria
suburbană, periurbană ş.a.).

(6) Asimetria şi simetria geografică sunt proprietăţi spaţiale


Asimetrii şi fundamentale cu profunde semnificaţii pentru ordinea şi interacţiunile
simetrii din câmpul geografic. Ele se manifestă pe toate nivelurile
geografice organizatorice şi, de multe ori, seria argumentării unor fenomene
porneşte tocmai de la aceste proprietăţi. Dintre asimetriile majore de
ordin global se remarcă: inegala repartiţie pe suprafaţa globului
terestru (510 mil km²) a uscatului (148 mil km²) şi apei (362 mil km²);
asimetria emisferelor: uscatul reprezintă 39% din suprafaţa emisferei
nordice pe când, în emisfera sudică, ponderea uscatului se restrânge
la 19%; asimetria polară: în timp ce în jurul polului nord se extinde un
ocean de cca. 15 mil. km², în jurul polului sud se află un continent de
peste 12 mil km². Aceste asimetrii (eterogenităţi) au importante
implicaţii de ordin climatic, hidric, peisagistic etc. Între simetriile
globale se înscriu bipolaritatea climatică, glaciară, biogeografică ş.a.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 47


Învelişul geografic-megageosferă integrată

Test de autoevaluare
2. 2. Studiul acestui capitol v-a oferit posibilitatea cunoaşterii
trăsăturilor definitorii ale învelişului geografic. Pentru aprofundarea
aspectelor răspundeţi la următoarele probleme:

a. Pot fi operate distincţii nete între autoorganizarea naturală şi


organizarea antropică a teritoriului?

b. Formulaţi exemple de sinergetism în dezvoltarea învelişului geografic


la diverse scări: globală, regională, locală.

c. Exemplificaţi manifestarea “necesităţii” şi a “întâmplării” în


învelişul geografic.

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul


acestei unităţi de învăţare.

2.4. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele


de autoevaluare

Întrebarea 2.1.
a) interacţiunile dintre geosfere presupun procese de întrepătrundere,
conlucrare, condiţionare, determinare, influenţare, fuzionare (amestec),
integrare etc.;

b) “interfaţa”, termen provenit din fizică şi cibernetică, desemnează


elementul (suprafaţa) de separaţie, situat între două medii diferite, care
permite schimburi reciproce de substanţă, energie şi informaţie între ele
şi receptează, la rândul său, efecte ale acestor schimburi: solul, scoarţa
de alterare, zona periurbană, etc. sunt situaţii geografice de “interfaţă”;
însuşi învelişul geografic are aceeaşi funcţie (interfaţă între atmosfera
înaltă şi cosmos respectiv, manta (astenosferă);

c) simplu spus, învelişul geografic se află între acele limite unde,


concomitent, există schimburi reciproce active între geosfere, se
manifestă toate stările de agregare ale materiei şi este prezentă,
deopotrivă materia biotică, vie sau moartă.

48 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Învelişul geografic-megageosferă integrată

Întrebarea 2.2.

a) Distincţia nu trebuie absolutizată. Impactul antropic major din


ultimele decenii, asupra mediului a redus mult din ponderea
evoluţiilor “pur” naturale. Multe fenomene, aparent naturale, sunt de
fapt, “cvasinaturale” (de ex. numeroase, viituri, alunecări de teren,
modificări climatice, peisagistice etc. au la origine cauze antropice,
mai mult sau mai puţin evidente). În teritoriile iniţial “organizate”, prin
introducerea unor structuri necesare ori dorite (urbane, de transport,
servicii etc.), evoluţiile pe termen lung pot căpăta amprenta
autoorganizării în sensul că, odată edificate, respectivele structuri se
întreţin ele însele prin autoorganizare (“lucrurile” decurg prin ele
însele).

b) Formarea climatelor, reţelei hidrografice, solurilor, biocenozelor,


aşezărilor omeneşti, regiunilor geografice etc.

c) Trecerea de la un anotimp la altul este o necesitate; valorile zilnice


ale temperaturii, precipitaţiilor, nebulozităţii etc. sunt întotdeauna
diferite de la un an la altul, deci “întâmplătoare” .Rezultă că
“necesitatea” este suma “întâmplărilor” integrate în timp, iar
întâmplarea însăşi este o …necesitate

2.5. Lucrarea de verificare 2

INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea
capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile la
întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi
evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:


- Titulatura acestui curs (Geografie generală);
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare
pagină);
- Adresa cursantului.

Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o


jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5 cm,
precum şi o distanţă similară între răspunsuri.
Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii,
şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 49


Învelişul geografic-megageosferă integrată

Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs?

Aspectele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:

1. Definiţi prin cuvinte proprii noţiunea de înveliş geografic (1 punct).

2. Comentaţi subcapitolul 2.1.2. şi expuneţi-vă propriul punct de vedere cu


privire la dualismul geografic; îl consideraţi justificat sau nu (?) şi argumentaţi
opţiunea Dvs (1 punct).

3. Extrageţi din sursele bibliografice, la îndemână, definiţii ale noţiunii de


înveliş geografic şi ale termenilor apropiaţi (amintiţi la 2.1.3.), apoi, interpretaţi-
le critic prin prisma corespondenţelor existente între ele (sinonimie,
echivalenţă, polisemie). Atenţie la surprinderea polisemiilor: adeseori, veţi găsi
(din păcate), aceeaşi noţiune definită şi/sau utilizată, de la o sursă la alta, cu
sens diferit (!)-(2 puncte).

4. Furnizaţi exemple de coevoluţie şi sinergetism specifice unei unităţi


teritoriale geografice, selectată la alegere (1 punct);

5. Prezentaţi succesiunea zonală clasică a climei, vegetaţiei şi solurilor (1


punct);

6. Precizaţi aspecte azonale, de etajare verticală şi de ritmicitate într-o


unitate geografică, selectată la alegere (1 punct).

7. Care sunt principalele efecte ale asimetriilor geografice globale (1 punct)?

8. Identificaţi şi alte tipuri/exemple de simetrii şi asimetrii geografice (1 punct)

În final, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să subliniaţi


ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a creşte eficienţa şi fixarea
cunoştinţelor acumulate.

2.6. Bibliografie minimală


Donisă I., Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
Ianoş, I., Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.
Ielenicz M., Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2000.
Kalesnik, S.V., Bazele Geografiei fizice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
Mac I., Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2000.
Posea, Gr., Armaş, Iuliana, Geografie fizică. Terra-cămin al omenirii şi sistemul solar,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
Roşu, Al., Irina Ungureanu, Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
Roşu, Al., Terra-Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987.

50 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic

Unitatea de învăţare Nr. 3

ENERGIA, DINAMICA ŞI INFORMAŢIA ÎN


ÎNVELIŞUL GEOGRAFIC

Cuprins Pagina
3.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3 51
3.2 Fundamentele energetice ale devenirii geografice 51
3.3 Dinamica învelişului geografic 55
3.4 Informaţia în învelişul geografic 56
3.5 Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 60
3.6 Lucrarea de verificare nr. 3 62
3.7 Bibliografie minimală 63

3.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 3


Studierea acestui capitol vă permite să înţelegeţi următoarele aspecte:

9 rolul determinant al energiei în structurarea şi dinamica învelişului


geografic;
9 fundamentele teoretice, clasice şi moderne, indispensabile
interpretării ipostazelor energetice ale realităţii;
9 înţelegerea suporturilor fizico-chimice profunde ce stau la baza
genezei proceselor şi fenomenelor geografice;
9 complexitatea relaţiilor dintre substanţă, energie şi informaţie
reflectate în dinamica variată a învelişului geografic;
9 caracterul esenţial al informaţiei în (auto)organizarea, cunoaşterea
şi gestionarea învelişului geografic;
9 interpretarea obiectivă a multiplelor dimensiuni cauzale şi
relaţionale ale realităţii geografice.

3.2. Fundamentele energetice ale devenirii geografice


Multă vreme, în condiţiile în care descrierea era precumpănitoare în
Energia este ştiinţa geografică, accentul era pus pe studiul aspectelor fizice
mişcare, exterioare şi relativ stabile ale “substanţei” ce edifică fenomenele
schimbare geografice. Cu timpul, nevoia de a înţelege schimbările din realitatea
şi baza geografică a trimis, în mod necesar, la cercetarea cauzelor ce susţin
înţelegerii materia în mişcarea şi devenirea ei. Principiile şi legile mecanicii şi
evoluţiei termodinamicii (formulate începând cu ultima parte a sec. XVII)
indicau fără echivoc că sursa tuturor schimbărilor din natură este
energia şi permanenţa prefacerilor sale. Practic, nu există legităţi
fizice, chimice, biofizice sau biochimice care să nu se manifeste şi în
învelişul geografic. Înţelegerea complexei procesualităţi geografice se
sprijină, înainte de toate, pe legităţile universale ale materiei, valabile
în orice context spaţio-temporal şi cauzal şi, în primul rând, pe
principiile termodinamicii. Vom prezenta succint aceste aspecte
făcând abstracţie de suporturile demonstrative fizico-matematice ca şi
de abordarea cantitativă a fenomenelor (suficient detaliată în lucrările
specializate).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 51


Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic

3. 2. 1. Principiul conservării masei şi energiei

Nimic nu se Afirmă că materia, inclusiv energia nu pot fi create, nici distruse ci


creează, nu se doar convertite necontenit dintr-o formă într-alta. Acest principiu este
distruge, ci capital pentru înţelegerea faptului că diversitatea materială a realităţii
totul se geografice şi permanenta sa mişcare, reaşezare, metamorfoză nu
transformă sunt, în mod esenţial, decât consecinţa succesivelor transformări
prin (conversii) dintr-o formă, într-alta. Prin urmare, fenomene precum
schimbarea evaporaţia, condensarea, precipitaţiile, mişcările aerului, curgerea
stării energiei râurilor, infiltraţia apei, alterarea rocilor, formarea solurilor, creşterea
plantelor, metabolismul animalelor şi al omului, structurarea socială,
procesarea industrială, convulsiile geopolitice etc. toate la un loc,
sunt, principial, forme diverse de antrenare ale substanţei (masei)
în configuraţii informaţionale specifice, al căror “purtător”
universal este energia.

Derularea respectivelor procese este efectul trecerii necontenite a


energiei între starea potenţială (statică) şi starea cinetică (dinamică)
respectiv, a transformărilor succesive între diferitele sale forme:
conversia energiei calorice în energie mecanică, energie electrică,
energie luminoasă, energie chimică şi biochimică etc.

Esenţială este şi reversibilitatea conversiilor: orice formă derivată


…şi/sau de energie poate fi reconvertită în oricare alta, implicit în energie
reconversii calorică (energia mecanică în energie electrică sau căldură, energia
energetice luminoasă în energie biochimică, mecanică sau electrică, energia
simple şi biochimică în energie mecanică, calorică sau luminoasă ş.a.m.d.
multiple Aceleaşi legităţi definesc conversiile şi energiile “subtile” derivate din
interacţiunile formelor superior structurate ale energiei biogeochimice
cu celelalte energii: energia fiziologică, energia intelectuală şi formele
lor de interacţiune (gândirea, inovaţia, creaţia, acţiunea); energia de
întrebuinţare-înmagazinată în structuri artificiale, combustibili, valori
(culturale, financiare, spirituale), ş.a.m.d. Învelişul geografic ar fi
“banal” dacă ar fi înţeles doar prin prisma structurilor energetice
primare (calorice şi mecanice). Două sublinieri se impun în acest
context:
Î.G.
receptează 2 (1) energia-indiferent de starea şi forma ei-este la origine expresia
fluxuri manifestării, variabilă în spaţiu şi timp, a două forţe universale
energetice antagonice şi interdependente: atracţia universală (gravitaţia)
majore: respectiv căldura (energia radiantă internă şi, îndeosebi solară).
energiile de Prima conduce la concentrare, diferenţiere prin omogenizare,
atracţie şi nivelare, stabilizare; cealaltă, duce la disipare, diferenţiere prin
energiile diversificare, instabilitate, schimbare. Doar îmbinarea acestor atribute
radiante poate defini adecvat starea materiei la un moment dat. De aceea,
cercetarea învelişului geografic se bazează atât pe legile mecanicii
(corpurilor) cât şi pe legile termodinamicii (căldurii şi propagării ei).

52 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic

(2) parametrii de stare şi de conversie energetică se reflectă în


formele de “materializare” energetică: de ex. în ritmul, viteza şi
intensitatea mişcării corpurilor, caracteristicile fizico-chimice ale
substanţelor ce le compun (starea de agregare, densitatea, culoarea,
compoziţia, structura, textura etc.) ş.a.

Nu întâmplător, geografii explorează frecvent aceste proprietăţi pentru


Energia este a determina caracteristicile mediului sugerat de specificitatea anumitor
“informaţie” “reacţii” energetice (oxidare, reducere, eroziune, acumulare,
bioacumulare, răcire, încălzire, topire, îngheţ, metabolizare etc.); De
aceea cercetarea interacţiunilor dintre substanţă şi energie pe
suporturi informaţionale a devenit o prioritate.

3. 2. 2. Principiul entropiei
Stipulează că în sistemele izolate pot decurge spontan numai
procesele care duc la creşterea entropiei, iar procesul încetează
Energia atunci când se atinge entropia maximă pentru condiţiile date
este (echilibrul termodinamic). Entropia (de la gr. entropos-întoarcere la
supusă haos, asimilat cu termenul “evoluţie”) este forma de energie degradată
degragării (căldură), care nu mai poate fi convertită integral în energia din care a
provenit (mecanică, chimică etc.). Principala sa semnificaţie este
aceea că indică direcţia în care evoluează sistemele. Întrucât
transformările ireversibile de energie din sistem duc la “consumarea”
energiei potenţiale şi acumulare de entropie, înseamnă că orice
sistem evoluează în sensul creşterii entropiei ceea ce duce la nivelare
termodinamică. Această stare echivalează cu instalarea dezordinii, a
deplinei omogenizări structurale şi implicit cu încetarea evoluţiei.
Astfel, entropia are semnificaţia de “săgeată” a evoluţiei spre stadii
previzibile de finalitate, echivalente stagnării sau involuţiei (de ex.
peneplena, falimentul financiar, declinul economic, environmental
ş.a.).

Entropia este Cu privire la legea entropiei se impune o precizare: dacă acest


“săgeata” principiu al termodinamicii clasice (de echilibru) este pe deplin valabil
evoluţiei în contextul sistemelor tehnologice (maşinilor termice) trebuie subliniat
că el nu este suficient pentru explicarea tendinţelor contradictorii din
natură şi societate (implicit din învelişul geografic). Aici, pe lângă
procesele de “epuizare” energetică (prin eroziune, consum şi crize de
resurse, declin economic etc.) au loc şi procese sinergetice de înnoire
şi relansare evolutivă (prin mişcări tectonice, vulcanism, pedogeneză,
reproducerea organismelor, acţiuni umane novatoare etc.). Acestea
din urmă aduc în discuţie necesitatea de a explica evoluţia sistemelor
Natura geografice şi prin conceptele şi teoriile recente ale termodinamicii
“sfideaza” neliniare (departe de echilibru).
legile
clasice ale Esenţial, în noua optică asupra evoluţiei, este faptul că sistemele
fizicii (geografice) complexe posedă mecanisme antientropice prin care
căldurii obţin energie utilă din mediul înconjurător; aici este disipată şi
entropia, care poate fi astfel transformată în energie utilă sistemelor

Proiectul pentru Învăţământul Rural 53


Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic

limitrofe. Prin racordare riguroasă la mediu, prin “import” de energie şi


“export” de entropie, sistemele îşi redefinesc şi îşi menţin totodată
structura şi funcţiile în contextul unui “echilibru” în mişcare (echilibru
dinamic).

Termodinamica Problema evoluţiei sistemelor dinamice complexe este un “teritoriu”,


nonlineară de mare actualitate, unde converg o serie de teorii ştiinţifice recente:
(departe de teoria sinergetismului-Haken, 1977; teoria sistemelor aflate departe de
echilibru) şi… echilibru-Prigogine, 1962, 1971), teoria catastrofelor-Thom,1976;
teoria haosului-Ruelle, 1971, teoria fractalilor-Mandelbrot, 1975.
Acestea întregesc “tabloul”

… şi evoluţionist clasic (de proces liniar de progres cumulativ constant,


noile teorii dependent
evolutive de timp şi mediu) prin integrarea “rupturilor” nonlineare, a
discontinuităţilor structurale şi dinamice (praguri, bifurcaţii, atractori
etc.) ca factori ai devenirii într-un proces evolutiv complex (linear şi
nonlinear, constant şi fluctuant, deopotrivă)

Test de autoevaluare

3.1. Studiul acestui subcapitol v-a permis cunoaşterea


“resorturilor” energetice ale învelişul geografic şi a legităţilor
care le definesc,
a. Care sunt principalele surse de energie din învelişul geografic?

b. Puteţi da exemple de evoluţie geografică spre starea de echilibru


(“nivelare” termodinamică) ?

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul


acestei unităţi de învăţare.

54 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic

3. 3. Dinamica învelişului geografic


Transferul energiei, conversiile şi diferenţierile ei, conform legilor
termodinamicii, reprezintă esenţe cauzale ale transformării materiei şi
Dinamica devenirii sale. “Energie înseamnă schimbare” spune o sintagmă
este celebră în ştiinţa clasică dar, trebuie subliniat, la originea schimbării
materializarea nu se află doar energia. Energia este o latură fundamentală a
în spaţiu procesului dar “cheia” devenirii se află în interacţiunile dintre
şi timp energie, substanţă şi informaţie. Esenţial, în această triadă de
interacţiune, este faptul că energia, prin procesele specifice (conversii,
transfer etc.) este capabilă de “structurarea” materială a unei imense
diversităţi de forme concrete, diferenţiabile prin semnificaţii
informaţional-genetice bine definite: morfologie, stare de agregare,
compoziţie, funcţii, praguri, bifurcaţii etc.

În aceste condiţii problema definirii formelor de mişcare specific


geografice este una de mare dificultate întrucât dinamica geografică
Dinamica
este, în mod curent, efectul combinat al altor tipuri specifice de mişcări
geografică
(fizice, chimice, biotice, sociale, economice, politice etc.) fiecare cu
a materiei
propria condiţie spaţială şi istorică.
Dinamica materiei are la bază procesele de coevoluţie şi sinergetism,
începând cu suporturile sale ontice (substanţa, energia, informaţia) şi
până la cele mai recente şi subtile forme interacţiune ce implică
existenţa omului cu gândirea, acţiunile şi aspiraţiile sale. Diversitatea
proceselor ce participă, individual şi colectiv la structurarea nivelului
geografic de organizare a materiei se înscriu în categoria de
“mişcare” sau “dinamică” geografică.

În confruntarea cu enorma diversitate a formelor de mişcare existente


în învelişul geografic, cercetătorul se vede obligat să ţină seama de
cel puţin două cerinţe:

(1) Necesitatea de opera clar distincţia între mişcarea geografică şi


Specificul
alte forme de dinamică materială. Geografică este acea formă
dinamicii
specifică de mişcare rezultată prin înglobarea unor tipuri distincte, de
geografice
manifestare dinamică, într-un întreg unitar: învelişul geografic.
Mişcarea geografică "este caracterizată printr-o transformare
ascendentă, de la inferior la superior, de la simplu la complex,
implicând o complexitate crescândă a structurii, a legăturilor şi
formelor de mişcare ale subsistemelor materiale din învelişul
geografic”, (I. Mac, 2000). Doar ţinând seama de aceste caracteristici
geograful va putea evalua obiectiv suporturile de mişcare fizică,
chimică, biologică, socială şi economică ş.a. ale proceselor şi
fenomenelor studiate şi va reuşi, fără să-şi depăşească competenţele
specifice propriului domeniu, o interpretare integrată, valoroasă,
originală şi utilă a conversiilor înregistrate de diferitele forme de
mişcări înglobate în devenirea geografică a materiei. Această cerinţă
este esenţială întrucât Geografia este ştiinţa “care nu se blochează în
investigarea unei singure forme de transfer (fizic, chimic, biologic,
sau economic ori social ) şi care explică variabilitatea spaţială şi
tendinţele acestui transfer complex” (Irina Ungureanu, 2005);

Proiectul pentru Învăţământul Rural 55


Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic

Varietatea (2) Necesitatea de a utiliza criterii adecvate pentru sistematizarea


formelor logică a mişcărilor geografice; pot fi operate distincţii în funcţie de
de manifestare criterii precum:
ale diferenţierea geocomponentală: mişcările componentelor abiotice,
dinamicii biotice, antropice; fiecare categorie fiind larg diversificată; de ex.
geografice mişcări geomorfice, hidrice, climatice, ş,a.m.d.
diferenţierea semnificaţiei evolutive: constituire (geneză),
modificare (transformare), creştere, declin, distrugere; evoluţie-
involuţie, simplificare-complicare-diversificare etc.;
diferenţierea de stare: mişcare liniară-neliniară, ordonată-haotică;
stinsă-actuală (remanentă)-progresivă, omogenă-eterogenă, lentă-
rapidă, reversibilă-ireversibilă etc., inclusiv stările tranzitorii între
aceste laturi;
diferenţierea morfologică: mişcări areale-liniare, difuze-concentrate,
convergente-divergente, ascendente-descendente etc. şi
numeroasele variante combinatorii;
diferenţierea scalară: mişcări globale-regionale-locale, permanente-
temporare, periodice-intermitente-recesive, lungi-medii-scurte-
instantanee s.a.
diferenţierea funcţională: mişcări fundamentale (cauze)-mişcări
asociate (efecte), benefice (feed back negativ)-dăunătoare (feed-back
pozitiv) preventive (feed-before) ş.a.
Calea abordării sistematice a formelor specifice de mişcare geografică
reprezintă o premisă necesară obţinerii unei imagini cuprinzătoare şi
veridice asupra complexităţii dinamicii geografice.

3.4. Informaţia în învelişul geografic


Multă vreme în ştiinţă transformările înregistrate de procesele şi
De la fenomenele studiate erau explicate doar prin prisma schimbărilor
“substanţă” survenite în starea substanţei sau/şi a energiei. În ultimele decenii
şi “energie” dezvoltarea ciberneticii şi “revoluţia” informatică au schimbat radical
la informaţie temeliile conceptuale şi metodologice ale majorităţii ştiinţelor. Astfel,
dualismul substanţialist-energetic a început să fie înlocuit de către
abordările bazate pe triada substanţă-energie-informaţie iar
dezvoltarea sistemelor integrate de analiză, interpretare şi
reprezentare a informaţiei geografice (SIG) a conferit metodologiei
geografice o capacitate exploratorie fără precedent.

Trei categorii Ordonarea ierarhică a obiectelor, proceselor şi fenomenelor exprimă,


distincte de printre alte ipostaze, caracterul structurat şi structurant al
informaţie interacţiunilor dintre elementele “profunde” ale materiei: informaţia
şi energia. Ele sintetizează, preiau, ajustează şi deopotrivă reflectă
“tiparele” autoorganizatorice ale materiei. Drept urmare, informaţia
este ea însăşi structurată ierarhic. Pot fi diferenţiate trei niveluri
definitorii: nivelul geoinformaţiei ontologice, nivelul geoinformaţiei
gnoseologice şi nivelul geoinformaţiei praxiologice.

56 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic

Geoinformaţia Informaţia geografică primară este de natură ontologică ea însumând


ontologică totalitatea caracteristicilor sau proprietăţilor (componenţilor, factorilor),
este legată care interacţionează în cadrul proceselor genetice şi evolutive.
de “existenţa” Informaţia ontologică constituie baza organizatorică a structurilor
fenomenelor materiale rolul de a conferi energiei mărime şi sens, iar prin aceasta,
(condiţiile stare, formă şi dimensionare corpurilor materiale (substanţei). Pe
formării şi scurt, are rolul de a organiza prin a "informa" (spre deosebire de
“sensul” lor) energie, care are rolul de a “schimba” prin a “antrena” sau “mobiliza”
respectiv, substanţă, care are rolul de a se “ajusta” şi de a “modifica”
fluxurile de energie şi informaţie).

Geoinformaţia ontologică se propagă printr-o mare varietate de


Propagarea semnale. Semnalul este o manifestare fizică a substanţei sau de
informaţiei în energiei care are capacitatea de a se propaga într-un mediu dat.
I.G. Astfel, în învelişul geografic există o gamă extrem de largă de
semnale fizice, geofizice, chimice, biotice, biochimice, sociale,
economice etc., care se transmit pe cale radiantă (caloric, optic),
mecanică (gravitaţional, lucru), senzorială, osmoză, interacţiune
chimică, polarizare (electromagnetică, socială, economică) ş.a.

Funcţionalitatea şi evoluţia învelişului geografic sunt esenţial legate


nu atât de acumularea de energie cât, mai ales, de acumularea de
informaţie. Pornindu-se de la stadii de ordine spontană, lipsite de
specificitate (specifice perioadei protoplanetare), învelişul geografic a
înregistrat o dezvoltare sinergetică constând în acumularea de noi
constituenţi şi proprietăţi.
Informaţia Ordinea sistemică rezultă prin procese de variaţie, selecţie şi
este individualizare realizate, la nivel structural, în special prin procesele
principalul de schimbare ale “formei” substanţei, sau prin variaţiile câmpurilor
factor de energetice. Prin structurare, ceea ce este “inform” devine, la un
ordine în I.G. moment dat, “informat”, respectiv apt să prezinte o neomogenitate
relativă, generatoare de fluxuri materiale. Deci, structura reprezintă
informaţia legată în configuraţii specifice cu substanţa şi energia.

Înformaţia ontologică se poate diferenţia în informaţie stocată,


respectiv, informaţie circulantă. Informaţiile stocate sunt reflectări
ale condiţiilor exterioare care acţionează la nivelul intrărilor în
geosisteme şi se impun ca elemente relativ stabile în structura
acestora (de ex. geologia morfo-structurilor, relieful major,
condiţionările hidro-climatice asociaţiile biopedogeografice, resursele
subsolului etc.)Pot fi stocate în "memoria" geosistemelor în cele mai
diverse moduri (stratigrafie, soluri fosile, varve, fosile, vestigii
arheologice ş.a.). Informaţia stocată introduce un "avantaj selectiv"
în evoluţie prin orientarea proceselor (relieful selectiv al structurilor
geologice şi tipurilor de roci, orociclogeneza, adaptarea vegetaţiei la
tipul de sol, efectul favorizant al resurselor în dezvoltarea industrială
ş.a.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 57


Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic

Geoinformaţia Informaţia circulantă rezultă în urma interacţiunilor active dintre


poate fi fenomenele ce determină redefinirea rapidă a structurii informaţionale,
“stocată” şi creşterea gradului de eterogenitate a structurii etc.: de ex. schimburile
“circulantă” de aer, curgerea râurilor, eroziunea accelerată a solului, migraţiile
populaţiei, fenomenele de difuziune (epidemii, poluare, inovaţii) ş.a
Desigur, distincţia între informaţia stocată şi cea circulantă necesită o
perspectivă dialectică asupra categoriilor de spaţiu-timp şi continuu-
discret. Pe timp lung sau pe spaţii mari, informaţia stocată devine
circulantă; similar, informaţia circulantă devine statică dacă intervalul
temporal de referinţă este prea scurt sau este raportată la un teritoriu
prea extins.

Există Din cele de mai sus, se poate concluziona că, în condiţiile unităţii în
“geocoduri” diversitate, învelişul geografic evidenţiază la nivelul tuturor
(genetice) ? subunităţilor sale numeroase scheme evolutive relativ invariabile.
Acestea îndreptăţesc necesitatea recunoaşterii şi definirii unor
geocoduri (infogeocoduri) care direcţionează devenirea structurilor
geografice într-un mod asemănător codului genetic existent la
organismele vii. Evident, "codurile geogenetice" nu pot avea
complexitatea şi perfecţiunea celor biogenetice, însă aplicarea
conceptului este legitimă având în vedere că materia neînsufleţită nu
este "oarbă", ea având capacitatea de a "percepe" propriile condiţii de
existenţă şi de a se adapta corespunzător la acestea (pot fi definite
geocoduri morfopetrografice şi morfostructurale, de organizare a
drenajului, geocoduri ale formei, structurii şi texturii aşezărilor
omeneşti, geocoduri ale diferenţierii tipurilor de regiuni
etc.).Cunoaşterea acestor proprietăţi de "autocopiere" şi multiplicare a
informaţiei ontologice necesită existenţa unei reflectări echivalente în
plan cognitiv: aceasta este geoinformaţia gnoseologică.

Informaţia Geoinformaţia gnoseologică reprezintă marea diversitate de noţiuni,


este concepte, legităţi, principii, metode, teorii şi numeroase alte informaţii
cunoaştere nestructurate utilizate de către ştiinţa geografică. Unele sunt informaţii
nespecifice, fiind preluate din alte domenii pentru calitatea de
descriptori adecvaţi ai proceselor şi fenomenelor investigate. Sunt
exprimate prin valori ale diverşilor parametri referitori la masă,
energie, impuls, intensitate, frecvenţă, durată, coordonate spaţiale etc.
sau prin modele obţinute prin conversia pe cale cognitivă a informaţiei
ontologice (matrici, ecuaţii de bilanţ etc.). Se impune precizarea că, la
modul general, orice tip de informaţie (ontică, practică) are în mod
necesar şi valoare gnoseologică (de cunoaştere).

58 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic

Fig. 3.1. Structura informaţiei geografice

Acumularea informaţiei gnoseologice despre starea obiectivă a


Valenţe învelişului geografic a condus, în mod firesc, la progrese considerabile
practice în modul de valorificare a acestui tip de informaţie. Explorarea
ale informaţiei generează noi informaţii (structuri) pasibile să ofere soluţii
informaţiei inedite la problemele izvorâte din nevoi practice. Cuantificarea datelor
de observaţie, parametrizarea structurilor pe care le reflectă şi filtrarea
acestora cu ajutorul analizei factoriale multiple şi a altor metode au
condus la realizarea unor modele de cunoaştere, cu largă
aplicabilitate, capabile să servească la identificarea tendinţelor
evolutive, la formularea prognozelor şi la facilitarea adoptării deciziilor.
În acest stadiu, informaţia gnoseologică dobândeşte funcţia de
informaţie praxiologică. Prin explorarea valenţelor informaţiei
geograful a putut trece la anticiparea, prevenirea sau evitarea
acţiunilor dezorganizatoare ale mediului şi la studiul organizării şi
amenajării teritoriului în raport cu necesităţile omului.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 59


Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic

Test de autoevaluare
3.2. Studiul acestui capitol v-a permis înţelegerea formelor multiple,
elocvente sau subtile, prin care operează energia şi informaţia în
devenirea învelişului geografic.

a. Puteţi exemplifica caracterul integrat al dinamicii geografice


rezultat prin combinarea unei mari diversităţi de tipuri de
procese (mişcări)?

b. .Exemplificati ipostaze ale manifestării informaţiei în I.G.

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul


acestei unităţi de învăţare.

3.5. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare

Întrebarea 1

a. Energia de atracţie, terestră (gravitaţia terestră, implicată în


structurarea geosferelor, edificarea formei geoidale a Pământului,
stabilizarea sau mişcarea tuturor corpurilor), şi extraterestră (îndeosebi
a Lunii Soarelui, implicate în formarea mareelor continentale şi
oceanice); energia radiantă calorică (internă) şi electromagnetică
(solară), ultima principala sursă energetică a sistemului terestru;

b. râurile îşi adâncesc şi lărgesc văile în “căutarea” profilului de


echilibru longitudinal şi transversal; plaja devine o suprafaţă de
“echilibru” între mare şi uscat născută prin “lupta” directă dintre valuri şi
faleza în retragere; epuizarea (diverselor) resurse din teritoriu,
fenomenele de colaps financiar, declinul economic, starea
environmentală critică ş.a.

60 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic

Întrebarea 2

a. dinamica modul de utilizare al terenurilor integrează o serie imensă


de conversii energetice şi structurări materiale: energii telurice
convertite în suportul litosferic, fluxuri radiative generatoare de energii
şi structuri termice (climatice) şi hidrice (râuri, pânze freatice),
transformate, la rândul lor, în energie mecanică (termoclastism,
gelifracţie, curgere, eroziune, acumulare, levigare etc.), chimică
(oxidare, reducere, hidroliză etc.) biochimică (fotosinteza, respiraţia),
biofizică (evapotranspiraţia) ş.a.; în funcţie de stadiul evolutiv aceste
fenomene de transfer şi conversie îşi modifică propriile coordonate de
interacţiune în raport cu proprietăţile solului pe care l-au generat, cu
activitatea microorganismelor şi a lumii vegetale şi nu în ultimul rând, în
raport cu “istoria” mobilizării “energiilor” socio-economice ce au acţionat
(acţionează) în teritoriu: desţelenirea, tipul de agricultură, tradiţiile
economice, reformele funciare, tipul de proprietate ş.a.

b. forma sferică a Pământului este "informaţia" pe care o "transmite"


substanţa telurică prin scoarţă ca urmare a constrângerilor energetice
exercitate de atracţia gravitaţională în relaţie cu forţa centrifugă
rezultată din rotaţia Pământului; suprafaţa terestră este factor de
selecţie a diferenţierii latitudinale a valorii insolaţiei (informaţie despre
“formă”); ea operează şi la scări regionale şi locale, împreună cu alte
proprietăţi informaţionale exprimate tot prin nivelul “substanţei”:
albedoul suprafeţei, declivitatea, altitudinea etc. Ele, la un loc,
determină variaţii energetice concretizate în diferenţieri teritoriale
zonale, regionale şi locale ale tuturor parametrilor ce vor continua să
opereze interşanjabil diversificând tot mai mult “zestrea” teritorială
transmisă prin informaţiile iniţiale.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 61


Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic

3.6. Lucrare de verificare 3

INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită
cunoaşterea capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru
comentarii, corectare şi evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:


- Titulatura acestui curs (Geografie generală);
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare
pagină);
- Adresa cursantului.

Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o


jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5
cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri.
Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii,
şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.

Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs?

Aspectele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:


1. Formulaţi alte exemple privind transformările energetice din învelişul
geografic, conforme principiilor termodinamicii clasice şi nonlineare (2
puncte)..

2. Expuneţi, pe scurt, rolul gravitaţiei şi al energiei geotermice în


dinamica Terrei (1 punct).

3. Realizaţi o prezentare sintetică a bilanţului radiativ solar al suprafeţei


terestre (pe baza bibliografiei; 2 puncte).).

4. Exemplificaţi forme definitorii ale dinamicii geografice fizice, umane,


sociale şi economice (cel puţin câte un exemplu pentru fiecare
categorie de “semnificaţie” dinamică; 2 puncte)).

5. Exemplificaţi şi alte ipostaze ale geoinformaţiei ontologice,


gnoseologice şi praxiologice (1 punct) .

6. Consideraţi verosimilă noţiunea de infogeocod (geocod)? Argumentaţi


şi oferiţi exemple sau contraargumentaţi (1 punct).

În final vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să


subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a creşte
eficienţa şi fixarea cunoştinţelor acumulate.

62 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Energia, dinamica şi informaţia în învelişul geografic

3.7. Bibliografie minimală


Constantinescu, P., Sinergia şi informaţia sistemelor, Editura Tehnică, Bucureşti,
1990.
Donisă I., Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura. Didactică şi
Pedagogică., Bucureşti, 1977.
Ianoş, I., Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.
Ielenicz M., Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2000.
Mac I., Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2000.
Restian, A., Integronica, Editura.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1989.
Prigogine, I., Isabelle Stengers, Metamorfoza ştiinţei. Noua alianţă, Editura Politicã,
Bucureşti, 1980.
Roşu, Al., Terra-Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 63


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

Unitatea de învăţare Nr. 4

NIVELE DE COMPLEXITATE ALE ÎNVELIŞULUI GEOGRAFIC

Cuprins Pagina
4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4 64
4.2. Nivele de complexitate ale învelişului geografic 64
4.3. Nivelul geocomponental 65
4.4. Nivelul geosferic 67
4.5. Nivelul geocomplexelor 72
4.6. Nivelul organizării teritoriale 76
4.7. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 82
4.8. Lucrarea de verificare nr.4 84
4.9. Bibliografie minimală 86

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 4


După studierea acestui capitol veţi fi capabil să înţelegeţi mai bine
următoarele aspecte:

9 faptul că realitatea (geografică) este un tot unitar complex


organizat;
9 natura şi caracteristicile principalelor nivele organizatorice
geografice;
9 modalităţile de structurare şi substructurare verticală şi plan-
spaţială specifice fiecărui nivel;
9 tipologia formelor de structurare teritorială a învelişului geografic;
9 trăsăturile dobândite de învelişul geografic pe calea organizatorii
antropice.
9 conţinutul şi modul de definire a principalelor categorii (concepte
fundamentale) geografice: peisaj, loc, regiune, zonă ş.a.

4.2. Învelişul geografic-Ierarhie organizatorică


Premisa fundamentală în abordarea acestei probleme este faptul că
lumea (universul, natura, societatea) nu este o acumulare
întâmplătoare de obiecte procese şi fenomene ci reprezintă un
ansamblu unitar, complex structurat şi (auto)organizat. Între ultimele
frontiere ale cunoaşterii (limita Metagalaxiei, respectiv, particulele
Universul elementare), dar probabil şi dincolo de ele, lumea este o ierarhie de
este nivele organizatorice dispuse în funcţie de gradul de complexitate,
ordonat potenţialul energetic şi dimensiunea spaţio-temporală. Între acestea
ierarhic se situează şi învelişul geografic. Existenţa lor reflectă proprietăţile
materiei de a se diferenţia în diverse forme (elemente chimice,
substanţe, energii, stări de agregare etc.), de a se ordona (de la
simplu la complicat, de la mic la mare şi invers etc.), în structuri tot
mai complexe (roci, plante, oameni, planete, stele) şi de a se integra,
prin ele, în niveluri organizatorice tot mai vaste (litosferă, vegetaţie,
societate, înveliş geografic, sistem solar, galaxie etc.). Rezultă că

64 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

fiecare nivel organizatoric, oriunde s-ar situa într-o ierarhie, este el


însuşi “complexitate” în sine şi prin urmare, cunoaşterea sa
presupune nu numai cercetarea sa ca “întreg”, ci şi a “părţilor”, a
nivelurilor subordonate de integrare.

Nivelele de Nivelul geografic de structurare (învelişul geografic) este produsul


complexitate conlucrării şi integrării următoarelor “părţi” subordonate: nivelul
ale Î.G. geocomponental (nivelul structurilor de bază), nivelul geosferic (al
diferenţierii geocomponentale la scară globală), nivelul geocomplex
(al interacţiunilor geocomponentale) şi nivelul organizării teritoriale
(al diferenţierii teritoriale prin vectori umani).

4.3. Nivelul geocomponental


Nivelul geocomponental poate fi considerat nivelul de bază al
structurării învelişului geografic întrucât include elementele de
Geocomponenţi referinţă ale căror interacţiuni generează structurile geografice
i=“atomii” complexe. Fondul iniţial de structurare geografică este alcătuit din
structurării elemente macroscopice diverse: minerale, roci, apă, aer, sol, plante,
geografice animale, oameni, produsele activităţii lor (construcţii, elemente de
infrastructură etc.) ş.a.
Se remarcă faptul că deşi categoriile geocomponentale nu sunt prea
numeroase, fiecare în sine conţine o mare diversitate de forme de
manifestare: de ex. tipuri de minerale şi roci, de mase de aer şi de
apă, de comunităţi umane, aşezări umane etc. Ca urmare a
variabilităţii condiţiilor de formare şi manifestare devin posibile
numeroase combinări, între diferitele stări geocomponentale, ce
determină varietatea teritorială a învelişului geografic.

Cu privire la studiul geocomponenţilor ce edifică învelişul geografic s-


au ridicat unele dileme izvorâte din faptul că aceştia constituie obiect
Există şi un de cercetare şi pentru alte ştiinţe: apa, aerul (gazele) ş.a.-pentru
punct de vedere chimie şi fizică, rocile-pentru geologie, plantele-pentru botanică, omul-
geografic pentru antropologie şi alte ştiinţe sociale, activităţile sale-pentru
asupra economie etc.
componentelor Fizicianul, chimistul, mineralogul, botanistul etc. pot opera cu o
realităţii cantitate infinit de mică aer, apă, mineral, plantă etc., pentru a putea
determina detaliat proprietăţile obiectelor respective şi a formula
concluziile cu privire la ele. Spre deosebire de aceştia, geograful,
Masa, studiază aceleaşi elemente dar dintr-un punct de vedere
complexitatea substanţial diferit. Specificitatea punctului de vedere geografic
reală şi decurge din aplicarea criteriilor masei, complexităţii reale şi
localizarea localizării în spaţiul concret (S. Mehedinţi, 1930).
exprimă
dimensionarea Geograful poate trage concluzii despre caracteristicile şi rolul
geografică a componenţilor amintiţi numai, şi numai dacă, îi examinează în
realităţii “mărime formă şi manifestare naturală, reală”. De ex. efectele
climatice ale unei
mase de aer nu pot fi evaluate fără a se cunoaşte volumul, întinderea,
înălţimea (forma şi dimensiunile) “încărcătura” cu vapori de apă,

Proiectul pentru Învăţământul Rural 65


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

particule minerale ş.a., direcţia de deplasare, viteza, variaţia internă a


presiunii atmosferice, temperatura ş.a. (complexitatea reală); multe
dintre aceste caracteristici nu pot fi explicate dacă nu sunt corelate cu
proprietăţile termice, hidrice şi orografice ale locului (suprafeţei) de
formare, cu particularităţile teritoriul tranzitat şi cu modul în care
acesta îşi pune amprenta asupra caracteristicilor sale (localizarea în
spaţiul concret). Cunoaşterea individualităţii geocomponentale prin
utilizarea conceptelor de “masă”, “complexitate reală” şi “localizare în
spaţiul concret” diferenţiază evident demersul geografic de cel
preponderent analitic specific altor discipline.

Geograful Geograful studiază geocomponenţii prin efectele lor cumulative; nu


studiază “individualul” (roca, râul, specia de plantă, individul uman, locuinţa
faptele etc.) ci “asociativul” (structura litosferică sau geomorfică, sistemul de
individuale drenaj, asociaţia vegetală, comunitatea umană, aşezarea omenească
sub aspect etc) conferă substanţă şi legitimitate demersului geografic întrucât
asociativ proprietăţile lor (masa, complexitatea reală etc.) nu pot fi explicate
decât prin corelare reciprocă şi prin raportarea fiecăruia la toţi ceilalţi.
Drept urmare, criteriilor anterioare se adaugă şi cerinţa ca fiecare
geocomponent să fie studiat în calitate de “produs” şi “factor” al
complexului teritorial.

Test de autoevaluare
4.1. Studiul acestui capitol v-a oferit posibilitatea înţelegerii diferenţelor
dintre “punctul de vedere geografic”şi cel al altor ştiinţe în abordarea
fenomenelor realităţii:

a. Puteţi formula şi alte exemple prin care să demonstraţi că aţi înţeles


criteriile, preconizate de S. Mehedinţi (1930), pentru fundamentarea
punctului de vedere geografic: masa, complexitatea reală şi
localizarea în spaţiul concret ?

b. Ce înseamnă a studia fiecare component în calitate de “produs şi


factor al complexului teritorial (?); exemplificaţi.

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul


acestei unităţi de învăţare

66 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

4.4. Nivelul geosferic


4.4.1. Geosferele ca forme de structurare materială şi evolutivă
(Geo)sferele sunt expresia unui mod universal de structurare a
(Geo)sfera, materiei. La originea sa stau legile de atracţie, mişcare şi evoluţie a
„tipar” corpurilor cosmice iar elementul comun este faptul că structurile
organizatoric rezultate respectă coordonatele majore ale geometriei sferice
universal reflectată într-o serie de “tipare” definitorii: forma (cvasisferică),
structurarea internă sub formă de “învelişuri” concentrice, orbite şi
mişcări cu traiectorii circulare şi elipsoidale ş.a. Geosferele s-au
format prin procesul de diferenţiere dinamică a materiei telurice în
câmpul gravitaţional în raport cu greutatea şi densitatea specifică a
elementelor chimice. Astfel, prin dispunerea materiei grele în nucleu
(12-18 g/cm³) şi migrarea celei cu densitate redusă spre suprafaţă
(2,5 g/cm³, în scoarţă) a rezultat structura zonal concentrică a Terrei.

Desigur ordonarea zonal-concentrică a materiei nu este specifică doar


Originalitatea Terrei. Majoritatea corpurilor cosmice posedă acest tip de structurare
modelului însă modelul terestru este substanţial inedit. Deosebirea majoră
(Geo)sferic constă în faptul că în timp ce la alte planete din sistemul solar
terestru învelişurile întreţin doar un contact pasiv, cu slabe interacţiuni fizice,
în cazul Pământului, geosferele sunt activ interconectate şi înscrise în
ample procese coevolutive şi sinergetice generatoare de noi structuri
cu proprietăţi emergente.

Pe lângă acţiunea “coordonatoare” a gravitaţiei, producerea acestei


diferenţieri evolutive mai necesită şi alte condiţii precum:
Condiţii - necesitatea înscrierii planetei pe o “nişă” eliptică (poziţionarea faţă
geoecologice de Soare) favorabilă receptării unui nivel radiativ solar optim;
ale formării - înmagazinarea unui potenţial endogeotermic din stadiul
Î.G protoplanetar indispensabil restructurării tectonice ulterioare a
geosferelor interne;
- constituirea şi evoluţia scoarţei şi a atmosferei sub formă de
(proto)geosfere “filtrante”, susceptibile să permită schimbul
permanent de materie între suprafaţa terestră (interfaţa de contact)
şi mediile adiacente (manta, respectiv spaţiul cosmic);
O - transformarea suprafeţei de contact-prin transfer, conversie şi
contradicţie stocare de substanţă, energie şi informaţie-în “coloană vertebrală”
necesară: a viitorului înveliş geografic, el însuşi capabil de noi diferenţieri (A.
separare – Roşu, 1987).
cooperare;
sinteza ei: Diferenţierile structurale şi evolutive, au rezultat, principial, printr-un
noutatea dublu proces (I. Mac, 2000) “de selectare şi purificare a stărilor de
geografică agregare ale materiei şi de aşezare a acesteia, sub constrângerile
gravitaţiei, pe nivele sau geosfere distincte (litosfera, atmosfera,
hidrosfera şi biosfera) cu toată situaţia lor de interferenţă pe anumite
intervale; de combinare şi conlucrare (integrare) a maselor (solidă,
lichidă, gazoasă, biotică), preparându-se astfel geosfere noi,
integrative (reliefosfera, pedosfera, landşaftosfera, antroposfera,
învelişul geografic)”

Proiectul pentru Învăţământul Rural 67


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

4.4.2. Definirea şi clasificarea geosferelor

Prin chiar modul de individualizare-ordonarea gravitaţională a


Noţiunea de
materiei-orice geosferă presupune existenţa un grad relativ de
“geosferă”
omogenitate. Criteriul principal de definire este dominanţa unui
element sau stări geocomponentale într-un nivel sferic de structurare
materială. Prin geosferă se înţelege “întinderea unei masei
componentale cu tot ce se află în ea, până la cuprinderea sferică a
Pământului” (I. Mac, 2000).

Cu privire la clasificarea geosferelor se utilizează, îndeosebi, două


criterii: gradul de complexitate, respectiv poziţia în raport cu suprafaţa
topografică a Terrei. Conform primului criteriu se diferenţiază:
Clasificarea
geosferele primare (litosfera, atmosfera, hidrosfera), numite astfel
geosferelor
întrucât au apărut primele (în etapa protoplanetară) şi reprezintă
“baza” formării celorlalte geosfere, numite, în consecinţă, derivate sau
secundare; geosferele derivate (pedosfera, biosfera, antroposfera
ş.a.) ar fi deci structuri mai recente sub aspect evolutiv şi superioare
din punct de vedere calitativ. După poziţie, se diferenţiază în geosfere
interne (mantaua inferioară, astenosfera, mantaua superioară,
scoarţa) respectiv externe (hidrosfera, atmosfera, biosfera s.a.).
Aceste diferenţieri sunt dictate mai mult de necesitatea sistematizării
faptelor întrucât, în realitate, aceste trăsături sunt mult mai nuanţate.

Astfel, etichetarea “geosfere primare” nu corespunde, întru totul,


realităţii pentru că, de la stadiul protoplanetar şi până în prezent,
respectivele geosfere au realizat schimburi materiale interne şi
interconectate ce au contribuit la apariţia de noi structuri şi proprietăţi
în cadrul lor (de ex. structuri granitice, sedimentare etc.-în scoarţă;
ape subterane, gheţari etc.-în hidrosferă; configuraţii barice, structuri
climatice, ecranul de ozon etc.-în atmosferă). Deci caracterul
“derivativ” integrat a fost o constantă evolutivă a geosferelor primare.
Geosferele
Percepţia tradiţională asupra geosferelor, constând în dispunerea
între
succesiv concentrică, armonioasă, simetrică, ordonată şi evidentă a
“imaginea”
orizonturilor omogene (învelişurilor) cu proprietăţi specifice bine
percepută
definite, conţine o doză considerabilă de idealizare. Ea derivă, mai
şi realitate
ales, din raţiuni didactice ce optează pentru simplificare excesivă
destinată facilitării înţelegerii unei realităţi complexe (de ex. modelul
clasic de reprezentare a geosferelor prin cercuri concentrice).
Idealizarea prin individualizare statică, separare şi simplificare este
utilă (mai ales în scopuri didactice), dar este reală doar între anumite
limite.

Imaginea respectivă trebuie completată, în mod necesar, cu acele


caracteristici ce conferă geosferelor calitatea de structuri dinamice
Reţine ! complexe interconectate într-un ansamblu funcţional: învelişul
geografic. Chiar dacă geosferele sunt, în primă instanţă, “creaţii” ale
gravitaţiei, trebuie subliniat faptul că ele “fiinţează” nu atât prin
gravitaţia ordonatoare, prin cadrul impus de aceasta, cât mai ales prin

68 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

mecanismul lor energetico-funcţional. De aceea, în cele ce


urmează, vom proceda la o scurtă trecere în revistă a acelor
caracteristici ce conferă geosferelor calitatea de structuri dinamice
(auto)organizatorice. Este vorba de o serie de trăsături, valabile
pentru toate sferele ce edifică învelişul geografic, esenţiale pentru
înţelegerea profundă a proprietăţilor de detaliu analizate, în
majoritatea lucrărilor de factură generală, pentru fiecare geosferă în
parte.

4.4.2. Trăsăturile definitorii ale sferelor geografice

Geosferele situate între astenosferă şi ecranul de ozon posedă câteva


trăsături fundamentale pentru înţelegerea proprietăţilor
autoorganizatorice ce stau la baza diversificării şi a integrării lor într-o
formă superioară, inedită, de manifestare a materiei în sistemul solar:
structurarea geografică. Esenţiale sunt două caracteristici:
I) atributul de “amestec”. Deşi fiecare geosferă implică dominanţa
unui geocomponent sau stări (apă, aer, organisme, gazos, solid, lichid
Nici o etc.) o importanţă hotărâtoare o are faptul că fiecare geosfera “există”
geosferă într-o anumită proporţie şi formă în toate celelalte. Omogenitatea
nu este geosferelor este întotdeauna relativă şi diferă mult în spaţiu şi timp.
“pură” (!) Acest atribut nu este doar unul de circumstanţă sau de importanţă
secundară. În toate cazurile, prezenţa (chiar şi numai) unei “fracţiuni”
materiale de factură “exogenă” determină proprietăţi şi funcţii inedite
ce conduc la stări şi chiar componenţi noi în geosfera de temporară
“adopţie”. Amintim rolul climatic al vaporilor de apă sau al nucleelor de
condensare prezente în atmosferă, rolul termoregulator al dioxidului
de carbon atmosferic, importanţa gazelor dizolvate în apă, rolul apei,
aerului şi substanţelor organice şi anorganice în “prelucrarea”
epidermei litosferei, în susţinerea vieţii prin intermediul solului şi a
plantelor verzi, etc.
Deşi atributul de amestec este, la prima vedere, o proprietate
“discretă” a fiecărei geosfere, el are caracter legic în spaţiul geografic
şi deţine rol cheie în potenţializarea interacţiunilor dintre geosfere
şi devenirea lor comună.

II) coexistenţa tuturor stărilor de agregare ale materiei. Întrucât


Schimbarea fiecare geosferă, definită în sine printr-o formă dominantă de agregare
stării de a materiei, posedă “atributul de amestec” înseamnă, implicit, că
agregare-
însumează totalitatea stărilor de agregare ale materiei telurice şi că
mecanism înregistrează şi transmite, celorlalte geosfere, efectele energetice
al devenirii presupuse de repetatele şi variatele schimbări de stare a diferiţilor
şi diversificării geocomponenţi. Pentru învelişul geografic coexistenţa stărilor solidă,
geosferelor lichidă sau gazoasă, pe suporturi abiotice şi biotice, deopotrivă,
Consecinţele împreună cu starea agregării de fond specifice fiecărei geosfere, are o
autoorganizări
importanţă excepţională. Se remarcă îndeosebi următoarele implicaţii:
i şi conlucrării
- diversificarea combinaţiilor materiale şi a proceselor
geosferelor generatoare de noi structuri geografice (sedimentele, de pe fundul
lacurilor, mărilor, oceanelor; norii în atmosferă, structurile magmato-

Proiectul pentru Învăţământul Rural 69


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

vulcanice în scoarţă şi la suprafaţa acesteia, procesele de


Schimbările termoclastism şi formele rezultate etc.);
de stare - condiţionarea circuitelor de transfer material şi energetic, în şi
implică între geosfere, precum şi menţinerea raporturilor de echilibru dintre
fenomene ele (circuitul apei, al plăcilor litosferice, ciclul petrografic, circuitele
de “prag” biogeochimice, curgerile noroioase, solifluxiunea şi multe altele nu ar
exista în absenţa binecunoscutelor schimbări de fază ce le însoţesc);
- diferenţierea spaţio-temporală a proceselor şi fenomenelor din
învelişul geografic în corelaţie cu distribuţia şi succesiunea a valorilor
prag asociate diferitelor tipuri de schimbări ale stării materiei: praguri
fizice (termice, barice etc.)-de îngheţ-dezgheţ, evaporaţie-condensare,
subducţie şi topire a structurilor litosferice ş.a.; praguri fizico-chimice-
de dizolvare-precipitare, oxidare-reducere, umezire-uscare, de
curgere semifluidă, fluidă ş.a.; praguri biochimice-de metabolizare
fiziologică, de descompunere a compuşilor organici etc.

III) autoorganizarea structurală şi morfo-funcţională. În fiecare


Consecinţele geosferă se manifestă procese ordonatoare astfel încât
autoorganizări autoorganizarea este o certitudine chiar şi la nivelul învelişurilor,
i şi conlucrării aparent, mai puţin complexe (atmosfera, hidrosfera). Principalele
geosferelor ipostaze autoorganizatorice ale geosferelor sunt:
- ordonarea verticală pe învelişuri şi subînvelişuri; “...se poate
constata o stratificare a materiei telurice nu numai sub formă de
învelişuri concentrice, dar şi în fiecare înveliş masele sunt aşezate în
ordine, după greutatea lor specifică” (S. Mehedinţi, 1930). Prin
structurare şi substructurare şe diferenţiază “noi” învelişuri,
subînvelişuri (zone, subzone, orizonturi etc.) fiecare cu proprietăţile
sale specifice;
- ordonarea orizontală (plan spaţială), este rezultatul conlucrării
geosferelor: de ex. zonele de climă, tipurile de climă, topoclimatele şi
microclimatele (rezultate prin conlucrarea energetică a masei
atmosferice cu suprafaţa activă reprezentată prin mase de apă, uscat,
forme de relief, vegetaţie, soluri, etc.); oceanele, mările, lacurile,
râurile, gheţarii etc. (prin conlucrarea hidrosferei cu substratul solid şi
climatul); succesiunea latitudinală a zonelor biogeografice, edafice şi
peisagistice (în funcţie de zonalitatea climatică) ş.a.;

-- ordonarea şi conlucrarea unităţilor structurale prin


discontinuităţi şi “fâşii” de tranziţie. Geoorizonturile şi structurile
plan spaţiale sunt separate şi uneori chiar condiţionate de existenţa
unor discontinuităţi spaţiale şi temporale (discontinuităţi tectonice,
structurale, lacune stratigrafice, fronturi atmosferice, planuri de
stratificaţie termodinamică, maree etc.) sau de interpunerea unor fâşii
sau pelicule de tranziţie (stratul peliculă-între atmosfera joasă şi masa
de apă, ariile periurbane, silvostepa, silvotundra, piemonturile,
glacisurile etc.).
- conlucrarea sinergetică, întrucât procesele autoorganizatorice
conduc la apariţia de “noi” geosfere, rod exclusiv al devenirii
geografice a Terrei: reliefosfera, pedosfera, landşaftosfera,
antroposfera ş.a. Perioada actuală, în care omul s-a transformat,

70 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

dintr-un component de rând al naturii, într-un factor organizatoric de


prim ordin al învelişului geografic, marchează, fără îndoială, apogeul
acestui proces.
- integrarea structurilor geosferice în ansambluri teritoriale.
Autoorganizarea structurilor geosferice culminează cu integrarea
reciprocă în unităţi teritoriale complexe, de diferite tipuri (peisaje,
regiuni, zone ş.a.) şi ranguri (local, regional, global). Se relevă astfel
interdependenţa profundă dintre nivelul geosferic şi nivelul
complexelor teritoriale.

Test de autoevaluare

4.2. Studiul acestui capitol v-a oferit posibilitatea înţelegerii complexităţii


reale a geosferelor.
a. Explicaţi de ce modelele didactice de reprezentare a geosferelor nu
corespund realităţii (?).

b. Exemplificaţi atributul de “amestec” al geosferelor.

c. Exemplificaţi structurări şi substructurări ale geosferelor.

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul


acestei unităţi de învăţare.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 71


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

4.5. Nivelul geocomplexelor

4.5.1. Semnificaţie şi conţinut

Geocomplex, Geocomplexul reprezintă o grupare teritorială de elemente, procese şi


peisaj, fenomene a căror specificitate de combinare şi interacţiune se reflectă
landşaft- în specificitatea trăsăturilor sale fizionomice. Nivelul geocomplexelor
înveliş este rezultatul integrării spaţio-temporale a unităţilor teritoriale de
landşaftic diferite tipuri şi diverse structuri, mărimi, forme, funcţii, fizionomii etc.
Respectivelor unităţi teritoriale le-au fost atribuite denumiri precum:
complex (teritorial) natural, complex fizico-geografic, geocomplex,
complex geografic, geosistem ş.a. ; cel mai răspândit şi frecvent
utilizat este, totuşi, termenul peisaj (fr.) şi echivalenţii săi lingvistici,
landschaft, (cuvânt german preluat, ca atare, în rusă şi în alte limbi,
inclusiv română), landscape (engl.) ş.a. Din acest termen au fost
derivate noţiunile de landşaftosferă sau înveliş landşaftic pentru a
desemna geosfera integratoare rezultată prin asocierea globală a
unităţilor landşaftice (a peisajelor) de diferite ordine de mărime.
Acelaşi sens îl are şi nivelul geocomplexelor teritoriale.

4.5.2. Peisajul ca structură geografică integrată

4 concepţii Peisajul constituie unul dintre conceptele „cheie” privind unităţile


majore: teritoriale geografice (alături de cel de „regiune”). Primele accepţii ale
peisaj termenului, promovate (la începutul secolului XX), mai ales, în
“natural”, geografia germană şi sovietică, erau caracterizate prin accentul pe
“umanizat” pus pe latura exterioară, fizionomică şi pe conţinutul său exclusiv
“sistemic”şi natural (A. Hommeyer, K. Bürger, S. Passarge, L.S. Berg ş.a.).
“perceptual” Termenul era utilizat pentru a desemna o unitate teritorială cu
fizionomie specifică impusă către de factorii fizico-geografici. Pe
parcurs, omul trece în centrul atenţiei pe considerentul că este
principalul agent transformator al landşaftului natural în “landşaft
culturalizat” (O. Schlüter, 1907) sau chiar producător de “peisaje
culturale” ce se succed celor naturale (C. Sauer, 1925).
Progrese semnificative în aprofundarea noţiunii s-au realizat, pe
parcursul deceniului şapte, în geografia germană, ex-sovietică şi
franceză, prin preluarea şi valorificarea conceptelor sistemice (K.
Troll-1939, V. B. Soceava-1963, V. Isacenko-1975, G. Bertrand-i968,
R. Brunet-1968, J. F. Richard-1975 ş.a.). Drept urmare, s-au impus
preocupările de a descrie valenţele structurale şi funcţionale ale
geosistemului, în calitatea lor de „suporturi” şi “surse” ale laturii
fizionomice (imagistice), şi de a le integra într-un concept totalizator
(peisajul), de largă cuprindere.
La începutul la sfârşitul anilor `80, în contextul afirmării spiritului
postmodernist în ştiinţă, asistăm la reînnodarea tradiţiei “imagistice”
(fizionomice) a peisajului însă, dintr-o nouă perspectivă. Aceasta
implică evaluarea peisajului prin examinarea reacţiilor subiective
generate de către “locuri” asupra oamenilor (topofilie, topofobie ş.a).

72 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

Definirea G. Bertrand (1968) definea geosistemul drept „porţiune din spaţiu,


noţiunii de caracterizat printr-un tip de combinare dinamică, deci instabilă de
“peisaj” elemente fizice, biotice şi antropice care, reacţionând dialectic între
ele, formează unităţi teritoriale -peisaje- ce evoluează în bloc, atât sub
efectul componentelor constituente, cât şi sub efectul dinamicii
fiecăruia separat”.

Structura Acelaşi autor precizează că individualitatea peisajului are la bază


peisajului : interacţiunile stabilite între trei componente principale: potenţialul
(în sens ecologic (suportul ecologic), exploatarea biologică (comunităţile
ecologico- organismelor vii) şi acţiunea antropică (activitatea socială). Ele
sistemic) asigură dinamica comună a geosistemului exprimată, fizionomic,
printr-un anumit tip de peisaj. Adeseori, dinamica unui element
component poate fi diferită de dinamica ansamblului şi atunci,
modificarea raporturilor dintre componenţi, impune o nouă tendinţă
dinamică exprimată prin modificarea peisajului. Geosistemele pot
evolua între două stări definitorii: biostazie (relaţii de echilibru între
suportul ecologic şi exploatarea biologică, stabilitate morfo-structurală
a componenţilor) respectiv, rhexistazie (relaţii de dezechilibru între
componenţi determinate de cauze naturale sau antropice; ele
determină degradarea suportului ecologic şi/sau a exploatării
biologice, efectele transmiţându-se apoi, reciproc, între toţi
componenţii.

Sintetizând formulările mai frecvent vehiculate, putem defini peisajul


Reţine geografic drept, unitate teritorială, de dimensiuni variabile,
şi caracterizată prin trăsături specifice, conferite de relativa
notează omogenitate structurală, funcţională şi fizionomică, rezultată
dintr-un anumit mod de integrare (combinare) a
geocomponenţilor. În relaţie cu această formulare, sunt utile, cel
puţin, trei sublinieri. Prima, se referă la faptul că excepţionala
diversitate peisagistică a învelişului geografic, are drept premisă
principală, posibilităţile, practic nelimitate, de combinare între
geocomponenţi şi între stările acestora. A doua, derivă din faptul că,
întotdeauna, în matricea geocomponentală a peisajului, se disting
unul sau doi componenţi, rareori mai mulţi (sau parametri ai
acestora), ce îşi asumă calitatea de factori.. Factorii, sunt acei
geocomponenţi, susceptibili să dobândească rol coordonator care
polarizează anumite stări şi direcţionează procesele definitorii,
punându-şi astfel, amprenta asupra atributelor structurale, funcţionale
şi îndeosebi, fizionomice. De aici, rezultă al treilea aspect: tocmai
trăsăturile impuse mai pregnant de către factorii coordonatori,
servesc, de obicei, drept criterii pentru denumirea şi clasificarea
tipologică a peisajelor.

Tipologia În cadrul oricărei categorii tipologice, vom sesiza factorul (factori


peisajelor şi/sau parametri) ce îi conferă specificitate: peisaj de munte, deal,
geografice câmpie ş.a (relief-altitudine-fragmentare ş.a.); peisaj lacustru, marin,
oceanic, glaciar, deltaic, luncă (apă, apă-relief, apă-temperatură, debit
lichid-debit solid-viteză, vegetaţie-nivel freatic ş.a); peisaj de pădure,

Proiectul pentru Învăţământul Rural 73


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

stepă, savane, mangrove, de deşert etc. (vegetaţia-apa, apa-


temperatura); peisaj agrar, industrial, rural, urban, minier, turistic,
cultural, religios etc. (omul şi diversele forme ale acţiunilor şi trăirilor
sale) ş.a.m.d.

Ierarhizarea teritorială a peisajelor. Peisajele geografice pot fi


Ordonarea analizate sub aspect structural, funcţional şi fizionomic, ca entităţi în
peisajelor este sine, fără a se ţine seama de circumstanţele localizării spaţiale
atât concrete şi de relaţiile cu peisajele învecinate. Acest demers,
tipologică, cât tipologic, este necesar, util, dar nu şi suficient, întrucât peisajul este
şi taxonomică o realitate globală, alcătuită din nenumărate peisaje, de ordin regional
şi local, a căror dispunere spaţială reciprocă nu este deloc
întâmplătoare. Dimpotrivă, ordonarea spaţio-temporală, taxonomică
sau relaţionată, a tipurilor de peisaje are implicaţii teoretice esenţiale
din perspectiva cunoaşterii lor.

Ierarhizarea Prin urmare, s-a pus problema delimitării, definirii şi denumirii fiecărei
taxonomică categorii de unităţi teritoriale care, dinspre mic spre mare, dinspre
a unităţilor simplu spre complex, dinspre un nivel oarecare spre un nivel superior
de peisaj ş.a.m.d., se integrează în unitatea de anvergură globală: învelişul
geografic. Pentru exemplificare, prezentăm ierarhizarea propusă de
G. Bertrand (1968, modificată de I Mac, 1990). În cadrul acestui
sistem taxonomic, discontinuităţile climatice şi structurale impun
delimitarea spaţio-temporală a unităţilor de rang superior
(macronivele), iar cele biogeografice şi antropice pe a celor de rang
inferior (micronivele). Sub aspect taxonomic, peisajul este unitatea
teritorial-funcţională de bază, ce subordonează subunităţi tot mai
restrânse şi omogene geocomplex, geofacies, geotop) care se
integrează, la rândul lor, în unităţi teritoriale supraordonate (domenii,
regiuni, zone).

Macrounităţi Macronivelele posedă o mai mare stabilitate structurală, morfologică


de peisaj şi funcţională şi, prin aceasta, impun configuraţia generală a
învelişului geografic. Sunt reprezentate, în ordinea descrescătoare a
mărimii, prin următoarele unităţi de peisaj (fig. 6):
(I) zona, respectiv categoria de unităţi de mare extensiune spaţio-
temporală, cu dispunere latitudinală, individualizate ca urmare a
efectelor legii zonalităţii; de ex. zonele climatice, biogeografice,
peisgistice etc. în succesiunea cunoscută între ecuator şi poli;
(II) domeniu, reprezentând mari unităţi de platformă şi geosinclinal,
vădit diferenţiate prin natura diferită a suportului ecologic datorită
caracteristicilor structurale, orientării fluxurilor de materie etc.; de ex.
sistemele majore, montane (domeniile caledonian, hercinic, alpin
etc.), de podiş şi câmpie (platforma est europeană, feno-scandică
ş.a.);
(III) regiunea naturală, individualizată printr-o structurare mai diversă
în care determinările reliefului şi climatului sunt, totuşi, dominante; de
ex. regiunea alpină, musonică, carpatică etc. ;

74 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

Microunităţi Micronivelele peisajului constă în următoarele unităţi de referinţă (în


de peisaj ordine crescătoare):
(I) geotop-unitatea cea mai mică ca întindere (de regulă, sub 1km²) şi
remarcabil omogenă, constituită prin conlucrarea unei porţiuni
restrânse a substratului (rocă, relief, sol) cu un alt component fizic
(apă, aer) sau biotic (plantă, fitocenoză etc.); de ex. lapiez, crov,
dolină, mal de albie, renie, dună de nisip, depresiune interdunală, o
construcţie etc.
(II) geofacies-unitate dezvoltată în medie pe 1-10 km², care reuneşte
mai multe geotopuri într-o fizionomie mai largă, dar unitară, datorată
aceloraşi condiţionări genetico-evolutive; de ex. un sector de versant,
fruntea sau podul terasei fluviale, asocierea dună-interdună, satul, în
raport cu comuna, cartierul, în raport cu oraşul etc.
(III) geocomplexul (Mac, I., 1990, geosistem, la Bertrand), unitate
rezultată prin asamblarea la un nivel superior al geofaciesurilor ce are,
pe lângă diversitatea mare de compoziţie şi o întindere spaţială
relevantă (peste 10 km²); de ex. geocomplexele de luncă, de terase
fluviale şi de versant, ce alcătuiesc peisajul de vale; formele de endo
şi exocarst ce alcătuiesc peisajul carstic; localităţile rurale ce
alcătuiesc peisajul rural, similar cele urbane, categoriile de parcele
cultivate ce edifică peisajul agricol ş.a., pot fi considerate
“geocomplexe”.

Test de autoevaluare

4.3. Studiul acestui subcapitol v-a oferit posibilitatea înţelegerii


semnificaţiilor majore ale noţiunii de peisaj geografic.

a. Putem pune semnul egalităţii între învelişul geografic şi cel “landşaftic” ?

b. Încercaţi să detaliaţi structura şi relaţiile dintre componenţii peisajului


geografic.

c. Exemplificaţi relaţii de rhexistazie în diferite tipuri de peisaje.

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul


acestei unităţi de învăţare.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 75


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

4.6. Nivelul organizării teritoriale

4.6.1. Teritoriu, teritorialitate şi organizare în învelişul geografic

Autoorganizare Nivelul organizării teritoriale semnifică forma superioară de structurare


Organizare a învelişului geografic. Această apreciere superlativă se întemeiază
pe faptul că diversele spaţii ale planetei, guvernate, o bună parte din
istoria lor, de legi naturale, autoorganizatorice, precum cele
specifice landşafturilor şi regiunilor naturale, domeniilor sau zonelor
geografice, receptează, tot mai pregnant în ultimele secole şi mai
ales, decenii, efectele proceselor organizatorice susţinute prin
vectori umani activi. Este vorba, desigur, de acţiuni deliberate ale
omului, bazate pe necesităţi şi interese, pe raţiuni juste, idealuri,
Teritoriu aspiraţii, dragoste, implicare şi finalităţi pozitive, dar şi de acţiuni
accidentale, eronate, (conştiente sau inconştiente), izvorâte din
necunoaştere, ignoranţă, antagonism, oportunism, ură, orgoliu,
indiferenţă etc. Cert este că aceste acţiuni, înscrise în sfera socială,
istorică, economică, politică, culturală, socială etc., au conferit
învelişului geografic o consistentă “încărcătură” purtătoare de
efecte şi semnificaţii care s-au ataşat celor naturale şi chiar s-au
îmbinat cu ele în forme inedite. În acest mod, dimensionarea
teritorială a învelişului geografic a dobândit o complexitate fără
precedent. De aceea, în accepţie geografică, teritoriul trebuie definit
ca

“expresia geografică concretă a realităţii spaţiale rezultată în urma


conlucrării geocomponentelor la nivel superior de integrare” (I. Mac,
2000). Evident, este o semnificaţie mult mai amplă decât, aceea
uzuală, de întindere de teren delimitată pe baza unor criterii de
proprietate sau de jurisdicţie administrativă ori politică.

Totalitatea formelor prin care omul interacţionează cu “tiparele”


Organizare (auto)organizării naturale şi modifică condiţia lor geospaţială poate fi
prin “acţiuni” desemnată prin noţiunea de acţiune geografică (Pinchemel Ph. et
relaţionate, Genevieve, 1995). Acţiunea geografică bazată, în primul rând, pe
poligenetice şi inteligenţă, este complexă şi relaţională (între transformările
multiforme naturale, sociale, economice, politice, culturale, etc. există o strânsă
legătură, ce nu ocoleşte nici realităţile fizico-geografice). Apoi,
acţiunea geografică, este poligenetică şi multiformă prin: efecte
(scontate, nescontate); prin agenţi (individuali, de grup, colectivi,
instituţionali, publici, privaţi etc.); procese generatoare de “putere”
(funciare, financiare, legislative, de producţie, schimb şi consum,
ştiinţifice, politice etc.); modul de acţiune (punctual, sectorial, areal;
direct, indirect etc.); scara de intervenţie; origine; implicaţii ş.a.m.d.

Transformările şi intervenţiile antropice au modificat, la rândul lor,


Teritorialitatea condiţiile de existenţă, inclusiv percepţiile omului asupra realităţii
este produsul geografice şi au generat o formă specifică de manifestare a
relaţiilor teritorialităţii. Înţelegem prin teritorialitate ansamblul relaţiilor de ordin
om-teritoriu

76 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

individual şi colectiv stabilite într-o comunitate umană în virtutea


apartenenţei sale la un areal geografic delimitat. Arealul “teritorial”,
spre deosebire de arealele comune, necesită un proces susţinut de
edificare, dezvoltare şi conservare. Acest proces înseamnă
menţinerea viabilităţii teritoriale a proceselor naturale în condiţiile
excepţionalei diversificări a spaţiilor existenţiale sau, pe scurt,
organizare. (vezi pct. 2.2.2). Prin teritorialitate, spaţiilor naturale li s-
au adăugat spaţiile “construite” pe cale socială, politică, culturală ş.a.
(locuinţe, instituţii, cartiere, provincii, ţări, organizaţii suprastatale sau
enclave etc.), spaţii “mentale” (legătura afectivă cu “locul”, tradiţii,
mentalităţi etc.) ş.a.

Divizarea Una dintre formele cele mai elocvente de organizare ale învelişului
geografic este divizarea spaţială. De la marile ansambluri
spaţială
continentale şi oceanice până la cele mai restrânse geocomplexe
locale, toate şi fiecare, “poartă” diverse tipuri de limite trasate de
loc, oameni, concret sau mental, pentru a marca “înrădăcinarea” spaţială
localitate, a experienţei lor perceptuale, sociale, economice, istorice şi spirituale
regiune în mediul geografic în s-a care desfăşurat. Fiecare unitate teritorială
este o individualitate în sine (desemnată şi printr-un nume propriu) dar
caracterizarea lor, în ansamblu, necesită existenţa unor termeni
generici; cei mai utilizaţi sunt: loc, localitate, regiune.

4.6.2. “Loc” şi “localitate”

Locul este Concis definit, locul este o porţiune de teritoriu purtătoare de


teritoriul semnificaţie. Locul geografic este variat ca formă şi mărime, posedă
perceput şi caracteristici proprii, izvorâte din natura elementelor şi modul lor de
reprezentat combinare în spaţiu şi timp. Perceperea conştientă a proprietăţilor
prin (semnificaţiilor) ce fac ca un fenomen geografic să fie unic şi
semnificaţii nerepetabil; pe suprafaţa Pământului, conduce la noţiunea de loc.
Locul este materializarea teritorială a fiecărui fenomen în parte, simplu
ori complex, dar unic şi nerepetabil, împreună cu reprezentările
(mentale, lingvistice, grafice, asociative ş.a.) elaborate de către
oameni prin perceperea şi analiza semnificaţiilor, respectiv prin
definirea, localizarea şi atribuirea de nume respectivului fenomen.

Semnificaţiile de diferenţiere ale locurilor sunt extrem de diverse:


Locul este o
caracteristici fizico-geografice, de ex. Vârful Moldoveanu, Peştera
categorie de
Scărişoara, câmpia Siretului inferior, Călugări-Ponor, Băile 1 Mai etc.,
percepere,
toate sunt “locuri” geografice a căror semnificaţie este binecunoscută;
reprezentare
caracteristici antropice, reflectate în arhitectură, obiceiuri, utilizarea
şi
terenurilor, diverse activităţi etc., de ex. Maramureş, Pisa, Petronas
recunoaştere
Center, Sâmbra Oilor, Muntele Găina, polderele olandeze, Cannes,
colectivă
Rolland Garros, Woodstock etc., sunt “locuri” în virtutea tradiţiilor,
realizărilor sau evenimentelor cu semnificaţii de excepţie; întâmplări,
ce au consemnat celebre “locuri istorice”, de ex. Posada, Trafalgar,
Verdun, Stalingrad etc.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 77


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

Semnificaţia De multe ori, “locul” asociază mai multe semnificaţii iar în timp
locului se semnificaţia unui loc se poate schimba sau îmbogăţi cu noi sensuri.
schimbă în Se remarcă şi faptul că multe locuri sunt de fapt “localităţi”. Localităţile
timp sunt locurile şi opera oamenilor. Denumirea atribuită locului sau
localităţii este, adeseori, în relaţie directă cu semnificaţia sa (actuală
sau de odinioară): de ex. Dl. Minei, Cazanele Dunării, Peştera Urşilor,
Mănăstireni, Lazuri, Livada, Slobozia etc.

Locurile sunt Locurile posedă numeroase atribute: aşezare, mărime, structură


ierarhizate şi internă, dinamică specifică etc, toate, sensibil diferenţiate de la un loc
integrate la altul. Important de subliniat este faptul că locurile interacţionează
unele cu altele. Relaţiile dintre ele determină integrarea lor în unităţi
teritoriale de ordin superior: regiuni geografice.

4.6.3. Regiunea geografică

Regiunea geografică este un alt concept cheie în geografie care a


Definirea fost, la rândul său, divers interpretat şi definit. Elementele ce apar
noţiunii de totuşi, consecvent, în majoritatea definiţiilor ne permit formularea
regiune următoarei generalizări: regiunea este o unitate teritorială,
geografică caracterizată prin relativa omogenitate şi specificitate morfo-
structurală impuse de manifestarea unor funcţii dominante între
anumite limite spaţio-temporale.

Definiţiile atribuite regiunii seamănă, adeseori, izbitor cu cele date


“peisajului” şi, nu odată, cei doi termeni, evident diferiţi, au fost definiţi
şi utilizaţi cu aceleaşi sensuri. Pentru a elimina confuziile se impun,
Distincţia cel puţin două sublinieri:
între a) peisajul posedă omogenitate de ansamblu dată de aceleaşi
“peisaj” şi combinaţii ale geocomponenţilor; regiunea prezintă omogenitate
“regiune” relativă, întrucât anumite caracteristici structurale şi fizionomice se
geografică pot schimba pe fondul menţinerii aceleiaşi funcţii dominante; prin
urmare, o regiune bine individualizată poate să includă un singur tip
de peisaj dominant (ex. Bărăganul), iar alta, poate include mai multe
tipuri distincte de peisaje (regiunea carpatică);
b) trecerea de la un peisaj la altul ce face de regulă prin fâşii de
tranziţie (silvostepa, silvotundra, aria periurbană etc.), pe când
regiunile au limite ce marchează evident schimbarea (încetarea)
caracteristicilor dominante.

Regiunea Prin urmare, omogenitatea, uniformitatea şi specificitatea trăsăturilor


geografică peisagistice, dintr-un teritoriu dat, pot defini o regiune, dar ele nu sunt,
implică întotdeauna, atributele cardinale, De aceea, în definiţia “reper”
“primatul” (propusă la început) s-a urmărit “relativizarea” noţiunilor de
funcţionalităţii omogenitate, uniformitate etc. şi deplasarea accentului spre sensul
etimologic, ce trimite la funcţie (regiune, de la lat. “regio”, “regionis”,
care semnifică a domina, guverna, stăpâni, dirija etc.). Ceea ce dă
“substanţă” regiunii este coerenţa şi conlucrarea părţilor în procesele
de structurare şi evoluţie guvernate de către funcţia dominantă
(geomorfologică, climatică, urbană, industrială, administrativă,

78 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

geopolitică etc.). De exemplu, regiunea Italia de Nord, regiunea


Tipuri de ardeleană etc. vădit, eterogene sub aspect morfostructural, peisagistic
regiuni ş.a. sunt bine conturale spaţial şi unitare sub aspect funcţional.

După condiţiile şi modul de formare regiunile se pot diferenţia în:


- regiuni concrete, “date”, prin autoorganizare naturală şi
antropică;
- regiuni “dorite” sau “proiectate”, prin planificare şi gestiune
teritorială, “design” geopolitic etc., sau, pe scurt, prin organizare;
- regiuni de apartenenţă, constând în spaţii de acţiune, intervenţie şi
control (entităţi politico-administrative, regiuni suprastatale,
transfrontaliere ş.a);
- regiuni de identitate afectivă, adică teritorii de identificare,
reprezentare, şi apartenenţă psihosocială (regiuni etnografice, etnice,
culturale ş.a.);
- regiuni de tip model, obţinute prin metode de analiză, diagnoză,
modelizare (regionarea, analiza corelativă, modelarea GIS ş.a.) utile
în proiectarea dezvoltării teritoriului ş.a. (vezi fig. 4.1.)

Drept urmare, pot fi definite numeroase tipuri de regiuni fizice, istorice,


economice, politice, culturale etc., în raport cu funcţia considerată
Reţine şi dominantă într-un anumit context spaţio-temporal. În timp, s-au
notează! afirmat mai multe concepţii dominante de definire a regiunilor
geografice Ele se utilizează şi în prezent, cu ponderi diferite, în funcţie
de tradiţia cercetării, specificul teritoriului analizat sau scopul studiului.

După A. Vallega (1995), s-au conturat patru accepţii privind direcţia


amintită:

- regiunea naturală, are drept premisă faptul că factorii fizici, îndeosebi


geologia, relieful şi climatul exercită o influenţă hotărâtoare asupra
Patru celorlalţi componenţi (soluri, peisaje, populaţie, economie), implicit în
concepţii sensul structurării lor spaţiale. De aici, decurge cerinţa de a delimita
dominante regiunea (complexă) luând drept criteriu extensiunea spaţială a unităţii
privind fizice în care roca, geomorfologia, climatul etc. sau landşaftul rezultat,
definirea sunt omogene.
regiunii - regiunea umanizată, este concepţia întemeiată de către marele
geografice geograf francez Paul Vidal de la Blache (1845-1918), pe gândirea
determinist moderată, exprimată prin celebra sintagmă “natura
propune, omul dispune”. Alternativa permitea abordarea faptelor de
pe poziţia “uniunii dintre om şi natură“. Fenomenele naturale sunt
inseparabile de cele sociale, istorice, economice şi culturale şi
spirituale; ele se contopesc într-un ansamblu teritorial armonios -
regiunea- a cărui trăsătură emblematică este existenţa unui anumit
“gen de viaţă”. Concepţia stă la baza studiilor monografice
descriptive, dezavuate în prezent. În schimb, ideea de “genre de vie”
cunoaşte spectaculoase metamorfoze recente, de

Proiectul pentru Învăţământul Rural 79


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

Criterii de clasificare Tipuri de regiuni


I Scopul demersului ştiinţific Morfologice
Climatice
Pedogeografice
Biogeografice
Rurale
Urbane
Agricole
Industriale
Turistice
Politico-administrative
Ecologice
Mixte

II. Structură Omogene


Polarizate
Anizotrope
III. Trăsături evolutive Naturale
Umanizate
Funcţionale
Sistem
IV. Mărime Macroregiuni
Regiuni de ord. I, II, IIiI
Microregiuni
V. Nivel de organizare Active
Echilibrate
Informatizate
Autofinalizante
VI. Relaţia om-mediu Înrădăcinate
Fluide
Explozive
VII. Gradul de complexitate Elementare
Complexe
VIII. Gradul de vulnerabilitate Stabile
Critice
Defavorizate

Fig. 4.1. Tabel conţinând clasificarea tipologică a regiunilor


(P. Cocean, 2000)

factură postmodernistă. După 1930, accentul s-a mutat pe sublinierea


rolului major deţinut în teritoriu de factorul antropic. În funcţie de
unghiul de vedere din care era studiat acesta, s-au definit regiuni
“culturale”, “industriale”, “agricole” etc. limitele lor fiind impuse de
cadrul manifestării spaţiale a fenomenului vizat. Concepţia a deviat şi
spre “voluntarism” (determinism social), prin supraevaluarea rolului
factorului uman în geneza şi controlul regiunii şi minimalizarea
elementelor fizico-geografice, reduse la calitatea de simplu suport al
fenomenelor socio-economice;

80 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

- regiunea funcţională s-a impus ca urmare interesului crescând,


în anii 50-60, pentru dinamica spaţiilor urbanizate şi a funcţiilor
organizatorice ale oraşelor şi reţelelor urbane. În acest context,
atributele de omogenitate structurală şi fizionomică îşi pierd
semnificaţia şi sunt înlocuite de modelul “gravitaţional” ca principiu
organizatoric. Regiunea este teritoriul în care se manifestă atracţia
exercitată de un centru urban polarizator (de unde şi denumirea de
“regiune polarizată”. Regiunea este neomogenă întrucât, în
teritoriu, există o ierarhie de centre urbane cu efecte de polarizare
diferenţiate, o reţea de fluxuri diverse care le interconectează ş.a.
Coerenţa regiunii este dată de către funcţiile dominante deţinute
de către centrele polarizatoare şi de modul în care interacţionează
acestea în teritoriu;
- regiunea sistem reprezintă o modalitate mai recentă de abordare
a unităţilor teritoriale conturată pe fondul pătrunderii teoriei
sistemice în geografie. Regiunea este definită ca sistem teritorial
deschis ale cărui trăsături sunt determinate de natura şi mărimea
intrărilor de substanţă, energie şi informaţie şi de modul în care
sunt ele transformate, utilizate sau disipate prin intermediul
proceselor autoreglatoare desfăşurate în strânsă corelaţie cu
ieşirile din sistem. Noul cadru, integrează elementele fizice şi
umane într-un ansamblu coerent ce poate fi analizat obiectiv, pe
baza gradului de corelaţie dintre elemente.

- localizarea, defineşte specific orice regiune întrucât, atât poziţia


matematică, cât şi aşezarea în raport cu alte componentele
geografice de referinţă, explică o bună parte din trăsăturile sale
de ansamblu;
- dimensionarea spaţială variabilă, determinată de extensiunea
areală a relaţiilor ce conferă teritoriului relativă omogenitate morfo-
structurală şi mai ales coerenţă funcţională; diferenţierea spaţio-
temporală a relaţiilor respective se exprimă prin “limite”;l
Principalele - imitele, exprimă “discontinuităţile”, relative sau tranşante, ce
caracteristici separă regiunile. Natura şi originea lor este extrem de diversă:
ale regiunii limite naturale sau construite; limite concrete sau ideale (mentale,
de sinteză ştiinţifică); limite “împământenite” sau limite impuse
(prin decizie administrativă sau dictat politic); limite de excludere
sau limite de interferenţă şi conlucrare etc.;
- ierarhizarea, exprimă poziţia ocupată de unitatea regională într-o
ierarhie taxonomică, în funcţie de mărime, gradul de omogenitate
relativă a caracteristicilor, relevanţa teritorială a funcţiei etc.
Analiza spaţială a variaţiei acestor caracteristici permite divizarea
(regionarea) teritoriului în regiuni de diferite ranguri (ordine) ce se
integrează succesiv în ansambluri teritoriale tot mai vaste.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 81


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

Test de autoevaluare
4.4. Studiul acestui subcapitol v-a oferit posibilitatea înţelegerii
valenţelor multiple ale organizării teritoriale în învelişul geografic.
a. Puteţi da exemple de “locuri geografice cu semnificaţii”
multiple, respectiv dinamice (schimbate în timp)?

b. Fiecare regiune posedă una sau mai multe funcţii care îi


conferă individualitate (identitate); puteţi să precizaţi asemenea funcţii

c. Ce sunt regiunile anizotrope?

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la


sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

4.7. Răspunsuri şi comentarii la întrebările


din testele de autoevaluare

Întrebarea 1
a. .Geocomponentul “apă” este mult mai mult decât echivalentul
său chimic (H2O): de ex. apa lacului, mării sau oceanului conţine în
stare dizolvată gaze, minerale, săruri, carbonaţi, materiale în
suspensie, include organisme vii, posedă parametri fizico-chimici
specifici-temperatură, densitate, culoare etc. (pe scurt, complexitate
reală) a căror natură, proporţie şi mărime sunt determinate de
condiţiile de existenţă litomorfostructurală, climatică, hidrică, biotică
etc. (adică de localizarea în spaţiul concret), iar efectele sale
climatice, hidrice, geomorfice, biotice, socio-economice asupra
“vecinătăţii” vor fi, evident, dependente şi proporţionale cu
parametrii de “masă” (volum, densitate) şi alţii asociaţi: formă,
dimensiuni, regim, calitatea de resursă etc.

b. Pedologul cercetează solul ca “mijloc de producţie” prin prisma


fertilităţii şi a modalităţilor de susţinere sau amplificare a respectivei
calităţi; geograful, fără a ignora aceste aspecte-cu implicaţii
economice, “vede” în sol informaţii preţioase despre condiţiile
geografice trecute în care s-a format, precum şi un “factor” integrat
în structura şi dinamica actuală a teritoriului, prin efectele
microclimatice, hidrice, geomorfice, ecologice, economice .

82 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

Întrebarea 2
a. În realitate, doar litosfera, atmosfera şi hidrosfera au continuitate
spaţială la scară globală, însă grosimea lor variază considerabil
(chiar şi în cazul atmosferei, la prima vedere, cea mai simplă şi
omogenă în dispunere şi proprietăţi). În schimb, biosfera şi
antroposfera etalează arii de concentrare a organismelor separate
prin discontinuităţi teritoriale în care viaţa este o prezenţă firavă. În
ultimul caz, atributul de “sferă” are, mai mult, conotaţie de
apartenenţă la o clasă de fenomene, decât de configuraţie spaţială. În
plus, între geosfere nu există, decât rareori, limite tranşante; trecerea
între litosferă şi mediile hidric, atmosferic, biotic se realizează prin
cuverturi de alterare, soluri, pelicule de sedimente etc. ce
înglobează, pe o anumită grosime, elemente şi stări specifice tuturor
mediilor ce intră în contact şi interacţiune.

b. În atmosferă sunt prezenţi vapori de apă, acicule şi cristale de


gheaţă, particule minerale, organisme şi microorganisme; hidrosfera
conţine gaze şi substanţe minerale, dizolvate sau în suspensie,
provenite din scoarţă, atmosferă sau prin descompunerea
organismelor; litosfera este şi ea străbătută până la diverse adâncimi
de aer atmosferic, ape circulante, organisme vii, materie biotică
conţinută în structurile sedimentare etc; biosfera şi organismele sunt
concomitent aer, apă şi minerale, superior structurate şi viguros
penetrante în mediile din care îşi extrag respectivele “esenţe” prin
mijlocirea energiei solare şi biochimice ş.a.m.d.

c) troposfera, stratosfera, mezosfera, ionosfera; homosfera,


heterosfera-în atmosferă; nivelele hidrolitosferic, epihidrosferic,
hidroatmosferic-în hidrosferă; prelitosfera, păturile bazaltică, granitică
şi sedimentară-în litosferă; nivelele endo-mezo şi epigeomorfosferic-
în geomorfosferă; nivelele trofice-în biosferă; nivelele sociale
(individual, de grup, colectiv), psiho-sociale, economice etc.-în
antroposferă etc.;

Întrebarea 3
a. Deşi unii autori folosesc noţiunea cu sens de “înveliş geografic”,
majoritatea îi atribuie o semnificaţie mai restrânsă, respectiv orizontul
de maximă interferenţă a geosferelor în care se formează solul,
trăiesc vieţuitoarele şi se individualizează landşafturile. Acesta se
extinde pe o grosime de câteva zeci de metri, până la maximum 200
m adâncime.

b. Potenţialul ecologic, prin caracteristicile rocilor, reliefului, climatului,


apei din sol etc., condiţionează sau influenţează viaţa organismelor
astfel încât fiecărui tip de potenţial ecologic îi corespunde un anumit
tip de exploatare biologică (ce include asociaţii vegetale (pădure,
fâneaţă, stepă etc.), soluri, biocenoze ş.a.; Ambele componente
structurale întreţin relaţii reciproce cu factorii antropici. În funcţie de
natura lor, relaţiile pot fi de echilibru (biostazie), respectiv dezechilibru
(rhexistazie).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 83


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

c. Defrişările determină intensificarea şiroirii, ravinaţiei şi a altor


procese de versant ce determină, la rândul lor, erodarea solurilor,
fragmentarea versantului, diminuarea potenţialului biotic şi reducerea
potenţialului de resursă a peisajului.

Întrebarea 4
a. De ex. Cape Kennedy-loc geomorfologic-loc“aerospaţial”; Bran-loc
geografic, loc istoric, loc turistic ş.a.; în timp, semnificaţia unui loc se
poate schimba sau îmbogăţi cu noi sensuri: de ex. Oxford, dintr-un
loc (vad) de trecere a cirezilor, într-un …loc universitar celebru; Rieni,
dintr-un loc rural, de oarecare interes etnografic , în “locul citadelă” al
European Drinks etc.

b. Fiecare unitate teritorială are propria individualitate (funcţie şi/sau


identitate) “moştenită” de la natură şi/sau generată de om: de ex.
individualitatea orografică, peisagistică, etnică, lingvistică, naţională,
administrativă, culturală, spirituală, economică, geopolitică ş.a. Prin
acestea, regiunea devine spaţiu de ataşament afectiv pentru locuitorii
săi, spaţiu de solidaritate în acţiunile de asimilare a valorilor şi,
uneori, obiect de tensiune sau dispută socio-economică şi politică.

c. Regiunile anizotropice se remarcă prin existenţa unor centre


polarizatoare succesive, dispuse în serie, ceea ce le conferă formă
alungită (specifică culoarelor, fâşiilor sau axelor); de ex. Constanţa-
Mangalia, Boston–Washington, culoarele Timiş-Cerna, Bran-Rucăr
ş.a.

4.8. Lucrare de verificare

Instrucţiuni
Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită
cunoaşterea capitolului “Problematica obiectului de studiu al
geografiei”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă
tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:


- Titulatura acestui curs (Geografie generală);
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe
fiecare pagină);
- Adresa cursantului.

84 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o


jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa
5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri.
Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul
absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.

Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs?

1. Prezentaţi sintetic diferite tipuri de structuri geografice ierarhizate


(forme de relief, soluri, aşezări omeneşti, unităţi teritoriale etc.)
precizând (sub)unităţile catenei ierarhice (1 punct).

2. Explicaţi prin cuvinte proprii şi dezvoltaţi ideea “punctului de vedere


geografic” în cercetarea realităţii (1 punct).

3. Explicaţi rolul climatic al vaporilor de apă şi al nucleelor de


condensare din atmosferă; rolul termoregulator al dioxidului de
carbon atmosferic şi importanţa gazelor dizolvate în apă (1 punct).

4. Precizaţi formele cele mai cunoscute de schimbări de fază (de


stare) ce condiţionează geneza şi diversificarea proceselor şi
fenomenelor geografice (1 punct).

5. Exemplificaţi 3 situaţii de peisaje aflate în rhexistazie (1 punct);

6. Care sunt factorii coordonatori în cazul următoarelor tipuri de


peisaje: carstic, de luncă, glaciar, rural, deşertic, litoral, de
“pământuri rele” (bad lands; 1 punct)?

7. Diferenţiaţi prin cuvintele şi ideile Dvs. Noţiunile de “peisaj” şi


“regiune” geografică, apelând şi la exemplificări (1 punct).

8. Daţi exemple de “locuri” din orizontul geografic apropiat; precizaţi


semnificaţiile (singulare sau multiple, dinamica lor) reflectate prin
diverse atribute: morfologie, funcţie, denumire etc. (1 punct).

9. Selectaţi două regiuni geografice, la alegere, pe care să le analizaţi


prin prisma localizării, modului de formare, tipologiei limitelor,
tipologiei funcţionale, structurii taxonomice şi apartenenţei tipologice
(1 punct).

În final, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să


subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a creşte
eficienţa şi fixarea cunoştinţelor acumulate.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 85


Nivele de complexitate ale învelişului geografic

4.9. Bibliografie minimală

Cocean P., Geografie Regională, Presa Universitară Clujeană, 2002


Donisă I., Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura Didactucă şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
Ianoş, I., Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.
Ielenicz M., Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2000.
Mac I., Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2000.
Posea, Gr., Armaş, Iuliana, Geografie fizică. Terra-cămin al omenirii şi sistemul
solar, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998.
Roşu, Al., Irina Ungureanu, Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
Roşu, Al., Terra-Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987.

86 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

Unitatea de învăţare Nr. 5


5. DIMENSIUNEA SISTEMICĂ A ÎNVELIŞULUI GEOGRAFIC

Cuprins Pagina
5.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5 87
5.2. Sistemul-formă universală de structurare şi evoluţie
a materiei 87
5.3. Teoria Generală a Sistemelor şi implicaţiile sale în
cunoaşterea ştiinţifică 88
5.4. Sistemica geografică şi conceptul de geosistem 90
5.5. Structura geosistemelor 92
5.6. Relaţiile geosistemice 94
5.7. Funcţionalitatea geosistemelor 96
5.8. Evoluţia geosistemelor 97
5.9. Proprietăţile generale ale geosistemelor 99
5.10. Comentarii şi răspunsuri la testelor de autoevaluare 105
5.11. Lucrarea de verificare nr. 5 107
5.12. Bibliografie minimală 108

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 5


După studierea acestui capitol veţi fi capabil să înţelegeţi mai
bine următoarele aspecte:

9 Faptul că învelişul geografic posedă toate atributele


sistemice esenţiale: complexitate, integralitate, autoreglare,
funcţionalitate, adaptabilitate;
9 procesele şi fenomenele geografice care structurează
învelişul geografic pot fi studiate în calitate de sisteme;
9 bazele conceptuale şi metodologice ale teoriei sistemice şi
implicaţiile sale asupra cunoaşterii ştiinţifice;
9 aplicaţiile specifice ale teoriei sistemice în geografie şi
avantajele acestui mod de abordare a realităţii geografice;

5.2. Sistemul-formă universală de structurare a materiei

“Întregul” Pentru explicarea ordinii universale, ştiinţa a pus accentul, succesiv şi


sau alternativ, când pe descrierea “întreg-urilor” -holismul-(sau
“părţile”? organicismul), când pe cercetarea “părţilor” -reducţionismul-(sau
structuralismul), pe considerentul că răspunsul la întrebări se află fie
într-o latură, fie în cealaltă. Dar, întotdeauna, ceva a “scăpat” acestor
opţiuni şi, în primul rând, necesitatea de a explica, verosimil, evoluţia,
devenirea concomitentă, înnoitoare şi vizibil relaţionată a părţilor şi
întreg-urilor.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 87


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

Teoria La jumătatea secolului XX, vechea noţiune de “sistem”, supusă unei


interacţiunii înnoiri radicale, a fost pusă la baza unei teorii cuprinzătoare menită să
dintre explice structurarea, ordinea şi devenirii lumii pe baza relaţiilor de
“parte” şi interacţiune dintre întreg şi parte. Aceasta s-a impus sub denumirea
“întreg” de Teoria generală a sistemelor (TGS, abreviat). Esenţa TGS
constă în faptul că orice fenomen
structurat trebuie studiat, deopotrivă, ca “întreg” şi “parte” şi numai
cunoaşterea relaţiilor de interacţiune ale acestor laturi permite
înţelegerea dimensionării reale a categoriilor de fapte, a legăturilor
dintre ele, a modului în care devin, unele prin altele şi toate împreună.
La baza înţelegerii ample şi profunde a dualismului “parte-întreg”, stau
conceptul de “sistem” şi proprietăţile sale.

Sistemul- Sistemul este o formă universală de manifestare a materiei şi implicit,


fenomen, un ansamblu teoretic menit să faciliteze cunoaşterea legităţilor ce
concept şi guvernează structurarea şi devenirea. Prin urmare, sistemul geografic
metodă reprezintă un “întreg”, de sine stătător, o “parte” a sistemului cosmic şi
solar, interacţionează cu alte tipuri de sisteme (fizico-chimice,
geologice, biologice, sociale, economice, politice etc.) şi este,
concomitent, un ansamblu complex, structurat din nenumărate
(sub)sisteme supuse aceleiaşi dialectici “parte-întreg”. De la o unitate
de bază, oarecare (geotop) şi până la unitatea de integrare planetară
(învelişul geografic), totul se structurează, se organizează şi
evoluează ca “sistem”. Prin urmare, ele trebuie cercetate ca atare şi
pot fi denumite, în consecinţă, geosisteme.

5.3.TGS şi implicaţiile sale în cunoaşterea ştiinţifică

TGS a fost fundamentată la începutul deceniul şase al sec. XX de


Izomorfia către biologul american L. Von Bertalanffy. El a intuit, pornind de la
sistemică cercetarea modului de organizare al lumii vegetale, că între diverse
lucruri (obiecte, procese şi fenomene), la prima vedere substanţial
diferite, există asemănări concrete şi/sau formale, numite
izomorfisme. Existenţa lor duce la presupunerea că trebuie să existe
o serie de principii şi legi universale de organizare şi funcţionare,
valabile pentru toate nivelele de organizare ale lumii. Prin urmare,
cunoaşterea lor ar permite înţelegerea realităţii pe baze unitare.

Sistemul La baza TGS stă conceptul de “sistem” şi proprietăţile sale. Noţiunea


în definiţii de sistem este veche în ştiinţă; se utilizează încă din antichitate
de (sistem ceresc, circulator, politic etc.) dar, în contextul noii teorii, a
referinţă dobândit multiple semnificaţii. Amintim câteva, incluse în definiţii de
referinţă ale sistemului:
9 „complex de elemente aflate în interacţiune” (L. von Bertalanffy,
1950);
9 „mulţimea obiectelor împreună cu relaţiile dintre obiecte şi dintre
atributele lor” (Hall şi Fagen, 1956);
9 “o oarecare cantitate de elemente identice sau diferite, unite prin
conexiuni într-un întreg” (Amosov, 1965);

88 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

9 “orice secţiune a realităţii în care se identifică un ansamblu de


obiecte, procese, fenomene, concepte, fiinţe sau grupuri
interconectate printr-o mulţime de relaţii reciproce, precum şi cu
mediul înconjurător şi care acţionează în comun în vederea
realizării unor obiective bine definite” (M., Botez, Mariana, Celac,
1980);
9 „un obiect complex ale cărui părţi sau componente sunt relaţionate
astfel încât să se comporte în anumite privinţe ca o unitate şi nu ca
un simplu ansamblu de elemente. Iar un sistem concret este un
sistem ale cărui componente sunt obiecte concrete sau lucruri” (M.
Bunge, 1984).

Definiţiile de mai sus (şi altele) au în comun faptul că subliniază


următoarele aspecte: orice sistem constă dintr-o mulţime variabilă
Reţine şi de componenţi; între componenţi şi între proprietăţile lor există relaţii
notează! (de interacţiune); relaţionarea are loc în cadrul unui întreg relativ
stabil; sistemul există în diferite ipostaze, concrete şi abstracte,
deopotrivă (fig. 5.1).

Fig. 5.1. Elementele definitorii ale sistemului


(Botez, Celac,1980)

Orice Întregul Univers reprezintă un eşafodaj piramidal structurat din


sistem este sisteme ordonate ierarhic pe baza principiului complicaţiei
simultan structurale, a dimensiunii spaţio-temporale şi a gradului de entropie. În
“întreg” şi cadrul acestei ierarhii universale (numită şi „holarhie”) sistemele sunt
“parte” grupate pe nivele diferite de complexitate (între care şi nivelul
geografic) guvernate atât de legi universale, cât şi de legi specifice.
Din acest mod de organizare rezultă o trăsătură esenţială a oricărui
sistem („holon”): caracterul dual, adică faptul că poate fi studiat,
concomitent, atât ca “întreg” în sine, cât şi ca “parte” a unui sistem
supraordonat ierarhic.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 89


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

Implicaţiile Un alt aspect fundamental al teoriei este faptul că orice sistem poate fi
TGS în studiat pe baza aceloraşi proprietăţi universale (integralitate,
cunoaşterea funcţionalitate, adaptabilitate, echilibru dinamic, istoricitate, ierarhizare
ştiinţifică etc) şi pe baza unei metodologii unitare: analiza de sistem. Aceste
premise au implicaţii majore în procesul cunoaşterii ştiinţifice, precum:
- permit abordarea corelată a laturilor multiple ce definesc
procesele şi fenomenele: geneza, structura, relaţiile, funcţiile,
dinamica, finalitatea etc.;
- înlesnesc edificarea unui limbaj ştiinţific reciproc inteligibil, menit
să întindă “punţi” de comunicare, între disciplinele cu limbaje
puternic “personalizate”, ca urmare a specializării şi, pe această
cale, facilitează schimbul reciproc de informaţii, permeabilizarea
graniţelor dintre ştiinţe ş.a.;
- favorizează transferul facil al conceptelor şi teoriilor de “vârf” dintr-
un domeniu într-altul, asimilarea rapidă a acestora şi revizuirea
critică a teoretizărilor preexistente.

În virtutea aspectelor de mai sus, TGS a avut un rol major în


Reţine şi
remodelarea cunoaşterii ştiinţifice şi, în scurt timp, a devenit o
notează! veritabilă paradigmă ştiinţifică, fiind adoptată în numeroase domenii:
matematică, fizică, biologie, sociologie, economie, ştiinţele educaţiei
ş.a., inclusiv în geografie.

5.4. Sistemica geografică şi conceptul de geosistem

Spiritul sistemic este definitoriu pentru gândirea geografică, în


Afirmarea general. Raţionamente sistemice implicite se regăsesc în lucrările
TGS în geografiei clasice moderne, la Humboldt, Ritter, de la Blache,
Geografie Richthofen, Barrows, Mehedinţi ş.a., desigur în absenţa unei teorii
structurate. Teoria generală a sistemelor a pătruns în geografie la
începutul deceniului şase, pe cale derivativă, îndeosebi dinspre
filosofie, fizică şi biologie. Promotori, unanim recunoscuţi, la început
mai ales în disciplinele geografiei fizice, au fost A. Strahler, (1950), R.
J. Chorley (1962), V. B. Soceava (1963), A. D. Howard (1965), G.
Bertrand (1968), R. J. Chorley şi Barbara Kennedy (1971), S. A.
Schumm (1965, 1977), R.J. Hugget (1980) şi alţii. La scurt timp, după
deschiderile lui Strahler şi Chorley, se impun contribuţii semnificative
şi în geografia umană şi regională ale unor autori precum B. Berry
(1964), P. Haggett (1965), D. Harvey (1967), A. G. Wilson (1970), B.
Floyd şi D. O’Brien (1976), R. Bennet (1981), R. Brunet (1968, 1990)
ş.a.
În geografia românească noţiunile de sistemică au început să fie
abordate din anul 1970 de către V. Mihăilescu şi H. Grumăzescu, dar
contribuţiile cele mai substanţiale şi valoroase au fost aduse de către
I. Donisă (1977), A. Roşu (1977, 1983, 1986, 1987), Irina Ungureanu
(1977, 1994, 2002), I. Ujvari (1979), I. Mac (1981, 1986, 1994, 2000),
I. Ianoş (1987, 1992, 1994, 2000), I. Ichim (1989), Maria Rădoane şi
N. Rădoane (1988, 1989, 1994, 2000), N. Josan (2002) ş.a.

90 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

Geosistemul În ceea ce priveşte definirea geosistemului, formulările existente sunt


în definiţii de apropiate de definiţiile clasice existente în TGS. Dintre definiţiile de
referinţă referinţă subliniem:

9 „ansamblu unic şi nedisociabil, într-o perpetuă evoluţie, un


ansamblu dinamic format din structuri spaţiale mobile în timp” (G.
Bertrand, 1968):
9 „un sistem este o mulţime structurată de obiecte şi/sau atributele
lor. Aceste obiecte şi atribute constă în componente sau variabile
care etalează inter-relaţii unele cu altele, şi operează împreună ca
un întreg în acord cu structura” (R. J. Chorley şi Barbara Kennedy,
1971);
9 „un sistem deschis, un întreg alcătuit din elemente corelate ale
naturii, supus legilor naturii, acţionând în învelişul geografic. El
suferă din partea societăţii omeneşti influenţele cele mai diverse,
care transformă considerabil elementele sale şi întregul sistem.
Aceste influenţe afectează structura proceselor naturale şi astfel
conferă sistemelor o calitate nouă” (V. B. Soceava, 1975).

Remarcăm, la fel ca şi în definiţiile generale, aceleaşi elemente de


referinţă: componenţi (şi atributele lor), relaţii (interacţiuni), ideea de
“întreg”, nedisociabil.

Noţiunea de geosistem a fost promovată, mai ales în perioada de


Incertitudini
afirmare, într-o manieră inconsecventă, generatoare de confuzii şi
şi clarificări
ambiguităţi. Astfel, conceptul a fost utilizat cu sensuri restrictive
precum: înveliş fizico-geografic, complex teritorial natural, subunitate
taxonomică de peisaj ş.a. Aceste semnificaţii particulare sunt depăşite
întrucât, termenul de geosistem, nu se referă la cazuri particulare
din realitatea geografică ci, semnifică, „un fel de a fi” al tuturor
structurilor geografice ce fuzionează, prin mijlocirea relaţiilor,
într-un „întreg”.

Prin urmare, conceptul poate desemna o imensă diversitate de


Ipostaze
ipostaze ale realităţii geografice: de la geosisteme “parţiale”
geosistemice
(“centrate” pe studiul unui geocomponent, reprezentativ şi determinant
definitorii
pentru starea sistemului, sau a aspectelor relaţionale, energetice,
informaţionale etc.) precum hidrosisteme, climatosisteme,
geomorfosisteme, biosisteme, pedosisteme, sisteme geodemografice,
sisteme industriale, de transport, sistemele de “flux şi bilanţ energetic”
etc., la geosisteme integrate şi înalt integrate, cum sunt sistemele
teritoriale de diferite ranguri: geotopuri, peisaje, regiuni, domenii,
unităţi de planificare şi amenajare, sisteme rurale, sisteme urbane,
sisteme socio-economice (industriale,servicii, transporturi), sisteme
environmentale, geopolitice etc. până la unitatea maximă de referinţă,
învelişul geografic, toate sunt geosisteme.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 91


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

Desigur că substituirea denumirilor clasice cu cea de “geosistem” nu


înseamnă că unităţile desemnate şi-au schimbat conţinutul ori
semnificaţia, ci doar sublinierea faptului că studiul vizează,
Reţine şi
notează! preponderent, înţelegerea legăturilor dintre componenţi, a
aspectelor de dinamică şi sinergie sistemică rezultate prin
interacţiunile lor în cadrul sistemului.

Cunoaşterea (geo)sistemului presupune abordarea sa prin prisma a


“Triada” trei laturi esenţiale aflate în interdependenţă: structură, relaţii,
sistemică: funcţionalitate. Interacţiunea structură-relaţii generează stări noi
structură, care, însumate spaţio-temporal, edifică funcţii (autoreglare, creştere,
relaţii, funcţii selecţie etc.). Manifestarea funcţionalităţii echivalează (şi ea) cu
apariţia de noi componenţi (implicit proprietăţi) integraţi în configuraţia
structurală a sistemului, concomitent cu instalarea de noi relaţii
survenite pe fondul complicării structurii. Efectul asimilării lor în sistem
este amplificarea circuitelor şi proceselor funcţionale. Deci, între
structura şi relaţiile sistemului, pe de o parte şi funcţionalitatea sa, pe
de alta, se instituie un mecanism proces-răspuns (feed-back).
Interacţiunile structură-relaţii generează procese funcţionale iar
acestea, odată instalate, multiplică şi amplifică suporturile structural-
relaţionale. Astfel, cele trei laturi se reunesc într-un ansamblu dinamic
şi complex de interacţiune, generator de sinergii, care redefineşte
permanent caracteristicile sistemului.

5.5. Structura geosistemelor

Sensul Sensul tradiţional al termenului “structură” (de lat. struere-a construi)


sistemic de este sumativ (cantitativ) şi presupune că structura incorporează tot
“structură” ceea ce se află în interiorul unui spaţiu delimitat (obiect, proces,
fenomen). Sensul sistemic este, prin excelenţă, (in)formativ
(calitativ) şi presupune că structura include doar componenţii reuniţi
prin relaţii de ordine definitorii pentru existenţa sistemului. Accepţia
sistemică ia în considerare implicaţiile
complexităţii: în orice sistem, potrivit nivelului propriu de complexitate,
numărul componenţilor este atât de mare încât, neputând fi cunoscuţi
în totalitate, se impune un proces de selecţie asupra lor.

Geosistemele, în calitatea lor de sisteme macroscopice deschise,


includ un număr imens de componenţi cu proprietăţi şi stări variate şi
variabile în spaţiu şi timp. Analiza structurii presupune, în primul rând,
diferenţierea tipologică a componenţilor. Se poate opera
sistematizarea în categorii, precum:
- componenţi fizici (materiali) abiotici naturali (suport geologic,
forme de relief, apă, aer etc.) şi artificiali (clădiri, elemente de
Tipologie infrastructură, stocuri de masă sau energie, bunuri, valori etc.),
structurală biotici (plante, animale, sisteme biotice) antropici (structuri
Geocomponentală geodemografice, comunităţi umane), implicit numeroasele tipuri de
mişcări asociate; prin analogie cu terminologia cibernetică ei
constituie componenta “hardware” a sistemului (cu funcţii de
susţinere, înmagazinare, transfer, conversie, diversificare etc.);

92 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

- componenţi non-materiali (formali, subiectivi) constituiţi din


“informaţie” divers agregată, cu funcţie de “programare
structurală”, ce instituie noi relaţii de ordine între componenţii fizici:
de ex. reglementări administrative, comerciale, politice etc,
legislaţie, regulamente de ordine interioară, coduri şi norme de
conduită morală ş.a., sunt echivalenţi componentei “software”
dintr-un sistem informatic. Într-un geosistem superior integrat
(antropizat) acţionează numeroşi factori subiectivi: creativitate,
imaginaţie, atitudini, dorinţe, aspiraţii, tradiţii, mentalităţi,
sentimente şi alte valenţe ce ţin de gândirea şi afectivitatea
umană; aceste valori “discrete”, ce pot avea implicaţii însemnate în
funcţionarea sistemului, ar putea fi numite, prin forţarea aceleiaşi
analogii componente “heartware” (heart-engl.-inimă).

Analiza structurii implică studiul componenţilor şi în funcţie de rolul şi


Elementele importanţa deţinute în sistem În acest sens, se impune precizarea
structurale de condiţiilor de limită (intrări, ieşiri, caracteristicile “demarcaţiei”), a
referinţă canalelor principale de interacţiune între geocomponenţi (căi,
fluxuri, relaţii), a “rezervoarelor” (cu funcţie de stocare şi
redistribuirea materiei în concordanţă cu cerinţele sistemului), a
“operatorilor” (factorii activi ce pot interveni în sistem, conştient sau
instinctual, motivaţi de anumite necesităţi sau obiective-de ex.,
schimbările de fază, consumul, producţia, preferinţa, schimbarea
deciziei etc.) ş.a.

Limitele care precizează sistemul pot fi extrem de diverse (nete,


tranşante, alteori, vagi, de tranziţie). Trebuie subliniat faptul că, în
Structura implică şi
accepţie sistemică, este esenţială nu atât precizarea spaţială
relaţiile structurale:
riguroasă a limitelor cât, mai ales, determinarea relaţiilor structurale
“intrări” şi “ieşiri”
pe care le posedă acestea, adică, intrările şi ieşirile. Intrările sunt
relaţiile structurale cu surse externe şi efecte în interiorul sistemului;
Ieşirile sunt relaţiile structurale cu sursele în sistem ale căror efecte
se propagă în exteriorul său. Geosistemele posedă numeroase intrări
şi ieşiri; aportul fiecăreia în parte, relaţiile dintre ele, corelate cu
funcţiile rezervoarelor şi ale operatorilor, au un rol determinant asupra
stării sistemului.

Un alt aspect esenţial în analiza structurii sistemice este luarea în


Componenţii
considerare a faptului că, inevitabil, proprietăţile componenţilor se
au statut
schimbă în spaţiu şi timp. De aceea, în limbaj sistemic, oricare
de“variabile” component
sau proprietate aferentă poartă denumirea de variabilă de stare.
Variabilele se pot diferenţia după diferite criterii:
- după origine: variabile externe (extrinseci) şi variabile interne
(intrinseci);
- după funcţia cauzală: variabile independente (ce îşi asumă
singure propria mărime şi deţin rol de “cauză”), respectiv variabile
dependente (a căror valoare este determinată de primele şi apar
ca efecte ale lor);

Proiectul pentru Învăţământul Rural 93


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

Gama structurilor geografice este extrem de diversă. Se disting (I.


Tipuri de Mac, 2000) următoarele tipuri definitorii:
structuri - structuri genetice, rezultate în urma unui proces genetic complex
geografice şi unitar (cratere, conuri vulcanice, văile fluviale, glaciare, deltele
etc.);
- structuri asociative, formate prin îmbinarea unor elemente
distincte (lacuri, mări, aşezări omeneşti, biocenoze);
- structuri de stocaj, cu rol de depozitare şi regularizare a intrărilor
de masă şi energie (oceanele, depozitele de combustibili fosili,
gheţarii ş.a.);
- structuri dinamice, ce definesc manifestarea preponderent
energetică a fenomenelor (râuri, curenţi oceanici, eolieni, maree
etc.);
- structuri spaţiale, caracterizate prin extensiune spaţială
considerabilă ce se reflectă în manifestări funcţionale şi efecte
derivate (oceanele, gheţarii).

5.6. Relaţiile geosistemice

Geosistem Relaţiile constă în legăturile existente între obiecte, procese,


fenomene şi exprimă potenţialul de interacţiune dintre componenţi
= “univers”
precum şi condiţiile integrării ierarhice a sistemului. Geosistemele
relaţional
reprezintă veritabile “universuri” relaţionale datorită legăturilor
multiple şi diverse dintre geocomponenţi.

Relaţiile se pot diferenţia după criterii precum: sursa relaţională


Criterii de
(relaţii interne, relaţii cu exteriorul); forma de interacţiune (acţiuni,
clasificare
reacţiuni, interacţiuni, corelaţii, determinări, conexiuni); durata
a relaţiilor
(permanente, temporare, intermitente); tipul de manifestare (statice,
dinamice); motivaţii (necesare, opţionale, întâmplătoare); efecte
(structurale, de coordonare, autoreglare, integrare); modul de
transmitere (în serie, în paralel, mixte, retroagente binare şi
complexe; D. Harvey, 1969).

Relaţiile se pot clasifica şi după natura componenţilor interconectaţi (I.


Mac, 2000):
- relaţii intracomponentale-stabilite între componenţii aceluiaşi set
componental; se diferenţiază în: relaţii între componenţii abiotici
(scoarţă-relief, relief-apă, apă-scoarţă, apă-apă, aer-apă, scoarţă-
Tipologia
scoarţă etc., de ex. meteorizaţia, neotectonica, abraziunea,
relaţiilor
exaraţia etc.); relaţii între componenţii biotici (sol-vegetaţie, sol-
geosistemice
faună, sol-sol, vegetaţie-faună, vegetaţie-vegetaţie etc., de ex.
bioacumularea, simbioza, parazitismul, fitofagia, prădătoriamul
etc.); relaţii între componenţii antropici (relaţii interpersonale,
sociale, economice etc.);
- relaţii intercomponentale, stabilite între componenţi aparţinând
unor seturi componentale diferite: relaţii între componentele
abiotice şi cele biotice (heliofilia, hidrofilia, xerofitismul, alterarea
chimică a rocilor ş.a); relaţii între componentele biotice şi antropice
(exploatare, cultivare,

94 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

- valorificare, selecţie, protecţie, conservare etc); relaţii între


componentele abiotice şi cele antropice (adaptare, valorificare,
amenajare etc.);
- relaţiile geosistemului cu sistemele supraordonate (prin relaţii
directe sau prin conexiuni).

O categorie aparte de relaţii, esenţiale pentru menţinerea stabilităţii şi


funcţionalităţii sistemelor, sunt relaţiile de autoreglare. Ele se
diferenţiază în următoarele tipuri (fig. 5.2):
Relaţiile de
- conexiuni directe-relaţii care se transmit dinspre intrări spre ieşiri;
autoreglare
influenţează starea internă a sistemului şi mărimea ieşirilor;
-relaţii
- conexiuni inverse-feed-back sau retroacţiuni, relaţii care se
“cheie” în
transmit dinspre ieşiri spre intrări; ele modifică mărimea intrărilor
geosistem
prin modularea ieşirilor astfel încât, între intrări şi ieşiri, să se
păstreze un echilibru susceptibil să ajusteze starea sistemului în
vederea menţinerii sale la un nivel cât mai apropiat de o stare
medie de referinţă (asimilabilă cu “obiectivele sistemului”).

Fig.5.2. Schema conexiunillor în geosistem

După efectele generate, relaţiile de feed-back sunt de două tipuri:


Diferenţieri - feed-back negativ, dacă modificarea operată asupra mărimii
feed-back intrărilor este benefică pentru menţinerea stabilităţii sistemului; în
sistemele antropizate o formă valoroasă de feed-back negativ este
relaţia de feed-back prospectiv (feed-before).
- feed-back pozitiv, dacă semnificaţiile ieşirilor sunt de natură să
amplifice sau să diminueze mărimea intrărilor în sens contrar
necesităţilor de echilibru intern al sistemului, relaţie ce conduce la
schimbări ireversibile.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 95


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

5.7. Funcţionalitatea geosistemelor.

Premisele Funcţionalitatea geosistemului, decurge din integrarea spaţio-


funcţionalităţii temporală a stărilor rezultate în urma interacţiunilor dintre structura şi
sistemice relaţiile sistemului. Funcţionalitatea geosistemului are drept premise
fundamentale existenţa eterogenităţilor structurale, a iregularităţilor
sau contrastelor (diferenţe de potenţial energetic), disparitatea sau
afinitatea relaţiilor dintre geocomponenţii ce alcătuiesc structura.
Astfel, antagonisme precum
cald-rece, umed-uscat, solubil-insolubil, exces-deficit, înalt-coborât,
cerere-ofertă, dezvoltare-subdezvoltare etc., definesc stări
contradictorii ce vor conduce, în mod necesar, la instalarea
fenomenelor de transfer energetic în vederea nivelării contrastelor (în
conformitate cu principiile termodinamicii de echilibru). Acestea se
realizează prin fluxuri de materie (curenţi hidrici, atmosferici, fluxuri de
sedimente, materii prime, forţă de muncă, produse finite destinate
pieţei, informaţii şi simboluri mediatice etc.), interne şi interconectate
(circuitul apei, tectonica plăcilor litosferice, fenomenele de globalizare
s.a.) materializate prin diverse forme de dinamică specifică (valuri,
maree, scurgere, denudaţie, migraţii, schimburi comerciale, schimbări
economice şi geopolitice etc.) ce modifică necontenit (datorită
conversiilor energetice) parametrii informaţionali cu privire la starea
sistemului. Astfel, se generează noi contraste şi potenţializări ce
prefigurează evoluţiile viitoare.

Funcţionalitatea Relativa stabilizare spaţio-temporală a circuitelor materiale de


„blocul” transfer/conversie/schimb, antrenează efecte, specifice şi de durată,
reglator al cu statut de funcţie reglatoare în geosistem (de ex. funcţia hidrică,
sistemului funcţia climatică, funcţia edafică, funcţia economică, funcţia
administrativă etc.). Integrarea unui set de funcţii specifice şi
complementare în spaţiul referenţial al unui sistem determină
apariţia funcţionalităţii ca proprietate intrinsecă esenţială.

Funcţionalitatea implică păstrarea unui echilibru relativ în gestionarea


fluxurilor materiale astfel încât să fie menţinută viabilitatea suporturilor
Reţine şi structurale şi relaţionale necesare funcţionării geosistemului o
notează! perioadă cât mai îndelungată. Un rol esenţial în acest proces revine
relaţiilor de autoreglare. Funcţionalitatea este o caracteristică
definitorie a geosistemului şi prin prisma faptului că stă la baza
manifestării altor proprietăţi (unitatea, identitatea, integralitatea ş.a.).

96 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

5.8. Proprietăţile generale ale geosistemelor


Literatura sistemică precizează un număr considerabil de proprietăţi
generale ale sistemelor care, în marea lor majoritate sunt definitorii şi
în studiul geosistemelor. Se disting, printre cele mai semnificative,
următoarele:

Geosistemul - caracterul deschis-geosistemele sunt în cvasitotalitate sisteme


posedă deschise care prin intermediul relaţiilor structurale (intrări şi ieşiri)
“intrări” şi realizează schimburi de substanţă, energie şi informaţie cu
“ieşiri” exteriorul. Ele stau la baza agregării structurale, amplificării
relaţionale şi a tuturor transformărilor funcţionale şi evolutive ale
sistemului;

Schimbarea - unitatea-elementele ce interacţionează în cadrul unei structuri


este… sistemice se află într-o strânsă interdependenţă. Orice modificare
pretutindeni în ritmul sau intensitatea unuia se transmite celorlalţi şi chiar
(!) întregului sistem;

- integralitatea (emergenţa), semnifică faptul că (geo)sistemul este


un sistem integrat şi integrator, un „întreg” care reprezintă
2+2=5 (!) întotdeauna mai mult decât suma părţilor sale componente.
Explicaţia stă în procesul emergent de apariţie a noi componenţi şi
proprietăţi ca urmare a efectelor sinergetice (vezi subcap.2.2.2.);

Geosistemul, - identitatea-semnifică faptul că fiecare sistem are propria sa


„unicat”, „personalitate”, este nerepetabil şi nu poate fi confundat cu alt
…complex, sistem;
probabilistic - complexitatea-geosistemele sunt, în general, sisteme complexe
ce includ un număr mare de variabile ce întreţin relaţii extrem de
diverse, acest fapt amplifică dificultăţile de analiză;
- incertitudinea, este o proprietate a sistemelor mari, derivată din
complexitate. Aceasta face ca starea unui sistem şi relaţiile sale cu
celelalte subsisteme ale sistemului complex să poată fi
determinate, simultan doar până la un grad limitat de certitudine
(Fl. Stănciulescu, 1989);
Geo- - autoreglarea este prezentată frecvent ca o proprietate distinctă a
sistemele geosistemului deşi, în mod evident, autoreglarea este cea care dă
sunt sens şi durată funcţionalităţii. Disocierea lor este arbitrară întrucât,
(în bună în absenţa autoreglării, circuitele de materie s-ar reduce la simple
parte) fenomene de acumulare cantitativă, sortite extincţiei rapide.
sisteme Autoreglarea reprezintă capacitatea sistemului de a-şi ajusta
cibernetice starea internă în raport cu fluctuaţiile survenite la condiţiile de
limită ce exercită presiuni asupra intrărilor sale. Ajustarea stării se
realizează fie prin procese adaptative induse de conexiunile
directe, fie prin procese generate prin intermediul buclelor de
conexiune inversă (feed-back) care, prin ajustarea mărimii ieşirilor,
determină reducerea sau amplificarea mărimii intrărilor, în

Proiectul pentru Învăţământul Rural 97


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

concordanţă cu posibilităţile de gestionare internă a energiei (vezi


şi subcap. 5.5.). Geo(sistemele) susceptibile să sintetizeze un
răspuns adaptativ între ieşiri şi intrări poartă denumirea de
sisteme cibernetice.

- sensibilitatea-proprietatea sistemului de a înregistra variaţii ale


Geosistemul
mărimii ieşirilor ca efect al unor mici variaţii în mărimea intrărilor;
este relativ
- stabilitatea-este proprietatea specifică sistemelor cu autoreglare
stabil dar,
de a reveni la starea de echilibru dinamic existentă anterior
„sensibil”
perturbărilor generate de fluctuaţiile survenite în regimul de
“adaptabil”
funcţionare al sistemului;
şi ...
- adaptabilitatea-este expresia dobândirii unui nou tip de echilibru
dinamic, ca urmare a gestionării (asimilării) de către sistem a
fluctuaţiilor periculoase care îl traversează;
-
- caracterul istoric-derivă din faptul că orice (geo)sistem este
“trecător”, determinat prin durată şi mod de evoluţie şi de către factorul timp.
fără Drept urmare, analiza de sistem presupune evaluarea stărilor
excepţii… definitorii, atât din punct de vedere sincronic (determinarea
diferenţierilor structurale şi funcţionale dintr-un sistem complex în
aceeaşi secvenţă temporală), cât şi diacronic (prin raportare la
secvenţe temporale succesive). Ultimul tip de analiză are implicaţii
majore în determinarea statutului variabilelor în sistem, dată fiind
schimbarea raporturilor de cauzalitate dintre componenţii unei
structuri în funcţie de intervalul de timp la care se raportează
dinamica sistemului.

- ierarhizarea-semnifică faptul că orice (geo)sistem este alcătuit din


Nimic nu subsisteme şi, la rândul său, se integrează în sisteme
“scapă” supraordonate. Prin urmare, geosistemul este integrat într-o vastă
Ierarhizării ierarhie în cadrul căreia „fiinţează” atât în calitate de „întreg”
(universale) (sistem), cât şi în calitate de parte a respectivei ierarhii
(subsistem). A. Koestler (1967) a numit sistemul definit prin acest
comportament dual-holon, iar eşafodajul
piramidal al Universului observabil, constituit prin ierarhizarea
holonilor-holarhie. Modelul ierarhizării este foarte util în înţelegerea
organizării geosistemelor şi a legăturilor organice ce există între
sisteme şi subsisteme. Nu întâmplător, în geografie au fost elaborate
numeroase modele holarhice (holarhia fluvială, a solului, a unităţilor
de versant, holarhia urbană, a unităţilor teritoriale etc.);

Contrastul - relativitatea-subliniază faptul că viziunea sistemică asupra


realitate- realităţii conţine, inevitabil, aspecte subiective rezultate din modul
model în care cercetătorul percepe şi interpretează faptele concrete
studiate.

98 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

5.9. Evoluţia geosistemelor

“Clişeele” În viziunea evoluţionistă clasică, schimbarea se realizează


clasice dependent de timp, cu o rată constantă a proceselor de adaptare,
ale evoluţiei selecţie naturală şi transmitere ereditară a transformărilor individuale,
corelată cu modificările graduale ale mediului extern. Evoluţia decurge
în conformitate cu principiile termodinamicii (clasice) de echilibru.
Acest model evolutiv, obţinut prin “hibridizarea” conceptelor fizicii
clasice, filosofiei mecaniciste şi biologiei (lamarckiste şi darwiniste), a
fost extrem de popular şi în geografie. De exemplu, peneplena, profilul
longitudinal şi transversal al râului, profilul de echilibru al versantului,
extincţia paleopeisajelor, declinul civilizaţiilor şi al imperiilor ş.a. toate,
erau explicate conform “scenariului” organicist, invariabil, inevitabil şi
implacabil: tinereţe-maturitate-moarte (declin).

Noua Concepţia sistemică propune o nouă optică asupra schimbării,


perspectivă fundamentată pe accepţia relativistă asupra referenţialului spaţiu-
evoluţionistă timp (I) şi pe noile descoperiri ale termodinamicii neliniare (II).

În ceea ce priveşte primul aspect, remarcăm emanciparea


metodologiei geografice de sub tutela scării timpului geologic (absolut)
Timp „lung” şi adoptarea categoriilor relative de spaţiu şi timp. Timpul geologic
şi timp este timpul cercetătorului care studiază realitatea din afara ei; este un
„scurt” timp exclusiv “lung”, cu durată invariabilă şi divizări absolute (ere,
perioade, etc.), ce nu poate fi modulat pentru a surprinde salturile şi;
cu atât mai puţin; nuanţările înregistrate de procesele geografice în
devenirea lor.

Conceptul de spaţiu-timp relativ nu ignoră perspectiva pe timp lung


(istorică) asupra evoluţiei, dar permite cercetătorului să “moduleze”
intervalul studiat astfel încât să obţină şi perspectiva funcţională a
unui “clişeu” de spaţiu-timp care să conţină numeroase indicii
De la absolut suplimentare, relevante chiar şi prin prisma experienţei umane. Timpul
la relativ: geografic posedă structură holarhică şi prin urmare, cercetătorul
noua metrica poate separa, în funcţie de scopul investigaţiei, un anumit holon
“spaţiu- temporal care permite o rezoluţie superioară necesară descrierii unui
timp” stadiu reprezentativ din existenţa sistemului. El poate studia sistemul
la scara timpului ciclic (geologic), a timpul modern şi a celui
contemporan; simultan, prin raportare la spaţiu, analiza poate fi
efectuată la macroscară, mezoscară şi microscară.
“Descoperirea” caracterului operaţional al spaţiu-timpului relativ a
deschis calea analizei funcţionale, care pune accentul pe timpul
contemporan, iar sub aspect spaţial, pe nivelul microscalar.
Acestea sunt circumstanţele în care se desfăşoară existenţa reală a
sistemelor (implicit din perspectiva condiţiei umane) şi de aceea, aici
trebuie căutate explicaţiile tuturor comportamentelor ce se manifestă
la mezoscară şi macroscară, respectându-se astfel principiul
holografic “întregul se reflectă în parte”. Nivelul de microscară permite
efectuarea unor analize minuţioase, care să aducă în prim-plan

Proiectul pentru Învăţământul Rural 99


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

elementele de bază ale configuraţiei structurale, relaţiile de ordine


etalate de aceasta,
procesele de (auto)organizare etc., este “locul unde se întâmplă totul”
(Ianoş. I., Claudia Popescu, 1997). În acest context, analiza
funcţională primează în raport cu analiza istorică iar evoluţia
sistemului poate fi abordată şi ca proces independent de timp.

Cu privire la cel de-al doilea aspect, faptul că geosistemele opun


Noua
rezistenţă la procesul de creştere entropică şi destructurare prin
termo-
intermediul (auto)organizării, cel mai viguros răspuns, formulat de pe
dinamică
poziţiile termodinamicii nelineare, îl oferă teoria sistemelor dinamice
şi evoluţia
disipative (fundamentată de I. Prigogine şi colaboratorii săi începând
sistemelor
cu anul 1977).
complexe
Sistemele disipative sunt acelea în care energia este disipată în
scopul menţinerii ordinii în stări care nu se află la echilibru.
Conform teoriei, marea majoritate a sistemelor naturale, însufleţite
Teoria
sau nu, sunt de tip disipativ şi se află în diferite forme de echilibru
sistemelor
termodinamic. Astfel, unele se află în starea de echilibru
dinamice
termodinamic, definită printr-un nivel entropic maxim (de ex. scuturile,
disipative
platformele, sisteme socio-economice şi politice centralizate, totalitare
ş.a). Aceste stări sunt rare, atingerea lor se realizează lent şi dificil.
Majoritatea sistemelor se află fie “aproape” de echilibru, fie
“departe” de echilibru.

Cele situate aproape de echilibru se caracterizează printr-un nivel


“Aproape”
entropic mai redus şi disponibilităţi energetice suficiente pentru
de
menţinerea relativei stabilităţi în eventualitatea unor fluctuaţii
echilibru
semnificative (ale intrărilor sau regimului intern) pe care le pot
gestiona prin transfer, conversii, schimb, adică prin autoreglare (de
ex. versanţi, sisteme fluviale, sisteme urbane, sisteme teritoriale
regionale naţionale, suprastatale etc. aflate în echilibru relativ). Tipul
definitoriu de echilibru al acestor sisteme este cel dinamic stabil.
Echilibrul dinamic stabil este marcat de numeroase fluctuaţii în
regimul de funcţionare al sistemului dar, acestea fiind liniare, pot fi
asimilate (absorbite) de către sistem prin autoreglare. Rezultă astfel
un echilibru general de mişcare în care detaliile se schimbă, dar
ansamblul (sistemul) “rămâne”. Fiind relativ stabilă şi dinamică, în
acelaşi timp, starea aproape de echilibru are şi funcţie de “atractor”
evolutiv pentru sistemele aflate departe de echilibru.

Sistemele departe de echilibru apar întrucât, pe măsură ce sistemul


“Departe”
se structurează, el se îndepărtează de starea de echilibru.
de
Îndepărtarea de echilibru se înregistrează (de obicei) în condiţiile în
echilibru
care mărimea intrărilor creşte exponenţial (nelinear) şi depăşeşte
capacitatea de autoreglare a sistemului. Alteori, schimbări
imperceptibile, dar cumulative, ale condiţiilor de limită pot duce la
schimbări profunde şi la instalarea unor regimuri nelineare în
funcţionarea sistemului. În aceste condiţii se instalează echilibrul
dinamic metastabil. El se caracterizează prin faptul că perioadele de

100 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

relativă stabilitate (echilibru staţionar) alternează cu episoade


metastabile, în care, sistemul este traversat de fluctuaţii neliniare,
periculoase pentru starea sa, fluctuaţii ce tind să îl îndepărteze de
echilibrul dinamic stabil.

Materia Departe de echilibru, materia capătă proprietăţi noi. Dintre


neînsufleţită acestea, esenţială este capacitatea de a se percepe mai eficient pe
nu este sine însăşi prin raportare la variaţiile câmpurilor energetice
« oarbă » (gravitaţional, electromagnetic, termic şi “derivatele” lor, de ex.
polarizarea urbană, concentrarea resurselor naturale, a capitalului
financiar, “controlul” geopolitic etc.). Materia nu este “oarbă” şi cu cât
se află mai departe de echilibru, cu atât tinde să se reorganizeze mai
rapid şi mai eficient în raport cu necesităţile restabilirii echilibrului
dinamic stabil. Departe de echilibru, fiecare parte a sistemului devine
capabilă să recepţioneze semnalele schimbării celorlalte părţi ale
sistemului şi astfel evenimente locale pot avea repercusiuni la
nivelul întregului sistem.

“Pragurile” Reorganizarea presupune, în mod frecvent, descărcări energetice de


schimbării amploare şi de aceea, sistemele aflate departe de echilibru, pot
manifesta comportamente foarte diferite şi neaşteptate. Atunci când
fluctuaţiile care traversează sistemul depăşesc (într-un sens sau altul)
o mărime critică, în raport cu stabilitatea de ansamblu a sistemului
sau a unui anumit component, fenomenul respectiv poartă denumirea
de prag. Pragul marchează schimbarea regimului linear de
manifestare a proceselor sau fenomenelor într-unul nelinear, sau
invers, ceea obligă sistemul la o schimbare abruptă, de la o stare la
alta: Astfel, perioadele de relativă stabilitate alternează cu cele de
instabilitate.

Pragurile sunt discontinuităţi spaţio-temporale, statice sau dinamice,


Natura şi în distribuţia masei şi energiei în sistem care marchează apariţia sau
rolul stingerea unor fenomene extreme (nelineare). Ele reprezintă esenţa
pragurilor schimbării pentru că, odată traversate, sistemul, fie se destructurează,
fie se autoorganizează în direcţia edificării unor noi condiţii de
echilibru, apropiate de cele existente anterior traversării pragului sau
sensibil diferite. Rezultă că pragurile sunt veritabile mecanisme
antientropice care, prin intermediul fluxurilor energetice utile sau prin
disiparea entropiei în mediul exterior, pot îndepărta sistemele de
echilibru; astfel, ele se pot încărca energetic, pot înregistra fenomene
de autoorganizare spontană, rupturi de simetrie, salturi evolutive şi
implicit transformări sinergetice.

Prin urmare, pragurile susţin evoluţia, iar aceasta din urmă trebuie
apreciată, din perspectivă sistemică, ca un proces de însumare şi
Reţine şi schimbare continuă. Evoluţia este un proces care necesită
notează! deopotrivă interacţiuni liniare şi neliniare într-un flux de energie
fluctuant. Ea este un proces modular care implică schimbări lente, în
perioadele de stabilitate, şi faze scurte de instabilitate revoluţionară
(T. Kuhn, 196

Proiectul pentru Învăţământul Rural 101


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

Tipuri de În cadrul geosistemelor operează o mare diversitate de praguri. După


praguri semnificaţia transformării generate în sistem, ele se pot diferenţia în
praguri de manifestare, de extincţie, de divergenţă, de răsturnare
şi de saturaţie; după criteriul mecanismelor implicate se diferenţiază
pragurile de forfecare, de schimbare de stare şi de schimbare în
releu; după consecinţe se pot diferenţia praguri tranziente şi
netranziente (ireversibile) ş.a. (R. Brunet, 1968, S: A. Schumm
1973).

Deşi fiecare prag poate fi asociat cu mărimea critică a unui parametru


De la
sau cu o combinaţie critică de parametri, din perspectiva perceperii şi
abstract la
mai ales, a experienţei umane, ele rămân noţiuni relativ abstracte. De
concret:
aceea, pentru a conferi manifestărilor de tip prag o încărcătură
fenomenul
concretă, sub aspectul semnificaţiilor şi implicaţiilor în practica umană,
extrem
fost elaborată o bază conceptuală care să definească adecvat
fenomenele extreme corespunzătoare unor efecte de prag. În acest
scop s-au impus noţiunile de hazard, risc, accident, dezastru,
catastrofă şi o serie de termeni asociativi (sensibilitate, fragilitate,
senzitivitate, vulnerabilitate, rezilienţă ş.a.).

Hazardul, reprezintă un fenomen extrem cu descărcare energetică


Hazardul-
masiva într-un moment şi cu o amploare greu de prevăzut. După
fenomen
origine se diferenţiază hazardele naturale, cvasinaturale şi antropice.
extrem,
imprevizibil
I. Hazardele naturale se clasifică după fenomenului natural care stă
la baza sa. Astfel, se disting hazardele atmosferice (meteorologice),
climatice, hidrologice, geologice, geomorfologice, biologice/ecologice
(florale, faunale). Ele pot fi clasificate în două categorii mari:
a. hazarde geofizice:
meteorologice-cicloni tropicali, tornade, grindina, valuri de frig sau
Tipologia
căldură, seceta;
hazardelor
climatice-modificări ale sistemului climatic global;
geomorfologice-eroziunea solului, alunecările de teren, curgerile de
noroi, abraziunea marină ş.a.;
geologice-cutremure, vulcanism, tsunami);
hidrologice-eroziunea şi acumularea fluviatilă, colmatarea lacurilor,
meandrarea rapidă etc..
b. hazardele biologice-epidemii, invazii de dăunători etc.;

II. Hazardele cvasi-naturale sunt cele care se manifestă prin


componenţi fizico-geografici, dar cauza este vădit antropică (de ex.
smogul, unele alunecări de teren etc.);

III. Hazardele antropice-originea lor se datorează acţiunilor umane


sau cauzelor tehnologice. Hazardele datorate unor acţiuni umane
cuprind: incendii provocate, atacuri teroriste, manifestaţii violente de
stradă, războaie, sabotaj etc. Hazardele cu origine tehnologică
includ explozii industriale, incendii, prăbuşiri de poduri, accidente
nucleare, naufragii, accidente aferente transportului terestru, aerian şi
aerospaţial etc.

102 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

Riscul este un concept care exprimă probabilitatea apariţiei unor


Noţiunea de consecinţe nocive sau pierderi (vieţi omeneşti, răniri, mijloace de trai
„risc” şi economice perturbate, afectarea componentelor mediului
înconjurător), care rezultă în urma interacţiunilor dintre hazardele
naturale sau antropice şi vulnerabilitatea teritoriului (Risc = hazard x
vulnerabilitate). Riscurile implică asumare (conştientă sau
inconştientă) şi, prin urmare, nu pot exista în afara unor sisteme
sociale”.

Materializarea conjuncturilor de risc prin manifestarea hazardelor


conduce la “stări-efecte”: accidente, dezastre, catastrofe (I Ianoş.
1994, 2000, fig. 9).
Accidentul reprezintă materializarea acţiunilor unui hazard care au
impact minor asupra unei porţiuni a geosistemului (geocomponent,
subunitate teritorială) şi nu determină dezechilibrarea sistemului astfel
Evenimentele încât capacitatea sa de a absorbi rapid fluctuaţiile se menţine, în
“extreme”: general, nealterată;
accidente, Dezastrul (sinistru sau ruptură funcţională)-implică un impact sporit al
dezastre, fenomenului extrem asupra geosistemului, concretizat în victime
catastrofe umane şi pagube materiale importante, ce pot genera mutaţii
structurale şi disfuncţionalităţi a căror surmontare implică un timp
îndelungat întrucât mecanismele de autoreglare au fost grav alterate;
Catastrofa presupune generalizarea efectelor produse de hazarde pe
arii foarte extinse astfel încât structura, relaţiile şi funcţiile
geosistemului sunt, ireversibil, compromise, ceea ce implică dispariţia
sa şi integrarea elementelor remanente în alte sisteme. Adeseori, în
scopuri mediatice, accidentele sunt etichetate drept “catastrofe”.
Problematica fenomenelor extreme este foarte vastă complexă şi
importantă, motiv pentru care în ultimii ani au luat o mare amploare
studiile de prevenire, monitorizare şi evaluare a dezechilibrelor şi
pagubelor generate de acestea.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 103


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

Test de autoevaluare
5.1. Studiul acestui capitol v-a oferit posibilitatea înţelegerii
multiplelor valenţe sistemice ale învelişului geografic.

a. Puteţi intui şi alte implicaţii ale TGS în cunoaşterea ştiinţifică?

b. Puteţi de exemple de variabile extrinseci, intrinseci,


independente şi dependente ?

c. Daţi exemple de sisteme geomorfice, hidrice şi edafice.

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul


acestei unităţi de învăţare.

d. Specificaţi natura “intrărilor” şi “ieşirilor” şi indicatorilor de stare în


sistemul fluvial.

e. Daţi exemple de feed-back pozitiv şi negativ.

f. Toate geosistemele sunt cibernetice?

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul


acestei unităţi de învăţare.

104 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

5.10. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele


de autoevaluare

Întrebarea 1
a. abordarea corelată a realităţii pe baza aceloraşi suporturi conceptuale şi
metodologice, favorizează refacerea unităţii ştiinţei, puternic fragmentată
prin specializare excesivă. În plus, soluţionarea gravelor probleme actuale
(criza energetică, dezechilibre demografice, modificările globale etc.) cu
implicaţii profunde asupra condiţiei umane, reclamă integrarea
multidisciplinară şi transdisciplinară a cunoştinţelor. TGS este una dintre
căile cele mai permisive şi promiţătoare în acest scop;

b. de ex. în sistemul fluvial, pe timp lung, tectonica, relieful preexistent,


climatul ş.a. sunt variabile independente şi exogene; panta profilului
longitudinal, debitul râului şi viteza de curgere a apei sunt variabile interne,
dependente de primele, iar geometria hidraulică a albiei este nedeterminată.
Statutul variabilelor nu este absolut: în funcţie de scara de timp şi spaţiu, la
care sunt analizate, el se modifică, de la independent, la dependent,
nerelevant şi invers, inclusiv rolul lor în relaţiile de cauzalitate; pe timp scurt,
debitul şi viteza sunt variabile independente, iar geometria hidraulică a albiei
şi micromorfologia albiei capătă, în raport cu ele, statut de variabile
dependente;

c. Geomorfosisteme fluviale, glaciare, carstice, de versant, morfoclimatice


etc.; hidrosisteme lacustre, marine, freatice; edafosistemele agregatelor
structurale, orizonturilor pedogenetice, pedonului, polipedonului,
pedoasociaţiei etc

Proiectul pentru Învăţământul Rural 105


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

d. Precipitaţiile, căldura solară, aportul de sedimente de pe versanţi,


debitele suplimentate prin derivaţii antropice sunt “intrări”; evaporaţia,
infiltraţia, debitul lichid şi solid, la vărsare, pierderile prin pompări
artificiale, irigaţii, consum biotic, industrial, casnic etc., sunt “ieşiri” din
sistem. Nivelul, debitul, viteza, turbiditatea, chimismul apei etc, sunt
indicatori de stare şi depind de intrări, ieşiri, stocaje, regulatori
“operatori” ş.a.

e. Dacă reacţia de feed-back surmontează sau compensează presiunile


de “intrare” acesta este catalogat drept negativ (de ex. în sistemul fluvial,
infiltraţia apei, provenite din precipitaţii, în fisurile scoarţei de alterare şi în
capilarele solului de pe versanţi, este feed-back negativ, întrucât întârzie
declanşarea eroziunii areolare şi torenţiale, diminuează scurgerea de
versant şi previne producerea viiturii în canalul de drenaj etc. Saturarea
porilor, capilarelor şi fisurilor, înseamnă depăşirea pragului infiltraţiei,
implicit feed-back pozitiv, întrucât, intrările nu mai pot fi gestionate prin
drenaj şi se produc viituri, alunecări de teren etc. Elocvent este feed-
back-ul negativ al geosistemelor cu grad înalt de integrare, ce includ
componenţi având capacitate de percepere, decizie, intervenţie şi control
(cazul sistemelor teritoriale). Aici acţionează conexiuni inverse de tip
feed-before, izvorâte din experienţă şi cunoaştere, de mare valoare în
adoptarea unor măsuri preventive înainte de producerea unui feed-back
pozitiv (de ex. regularizarea râurilor, stabilizarea versanţilor, prevenirea
poluării şi alte intervenţii de planificare şi amenajare teritorială etc.);

f. cibernetice sunt mai ales sistemele vii (organismele) sistemele


informatice; nu toate geosistemele sunt cibernetice-capabile să
sintetizeze răspunsuri adaptative. Proprietăţi cibernetice au, în general,
geosistemele integrate precum: sistemele fluviale, glaciare, versanţii,
unităţile teritoriale (peisaje, regiuni) şi îndeosebi, sistemele teritoriale
unde acţionează componente având capacitate de percepere a
evenimentelor şi de decizie.

106 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

5.11. Lucrare de verificare 5

INSTRUCŢIUNI

Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită


cunoaşterea capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru
comentarii, corectare şi evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:


- Titulatura acestui curs (Geografie generală);
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare
pagină);
- Adresa cursantului.

Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o


jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5
cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri.
Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii,
şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.

Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs?

Aspectele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:

1. Care sunt elementele vizate cu prioritate de către abordarea


sistemică a realităţii (1 punct)?

2. Precizaţi care sunt cerinţele esenţiale pentru ca un obiect, proces


sau fenomen să poată fi considerat “sistem” (1 punct).

3. Încercaţi o definiţie “personală” a geosistemului (1 punct)?

4. Care sunt laturile esenţiale care edifică orice sistem şi de ce (1


punct)?

5. Formulaţi şi alte exemple de structuri geografice genetice şi


dinamice (1 punct);

6. Puteţi să detaliaţi exemple concrete de relaţii abiotice, biotice


antropice (sociale şi economice-1 punct)?

Proiectul pentru Învăţământul Rural 107


Dimensiunea sistemică a învelişului geografic

7. De ce studiul dinamicii geosistemelor trebuie fundamentat pe


analiza spaţio-temporală de microscară (1 punct)?

8. Identificaţi şi denumiţi (la alegere) un geosistem concret (fluvial,


lacustru, edafic, rural, urban, regional, geopolitic etc.) pe care
încercaţi să îl analizaţi din perspectiva următoarelor elemente:
intrări/ieşiri/stare, tipologia variabilelor, tipuri definitorii de relaţii
(inclusiv de feed-back), trăsăturile funcţionale şi argumentaţi
proprietăţile de integralitate, unitate, stabilitate, sensibilitate şi
adaptabilitate (1 punct).

9. Exemplificaţi, prin evenimente extreme recente (petrecute pe


plan naţional sau internaţional) noţiunile de hazard, risc,
accident, dezastru, catastrofă. Evaluaţi obiectivitatea şi
corectitudinea utilizării acestor termeni în sursele mass-media (1
punct).

În final, vă rog să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să


subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a creşte
eficienţa şi fixarea cunoştinţelor acumulate.

5.12. Bibliografie minimală

Donisă I., Bazele teoretice şi metodologice ale Geografiei, Editura Didactică şi


Pedagogică, Bucureşti, 1977.
Ianoş, I., Sisteme teritoriale, Editura Tehnică, Bucureşti, 2000.
Ielenicz M., Geografie generală. Geografie fizică, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2000.
Josan N., Sisteme globale de mediu, Editura Universităţii din Oradea, 2002.
Mac I., Geografie generală, Editura Europontic, Cluj-Napoca, 2000.
Petrea D., Pragurile de substanţă, energie şi informaţie în sistemele
geomorfologice, Editura Universităţii din Oradea,,1998
Roşu, Al., Irina Ungureanu, Geografia mediului înconjurător, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977.
Roşu, Al., Terra-Geosistemul vieţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987.
Ungureanu Irina, Geografia mediului înconjurător, Editura Universităţii “Al. I.
Cuza”, Iaşi, 2005.

108 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al Geografiei Umane

Unitatea de învăţare Nr. 6

PROBLEMATICA OBIECTULUI DE STUDIU AL


GEOGRAFIEI UMANE

Cuprins Pagina
6.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6 109
6.2. Ce este geografia umană? 109
6.3. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 111
6.4. Lucrarea de verificare nr. 6 112
6.5. Bibliografie minimală 113

6.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 6


După studierea acestui capitol veţi fi capabil să înţelegeţi mai bine:
9 că geografia umană este a doua mare componentă a
sistemului de ştiinţe geografice;
9 sarcinile specifice ale geografiei umane;
9 că geografia umană respectă principiile generale ale
sistemului de ştiinţe geografice

6.2. Ce este geografia umană


Care este S-a încercat în mai multe rânduri o definire a geografiei
obiectul umane, dar, în mod sintetic, putem spune că geografia umană
geografiei reprezintă al doilea mare grup de discipline al ştiinţelor geografice,
umane? care se ocupă cu analiza particularităţilor spaţiale ale componentei
umane din sistemul om-natură, luând în consideraţie totalitatea
activităţilor umane precum şi modul în care acestea se reflectă în
peisajul umanizat.

Ce discipline Prin procesul de specializare a ştiinţelor, caracteristic perioadelor


s-au desprins modernă şi contemporană, din trunchiul iniţial comun al geografiei
din trunchiul umane, aşa cum ne era prezentat în tratatele clasice de la sfârşitul
comun al sec.al XIX-lea şi din primii ani ai sec.al XX-lea, s-au individualizat,
geografiei cu timpul, o serie întreagă de discipline mai înguste, ca Geografia
umane ? populaţiei, Geografia aşezărilor umane (cu subdisciplinele
acesteia, Geografia urbană şi Geografia rurală), Geografia
economică (cu subdisciplinele sale – Geografia industriei,
Geografia agriculturii, Geografia transporturilor, Geografia
turismului ş.a.), Geografia politică, Geografia medicală etc.

Geografia umană are numeroase legături cu alte discipline


ştiinţifice, de la care preia informaţii şi metode de cercetare,
Reţineţi
punctele de vedere ale acestora fiind, în acelaşi timp, utile pentru a
şi notaţi!
înţelege mai bine dinamica fenomenelor umane şi interrelaţiile
dintre acestea. Dintre aceste discipline tangente, care impun
geografului cunoştinţe serioase din domenii înrudite, credem că se
disting câteva deosebit de importante :

Proiectul pentru Învăţământul Rural 109


Problematica obiectului de studiu al Geografiei Umane

- Istoria, care ne reconstituie particularităţile


societăţii umane dintr-un trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat,
contribuind astfel într-un mod substanţial la înţelegerea unor
resorturi ale dinamicii sociale contemporane, ca şi la explicarea
persistenţei unor cicatrici ale evenimentelor din trecut (amprenta
istoriei asupra contemporaneităţii); există chiar istorici moderni de
seamă ca francezul Fernand Braudel, care vorbesc de geoistorie,
în sensul unei istorii gândite în primul rând într-un context spaţial;
- Statistica, care, pe de o parte, ne pune la dispoziţie informaţia
cantitativă indispensabilă aprecierii şi interpretării corecte a multor
fenomene umane iar pe de alta – ne oferă o gamă largă de metode
Multiple relaţii de tratare a acestei informaţii cantitative ;
cu - Sociologia, care ne ajută în mai buna înţelegere a raporturilor
alte discipline dintre oameni şi grupuri de oameni, în cadrul societăţii, sprijinind
astfel o argumentare mai solidă a interpretării modului în care se
produc fenomenele uman-geografice;
- Etnografia, de la care preluăm informaţii asupra particularităţilor
tradiţionale ale activităţilor diferitelor grupuri umane, într-o
desfăşurare spaţială foarte apropiată de viziunea geografică;
- Ştiinţele economice, care caută să găsească explicaţii ale
desfăşurării fenomenelor economice şi să găsească o serie de legi
sau modele după care au loc acestea, şi
- Politologia, care îşi propune să definească rolul factorului
politic în evoluţia fenomenelor umane.

Însă, în raport cu toate aceste ştiinţe apropiate, geografia umană


îşi păstrează maniera sa proprie de abordare a problematicii
omului, pe baza principiilor generale ale geografiei şi a
metodologiei specifice de cercetare, manieră care se distinge prin :
O ştiinţă - Abordarea fenomenelor umane şi a aspectelor acestora într-
sistemică, care un mod sistemic, punându-se accentul pe corelaţiile crono-spaţiale
pune accentul permanente, atât cu condiţiile şi resursele naturale, pe de o parte,
pe generalitate, cât şi cu cadrul social-economic, pe de alta, în conformitate cu
specificitate şi particularităţile diferitelor etape istorice de evoluţie a societăţii.
trăsăturile - Sublinierea aspectelor de generalitate şi specificitate ale
peisajului fenomenelor uman-geografice şi ale evoluţiei acestora, dându-se
umanizat o atenţie mai mică excepţiilor, faptelor necaracteristice şi
trăsăturilor individuale.
- Acordarea unei atenţii speciale peisajului umanizat, altfel spus
multitudinii de îmbinări regionale specifice ale trăsăturilor mediului
natural cu efectele activităţilor umane.

110 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al Geografiei Umane

Test de autoevaluare

1) Încercaţi să definiţi, cu cuvintele Dvs., geografia umană.

2) De ce geografia tinde spre constituirea a numeroase alte


discipline mai înguste ?

3) În opinia Dvs., care sunt disciplinele cu care geografia are cele


mai importante relaţii ?

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la


sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

6.3. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele


de autoevaluare

1. Geografia umană este ştiinţa care studiază fenomenele


umane, în primul rând din punctul de vedere al particularităţilor lor
spaţiale.
2. Specializarea ştiinţelor este un fenomen general în
lumea contemporană, consecinţă a tendinţelor de aprofundare, a
creşterii volumului cunoştinţelor şi a necesităţii de a forma
specialişti cât mai bine pregătiţi.
3. Geografia are foarte multe relaţii logice – cu istoria,
statistica, sociologia, etnografia, ştiinţele economice ş.a.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 111


Problematica obiectului de studiu al Geografiei Umane

6.4. Lucrarea de verificare nr. 6

1 INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită
cunoaşterea capitolului “Problematica obiectului de studiu al
geografiei”. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă
tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:


- Titulatura acestui curs (Geografie generală);
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe
fiecare pagină);
- Adresa cursantului.

Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească


o jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de
circa 5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri.
Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul
absolvirii, şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului
profesoral.

Care erau aşteptările Dvs. de la acest curs?

Care erau aşteptările Dvs. de la acest curs ?


Problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele :

1) Evidenţiaţi ce a avut de câştigat geografia, ca metodologie şi


ca informaţie, prin contactul cu celelalte discipline ştiinţifice (4
puncte).

2) Precizaţi prin ce caracteristici principale se distinge maniera


geografică de abordare a fenomenelor naturale şi umane (5
puncte).

În final, vă rugăm să comentaţi conţinutul testului de autoevaluare


şi să subliniaţi ceea ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea
pentru a ridica gradul de eficienţă al cursului şi pentru a contribui la
fixarea cunoştinţelor acumulate.

112 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Problematica obiectului de studiu al Geografiei Umane

6.5. Bibliografie minimală


Boia L. , Probleme de geografie istorică, Centr. Multipl. Univ Bucureşti,1985.
Braudel F., Gramatica civilizaţiilor, t. I – II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1994.
Erdeli G., Cândea M., Braghină C., Costache S., Zamfir D.,Dicţionar de
geografie umană, Ed. Corint, Bucureşti, 1999.
Groza O., Muntele I., Geografie umană generală, Ed. Universităţii „A. I. Cuza”
Iaşi, 2005.
Ilieş A., Elemente de geografie politică, Ed. Universităţii din Oradea , 1999.
Sauşkin I. G., Introducere în geografia economică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1961.
Şandru I., Câteva probleme de geografie economică, Analele Ştiinţifice ale
Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, s. geologie-geografie, t. XI,1965.
Ungureanu A., Geografie umană generală, Ed. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi,
2000

Proiectul pentru Învăţământul Rural 113


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Unitatea de învăţare Nr. 7.

PRINCIPALELE ABORDĂRI CU SUBSTRAT FILOSOFIC ŞI CONCEPTELE


GEOGRAFICE DE BAZĂ

Cuprins Pagina
7.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7 114
7.2. Precursorii din Antichitate şi din Evul Mediu 115
ai geografiei umane
7.3. Determinismul geografic 116
7.4. Efectele structuralismului 120
7.5. Posibilismul geografic 124
7.6. Abordările raţionalist-pozitiviste 127
7.7. Abordarea din perspectivă idealist-percepţionistă 146
7.8. Comentarii şi răspunsuri la textele de autoevaluare 149
7.9. Lucrarea de verificare nr.7 152
7.10. Bibliografie minimală 153

7.1 Obiectivele unităţii de învăţare nr. 7

După studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi capabili să


înţelegeţi
mai bine :

9 că geografia modernă are nişte rădăcini mult mai vechi, care


datează din Antichitate;
9 de ce o îndelungată perioadă de timp s-a considerat ca resursele
şi condiţiile naturale au o influenţă preponderentă asupra societăţii
umane;
9 cum au pătruns în geografie efectele ideologiei marxiste;
9 de ce ideile posibilismului geografic asupra raportului mediu-
societate pot fi considerate drept cele mai echilibrate;
9 cum a contribuit pozitivismul la orientarea geografiei spre o
cercetare mai concretă;
9 care a fost contribuţia conceptelor idealist-percepţioniste la
înţelegerea resorturilor intime ale acţiunilor umane.

114 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

7.2. Precursorii din antichitate şi din evul mediu al geografiei umane

Când a apărut Geografia umană este relativ recentă, ea conturându-se, ca


geografia disciplină ştiinţifică, abia în a doua parte a secolului al XIX-lea,
umană? atunci când au fost puse bazele teoretice şi metodologice ale
întregului sistem de ştiinţe geografice. Totuşi, preocupări din
domeniul tematic abordat astăzi au apărut cu mult în urmă, încă
din Antichitate.

Însă, geografia din perioada antică (a lumii greco-romane) era mai


O geografie mult o disciplină descriptivă şi informativă, care oferea cititorilor
deocamdată informaţii referitoare la diversele resurse naturale, la obiceiurile
foarte pragmatică diferitelor popoare şi la meseriile practicate de acestea, la
drumurile comerciale etc., fără să încerce, în cele mai multe cazuri,
extragerea anumitor generalizări sau urmărirea unor raporturi
specifice între om şi mediul său de viaţă.

Astfel de informaţii apar încă de la primii oameni de ştiinţă ai


Antichităţii, - Hekateu din Milet, autor al primei “Descrieri a
Geografia din Pământului”, Herodot din Halikarnassos, care ne-a lăsat informaţii
epoca Renaşterii foarte interesante despre populaţia din bazinul Dunării, din Egipt
şi de la etc., Demetrios din Callatis, Strabo din Amasya, care punea
începuturile accentul pe problematica politică ş. a.
epocii moderne
Chiar în lucrări de mare amploare, de la începutul Epocii Moderne,
se menţine acelaşi caracter descriptiv-informativ, aşa cum este în
“Geografia generală”, operă a olandezului Bernhard Varen[ius]. Nu
fac progrese pe linia interpretării faptelor nici lucrările care
reprezintă geografia comercială, curent specific statelor germane,
Marii Britanii şi Italiei, care prezintă, cu multe detalii, mărfurile
produse şi disponibile în diferite zone ale Globului.

În acelaşi timp, însă, în sec. al XVIII-lea, mai ales în statele


germane, se dezvoltă statistica, sub forma sa “camerală” (în
Organizarea sensul unei statistici preponderent agricole), direcţie în care sunt
statului modern puse bazele şi se stabilesc normele statisticii moderne, ca
impune disciplină care îşi propune să extragă elementele cantitative
dezvoltarea caracteristice din noianul de cifre individuale ; se remarcă, din
statisticii acest punct de vedere, Gottfried Achenwall de la universitatea din
Göttingen.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 115


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Test de autoevaluare

1) Justificaţi de ce primii geografi au apărut abia în timpul Antichităţii,


în Grecia antică.

2) Căutaţi să demonstraţi de ce pe parcursul Evului Mediu şi în epoca


Renaşterii geografia a făcut progrese atât de modeste.

Comentarii la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de


învăţare.

7. 3. Determinismul geografic

Sub numele de determinism geografic (materialism geografic) se


înţelege concepţia conform căreia particularităţile societăţii nu
sunt altceva decât un efect direct al mediului fizic în care trăieşte
omul. Primele formulări care prefigurează determinismul apar
Ce este încă din opera unor savanţi ai Antichităţii, dar sporadic şi nu
determinismul foarte categoric ; astfel, medicul Hippocrate din Cos făcea
geografic şi care distincţia dintre oamenii din ţinuturile “înalte şi umede, bătute de
sunt cele mai vânturi”, “de statură înaltă, blânzi dar viteji la nevoie”, şi locuitorii
vechi formulări din ţinuturile “joase, deschise şi uscate”, “nervoşi, slabi, mai
deterministe degrabă lipsiţi de iniţiativă, aroganţi şi neascultători” (în fond el
remarcase diferenţa dintre tipul rasial dinaric, răspândit şi astăzi
în munţii din nordul Greciei, şi tipul rasial mediteranean, din
Grecia sudică).

În faza finală a Evului Mediu, la trecerea spre Epoca Modernă,


mai ales ca urmare a Marilor Descoperiri Geografice, acumularea
De ce la de material faptic ajuns la cunoştinţa europenilor, ca urmare a
începuturile sale intrării în contact cu societăţi diferite de cea europeană, trăind
determinismul într-un alt gen de mediu şi la un nivel civilizaţional deosebit de cel
geografic poate fi din Europa, a început să creeze premisele ieşirii din imobilism, o
considerat ca o serie de gânditori încercând să găsească o explicaţie cauzală a
ieşire din diferenţelor regionale observate. Din acest unghi de vedere,
imobilism determinismul geografic, la începuturile sale, poate fi considerat

116 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

ca o tendinţă spre progres, cu toată naivitatea sa. Cu timpul, însă,


mai ales prin faptul că determinismul geografic nu s-a mulţumit cu
explicarea, pe baza condiţiilor fizice de viaţă, a evoluţiei societăţii
ci a crezut că poate explica, pe aceeaşi bază, şi particularităţile
socio-psihologice ale populaţiilor, a ieşit la iveală caracterul său
limitat.

Ca părinte al determinismului geografic este considerat francezul


Jean Bodin, autor al lucrării “Universae naturae theatrum”.Acesta
Părinţii a căutat să explice caracterul popoarelor, plecând de la influenţa
determinismului hotărâtoare a climei, considerând că “spre poli domină forţa fizică
geografic şi violenţa iar spre Ecuator – forţa intelectuală şi superstiţia”, în
accentuează climatul temperat caracterele fiind echilibrate ; în consecinţă,
asupra rolului clima ar determina, în mod indirect, însăşi cea mai potrivită formă
climei şi al de guvernare a naţiunilor. Pe o poziţie asemănătoare, totuşi mai
deschiderii spre moderată, s-a situat istoricul florentin Luigi Guicciardini, autor al
ocean unei monografii a Ţărilor de Jos, în care acordă o mare atenţie
modului în care condiţiile naturale specifice acestei părţi a
Europei (deschiderea spre Ocean şi tendinţa permanentă a mării
de a invada uscatul) au determinat particularităţile populaţiei şi
economiei (lupta împotriva mării şi pentru câştigarea unor noi
terenuri de sub apa acesteia, dezvoltarea vieţii maritime ş.a.).
O încercare de a
găsi un sens Primul mare geograf, cu preocupări speciale pentru geografia
istoriei umană, contemporan cu Alexander von Humboldt, dar care s-a
situat, în linii generale, pe poziţii deterministe, a fost savantul
german Carl Ritter (1779 – 1859), autor al unei impresionante
„Geografii generale”. Determinismul geografic al lui Carl Ritter
este îmbinat cu elemente de fatalism, explicabile prin profunda sa
religiozitate şi prin faptul că a fost puternic influenţat de ideile
filosofiei idealiste germane.

Orientarea determinist-geografică a lui Ritter reiese mai ales din


Pământul văzut ca modul în care el concepea geografia ca un fel de filosofie a
o casă de istoriei, insistând asupra efectelor cadrului fizic asupra istoriei
educaţie a popoarelor ; el scria : “raporturile esenţiale în care popoarele sunt
omenirii, creată în plasate pe Glob ne duc la recunoaşterea tuturor direcţiilor în care
acest scop de acestea evoluează şi se dezvoltă sub influenţa fatală a naturii”.
Dumnezeu Carl Ritter căuta în geografie dovezile intenţiilor divine şi de aici
derivă şi conceperea pământului ca o casă de educaţie a
omenirii, creată de Dumnezeu în aşa fel încât să modeleze
atitudinile umane, ceea ce nu exclude unele elemente de gândire
sistemică. Astfel, Ritter considera că “Dumnezeu a dat omului
natura ca tovarăşă...Adevărat element organizator al omenirii, ea
vrea să o pregătească...pentru sesizarea şi compensarea
influenţelor pe care le suferă din partea naturii înseşi”.
În acelaşi timp, Ritter îşi punea cu multă responsabilitate
problema libertăţii sau a supunerii omului la determinările
naturale sau sociale, şi, de aceea, în unele analize regionale
determinismul său nu mai apare chiar atât de categoric.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 117


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Fondarea Principalul urmaş al lui Carl Ritter şi fondatorul antropogeografiei


antropogeografiei, a fost geograful german Friedrich Ratzel , în opera căruia s-a
sub influenţa produs o îmbinare a concepţiilor determinist-geografice cu o serie
darwinismului
de idei preluate de la darwinism – în primul rând cu ideea luptei
pentru supravieţuire între diferitele specii, luptă din care ies
învingători cei mai bine adaptaţi la mediu, cei mai slab adaptaţi
fiind eliminaţi, idee pe care Ratzel a aplicat-o la raporturile dintre
popoare şi state.

În această optică, Ratzel a dat o atenţie deosebită geografiei


Naţiunile politice, în cadrul căreia a acordat un loc prioritar problemei
concepute ca evoluţiei naţiunilor, concepute ca nişte organisme vii, care se
organisme vii în dezvoltă sau involuează pe fondul luptei pentru supravieţuire şi
luptă pentru în raport cu spaţiul geografic pe care-l au la dispoziţie sau şi-l pot
supravieţuire câştiga.

Orientarea determinist-geografică a lui Friedrich Ratzel reiese cel


mai bine din sensul pe care-l dă noţiunii de gen de viaţă, create
de el însuşi, prin care înţelegea un anumit tip specific de adaptare
Genul de viaţă a unui anumit grup uman la condiţiile de mediu ; Fr. Ratzel
conceput ca o considera că în viaţa societăţilor primitive se poate evidenţia cel
adaptare la mediu mai bine adaptarea omului la mediu, ajungând la o tipologie
proprie a genurilor de viaţă – genul de viaţă al populaţiilor din
pădurea ecuatorială, genul de viaţă al locuitorilor savanei ş.a.m.d.

Ratzel a introdus şi noţiunea de ecumenă, cu sensul de parte


locuită a planetei, constituită în raport cu condiţiile şi resursele
naturale, el analizând cu atenţie în special condiţiile naturale
Formarea restrictive, care se opun extinderii ecumenei. În procesul de
ecumenei, în formare a ecumenei actuale, Ratzel acordă o atenţie
raport de corespunzătoare aportului fluxurilor migratorii, însă, ajunge la o
condiţiile naturale contradicţie, deoarece, dacă s-ar respecta definiţia proprie a
genului de viaţă, atunci grupurile umane ajunse prin migraţie în
alte medii de viaţă decât cel originar ar trebui să-şi adapteze
genul de viaţă la noul mediu, ceea ce nu se produce în mod
sistematic.

Friedrich Ratzel are şi meritul de a fi atras atenţia cercetătorilor


asupra primejdiei acordării unei încrederi exagerate nivelărilor
Reţineţi artificiale ale distribuţiei unor fenomene, pe baza mediilor
şi notaţi! calculate pe unităţi administrativ-statistice, care estompează
diferenţierile regionale mai fine.

Opera lui Ratzel a fost contestată cu asprime, în special din


direcţia geografilor de orientare marxistă, cu deosebire pentru
latura sa biologist-socială, prin care naţiunile erau privite ca nişte
O geografie întreguri omogene, fără să ţină seama de diferenţierile de ordin
egocentrică şi social. De asemenea, a fost criticat faptul că antropogeografia nu
izolaţionistă acordă atenţie raporturilor culturale şi economice dintre naţiuni şi

118 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

popoare. Generalizarea noţiunii de gen de viaţă la naţiuni situate


în etape superioare ale evoluţiei, este considerată forţată,
deoarece acestea îşi obţin cele necesare existenţei de pe arii
geografice mult mai largi decât cadrul natural local, prin schimburi
de produse şi circulaţia capitalului.

Geografia din Cu toate acestea, Ratzel a exercitat o influenţă foarte largă


Marea Britanie şi asupra evoluţiei geografiei umane în partea finală a secolului al
S. U. A. sub XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, opera lui Ratzel având
influenţa lui mulţi continuatori, mai ales în Marea Britanie (H. Mackinder) şi
Ratzel Statele Unite (Ellen Churchill Semple), unde determinismul
geografic este cunoscut sub numele de environmentalism.

În anii de după Primul Război Mondial, concepţiile


Desuetudinea în antropogeografic-environmentaliste, lipsite de criterii ferme pentru
care a căzut argumentarea postulatelor avansate, au început să fie
determinismul. considerate depăşite, în special ca urmare a răspândirii
concepţiei posibiliste şi a dezvoltării geografiei sociale.

În acelaşi timp, însă, au fost preluate ideile politico-geografice ale


O pseudoştiinţă lui Ratzel, care, mult exagerate, au dat naştere aşa numitei
folosită de geopolitici, direcţie în care s-au manifestat mai ales unii germani,
propaganda suedezi şi americani. Geopolitica accentua asupra teoriei
expansionistă “spaţiului vital”, încercând să justifice expansionismul unora din
marile puteri. Ideile geopoliticii au căzut şi ele în desuetudine iar
majoritatea celor care se mai reclamă astăzi de geopolitică
practică de fapt geografia politică, uzând de o confuzie de
termeni.

Test de autoevaluare
3) De ce ideile lui J. Bodin şi L. Guicciardini, deşi naive, pot fi
considerate progresiste pentru vremea lor ?

4) Din ce reiese profunda religiozitate a lui C. Ritter ?

5) Ce idei a preluat F. Ratzel de la darwinism, căutând să le


aplice la viaţa societăţii umane ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei


unităţi de învăţare.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 119


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

7. 4. Efectele structuralismului asupra geografiei umane

Fenomenele Un alt curent de idei care a exercitat o puternică influenţă asupra


observabile ca geografiei umane este acela al structuralismului. Acesta caută o
manifestări ale explicaţie pentru fenomenele observabile în existenţa unor structuri
unor structuri generale subiacente, care îşi subordonează aceste fenomene şi le
subiacente dirijează.

O ideologie Varianta de structuralism care şi-a spus cel mai mult cuvântul asupra
care consideră geografiei umane este marxismul (materialismul dialectic şi istoric),
fenomenele concepţie conform căreia fenomenele umane analizabile sunt
umane ca considerate ca fiind, fără excepţie, expresia unor structuri subiacente
subordonate de natură social-economică, determinate de condiţiile materiale ale
structurilor existenţei umane.
social-
economice Analiza economică marxistă a folosit conceptele de bază ale
economia politice dezvoltate în Marea Britanie în secolul al XVIII-lea,
şi le-a combinat cu concepţia dialectică dezvoltată în şcoala filosofică
Modul de idealistă germană, de Friedrich Hegel. Marxismul a căutat să aplice
producţie dialectica la explicarea evoluţiei societăţii, pe baza contradicţiei
considerat ca interne, care apărea, în mod inerent, în cadrul aşa numitului mod de
elementul producţie, care, în limbajul marxist, ar avea două componente –
hotărâtor în forţele de producţie, mai dinamice, datorită inventivităţii tehnice a
raporturile omului, şi relaţiile de producţie, considerate ca fiind mai
dintre conservatoare, rezolvarea contradicţiei făcându-se prin revoluţii
societate şi sociale succesive, formă de manifestare a salturilor calitative.
natură În concepţia marxistă, modul de producţie joacă, deci, un rol hotărâtor
şi în raporturile dintre societate şi natură, în evoluţia societăţii
condiţiilor naturale nerevenindule decât un rol secundar.

Dintre geografii celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea


Printre primii influenţaţi de marxism, este menţionabil geograful american George
geografi Perkins Marsh, autor al unor lucrări în care a urmărit demonstrarea
influenţaţi de capacităţii societăţii umane de a transforma natura. În Rusia, apropiaţi
marxism - un de marxism, ca idei, au fost Lev I. Mecinikov şi P. A. Kropotkin; ei au
american şi doi criticat, în lucrările lor, concepţia antropogeografică, fatalismul
ruşi geografic şi rasismul.

Marxismul – În fosta Uniune Sovietică, ca şi în statele care au fost atrase în orbita


ideologie acesteia, concepţia marxistă a fost impusă în mod obligatoriu în
impusă în geografie, impunându-se şi titulatura de geografie economică pentru
geografia din geografia umană, ca o expresie a primatului structurilor social-
fosta Uniune economice asupra spiritualităţii. Lipsită de posibilitatea de a emite
Sovietică opinii, pe baza unor analize obiective, geografia economică sovietică
s-a întors la descriptivism, uneori eşuând într-o lamentabilă glorificare
a politicii oficiale ; totuşi, în lucrările unora din geografii sovietici, ca I.
G. Sauşkin sau V. Anucin, se pot găsi şi poziţii mai nuanţate, mai
personale şi mai puţin exclusiviste.

120 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Geografi Şi unii reprezentanţi de seamă ai geografiei umane contemporane din


occidentali Occident se află sub o anumită influenţă a marxismului, într-o formă
contemporani mai mult sau mai puţin clar declarată – David Harvey, în Marea
influenţaţi de Britanie, Pierre George, în Franţa ş.a.
marxism
Principalele critici care au fost aduse, evident în Occident, geografiei
aflate sub influenţa marxismului se referă la desprinderea excesivă a
geografiei “economice” şi, în general, a analizei social-economice, de
baza sa materială, naturală, rezultând o spargere a unităţii sistemului
de ştiinţe geografice, precum şi la acordarea unui rol excesiv puterii
Geografia de acţiune a societăţii umane, care duce la tendinţa de a justifica
marxistă – atitudini şi politici voluntariste, acestea declanşând mari lucrări de
auxiliar transformare a naturii, întreprinse de fosta U.R.S.S., cu cheltuieli
propagandistic materiale imense şi cu rezultate economice cel puţin discutabile. I s-a
al puterii reproşat concepţiei marxiste şi faptul că nu ia în consideraţie principiul
politice liberului arbitru uman şi desconsideră viaţa spirituală, cultura şi
politica, privite ca nişte categorii dependente.

O altă variantă a geografiei umane aflate sub influenţa


structuralismului social este geografia socială. Titulatura de geografie
socială a fost folosită pentru prima dată în Franţa, de către Camille
Vallaux, în 1908, în cadrul geografiei umane clasice franceze, dar
dezvoltarea acestui curent a avut loc, în realitate, mai târziu, în şcolile
germană, austriacă şi elveţiană, ca o reacţie la unele neîmpliniri ale
Geografia geografiei umane franceze. Geografia socială a luat o mare extindere
socială - după cel de al Doilea Război Mondial, pe lângă primii săi
analiza spaţială reprezentanţi din Europa (Wolfgang Hartke, Hans Bobek ş.a.)
a unor ridicându-se un număr mare de geografi cu o astfel de orientare, mai
societăţi cu ales în S.U.A. şi Marea Britanie. În ultimii ani şi în C.S.I. se uzează
importante larg de titulatura de “geografie socială”, dar prin aceasta se înţelege
clivaje interne geografia umană, în locul vechii etichetări. de ”geografie economică”.

Geografia socială pune accentul pe diversitatea raporturilor de


producţie şi a celorlalte raporturi de natură socială dintre grupurile
Reţineţi umane, în fiecare tip de mediu geografic. Ea acordă o atenţie
şi notaţi! deosebită rolului claselor şi al categoriilor sociale, al diferenţelor de
standard de viaţă, chiar la nivel familial sau individual, în organizarea
diferitelor forme de viaţă colectivă.

Geografia socială insistă asupra modului în care schimbarea


statutului social îşi spune cuvântul asupra evoluţiei peisajului
umanizat, atât în mediul rural cât şi în mediul urban, cu unele subiecte
predilecte de cercetare, ca :
Subiectele - modul în care are loc depopularea unor regiuni rurale, sub efectul
predilecte ale atracţiei exercitate de ocupaţiile urbane, ceea ce se traduce prin
geografiei neglijarea sau chiar părăsirea unor terenuri odinioară cultivate ;
sociale - modul în care are apare şi evoluează segregaţia rasial-teritorială
în diferite cartiere rezidenţiale ale oraşelor (în special în S. U. A.)
ş.a.m.d.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 121


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Influenţa Geografia socială a suferit o puternică influenţă din partea sociologiei,


metodologiei în special din punctul de vedere al metodologiei de cercetare -
sociologice anchete minuţioase de teren, cu înregistrarea unui număr mare de
opinii şi a unui număr mult mai mare de parametri decât pe timpul
geografiei umane clasice, referitori la veniturile familiale, educaţia,
ordine socială, participare socială, în vederea unei analize cât mai
complete a tuturor aspectelor ierarhiei sociale.

Geografia unei Din geografia socială s-a desprins aşa numita geografie a bunăstării,
lumi cu un dezvoltată cu precădere în S.U.A., Italia ş.a.
standard înalt Criticile care se aduc geografiei sociale sunt asemănătoare celor
de viaţă aduse geografiei marxiste, reproşându-i-se, în special, o atenţie
insuficientă acordată cadrului natural în care se desfăşoară
fenomenele umane.

O altă variantă de structuralism, care pleacă de la ideile iniţiale ale


marxismului, este aşa numita analiză a sistemelor mondiale,
Cum se poate elaborată de Immanuel Wallerstein. Acesta caută să identifice
îmbina unităţile organizatorice de bază ale economiei, pe care le numeşte
structuralismul sisteme mondiale şi, în această accepţie, ar exista trei nivele de
cu ideile sisteme - minisistemele (caracterizate printr-o diviziune foarte slabă a
sistemice? muncii, cu diferenţieri individuale care pleacă numai de la vârstă şi
sex), - imperiile mondiale (în cadrul cărora o parte din schimburi
rămân, ca şi la nivelul minisistemelor, cu un caracter reciproc, în timp
ce cealaltă parte, crescândă, capătă un caracter redistributiv) şi -
economiile mondiale (în care atât producţia cât şi schimbul sunt
reglate integral de condiţiile pieţei).

O geografie Influenţa analizei sistemelor mondiale şi-a spus cuvântul în special


care se asupra geografiei economice, la nivel mondial conturându-se astfel
preocupă de curentul geografiei dezvoltării şi subdezvoltării, în cadrul căruia a
problemele apărut ideea unei lumi bipolare, formate dintr-un “nucleu” dezvoltat şi
fundamentale o “periferie” subdezvoltată.
ale omenirii De asemenea, analiza sistemelor mondiale a produs un anumit
contemporane reviriment al geografiei politice, în ultimul timp punându-se, de data
aceasta, accentul mai mult pe sistemele internaţionale de state şi pe
interrelaţiile dintre acestea, şi nu pe ciocniri de interese şi conflicte.

122 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Test de autoevaluare
6) Căutaţi să explicaţi de ce, din toate variantele de structuralism,
marxismul a avut cea mai puternică influenţă asupra geografiei
umane.

7) Care este aportul curentului geografiei sociale la dezvoltarea de


ansamblu a geografiei umane ?

8) În ce domenii analiza sistemelor mondiale a contribuit la dezvoltarea


geografiei umane ?

Comentarii şi răspunsuri la aceste probleme veţi găsi la sfârşitul


acestei unităţi de învăţare.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 123


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

7. 5. Posibilismul geografic

Posibilismul - o Posibilismul poate fi considerat, în opinia noastră, drept concepţia


concepţie cea mai echilibrată referitoare la raporturile om – natură, aceasta
indisolubil legată stând la baza dezvoltării şcolii clasice a geografiei umane franceze.
de şcoala clasică
a geografiei Precursori ai posibilismului au fost reprezentanţii şcolii filosofice
umane franceze franceze a secolului al XVIII-lea, din rândul cărora s-a distins
Charles-Louis de Montesquieu, autor al lucrării “Spiritul legilor”,
publicată în 1748. În conformitate cu Montesquieu societatea
umană s-ar baza pe conceptul dual de “spirit general al naţiunii”, cu
o componentă umană şi alta naturală, concept care pune un accent
Un concept aparte pe moralitate şi pe responsabilitatea guvernării, care s-ar
filosofico-social putea opune puterii mediului fizic; cu cât formele de organizare a
cu o importantă societăţii ar fi mai evoluate, cu atât mediul fizic ar contribui într-o
componentă măsură mai mică la formarea spiritului general al naţiunii. Un spirit
fizico-geografică general, chiar în mare măsură fondat pe mediul fizic, ar putea fi
ameliorat, în funcţie de ameliorarea societăţii (de exemplu,
organizarea agriculturii irigate în China, care dă rezultate bune,
chiar într-un mediu fizic caracterizat prin excesivitate). Montesquieu
demonstrează, şi faptul că, dacă mediul fizic rămâne relativ stabil
în timp, în schimb societatea câştigă puteri noi şi devine tot mai
complexă.

Unul din cei mai Montesquieu a acordat multă atenţie liberului arbitru al omului şi
importanţi muncii libere a acestuia dar, cu toate acestea, în anumite privinţe,
precursori ai a mai rămas tributar determinismului, în unele formulări acordând o
democraţiei importanţă exagerată climei, care ajunge chiar să justifice
moderne practicarea sclavajului, de exemplu în America tropicală.

Conturarea posibilismului geografic este, evident, influenţată şi de


marxism, astfel de idei venind, în primul rând, prin intermediul lui
Noţiunea Elisée Reclus. În spirit marxist Reclus a creat noţiunea de mediu
de mediu geografic, considerat ca fiind reprezentat de condiţiile de
geografic îşi dezvoltare socială care îl înconjoară pe om, termen preluat ulterior
pierde fondul de mulţi alţi autori, care i-au acordat un conţinut diferit. Sub aceeaşi
determinist influenţă Elisée Reclus a susţinut necesitatea unei geografii
aplicate şi a combătut ideea malthusiană, care consideră că
raportul dintre resursele alimentare şi populaţie ar urma o linie
fatalmente descendentă.

În mod curent este considerat ca fondator al şcolii geografiei


umane clasice franceze marele geograf Paul Vidal de la Blache
(1845 – 1918), admirator al lui Reclus, dar care a avut şi şansa ca
Reţineţi ideile şi opera sa să fie continuate de o adevărată pleiadă de
şi notaţi! colaboratori şi succesori, până în perioada contemporană : Camille
Vallaux, Jean Brunhes, Albert Demangeon, Max Sorre, Maurice
LeLannou, Max Derruau, Pierre Gourou ş.a.

124 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Influenţa marxismului asupra posibilismului rezidă în ideea că


Genul de viaţă, în mediul natural nu exercită un determinism absolut asupra societăţii
concepţia umane ci oferă doar anumite posibilităţi (sau un anumit potenţial),
posibilistă – o puse în valoare de societate. Geografia umană clasică franceză
variantă nuanţată vehiculează în mod insistent şi noţiunea de gen de viaţă, preluată
a modului de din antropogeografia germană, însă aceasta este descărcată de
producţie sensul său, iniţial determinist, posibiliştii definind genul de viaţă,
sub influenţa conceptului marxist de mod de producţie, ca fiind
“ansamblul obiceiurilor prin care grupul care le practică îşi asigură
existenţa” În felul acesta, se disting genul de viaţă bazat pe vânat
şi pescuit, genul de viaţă bazat pe păşunat, cel bazat pe agricultura
itinerantă ş.a.m.d.

Societatea umană Valorificarea posibilităţilor oferite de natură, în concepţia şcolii


se caracterizează geografiei umane clasice franceze, are loc în mod selectiv, ca un
prin iniţiativă şi rod al iniţiativei umane şi în funcţie de nivelul de cultură al
operează societăţii. În ideea liberului arbitru al omului, posibilismul pune un
permanent o accent deosebit pe această selecţie operată de societate, selecţie
selecţie în rândul care poate fi judicioasă dar care poate fi şi greşită sau incompletă,
posibilităţilor geografii din această şcoală căutând să explice cauzele diferitelor
naturale forme de utilizare adecvată sau inadecvată a condiţiilor şi a
resurselor naturale.

Noţiunea de “nivel de cultură” sau de nivel al “tehnicilor” este însă


O noţiune destul de diferit înţeleasă, de la un autor la altul, unii limitând-o la
fundamentală dar gradul de dezvoltare tehnologică iar alţii incluzând aici şi
controversată organizarea socială.

O geografie Geografia umană clasică se depărtează mult de antropogeografie


deschisă spre în analiza raporturilor dintre grupurile de oameni, în locul
relaţii confruntării şi concurenţei punându-se accentul pe împrumuturile
internaţionale şi culturale dintre popoare, popoarele nemaifiind considerate ca nişte
împrumuturi grupuri închise.
culturale

Geografia umană posibilistă este concepută ca având o dublă


Reţineţi ! manieră de abordare a realităţii – o manieră orizontală (care insistă
asupra relaţiilor spaţiale) şi una verticală (care subliniază
interrelaţiile dintre om şi mediu).

Geografia umană clasică s-a preocupat în mod deosebit de


problema analizei regionale şi de conturarea noţiunii de regiune
Conturarea geografică, pe baza metodelor de diferenţiere spaţială. La început
regiunilor regiunile au fost considerate ca nişte unităţi spaţiale omogene, aşa
geografice – cum sunt cele analizate în unele lucrări clasice de geografie
preocupare de regională ale urmaşilor lui P. Vidal de la Blache, ca Flandra sau
bază a geografiei Picardia, ele putând fi determinate şi delimitate pe baza
umane clasice suprapunerii ariilor de repartiţie ale fenomenelor naturale cu acelea
franceze ale fenomenelor umane.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 125


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Influenţe ale Cu timpul, însă, s-a ajuns la opinia că regiunile uman-geografice


antropogeografiei sunt mai degrabă eterogene, beneficiind de complementaritatea
şi ale geografiei resurselor şi condiţiilor naturale, complementaritate care sprijină
pozitiviste în dezvoltarea schimburilor de bunuri şi a activităţii industriale. Aceste
geografia umană regiuni eterogene se pot evidenţiate pe baza urmăririi fluxurilor
clasică franceză spaţiale, materiale şi umane.

Însă, în ambele cazuri regiunea este concepută ca o entitate


spaţială organică, cu un caracter propriu şi o identitate proprie. De
asemenea, se consideră că regiunile de diferite ranguri se
O geografie cu subordonează şi se ierarhizează, regiunile de rang inferior formând
puternice nuanţe părţi ale unii ansamblu, a cărui funcţionalitate este mai complexă
etnografice şi decât aceea la care ne-am putea aştepta la o simplă însumare a
istorice componentelor. Această organicitate reflectă, pe de o parte, o
anumită influenţă a organicismului din antropogeografia germană
iar pe de alta – o preluare timpurie a rezultatelor apariţiei unei
concepţii spaţiale de natură pozitivistă.

Există, însă, şi alte elemente de comunitate între geografia umană


franceză şi antropogeografie – atenţia mare acordată elementelor
etnografice (analiza insistentă a reflectării condiţiilor de mediu şi a
Geografia tradiţiei culturale asupra anumitor particularităţi ale civilizaţiei
vidaliană sub materiale - tipuri de gospodării şi locuinţe, tipuri de regim alimentar
focul criticilor etc.) şi analizei istorice (evidenţierea modului în care aceleaşi
condiţii naturale au fost valorificate într-o manieră deosebită de
către diferitele societăţi umane care s-au succedat pe acelaşi
teritoriu).

Geografia umană posibilistă nu a fost scutită de o serie de critici, în


special din partea marxiştilor, care văd în posibilism un fel de
Concepţia cu marxism deformat, ca urmare a preluării unor reminiscenţe
cea mai largă deterministe. Principala critică adusă posibilismului este aceea de
influenţă asupra a nu acorda o atenţie corespunzătoare structurii sociale şi relaţiilor
geografiei sociale caracteristice pentru diferite tipuri de societăţi. De
mondiale asemenea, a fost puternic criticată regiunea omogenă, considerată
ca deterministă, lipsită de finalitate practică şi izolaţionistă.

Indiferent de aceste critici, geografia umană franceză a avut, la


rândul său, o arie vastă de influenţă, în special în prima jumătate a
sec.al XX-lea, cu deosebire în ţările latine – Italia, Spania, România
etc. dar şi în S. U. A., unde tratatul de “Geografie umană” al lui
Jean Brunhes a fost tradus la puţin timp după publicarea sa în
Franţa şi a fost preluat imediat drept manual de bază în
universităţile americane, ducând la îndepărtarea ideilor
environmentaliste.

126 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Test de autoevaluare
9) Ce-aţi reţinut din rolul jucat de precursorii posibilismului ?

10) În funcţie de ce factor uman fundamental are loc valorificarea de


către om a posibilităţilor oferită de natură ?

11) Care sunt elementele care conduc la conturarea unei regiuni


geografice ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de


învăţare.

7. 6. Abordările raţionalist-pozitiviste

Primul mare geograf care s-a situat pe poziţii raţionaliste a fost


cercetătorul şi exploratorul german Alexander von Humboldt (1769
Humboldt – un – 1859), savant a cărui orientare filosofică se bazează din nou pe
savant cu o ideile filosofilor francezi din secolul luminilor şi al cărui mod de a
pregătire gândi pleacă, într-o mare măsură, de la multilateralitatea pregătirii
multilaterală, sale şi de la orizontul său geografic extrem de larg, format prin
multilateralitate munca la teren, mai ales în America Latină.
care i-a permis Alexander von Humboldt este considerat pe bună dreptate drept
să descopere creator al geografiei ştiinţifice, deoarece a fundamentat principiul
primele legi cauzalităţii în geografie şi a ajuns, pe această bază, la elaborarea
geografice unor legi geografice (de exemplu, legea etajării şi zonalităţii fito-
climatice etc.). Humboldt a fost primul geograf de seamă care a
conceput geografia ca o ştiinţă a totalităţii Globului terestru şi care a
subliniat necesitatea sesizării ansamblurilor, ca şi a relaţiilor dintre
componentele acestora, în felul acesta el fiind şi precursorul
concepţiei sistemice contemporane.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 127


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Preocupări de Contribuţia ştiinţifică a lui Humboldt a fost în special din domeniul


geografie geografiei fizice, dar el a avut şi însemnate preocupări de geografie
umană în opera umană, materializate, în primul rând, în monografiile sale asupra
lui Humboldt unor ţări din America Latină, ca Mexicul şi Cuba, în care a analizat
concret problemele originii şi structurii populaţiei, ale tipologiei
aşezărilor umane, ale productivităţii diferitelor activităţi economice
ş.a.m.d. Humboldt a fost şi adeptul unei geografii aplicate, făcând
chiar propuneri, bine documentate, în acest sens, de exemplu – de
deschidere a unor noi exploatări miniere în Mexic ş.a. Deosebit de
meritorie a fost şi atitudinea sa rasial-socială, exprimată, printre
altele, în combaterea consecventă a sclavajului şi în susţinerea
necesităţii abolirii acestuia, cu deosebire în Cuba.

Abordarea pozitivistă în geografia umană îşi are punctul de plecare


în opera filosofului francez Auguste Comte. Pozitivismul este un
curent filosofic de natură epistemologică, care se preocupă de
dezvoltarea ştiinţelor sub forma unor expresii generale, obţinute pe
baza unei metodologii acceptate, aplicate la studiul unor fenomene
observabile, comensurabile, care pot fi cuantificate. Metodologia
Pozitivismul – ştiinţifică promovată de pozitivism implică, mai întâi, observarea şi
o metodologie înregistrarea particularităţilor fenomenelor, urmate apoi, pe această
generală a bază, pe cât posibil instrumentală, de clasificarea fenomenelor,
ştiinţelor extragerea, pe baza clasificării, a unor legităţi, emiterea unor
exacte ipoteze, şi, în final, verificarea ipotezelor respective.
Abordarea pozitivistă a problematicii uman-geografice pleacă, deci,
de la o metodologie specifică ştiinţelor exacte, dar aceasta se
dovedeşte aplicabilă, cel puţin în parte, şi la cercetarea trăsăturilor
societăţii umane, privite spaţial. Această abordare tinde să ducă la
generalizarea metodei inductive şi să obţină nişte legităţi de
comportament spaţial (modele spaţiale), în raport cu fenomenele
cercetate mai întâi în mod empiric.

Pozitivismul a stimulat, astfel, încă de la începutul secolul al XIX-


lea, elaborarea primului model spaţial, care a fost modelul
specializării agriculturii, datorat lui Heinrich von Thünen (1826).
Pozitivismul Acesta a luat în considerare existenţa teoretică a unui centru, unde
stimulează are loc desfacerea produselor agricole, situat într-un cadru
apariţia geografic omogen, lipsit de o pretabilitate specială pentru anumite
modelelor culturi, unde nu apar obstacole deosebite în calea transportului,
spaţiale permiţând organizarea unei reţele de căi de comunicaţie fără o
direcţionare preferenţială. Toate produsele agricol sunt desfăcute
într-un centru, la un anumit preţ, agricultorul trebuind să ţină seama
de costul transportului pentru fiecare produs în parte, deoarece
venitul net al fiecărui fermier rezultă din diferenţele dintre preţurile
obţinute pentru fiecare produs şi costurile transportului acestuia.

În aceste condiţii, agricultorii situaţi în apropierea centrului de


Primul model
desfacere ar găsi drept cea mai rentabilă cultura legumelor,
spaţial se
deoarece aceasta dă o producţie mare la hectar, dar venitul net
referă la…
obţinut scade repede pe măsură ce creşte distanţa faţă de centru,
începând cu o anumită distanţă cultura legumelor fiind depăşită ca

128 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

economicitate de cultura grâului, care are o productivitate mai mică


structurarea dar se poate păstra cu mai multă uşurinţă iar scăderea venitului net
spontană a în raport cu distanţa faţă de piaţa de desfacere are loc într-un ritm
zonelor de mai lent decât în cazul legumelor. Dincolo de un nou prag, nici
producţie cultura grâului nu mai face faţă creşterii preţului transportului iar
agricolă fermierii încep să prefere creşterea bovinelor pentru carne, în regim
pastoral, la care se obţin producţii mai mici la hectar însă pentru
care costul transportului este mic, turmele deplasându-se singure.
În felul acesta se demonstrează tendinţa apariţiei spontane a unor
zone concentrice (“inelele lui von Thünen”) care se specializează în
anumite sectoare ale agriculturii (fig.7.1).

Deşi sunt Evident, oscilaţiile conjuncturale ale preţurilor pe piaţă pot modifica,
expresia unui în mod substanţial, preferinţa agricultorilor pentru anumite culturi şi,
model ideal, în timp, această specializare zonală se poate modifica, cu păstrarea
inelele tendinţei de distribuţie concentrică. Situaţia se complică în cazul
concentrice ale existenţei unei reţele de căi de comunicaţie cu o distribuţie inegală,
lui von Thünen contururile inelelor îndepărtându-se de centru în lungul axelor
îşi găsesc şi radiare pe care circulă mijloace de transport mai rapide, cu o
astăzi o capacitate şi o frecvenţă mai mare, dar apropiindu-se de centru în
aplicaţie în zonele mai slab dotate din punctul de vedere al infrastructurii
analiza zonelor comunicaţionale. Cazul extrem este acela al existenţei unei singure
agricole axe de comunicaţie (de exemplu, un fluviu navigabil), într-o astfel de
periurbane situaţie cercurile concentrice tinzând să se transforme în benzi
paralele cu axa.
În fine, de multe ori trebuie să luăm în consideraţie şi o anumită
diferenţă în pretabilitatea terenului pentru culturi, în funcţie de

Fig. 7.1. Modelul specializării agriculturii al lui von Thünen

Proiectul pentru Învăţământul Rural 129


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Varietatea calitatea solului, condiţiile climatice etc. şi astfel apar noi deformări
condiţiilor ale modelului specializării agriculturii, deoarece, pe lângă renta
naturale face ca poziţională. apare şi renta fertilităţii, cu o multitudine de
distribuţia particularităţi regionale şi microregionale.
eală a zonelor de
pecializare Un al doilea model elaborat, în acest sens, a fost modelul
gricolă să fie mult localizării industriilor, datorat lui Alfred Weber. Acesta ţine seama
mai complexă de faptul că instalaţiile industriale, spre deosebire de agricultură,
ocupă suprafeţe cu mult mai mici, la scara hărţii putând fi
considerate ca având un caracter punctual, iar înainte de revoluţia
industrială cea mai mare parte din materiile prime ale micii
industrii tradiţionale proveneau din agricultură şi exploatarea
pădurilor, piaţa având un caracter local iar manufacturile erau mici
şi dispersate în mediul rural, în imediata apropiere a materiei
prime, ca şi a consumatorilor.
Începând cu anii primei revoluţii industriale fabricile au devenit tot
Un model care se mai mari, necesitând tot mai multă materie primă, care nu mai
preocupă de putea fi obţinută numai pe plan local, şi, în acelaşi timp, au crescut
găsirea unei şi dimensiunile pieţei, ascuţindu-se concurenţa dintre
localizări optime a întreprinderile care produceau mai rentabil şi acelea care erau mai
unei întreprinderi puţin eficiente.
industriale Alfred Weber a luat în consideraţie, mai întâi, o situaţie cu un
maximum de simplitate, aceea a existenţei unei singure
întreprinderi industriale, de o anumită dimensiune, care îşi pune
problema obţinerii unui maximum de rentabilitate, pe baza unor
cheltuieli salariale constante şi a minimizării preţului transportului
suportat de firmă, producţia fabricii fiind desfăcută într-o piaţă
punctuală (ca şi la von Thünen), M, unde preţurile se stabilesc
într-un mod independent de dorinţa firmei respective. Dacă
presupunem că fabrica respectivă utilizează o sursă punctuală de
energie, A, şi materie primă, provenind din punctul B, atunci
problema constă în găsirea poziţiei punctului de localizare optimă
a fabricii, x, pentru care suma costurilor transportului energiei,
materiei prime şi a produselor finite are o valoare minimă. În cazul
în care costurile transportului acestora sunt egale, atunci punctul x
se plasează la intersecţia mediatoarelor laturilor unui triunghi
(“triunghiul lui Weber”) ale cărui unghiuri ar fi reprezentate de A, B
şi M.

Bine înţeles, în realitate situaţiile sunt mult mai complicate,


datorită numărului mai mare de variabile care intervin în calcul,
dar se pot face calcule matematice care să rezolve, de fiecare
De la un model dată, problema. S-a imaginat şi trasarea unor izolinii, denumite
simplu la o izodapane, care unesc punctele din interiorul triunghiului pentru
realitate mult mai care costurile totale ale transportului au valori egale.
complexă Tendinţa de creştere a plafonului dimensional minimal de
rentabilitate al întreprinderilor schimbă datele problemei, ducând
la dispariţia în continuare a unor întreprinderi mici, nu numai
datorită faptului că sunt depăşite din punct de vedere tehnologic
dar şi pentru că noile unităţi, de talie mare, nu se mai pot

130 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

aproviziona cu energie şi materie primă din aceleaşi surse, uneori


pe cale de epuizare, ca întreprinderile mici de odinioară.

Deşi modelul lui Weber reduce realitatea la forma ei cea mai


simplă, totuşi el explică bine unele tendinţe spontane în
localizarea industriei : tendinţa de apropiere a unor

Un model încă
parţial valabil dar
care în lumea
contemporană
trebuie să ţină
seama de
diferenţele de
salarizare

întreprinderi din industria


grea de sursele de materie primă voluminoasă şi de energie,
la astfel de întreprinderi costul transportului reprezentând o
parte însemnată din preţul produselor finite (de exemplu,
siderurgia clasică din bazinele huilifere ), tendinţa de
apropiere de forţa de muncă ieftină, atunci când cheltuielile
salariale deţin o proporţie însemnată din preţul produselor
finite (industria textilă dezvoltată în

Un model Un al treilea model de acest gen este acela al locurilor centrale (al
conceput locului central), elaborat de cercetătorii germani Walter Christaller
pentru şi August Losch (fig.7.2.).
domeniul Organizarea spaţială, în ideea funcţionării acestui model, se
serviciilor bazează pe o reţea de prestări de servicii, de natură diversă
(comercială, educaţională, sanitară, de întreţinere şi reparaţii etc.),
servicii care sunt disponibile, în general, în centrele urbane şi de
care beneficiază, în primul rând, o clientelă rurală distribuită într-un
spaţiu care, ipotetic, este omogen. Serviciile respective cer, cel mai
adesea, un contact direct între prestator şi beneficiar, implicând o
deplasare, de regulă a beneficiarului, în timp ce prestatorii sunt, în
mod obişnuit, stabili; dar, chiar şi dacă serviciile se realizează fără
un contact direct, aceasta nu schimbă cu nimic datele problemei.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 131


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Ca şi în cazul primelor două modele spaţiale, costul final al


Reţineţi serviciilor obţinute este influenţat într-o măsură mai mare sau mai
şi notaţi! mică de distanţa la care se efectuează deplasarea sau circulaţia
informaţiilor; în afară de cost, însă, în cazul deplasării persoanelor,
modelul ia în consideraţie şi timpul necesar. Pe măsură ce costul
transportului şi timpul necesar deplasării cresc, volumul serviciilor
solicitate scade până la o limită spaţială la nivelul căreia solicitările
dispar cu totul, aceasta fiind denumită limita spaţială a eficienţei
serviciilor respective.

Pentru a asigura o servire corespunzătoare a beneficiarilor


Un model care distribuiţi în spaţiul circumurban, centrele de servicii ar trebui să fie
concepe suficient de apropiate încât să nu rămână nici un punct locuit în
spaţiul afara limitei spaţiale a eficienţei serviciilor, dar, deoarece conturul
umanizat ca o optim al limitei spaţiale a eficienţei serviciilor este unul circular,
structură cu pentru a elimina spaţiile care ar rămâne fără servicii între
tendinţe perimetrele cercurilor, în mod logic se ajunge la o suprapunere
spontane de marginală a ariilor marginale de servire. În această situaţie,
geometrizare tendinţa spontană ar fi aceea a transformării cercurilor în
hexagoane, ale căror vârfuri ar coincide cu punctele de întâlnire ale
perimetrelor tuturor cercurilor apropiate, conturate în aşa fel încât
să nu rămână spaţii neservite.

Hexagoanele servite ar urma, apoi, să aibă dimensiuni care depind


de densitatea populaţiei şi de standardul de viaţă al acesteia, cu
Hexagoanele cât densitatea populaţiei este mai mică şi standardul de viaţă mai
tind să varieze coborât, cu atât ariile de servire tinzând spre dimensiuni mai mari,
dimensional, pentru ca serviciile să-şi poată asigura un număr satisfăcător de
funcţie de clienţi; în cazul unei densităţi umane ridicate şi a unei capacităţi
densitatea înalte de absorbţie a serviciilor şi mărfurilor clientela este, însă,
populaţiei şi de asigurată şi de pe arii mai restrânse.
standardul de Acest fapt este demonstrat de executarea unor hărţi, de exemplu
viaţă. pentru S. U. A. (fig. 7.3), în care suprafaţa statelor este considerată
ca fiind proporţională nu cu aria reală ci cu populaţia acestora, hărţi
pe care distribuţia centrelor de servicii devine mult mai uniformă
decât pe o hartă obişnuită.

132 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Fig.7.2. Modelul locului central (W. Chistaller)

Fig. 7.3.Cartograma centrelor metropolitane de ordinul II din S.U.A.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 133


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Ierarhizarea Serviciile oferite beneficiarilor sunt foarte variate, atât din punctul
centrelor, de vedere al nivelului pretenţiilor cât şi ca frecvenţă a solicitărilor,
funcţie de la unele făcându-se apel într-un mod curent iar la altele – mult mai
ierarhizarea rar. Ca atare, fiecare tip de serviciu are o proprie limită spaţială a
serviciilor şi de eficienţei şi dimensiuni specifice ale ariei de polarizare, serviciile la
frecvenţa care se face apel mai rar grupându-se, din acest motiv, în centre
apelului care mai importante, în timp ce serviciile la care se face apel mai
se face la frecvent sunt prezente şi în centrele elementare de servicii, de
serviciile dimensiuni mai mici. În acest fel centrele de servicii se ierarhizează
respective iar ariile lor de polarizare se subordonează succesiv, pe anumite
paliere, ariile de servire ale centrelor elementare, fiind de fapt părţi
componente ale ariilor de polarizare ale centrelor mai importante.

Ierarhizarea Deoarece hexagoanele reprezintă forma ideală de structurare


zonelor de spontană a spaţiului servit, o reţea optimă de grad superior ar
polarizare ale trebui să cuprindă şapte arii de servire elementară iar aria de
centrelor servire a unui centru de rang superior devine o componentă a unei
arii de polarizare a unui centru de importanţă şi mai mare etc.

Sistemul de Bine înţeles, o astfel de ordonare regulată a locurilor centrale şi a


centre se zonelor de influenţă ale acestora este, cel mai adesea, o tendinţă
adaptează la ideală, totuşi în cazul unor regiuni mai mult sau mai puţin omogene
cadrele din statele cu un standard înalt de viaţă ea a putut fi înregistrată şi
restrictive studiată în mod concret, de exemplu în Podişul Bavariei, de unde a
determinate de şi plecat Walter Christaller în demonstraţia sa.
relief, Acolo unde, însă, condiţiile naturale sunt mai variate, populaţia
hidrografie ş.a. este mai complicat distribuită, implicit ca urmare a istoriei specifice
a procesului de populare, iar reţeaua de căi de comunicaţie este
obligată să se adapteze la orientările diverse şi restrictive ale liniilor
orografice şi ale reţelei hidrografice, şi reţeaua ideală de
hexagoane suferă modificări substanţiale, păstrându-se totuşi ca o
tendinţă generală în organizarea spontană a spaţiului umanizat.

Un nivel mai avansat de generalizare în cadrul abordărilor


pozitiviste este caracteristic pentru teoria locaţională (a interacţiunii
spaţiale). Aceasta pleacă de la ideea conform căreia, pe măsură
Reţineţi ce societatea evoluează, utilizarea economico-socială a spaţiului
şi notaţi! devine din ce în ce mai specializată, amenajările necesare folosirii
spaţiului sunt din ce în ce mai pretenţioase şi mai durabile, modul
de utilizare a terenului devine tot mai bine precizat iar căile de
comunicaţie devin tot mai stabile.
Omul exercită Specializarea în folosirea spaţiului face ca populaţia activă să se
o presiune deplaseze într-o măsură tot mai mare atunci când trebuie să
crescândă ajungă la locul de muncă sau atunci când trece de la o activitate la
asupra alta. Aceasta, alături de creşterea dimensiunilor medii ale
spaţiului iar întreprinderilor şi ale aşezărilor, de disjuncţia din ce în ce mai
mobilitatea profundă dintre locurile de muncă şi locuinţe, ca şi de creşterea
umană este şi gradului de motorizare a populaţiei, duce la creşterea importanţei
ea în creştere circulaţiei în societăţile civilizate şi la creşterea nevoii de spaţiu
destinat circulaţiei (de exemplu, în oraşele cu un grad înalt de

134 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

motorizare, peste 10 % din intravilan este destinat reţelei stradale,


parcărilor, garajelor etc.).

Fiecare activitate umană are şi o cerinţă specifică de spaţiu, cu


valori foarte diferenţiate : în agricultură aceasta este de ordinul
hectarelor/persoană iar în industrie şi servicii – doar de ordinul
metrilor pătraţi/persoană. Indiferent dacă este mai mare sau mai
mică, nevoia de spaţiu produce o inevitabilă etalare spaţială a
populaţiei umane, care creează dificultăţi, variabile ca importanţă, în
O nevoie de realizarea relaţiilor directe sau indirecte dintre oameni, în pofida
spaţiu foarte dezvoltării extraordinare a telecomunicaţiilor.
diferenţiată Geografia umană modernă şi contemporană s-a preocupat în mod
deosebit de analiza modului în care spaţiul geografic influenţează
direct distribuţia populaţiei, a aşezărilor şi a activităţilor umane, prin
intermediul efectelor asupra fluxurilor de persoane, bunuri materiale
şi informaţii, considerându-se că în orice activitate care implică o
deplasare oamenii caută să minimizeze eforturile (costurile)
necesare.

În felul acesta, în cadrul teoriei interacţiunii spaţiale s-a conturat


modelul gravitaţional, căruia i se atribuie şi virtuţi pe planul
prognozei geografice, deoarece poate indica probabilitatea
producerii unor fenomene umane, cu anumite caracteristici.
O analogie cu După cum sintetizează K. Cox (1972), esenţa modelului
legile fizicii gravitaţional constă în aceea că se consideră că intensitatea
clasice fenomenelor spaţiale umane tinde, în general, să fie invers
proporţională cu distanţa la care se produce deplasarea şi direct
proporţională cu capacitatea centrelor generatoare de flux (prin
analogie cu legea gravitaţiei universale).

Modelul gravitaţional al interacţiunii spaţiale dintre două centre (i şi


j) poate fi exprimat, astfel, printr-o formulă simplă, care evidenţiază
intensitatea interacţiunii (T) :
Reţineţi Oi ⋅ O j
şi notaţi! Tij = k ⋅ , în care :
d2
k = un coeficient care defineşte rezistenţa specifică pe care o
opune mediul mişcării ;
O = indicele capacităţii polarizatoare a centrelor (care poate fi –
numărul populaţiei active, produsul brut sau un altul) ;
d = distanţa dintre centre.

Modelul gravitaţional se aplică optim la cazurile în care fluxurile au


Cum se un caracter foarte comprehensiv, acoperind o gamă foarte largă de
verifică în interrelaţii şi de interese umane ; un exemplu este acela al analizei
practică frecvenţei convorbirilor telefonice dintre un centru urban şi
modelul localităţile din jur, unde frecvenţa convorbirilor se reduce într-un ritm
gravitaţional ? tot mai rapid de la centru spre exterior, însă, dacă una din
localităţile secundare este ceva mai importantă, cu un număr mai
mare de locuitori, frecvenţa convorbirilor cu această localitate

Proiectul pentru Învăţământul Rural 135


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

înregistrează, în mod normal, o abatere pozitivă faţă de valoarea la


care ne-am aştepta numai în funcţie de distanţă (situaţia inversă
fiind valabilă în egală măsură). Există însă şi cazuri de interacţiune
spaţială, în care intensitatea interacţiunii înregistrează un ritm mai
rapid de reducere la distanţe mai mici, în timp ce la distanţe mai
mari intensitatea interacţiunii se reduce într-un ritm mai moderat
(cazul migraţiilor umane).

Modelul gravitaţional se îmbină foarte bine cu modelul locurilor


centrale, explicând limita spaţială a eficienţei serviciilor. Aplicarea
modelului gravitaţional, cu ajutorul unui program de calculatorului, a
Modelul dus la elaborarea unor hărţi teoretice ale zonelor de polarizare
gravitaţional urbană, stimulând explicarea diferenţelor dintre ariile de polarizare
poate fi folosit teoretică şi cele reale. Aceasta poate servi la o localizare mai
la o corectă a centrelor de polarizare şi la corectarea imperfecţiunilor
organizare diviziunii administrative a teritoriului (de exemplu, în Marea Britanie
mai raţională a a fost complet modificată, în acest fel, vechea împărţire
teritoriului administrativă, în comitate, care persista încă din Evul Mediu).
Analiza ariilor de polarizare ale marilor oraşe din S. U. A., prin
combinarea modelului gravitaţional cu analiza fluxurilor concrete, a
demonstrat, în schimb caracterul cu totul convenţional al actualelor
linii de demarcaţie dintre statele federaţiei, mai ales în regiunea
Munţilor Stâncoşi, unde zona de influenţă a metropolei regionale
Salt Lake City depăşeşte cu mult limitele statului Utah, acoperind
arii vaste şi din Idaho, Nevada, Wyoming, până în Montana.

După cum am văzut din formula modelului gravitaţional, acesta


implică luarea în consideraţie a trei parametri principali, şi anume :

a) Rezistenţa specifică a mediului la mişcare (rugozitatea). Aceasta


Rugozitatea se reflectă în mod direct asupra costului mişcării şi este dependentă
are valori de gradul de dezvoltare a infrastructurii comunicaţionale şi de
foarte modul de transport (feroviar, rutier, pe apă etc.). Într-o economie de
variabile, în piaţă concurenţa dintre mijloacele de transport duce la menţinerea
funcţie de unor tarife în general acceptabile pentru utilizatori, reducând, pe
gradul de ansamblu, efectul rugozităţii, dar o reducere şi mai puternică era
modernizare a caracteristică, ca urmare a subvenţionării, în statele continentale
transportului foarte mari, cu o economie centralizat planificată şi cu un imens
disponibil de energie, aşa cum era fosta Uniune Sovietică,
deoarece, altfel, întregul sistem al economiei centralizate s-ar fi
blocat.

Costul deplasării depinde foarte mult şi de capacitatea unitară a


mijloacelor de transport – de exemplu, tariful per tonă al petrolului
Modernizarea transportat pe mare este mult mai mic în cazul utilizării unor
poate însemna petroliere gigantice, de peste 500 000 t DW, decât atunci când se
şi o scoatere folosesc vase de dimensiuni modeste. Aceasta duce şi la anumită
din circuit a concentrare a traficului pe anumite axe, care beneficiază de o
unor traiecte infrastructură capabilă să susţină mijloace de transport de mare
secundare capacitate, în detrimentul liniilor secundare de comunicaţie.

136 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

„Comprimarea O expresie evidentă a rezistenţei diferite a mediului la efectuarea


spaţiului” este mişcării este dată de diferenţa de timp necesar pentru parcurgerea
una din aceleiaşi distanţe în medii diferite şi cu mijloace cu un grad
trăsăturile diferenţiat de modernitate. În ansamblu, însă, acest timp necesar
cele mai este în reducere, în perioada contemporană, ca urmare a creşterii
caracteristice vitezei mijloacelor de transport, în felul acesta ajungându-se la o
ale aparentă “comprimare a spaţiului”, drept consecinţă a progresului
contempora- înregistrat în modernizarea mijloacelor de transport şi în
neităţii dar ea introducerea unor mijloace moderne de transport pe noi trasee, ca
este foarte urmare a creşterii numărului de utilizatori (fig.7.4). Această
inegală şi nu “comprimare” este, însă, foarte inegală, ea producându-se, în
atinge primul rând, la nivelul centrelor urbane importante, dotate cu
localităţile aeroporturi pentru transportul aerian şi cu gări în care opresc
mici trenurile de mare viteză, sau servite de reţeaua de autostrăzi, în
timp ce ea se resimte mult mai puţin în viaţa aşezărilor mici şi
izolate. Factorul timp este deosebit de important în cazul analizei
deplasărilor zilnice ale forţei de muncă (deplasări pendulare), la
care, timpul folosit pentru transport grevează considerabil bugetul
de timp al forţei de muncă, generând oboseală şi randament scăzut
Izocronele – o în muncă.
metodă foarte
utilă de În acest sens, sunt foarte interesante şi utile hărţile izocronelor,
analiză executate pentru diferite centre de polarizare a fluxurilor umane,
spaţială a izocronele fiind Izolinii care unesc punctele situate la timpuri egale
fluxurilor de parcurs faţă de centre; izocronele pot fi foarte ine corelate cu
umane izodapanele, şi acestea tot atât de concludente pentru motivaţia
mobilităţii umane.

Fig. 7.4. Comprimarea aparentă a spaţiului în S.U.A.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 137


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Capacitatea de b) Capacitatea de polarizare (atractivitatea) centrelor. Aceasta îşi


polarizare a spune cuvântul asupra tuturor tipurilor de flux (umane, materiale
centrelor – sau informaţionale). Cu cât capacitatea de polarizare este mai
elementul activ puternică, cu atât ea poate mobiliza nişte fluxuri mai substanţiale,
al modelului chiar dacă distanţele de parcurs sunt mari.
gravitaţional Capacitatea de polarizare a centrelor şi regiunilor poate fi rezultatul
unor procese spontane dar şi al unor acţiuni de stimulare
deliberată a dezvoltării, pe plan central-statal sau regional. Un
exemplu din cea de a doua categorie este acela al polilor de
dezvoltare stimulaţi de investiţiile federale ale S. U. A. În Sud-Estul
odinioară înapoiat (statele Georgia, Carolina de Sud şi Carolina de
Nord), în contrast cu zonele mai izolate, încă rămase marcate de
tradiţionalism (fig. 7.5.).

Elementele atractive ale spaţiului pot fi stabile sau temporare. În


prima categorie poate intra, de exemplu, un litoral atractiv, are îşi
păstrează trăsăturile polarizatoare o perioadă îndelungată de timp,
indiferent de evoluţia relaţiilor sociale, datorită permanenţei

Fig. 7.5. Poli de creştere şi arii stagnante în Câmpia Litorală


a Atlanticului din S.U.A., 1960

138 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Atractivitatea – unei îmbinări a atractivităţii de natură industrial-portuară cu


o caracteristică atractivitatea turistică, cea balneo-climatică etc. Din a doua
foarte variabilă categorie pot fi date ca exemple fronturile pioniere agricole, care
în timp şi marchează înaintarea treptată a luării în cultură a unor terenuri, în
spaţiu detrimentul vegetaţiei naturale, aşa cum au fost acelea care au
traversat S.U.A. de la est spre vest în sec.al XIX-lea şi în prima
parte a sec.al XX-lea.

Atractivitatea a fost adesea analizată prin prisma motivaţiei


Încercaţi să personale, în diferite state, cu ajutorul unor anchete de tip social-
faceţi cu elevii geografic. Astfel, în cazul Franţei, răspunsurile la o astfel de
o mică anchetă anchetă indică următoarea ierarhie a motivaţiei deplasărilor
asupra definitive ale populaţiei : 27 % - motive familiale, 17 % -
motivaţiei perspective mai bune de promovare pe scara socială, 12 % -
atractivităţii şi promovarea în muncă, 12 % - salarii mai ridicate, 8 % - motive de
asupra natură psiho-socială, 6 % - posibilitatea continuării studiilor, 2 % -
eventualelor un şomaj mai coborât decât în zona de origine etc. Pe baza acestei
zone - obiectiv motivaţii, în Franţa s-au delimitat şi regiunile cele mai atractive cu o
capacitate maximă de polarizare a migraţiilor umane definitive –
După opinia Regiunea Pariziană şi Coasta de Azur ; în S.U.A., în momentul de
Dvs., care sunt faţă, maximumul de atractivitate este înregistrat de statele Florida,
regiunile California şi Arizona (“Centura Soarelui”, unde repulsivitatea creată
(centrele) din în trecut de climatul fierbinte a fost învinsă astăzi de “revoluţia
România, cu aerului condiţionat”).
un maximum După cum am anticipat, opusul atractivităţii este repulsivitatea
de repulsivitate anumitor arii geografice sau centre, în raport de aceleaşi criterii
? Faceţi o mică care motivează atractivitatea. De exemplu, în Franţa se observă o
anchetă în suprapunere foarte concludentă între proporţiile cele mai mari ale
rândul celor care pleacă definitiv din populaţia totală şi regiunile cu cele
populaţiei din mai mici venituri pe locuitor - Bretagne şi vestul Masivului Central
localitatea Dvs. (Limousin)

Distanţa – c) Distanţa este factorul limitator principal în interacţiunea spaţială,


elementul aceasta spunându-şi cuvântul prin intermediul costului mişcării.
pasiv al Corelaţia dintre distanţă şi costul mişcării ar trebui, în principiu, să
modelului aibă un traseu rectiliniu dar, în realitate, companiile de stat, ca şi
gravitaţional cele particulare, caută să sprijine deplasările la distanţă mai mare

Proiectul pentru Învăţământul Rural 139


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Fig. 7. 6. Relaţii
neliniare posibile între costul mişcării şi distanţă

ridicând, în compensaţie, tarifele pe kilometru la distanţele mici şi


Distanţa – coborându-le la distanţele mari, pentru că altfel multe economii
elementul naţionale nu şi-ar mai putea crea o piaţă unică, mai ales în cazul
pasiv al statelor de foarte mari dimensiuni, ca Federaţia Rusă.
modelului Din această cauză, această corelaţie cost/distanţă se exprimă
gravitaţional printr-o curbă cu aspect convex, sau, mai precis, printr-o linie
frântă cu alură generală convexă, deoarece, în realitate,
modificările efective de tarif nu sunt stabilite gradual ci la anumite
paliere de distanţă, pentru uşurinţa taxării (fig. 7. 6). Există, însă, şi
cazuri în care această curbă ia o alură concavă - în situaţiile în
care se caută favorizarea circulaţiei într-un spaţiu confinat şi
descurajarea circulaţiei internaţionale a forţei de muncă.

O variantă a modelului gravitaţional este teoria difuziunii spaţiale a


fenomenelor umane, problemă urmărită în mod special de
geograful suedez Törsten Hägerstrand. Preocupările în această
direcţie au plecat, în primul rând, de la observaţiile asupra
răspândirii inovaţiilor şi a informaţiei (de exemplu, răspândirea
spaţială a unor elemente de progres agrotehnic, aşa cum este

140 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

O teorie despre “Revoluţia Verde”). Teoria respectivă evidenţiază maniera


care s-a vorbit concentrică de difuziune a inovaţiilor, în valuri succesive, dintr-un
mult în nucleu central spre exterior, ţinând seama de efectul limitativ al
deceniul al distanţei, al rezistenţei la inovaţie şi al indiferenţei, ca şi de efectul
optulea al sec. stimulator al exemplului personal şi al vecinătăţii. Difuziunea
al XX-lea, în spaţială ia în consideraţie şi structura ierarhică a reţelei de aşezări,
paralel cu folosind reţeaua de centre (noduri) prin care trece informaţia din
pătrunderea punctul iniţial spre aşezările de talie tot mai mică, în conformitate
modernizării în cu modelul locului central ; ea şi-a găsit aplicaţii în geografia
statele medicală (de exemplu, la analiza răspândirii epidemiilor), în
emergente geografia populaţiei (la analiza răspândirii planificării familiale în
Lumea a Treia), în geografia industriei ş.a. Reprezentanţii de
influenţă marxistă ai curentului geografiei sociale critică teoria
difuziunii spaţiale, deoarece aceasta nu ţine seama de accesul
social inegal la mijloacele de producţie.

Menţionăm, apoi, utilizarea metodei potenţialului punctului, care


derivă de asemenea din modelul gravitaţional şi poate contribui la
stabilirea regionării uman-geografice (sau numai economico-
Reţineţi geografice) a unui anumit teritoriu. Metoda constă în calculul
şi notaţi! totalităţii atracţiilor suferite de fiecare punct locuit, de pe o anumită
arie, din partea tuturor celorlalte puncte locuite de pe teritoriul luat
în consideraţie, după formula :
locuite de pe teritoriul luat în consideraţie, după formula :
P1 = M1 D1 + M 2 D 2 + ... + Mn Dn , în care
M = un indice al importanţei sau capacităţii fiecăruia din celelalte
centre din reţea, luate în consideraţie (corespondentul lui O, din
formula modelului gravitaţional) ;
D = distanţa dintre punctul pentru care calculăm potenţialul şi
centrul respectiv
Calculul potenţialului punctelor scoate în evidenţă marile axe de
concentrare şi de circulaţie a persoanelor şi a bunurilor, unde se
grupează centrele cu valori ridicate ale potenţialului, dar şi zonele
izolate, mai puţin bine conectate la reţea, cu centre mai rare şi cu
valori mai mici.
De exemplu, în Franţa, valorile maxime ale potenţialului sunt
Harta
specifice centrului Bazinului Parizian şi culoarului Ron –
repartiţiei
Mediterana, în timp ce valorile cele mai mici sunt distribuite în
potenţialelor
extremitatea vestică a ţării – în peninsula Bretagne.
punctelor
Criticile, justificate, aduse acestei metode demonstrează faptul
evidenţiază
că, în funcţie de limitele, mai mult sau mai puţin arbitrare ale ariei
bine spaţiile
luate în consideraţie, se pot obţine valori destul de diferite ale
active şi pasive
potenţialului pentru unul si acelaşi centru.

Se mai utilizează, apoi, pentru analiza fluxurilor, metoda grafului.


Graful reţine liniile principale ale unei reţele, în lungul cărora au loc
fluxuri umane, materiale sau informaţionale, fluxuri care se
întâlnesc în noduri, care corespund cu centrele populate şi cu o
activitate economică mai puternică. Pe un astfel de graf (fig. 7.7)
se disting sectoarele în care legăturile dintre centre sunt mai

Proiectul pentru Învăţământul Rural 141


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

numeroase şi mai substanţiale, dar şi acelea, unde, dimpotrivă


legăturile sunt mai rare şi relaţiile sunt mai slabe, ceea ce sprijină
în mod elocvent, delimitarea regiunilor economico-geografice,
limitele dintre acestea urmând a fi trasate prin punctele în care
fluxurile au o valoare minimă.
Metoda Ansamblurile teritoriale delimitate astfel, pe baza fluxurilor, se
grafului diferenţiază dimensional şi, ca şi ariile de polarizare ale locurilor
serveşte şi ea centrale, se ierarhizează succesiv, fiecare eşalon caracterizându-
la delimitarea se prin predominarea unui anumit tip de flux :
ansamblurilor - celulele locale (sat, cartier) sunt caracterizate de fluxurile
teritoriale umane ;
- oraşul sau microregiunea sunt caracterizate de fluxurile de
servicii ;
- macroregiunea sau statul sunt caracterizate de fluxurile de
produse iar
- spaţiile continentale sunt caracterizate de fluxurile de
informaţii şi capital, precum şi pe comunitatea unor trăsături social-
economice.

Fig. 7.7. Graful fluxurilor dintre 10 puncte

142 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Pe baza analizei grafurilor s-a imaginat şi calculul indicelui de


conectivitate al reţelelor de căi de comunicaţie din diferite regiuni
(state), denumit β,
Reţineţi β = Σ L / Σ N, în care :
şi notaţi! Σ L = numărul total al legăturilor dintr-o reţea, iar
Σ N = numărul total al nodurilor din reţeaua respectivă.

Indicele β poate varia, teoretic, de la 0 la ∞, dar, în situaţii


concrete nu depăşeşte valoarea 3. A fost demonstrată în mod
Indicele de convingător corelaţia dintre indicele de conectivitate al reţelelor şi
conectivitate nivelul de dezvoltare social-economică al diferitelor regiuni şi state.
exprimă bine Astfel, în cazul valorilor indicelui de conectivitate al reţelei
nivelul de feroviare, în statele mai slab dezvoltate indicele se află sub
dezvoltare al valoarea 1,0 (în Sri Lanka, Bolivia, Iran. Ghana etc.), în statele cu
statelor sau un nivel mediu de dezvoltare are valori de 1,0 – 1,2 (în România,
regiunilor dar Bulgaria, Mexic, Serbia şi Muntenegru) iar în statele cu un înalt
indică şi nivel de dezvoltare depăşeşte valoarea 1,2 (de exemplu, în toate
posibilităţile statele Europei Occidentale). S-a imaginat şi un indice de
oferite de conectivitate mai evoluat (A. Ungureanu, 1998), în care legăturilor
centre pentru li se atribuie valori diferenţiate în funcţie de dimensiunile traficului,
investitori. luându-se, în acelaşi timp, în consideraţie şi capetele de linie, care
reduc mult din valoarea conectivităţii.

În cadrul aceleiaşi dezvoltări a concepţiilor pozitiviste se înscrie şi


dezvoltarea teoriei generale a sistemelor. Sub forma sa modernă,
conceptualizată, aceasta a fost introdusă în geografie, la sfârşitul
Tot ceea ce ne deceniului al şaptelea al secolului al XX-lea, în şcoala anglo-
înconjoară are saxonă, de către P. Haggett şi R. J. Chorley, dar o contribuţie
un caracter importantă a avut-o şi D. Harvey.
sistemic, noi Conceptul de sistem se referă la un ansamblu de elemente, fiecare
înşine făcând cu anumite atribute, legate între ele într-un mod specific (prin
parte dintr-un legături relevante). Sistemul are o anumită dinamică, care se
sistem. bazează pe activarea legăturilor (fluxurilor) de un anumit tip, dintre
elementele sale, modul de funcţionare şi evoluţia sistemului
depinzând de natura acestor legături.

Analiza sistemelor este obligată să procedeze la distingerea


teoretică a unei anumite părţi din realitatea analizabilă, ceea ce dă
naştere unei relative simplificări şi schematizări a realităţii. Aceste
Cuantificarea părţi ale realităţii constituie ele însele nişte sisteme (sau
interacţiunilor subsisteme) între care şi mediu există, bine înţeles, o serie
este problema întreagă de relaţii, de ieşire (output) şi intrare (input), care explică
cea mai şi ele funcţionalitatea sistemului.
complicată în Fundamentale pentru abordarea sistemică a realităţii sunt
analizele de modelarea funcţionalităţii sistemului, determinarea interacţiunilor
sistem relevante, a sensului acestora şi, într-o măsură cât mai mare,
cuantificarea acestor interacţiuni, în aşa fel încât funcţionarea
sistemului să poată fi simulată cu ajutorul calculatoarelor
electronice.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 143


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Fig. 7.8. Modelul unui ecosistem urban

O nouă Teoria sistemelor şi-a găsit un câmp de aplicare în domeniul


geografie geografiei urbane, în care oraşul începe să fie conceput ca un
urbană, cu sistem (ecosistem), aflat într-un schimb permanent cu mediul
caracter alimente, energie, materii prime, populaţie, apă şi aer, ca şi prin
sistemic ieşiri de produse, idei, informaţii, şcolarizare, tehnologie, servicii,
deşeuri şi noxe (fig 7.8).
Industrializarea
concepută Un alt domeniu de aplicare a teoriei sistemelor este acela al
sistemic, ca un dinamicii urbane, concepute ca un fenomen autogenerator, după
fenomen cum a demonstrat cercetătorul american Allan Pred (1967).
autogenerator Conform opiniilor acestui cercetător, dezvoltarea puternică a
industriei într-un anumit oraş, ca urmare a apariţiei unei inovaţii
Aţi citit vreuna valoroase, dă naştere unui stimulent pentru dezvoltarea industrială
din lucrările a altor centre, datorită apariţiei unui excedent în puterea de
care prezintă cumpărare a populaţiei, şi această dezvoltare, la rândul său, duce
un model la o creştere suplimentară a volumului de produse, care poate
mondial ? A se asigura livrări pentru noi ramuri industriale ş.a.m.d. Această
vedea creştere autogeneratoare favorizează o anumită localizare a
bibliografia industriei, în special în oraşele mari, cu o bună infrastructură
unităţii de comunicaţională, şi defavorizează alte centre, ducând la tendinţe
învăţare ! permanente de modificare în ierarhia aşezărilor.

144 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

De ce Teoria sistemelor a mai fost aplicată şi în domeniul prognozelor


„Limitele macroeconomice, la nivelul Globului şi al marilor regiuni
creşterii” nu a economico-geografice, elaborându-se modele mondiale care au
fost tradusă în luat în consideraţie o serie de parametri fundamentali – alimentaţia,
româneşte la resursele minerale, combaterea degradării mediului, investiţiile etc.
apariţia sa, cu Modelele folosite reflectă, însă, într-o mare măsură subiectivismul
excepţia autorilor, unele ajungând la concluzii extrem de pesimiste,
câtorva prevăzând o prăbuşire a economiei mondiale la începutul secolului
exemplare al XXI-lea, în ipoteza menţinerii tendinţelor actuale (lucrarea
destinate echipei de la Institutul Tehnologic din Massachussets “Limitele
conducerii creşterii” ş.a.), în timp ce altele, dimpotrivă, se caracterizează
P. C. R. ? printr-un optimism exagerat (de exemplu, lucrarea lui Hermann
Kahn “Următorii 200 de ani”, apărută în 1977).

S-au mai încercat aplicaţii ale teoriei sistemelor la prognoza


evoluţiei economiei pe plan regional şi urban, la prognoza dinamicii
populaţiei urbane etc.

Test de autoevaluare
12) În ce condiţii modelul lui von Thünen se desfăşoară după schema
clasică ?

13) Credeţi că în România există regiuni în care reţeaua de locuri


centrale are trăsături apropiate de regiunea care i-a sugerat lui
Christaller modelul său ?

14) Oraşul sau satul Dvs. pot fi luate ca exemple de sistem local ?
Dacă da, explicaţi de ce !

Răspunsuri şi comentarii la aceste probleme veţi găsi la


sfârşitul acestei unităţi de învăţare.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 145


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

7. 7. Abordarea din perspectivă idealist - percepţionistă a fenomenelor


uman-geografice
Realitatea Această abordare se bazează pe concepţiile filosofice umaniste
spaţială este (spiritualiste), concepţii care pun în primul plan rolul activ al
obiectivă dar conştiinţei umane, subiectivismul acesteia, importanţa gândirii şi a
modul în care ideilor emise de om. Pătrunderea influenţelor idealist-
noi o percepţioniste în geografia umană a avut loc relativ târziu, în
percepem este perioada dintre cele două războaie mondiale, în şcoala anglo-
subiectiv. saxonă, sub forma curentului behaviorist (comportamentalist).
Geografii behaviorişti acordă o importanţă deosebită modului de
receptare şi înmagazinare de către fiecare persoană a informaţiei,
Modul în care considerând că spaţiul are atât o valoare obiectivă, o constituţie
luăm deciziile reală, cât şi o valoare subiectivă. Aceasta din urmă ar fi aceea care
depinde direct contează în primul rând în mecanismul luării unei decizii,
de percepţia mecanism în care rolul principal, atât la nivelul individului cât şi la
spaţială acela al societăţii, este jucat de aprecierea subiectivă a spaţiului.
individuală. În această optică, s-a dezvoltat în geografia contemporană analiza
percepţiei spaţiale individuale sau a geosofiei, definite drept
“cunoştinţele geografice ca parte a bagajului mental al omului”.
Din această analiză, bazată pe un număr mare de anchete, pe
Realizaţi cu lângă numeroşi indivizi, s-au obţinut aşa numitele hărţi mentale,
elevii Dvs. o care nu mai indică suprafeţe sau distanţe reale şi nici orientări
hartă mentală a obţinute prin măsurători precise, ci distanţe, suprafeţe şi orientări
Europei, apoi percepute ca atare de indivizi, precum şi motivaţiile diferitelor
comparaţi-o cu categorii de indivizi în ceea ce priveşte eventuala lor deplasare în
una reală şi spaţiu, în perspectivă.
apoi
comentaţi-o ! Hărţile mentale prezintă o realitate deosebită de realitatea
obiectivă, atât ca urmare a experienţei directe a indivizilor în
Mass media cunoaşterea realităţii geografice cât şi a influenţei informaţiei
influenţează în indirecte (de exemplu, s-a constatat că locuitorii de pe litoralul
mod decisiv atlantic al S.U.A. privesc statul California ca mai mare şi mai
percepţia apropiat decât în realitate, în comparaţie cu statele din sud-est,
spaţială a pentru că primul este prezentat în mod insistent în presă, la
indivizilor. televiziune, în filme etc.).

Hărţile mentale scot în evidenţă foarte bine atracţia exercitată de


zonele sau oraşele cu un standard ridicat de viaţă, de regiunile cu
un specific turistic ş. a. În acelaşi timp, putem constata faptul că, în
Noi percepem
că, în perceperea calităţilor spaţiului, geografii behaviorişti se
spaţiul şi în
apropie şi de geografia socială, ei sesizând în mod judicios rolul
funcţie de
important jucat nu numai de mentalitatea individului ci şi de
categoria
apartenenţa acestuia la diferite categorii sociale, rasiale, etnice sau
socială, de
confesionale. De exemplu, în S.U.A., unde sechelele segregaţiei
nivelul
rasiale sunt încă foarte puternic înrădăcinate şi diferenţele de
veniturilor, de
standard social între extremele societăţii sunt foarte mari, s-au
apartenenţa
elaborat hărţi, care indică o cunoaştere foarte diferită a unuia şi
etnică etc.
aceluiaşi oraş de către persoanele din categorii socio-rasiale
diferite (fig. 7.9; 7.10).

146 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Fig. 7.9.Oraşul Los Angeles în optica unui locuitor


hispanofon cu venituri mici

Fig. 7.10.Oraşul Los Angeles în optica unui locuitor de origine europeană cu venituri mari
sau medii

Proiectul pentru Învăţământul Rural 147


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Dintre domeniile cercetării geografice stimulate de optica


O geografie behavioristă, primul a fost acela al geografiei istorice. În acest
istorică văzută domeniu s-a acreditat ideea conform căreia geografii istorici
prin mentalitatea trebuie să încerce să vadă ţinutul analizat cu ochii
unui contemporan contemporanului cu perioada luată în studiu – de exemplu,
virtual studiul geografiei istorice a litoralului estic al Americii de Nord, la
nivelul anului 1810, văzut prin prisma mentalităţii unui tânăr
imigrant, devenit fermier, care pune în valoare pământul din ţara
în care a debarcat de curând. Principalul reprezentant de după
cel de al Doilea Război Mondial al geografiei istorice cu o astfel
de orientare este W. Kirk., care face distincţia între mediul
fenomenal (real), pe de o parte, şi mediul comportamental, care
cuprinde elemente ale mediului fenomenal, însă aşa cum sunt
percepute de fiinţa umană, pe de alta.

Geografia Într-o altă direcţie, geografia umană behavioristă acordă multă


contemporană atenţie vieţii de fiecare zi a omului, recreării şi relaţiilor
acordă o atenţie interumane, direcţie în care s-a conturat aşa numita geografie a
tot mai mare timpului, iniţiată de T. Hägerstrand, care insistă asupra faptului
timpului că, în ştiinţa regională şi în amenajarea teritorială, timpul trebuie
luat în consideraţie în paralel cu spaţiul, el având o importanţă
critică atunci când trebuie puşi de acord oamenii şi obiectele
pentru funcţionarea sistemelor social-economice.

O geografie Mai putem menţiona, în cadrul acestui curent, atenţia acordată


complexă, geografiei peisajului, ca expresie a relaţiilor dintre societate şi
ancorată în mediu. Însă, pentru geografii behaviorişti studiul sensului
problematica peisajului nu este un act susceptibil de a suporta o analiză
stringentă a pozitivistă, deoarece omul reacţionează la mediu şi creează
contemporaneităţii astfel peisaje umanizate în conformitate cu necesităţile sale
esenţiale. În acest sens, merită a fi menţionată poziţia
geografului francez Paul Claval, care încearcă o apropiere a
poziţiilor geografiei idealist-percepţioniste cu cele structuraliste şi
cu cele pozitiviste, în lucrarea „Modelele omului în geografie“
(1983), cu o largă circulaţie în întreaga lume.

148 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

Test de autoevaluare

15) De ce geografia behavioristă a apărut mai târziu decât cea


structuralistă şi cea pozitivistă ?

16) Ce legătură există între geografia behavioristă şi geografia socială?

17) Ce discipline geografice s-au dezvoltat sub efectul apariţiei ideilor


percepţioniste ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de


învăţare.

7.8. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare

1. În Grecia antică toate ştiinţele au cunoscut un avânt fără precedent,


deoarece nivelul civilizaţiei greceşti, în ansamblu, se ridicase cu mult
deasupra celui din Egipt sau din Mesopotamia. Oraşele greceşti deveniseră
cele mai importante focare ale ştiinţei, artei şi culturii, în unele din acestea
funcţionând chiar şcoli de filosofie, în care se dezbăteau marile probleme
ale naturii şi societăţii. Limba greacă devenise cea mai importantă limbă de
cultură, folosită de mulţi gânditori, oameni politici, comercianţi, ş.a., în afara
Greciei propriu-zise. Însuşi poporul grec era un popor de navigatori şi
comercianţi, ridicând nenumărate colonii jur împrejurul Mediteranei şi al
Mării Negre, ceea ce a contribuit la o lărgire fără precedent a orizontului
geografic, ca şi expediţiile îndrăzneţe ale lui Alexandru cel Mare, care au
fost însoţite de oameni de ştiinţă.

2. Evul Mediu a fost o epocă de fărâmiţare politică, când au apărut


nenumărate state mici iar relaţiile comerciale şi marile drumuri
internaţionale au decăzut, reducându-se astfel orizontul geografic la unul
local sau regional. Pe plan filosofic s-a instaurat un mod de a gândi
scolastic-livresc, care nu se baza pe experienţă şi cunoaştere directă ci pe
comentarea textelor clasice şi a celor teologice. În lipsa unei cunoaşteri
directe a realităţilor geografice din orizontul larg, a pătruns o proporţie
mare de legendar şi fantastic, prezentă chiar şi în cartografia medievală.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 149


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

3. Determinismul exprimat de lucrările lui J. Bodin şi L. Guicciardini


încearcă să găsească o explicaţie pentru diferenţele înregistrate în modul
de structurare a societăţii umane în diferite regiuni ale Globului, în vreme ce
anterior geografii Evului Mediu se mulţumeau cu simple descrieri şi
localizări, chiar dacă explicaţia bazată pe exagerarea rolului condiţiilor
naturale, în special al climei, este simplistă.

4. Carl Ritter considera că natura este o creaţie a fiinţei supreme, care


a conceput-o în aşa fel încât să-l educe pe om în spiritul muncii constructive
şi al respectului pentru dumnezeire. Un exemplu bine
cunoscut este acela al unor societăţi umane, apărute şi dezvoltate în
condiţii naturale foarte restrictive dar care au ajuns la realizări civilizaţionale
remarcabile, aşa cum a fost civilizaţia Egiptului antic.

5. Darwinismul a susţinut teza luptei pentru supravieţuire între specii,


prin care rezistă şi se dezvoltă speciile cele mai bine adaptate la condiţiile
de mediu. F. Ratzel a căutat să extindă această idee la societate umană,
considerând naţiunile ca aflate într-o permanentă rivalitate, rivalitate din
care ies învingătoare naţiunile mai puternice.

6. Marxismul a avut şi are o profundă influenţă asupra geografiei


umane, pe de o parte ca urmare a criticii sociale, justificate, la adresa unei
societăţi foarte nedrepte cu masa celor exploataţi, iar pe de alta – prin
speranţele neîndeplinite, într-o societate mai bună şi mai dreaptă, pe care
le-a stârnit în rândul acestora. Este şi o ideologie relativ simplă, care nu
cere celor care o receptează o pregătire filosofică deosebită.

7. Geografia socială a aprofundat modul în care sunt înţelese şi


explicate fenomenele umane, accentuând asupra efectului eterogeneităţii
sociale asupra aspectelor spaţiale, şi a îmbogăţit arsenalul metodologic al
geografiei umane, sub influenţa cercetării sociologice.

8. Dezvoltarea contemporană a geografiei politice şi apariţia


geografiei dezvoltării şi subdezvoltării sunt un efect al apariţiei analizei
sistemelor mondiale.

9. Ch.-L. Montesquieu, ca principal precursor al posibilismului, a


creat o categorie-cheie, aceea de spirit general al naţiunii, în care natura,
mai stabilă, şi societatea, mai dinamică, sunt puse practic pe picior de
egalitate, însuşi spiritul general fiind susceptibil de ameliorări.

10. Posibilismul consideră că factorul uman fundamental în procesul


de valorificare a condiţiilor şi resurselor naturale este nivelul de cultură al
grupului uman respectiv, dar acest nivel de cultură este înţeles uneori doar
ca un nivel al dezvoltării tehnicii iar alteori ca un nivel de dezvoltare atât al
tehnicii cât şi al organizării sociale.

11. În accepţia geografică mai veche, de esenţă deterministă,


regiunea era considerată ca un ansamblu teritorial omogen, în care
anumitor condiţii naturale le corespunde un anumit mod de valorificare. În

150 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

accepţia mai nouă, regiunea este concepută ca un ansamblu teritorial


eterogen, cu o activitate umană complexă, format din arii complementare
ca potenţial natural, unite prin fluxuri.

12. Modelul lui von Thünen se desfăşoară după schema clasică într-o arie
agricolă omogenă, din punctul de vedere al condiţiilor naturale, cu un singur
centru de desfacere a produselor, centru spre care converg toate căile de
comunicaţie, fără axe preferenţiale.

13. Se apropie cel mai mult de o distribuţie geometrică a centrelor de


servicii şi a zonelor de influenţă Câmpia Tisei, acolo unde există un relief
omogen dar nu există nici mari diferenţe de umanizare şi nici direcţionări
preferenţiale ale axelor de comunicaţie.

14. Orice oraş este centrul unui sistem local, care primeşte din
spaţiul înconjurător materii prime, energie, aer, apă, forţă de muncă etc. şi
emite produse industriale, calificare, informaţie, poluanţi ş.a.m.d. O aşezare
rurală formează un sistem local, bazat pe relaţiile complexe dintre vatră şi
moşie, relaţii care se desfăşoară în lungul căilor de comunicaţie locale.

15. Geografia behavioristă a apărut odată cu progresele psihologiei


moderne dar şi ca o reacţie la neluarea în consideraţie de către geografia
clasică a mecanismului luării deciziilor.

16. Din geografia socială, geografia behavioristă a reţinut puternicele


diferenţieri din modul în care se formează percepţia spaţială a indivizilor, în
raport cu apartenenţa socială a acestora, cu gradul de mobilitate şi puterea
de cumpărare.

17. Sub efectul ideilor behavioriste s-au dezvoltat mai ales geografia
istorică (reconstituirea situaţiilor spaţiale din trecut, prin optica unui virtual
contemporan), geografia timpului şi geografia peisajului.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 151


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

7.9. Lucrare de verificare nr. 7


INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea
capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile la
întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi
evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:


Titulatura acestui curs (Geografie generală);
Numărul lucrării de verificare;
Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare
pagină);
Adresa cursantului.

Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o


jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5
cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri.

Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii,


şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.

Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs?

Întrebările şi problemele la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele :

1) Ce mare istoric al lumii antice ne-a lăsat informaţii geografice


asupra actualului teritoriu al României (1 punct) ?

2) Ce noţiuni create de Friedrich Ratzel se folosesc şi în geografia


umană contemporană (1 punct)?

3) Care sunt subiectele abordate de preferinţă de geografia socială (2


puncte)?

4) De ce geografia umană clasică franceză a avut o audienţă mai


mare decât antropogeografia germană (1 punct)?

5) Comentaţi fig. nr. 7.1. Credeţi că ea are unele asemănări cu zonele


de specializare agricolă din jurul oraşului Dvs. sau din jurul unui
oraş din judeţul Dvs. (2 puncte)?

6) Credeţi că aplicarea ideilor behavioriste ar putea contribui la


dezvoltarea geografiei istorice în România ? Argumentaţi-vă
opinia (2 puncte).

În final, vă rugăm să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să


indicaţi ceea ce credeţi că ar mai trebui să cuprindă acestea, pentru a
vă ajuta să învăţaţi.

152 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Principalele abordări cu substrat filosofic şi conceptele geografice de bază

7.10. Bibliografie minimală


Erdeli G., Cândea M., Braghină C., Costache S., Zamfir D., Dicţionar de geografie
umană, Ed. Corint, Bucureşti, 1999.
Groza O., Muntele I., Geografie umană generală, Ed. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi,
2005.
Mihăilescu V., Geografie teoretică, Editura Academiei R. S. România, Bucureşti,
1968.
Nicolae I., Geografie generală (geografie umană şi economică), Universitatea
Bucureşti, 2004.
Ungureanu A., Alexander von Humboldt – créateur de la géographie scientifique,
Anuar. Inst. Ist. Arheol. « A. D. Xenopol » Iaşi, t. XXVIII, 1991.
Ungureanu A., L’indice de connectivité du réseau de voies de communication de
Roumanie, Revue Roumaine de Géographie, t. XLIV – XLV, 1998.
Ungureanu A., Geografie umană generală, Ed. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 2000.
Ungureanu A., Ţările româneşti şi românii în opera lui Elisée Reclus (1830 - 1904),
Terra, 2000.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 153


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

Unitatea de învăţare Nr. 8

PROCESUL DE FORMARE A ECUMENEI ŞI


EVOLUŢIA UMANIZĂRII

Cuprins Pagina
8.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 8 154
8.2. Etapa precursorilor 154
8.3. Etapa primelor specii ale genului uman 156
8.4. Etapa paleoantropilor 158
8.5. Etapa neoantropilor 160
8.6. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 164
8.7. Lucrarea de verificare nr. 8 166
8.8. Bibliografie minimală 167

8.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 8

După studierea acestui capitol veţi fi capabil să cunoaşteţi faptul că:

9 ecumena s-a format treptat, în paralel cu evoluţia genurilor şi speciilor


de hominide;
9 omul actual a apărut în sudul continentului african şi apoi s-a adaptat
la condiţii de viaţă din ce în ce mai variate;
9 omul actual este subspecia care a contribuit cel mai mult la extinderea
ecumenei

8. 2. Etapa precursorilor

Ecumena – Ecumena actuală este rezultatul unui proces îndelungat şi complicat


partea de umanizare a uscatului terestru, umanizare care a avut loc prin
umanizată a extinderea spaţiului locuit de primii noştri strămoşi, în paralel cu
uscatului apariţia şi dezvoltarea unor genuri, specii şi subspecii din ce în ce mai
terestru evoluate.

În procesul de formare a ecumenei şi de evoluţie a hominidelor pot fi


deosebite, după cunoştinţele actuale, patru mari etape, şi anume :
etapa precursorilor, etapa primelor specii ale genului uman, etapa
paleoantropilor şi etapa neoantropilor.

În prima parte a etapei precursorilor, între 28 şi 7 milioane de ani


Adaptarea la înaintea prezentului, au trăit în Africa de Est, Asia Mică, Asia de Sud
viaţa tericolă şi Sud-Est, Extremul Orient şi Europa central-sudică o serie întreagă
- principala de primate superioare, care au manifestat tendinţa de trecere de la
trăsătură a viaţa arboricolă la viaţa tericolă, odată cu extinderea savanei cu arbori
primilor în detrimentul pădurii intertropicale umede. Aceasta a dat naştere
antecesori ai unei serii de adaptări, prefigurând umanizarea : tendinţa spre o
omului statură verticală, deocamdată imperfectă, dispariţia treptată a cozii şi

154 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

transformarea ghearelor în unghii, dezvoltarea encefalului,


întovărăşită de reducerea oaselor feţei şi a organului mirosului,
creşterea acuităţii senzitivo-motorii a membrelor anterioare, care tind
să se transforme în mâini.

Urmează strămoşul comun al hominidelor, pe de o parte, şi al


Un punct de pongidelor, pe de alta, care reprezintă un punct de divergenţă produs,
divergenţă după toate probabilităţile, între 7 şi 5 mil.ani î.p., când a avut loc o
crucial mutaţie genetică importantă la hominide – reducerea numărului de
cromozomi de la 48 la 46. După cunoştinţele actuale, se apropie cel
mai mult de acest punct de divergenţă fiinţa fosilă Sahelanthropus
tchadensis, descoperită în Ciad1. El îmbina trăsături comune atât cu
maimuţele superioare (un craniu cu puternice arcade supraorbitare şi
cu creste, o talie mică, apropiată de aceea a unui cimpanzeu actual)
cât şi cu hominidele (o frunte puţin mai bombată, un prognatism mai
puţin marcat, o poziţie mai avansată a orificiului occipital, o uşoară
creştere a volumul endocranian, până la circa 350 cm3, o dentiţie fără
spaţii între dinţi).

În fine, în jur de 4,1 mil. ani î.p. au apărut în Africa de Est


australopitecii – primii reprezentanţi ai hominidelor, care au trăit până
în jurul datei de 1 mil. ani î. p. Din Africa de Est, australopitecii s-au
răspândit şi în Africa Centrală, în Africa de Sud şi Africa de Nord, de
unde au trecut şi în sudul Europei, profitând de o punte de uscat,
Între existentă pe atunci, între Africa şi Sicilia. Din Asia de Sud-Est se
primatele cunoaşte aşa numitul Meganthropus palaeojavanicus, descoperit în
superioare şi insula Jawa, care prezintă afinităţi cu australopitecii din Africa.
om Apariţia australopitecilor este explicată de unii paleoantropologi prin
tendinţa de aridizare şi răcire a climei, care le-ar fi obligat pe aceste
prime hominide să renunţe definitiv la viaţa arboricolă şi să treacă la
viaţa pe sol, adoptând mersul biped (demonstrat în mod indiscutabil
prin descoperirea amprentelor fosilizate de paşi ai unei familii, cu o
vechime de 3,75 mil. ani, în Tanzania). Statura australopitecilor era
una semiverticală, după cum o arată forma destul de modernă a
oaselor membrelor inferioare, crescuse evident motricitatea
membrelor superioare, devenite adevărate mâini. Ca alimentaţie,
începuseră să vâneze şi să consume şi unele animale din savană, în
special erbivore. Se pare că unii australopiteci, probabil nu într-un
mod foarte sistematic, începuseră să folosească şi unelte de piatră,
fapt care ar fi dovedit de datarea primelor unelte cunoscute (din
Etiopia) la circa 2,6 mil. ani î. p., deşi capacitatea endocraniană
rămăsese destul de modestă (380 – 600 cm3).

1
În anul 2001

Proiectul pentru Învăţământul Rural 155


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

Test de autoevaluare
1) Unde nu se găsesc urme ale primatelor superioare care au
pregătit procesul de hominizare ?

2) De ce este atât de important strămoşul comun al hominidelor


şi al pongidelor ?

3) Care sunt ţinuturile în care au trăit în mod sigur


australopitecii ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei


unităţi de învăţare.

8. 3. Etapa primelor specii ale genului uman

Ca şi După opiniile, foarte plauzibile, ale specialiştilor contemporani, genul


australopitecii, uman, Homo, s-ar fi desprins destul de timpuriu din linia evolutivă a
din care, hominidelor, convieţuind cu australopitecii timp de circa 1,5 mil. ani.
probabil, se Primul reprezentant ai genului nostru a fost Homo habilis, care a trăit
trage, primul între 2,5 şi 1,6 mil.ani î.p., descoperit în Africa de Est şi în Africa de
om a apărut în Sud. Din Africa Homo habilis a pătruns în Orientul Apropiat şi în
acelaşi zona Caucazului (Georgia de astăzi) dar a rămas discutabilă
continent descoperirea unor urme identice în Iran, sudul Asiei (bazinul
african. Indusului), Asia de Sud-Est (Myanmar, Thailanda, Malaysia,
Indonezia), precum şi prezenţa uneltelor care ar fi aparţinut primilor
oameni în sudul Europei.

Probabil dintr-un trunchi comun cu Homo habilis a derivat Homo


erectus, care a trăit între 1,8 mil. de ani şi 200 000 de ani î.p. Şi
Homo erectus acesta a apărut tot în Africa de Est dar s-a răspândit foarte repede în
a avut o Asia (Orientul Apropiat, Asia Mică, India, China, Asia de Sud-Est,
răspândire Caucaz) şi ulterior în Europa central-sudică (Peninsula Iberică, Italia,
geografică Franţa, Belgia, Germania, Depresiunea Panonică, România).
mult mai largă Primii oameni au căpătat o capacitatea endocraniană superioară
decât Homo celei a australopitecilor (440 – 1350 cm3) iar ca aspect exterior
habilis dentiţia se apropiase de aceea a omului actual, arcada dentară
începuse să se rotunjească şi se schiţase uşor mentonul. Oasele

156 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

trunchiului şi ale membrelor erau mult mai evoluate decât craniul –


femurul lui Homo erectus era deja de tipul omului actual, ceea ce
dovedeşte atingerea unei staturi perfect verticale.

Cel mai remarcabil fapt a fost însă producerea în mod sistematic, de


către Homo habilis, încă de la 2,34 mil. de ani î. p., a unor unelte şi
arme primitive din piatră – bolovani de râu, foarte primitiv ciopliţi,
această primă cultură litică fiind denumită, din acest motiv, “cultură
de prund”. La Homo erectus au progresat mult uneltele şi armele,
confecţionate acum nu numai din piatră cioplită, ci şi din os şi corn,
unelte cioplite pe ambele feţe sau produse din aşchii - vârfuri de
săgeţi şi lănci, răzuitori. dălţi, unelte pentru lucrul în lemn, nicovale,
săpăligi ş.a.

Homo erectus a fost prima specie umană care a trecut la utilizarea şi


Primii oameni întreţinerea focului – cele mai vechi urme de foc fiind datate la 1,7
au început să mil.ani î.p.; focul a permis omului să consume hrană (primitiv)
producă preparată, să se încălzească (şi, deci, să-şi extindă ecumena),
sistematic precum şi să se apere de unele animale sălbatice.
unelte, au
învăţat să Deosebit de important este faptul că la Homo habilis se pare că au
stăpânească apărut şi primele forme de vorbire articulată, deoarece pe scoarţa
focul, au cerebrală încep să se dezvolte acum ariile care sunt considerate
trecut treptat sediile acestei vorbiri iar, după conformaţia laringelui, Homo habilis şi
la o vorbire Homo erectus ar fi putut pronunţa primele consoane şi vocale.
articulată, au
început să-şi Homo habilis îşi amenaja adăposturi grupate, pe sol, la care
construiască foloseau şi pieile animalelor vânate dar, la Homo erectus apar
locuinţe şi să locuinţe mai evoluate, sub forma corturilor (urmele unei adevărate
se îmbrace, aşezări, din corturi, a vânătorilor a fost descoperită pe colina Terra
pentru a se Amata, de lângă Nisa). Înaintarea spre nord şi înăsprirea climei a
apăra de frig. determinat multe subspecii de Homo erectus să se adăpostească în
peşteri – în apropiere de actualul Beijing, din China, în Franţa şi
Belgia de astăzi etc.

Probabil, aceeaşi răcire a climei a obligat această specie să devină


prima fiinţă care a utilizat îmbrăcămintea, fapt dovedit de
descoperirea unor unelte destinate curăţirii pieilor de animale.

Alimentaţia primelor specii umane devenise mult mai carnivoră decât


aceea a precursorilor – s-au găsit fragmente osoase care atestă că
aceştia vânau şi consumau elefanţi, rinoceri, bizoni, bouri, cai, cerbi,
căpriori, gazele, mistreţi, lei, urşi, lupi, vulpi şi păsări de apă,
prinzând în paralel şi peşte, colectând mierea albinelor sălbatice şi
ouăle păsărilor, în timp ce castorul era vânat pentru blană. Însă, s-a
păstrat şi o alimentaţie vegetariană, formată din rizomi, rădăcini,
tulpini ale plantelor erbacee, nuci şi diverse alte fructe.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 157


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

Test de autoevaluare

4) Unde a apărut prima specie umană ?

5) Care au fost principalele trăsături ale lui Homo habilis, care ne


permit să-l considerăm primul reprezentant al genului nostru ?

6) De ce Homo erectus a devenit mult mai adaptabil decât Homo


habilis şi şi-a putut extinde cu mult aria de viaţă ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei


unităţi de învăţare.

8. 4. Etapa paleoantropilor
O fază foarte Etapa paleoantropilor este marcată de apariţia speciei noastre,
confuză în Homo sapiens, dar trecerea de la Homo erectus la paleoantropi
evoluţia rămâne deocamdată foarte neclară, aceasta desfăşurându-se în
genului uman intervalul dintre 1 milion de ani şi 250 000 ani î.p., când au trăit o
serie întreagă de tipuri umane de tranziţie : oamenii din Afar şi de
Ternifine, în Africa, oamenii de Petralona şi de Saccopastore, în
Europa Sudică, oamenii de Swanscombe (Anglia) şi de Steinheim
(Germania), în Europa central-vestică, oamenii care au trăit în
peninsula Liaodong, din China etc.

Paleoantropii Din punct de vedere geografic, paleoantropii au ocupat, în


cuceresc continuare, toată aria lui Homo erectus - Africa (unde s-au format şi
pentru prima subspeciile cele mai evoluate), Orientul Apropiat, Caucaz, Asia
dată Australia Centrală şi Europa central-sudică (unde a trăit subspecia cea mai
cunoscută - omul de Neanderthal), Insulinda (omul de Ngandong) şi
China (omul de Maba). Însă, mai ales spre finalul acestei etape,
începe o anumită expansiune teritorială: paleoantropii au reuşit să
treacă, pentru prima dată, în Australia, aşa cum o dovedesc
descoperirile din vestul şi din sudul acestui continent. În Europa
paleoantropii au dispărut în jurul anului 32 000 î.p.

158 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

Importante Evoluţia ascendentă a paleoantropilor este vădită de o nouă


progrese creştere a capacităţii endocraniene, devenită mult superioară celei a
intelectuale lui Homo erectus şi apropiindu-se de aceea a omului actual (între 1
000 şi 1 650 cm3) precum şi de organizarea encefalului, care
ajunsese aproape la acelaşi nivel cu aceea a subspeciei noastre,
foarte caracteristică fiind dezvoltarea mai puternică a emisferei
stângi, dovedind o specializare în folosirea mâinii drepte. Această
evoluţie pozitivă a encefalului este în legătură şi cu perfecţionarea
vorbirii articulate, paleoantropii putând emite acum o gamă
completă de sunete; totuşi, paleoantropii au continuat, probabil, să
se înţeleagă, în paralel, şi prin gesturi, obişnuinţă păstrată până
astăzi la australieni. Dentiţia devenise, şi ea, mai apropiată de
aceea a omului actual.

O fiinţă mult Paleoantropii au avut un nivel de cultură superior celui al lui Homo
mai umană, erectus : ei au fost primele fiinţe care au acordat îngrijire
cu un accidentaţilor, handicapaţilor şi bătrânilor (dovadă – descoperirea
avansat unor schelete care demonstrează faptul că unii infirmi şi accidentaţi
comportament au trăit până la bătrâneţe, evident ajutaţi de ceilalţi membri ai marii
social familii), primii la care apare cultul morţilor (morminte descoperite la
Shanidar, în Irak ş.a., primii care au manifestat un anumit simţ
estetic (dovedit de apariţia unor piese de podoabă – pandantive – şi
de vopsirea corpului cu ocru) şi primii la care au apărut, în mod
sigur, concepţii mistice şi ritualuri.

Paleoantropii au continuat să fie, în primul rând, vânători, vânând


Vânători şi mamuţi, bouri, cerbi, cai, hipopotami etc., folosind , pe lângă carne
pescari şi oasele animalelor vânate – pentru unelte, scheletele corturilor sau
îndemânateci, chiar în calitate de combustibil. Au continuat, de asemenea, să
producători practice pescuitul. În Europa, China şi Caucaz au trăit preponderent
de unelte tot în peşteri.
mai bine Uneltele şi armele paleoantropilor se caracterizează printr-o finisare
finisate mai avansată şi prin creşterea ponderii celor4confecţionate din os.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 159


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

Test de autoevaluare

7) De ce omul de Neanderthal este cel mai bine cunoscut dintre toţi


paleoantropii ?

8) Ce progrese au făcut paleoantropii faţă de Homo erectus ?

9) Ce continent nou a fost populat de paleoantropi ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de


învăţare.

8. 5. Etapa neoantropilor

Subspecia Neoantropii nu sunt alţii decât oamenii actuali – reprezentanţii


noastră se unicei subspecii umane care a rămas până astăzi - Homo sapiens
trage din – omul actual).
paleoantropi
Subspecia noastră se crede că a apărut în jurul anului 140 000
î.p.,evoluând din unii paleoantropi din Africa, în rândul cărora
procesul de evoluţie spre omul actual începuse anterior. Însă cele
mai vechi urme descoperite ale neoantropilor sunt datate de la
Africa de Sud – circa 130 000 ani î. p., provenind din Africa de Sud - de la
leagănul vărsarea râului Klasies şi din peştera Border. Omul actual a
omenirii actuale coexistat o anumită perioadă de timp cu paleoantropii, între el şi
aceştia manifestându-se, de cele mai multe ori, o concurenţă
aspră, căreia paleoantropii nu i-au putut face faţă; nu pot fi
excluse, însă, în întregime, unele cazuri locale de metisare a
neoantropilor cu paleoantropii.

Creşterea mai rapidă a efectivelor umane, faţă de subspeciile mai


O subspecie vechi şi creşterea puterii grupului, ca şi organizarea mai bună a
într-o rapidă activităţilor, explică expansiunea rapidă a lui Homo sapiens
expansiune sapiens, ocuparea în timp scurt a unor întinse teritorii până atunci
nelocuite de om şi definitivarea, în etape, a ecumenei actuale
(chiar dacă această expansiune nu a fost perfect continuă – de
exemplu, în Asia Centrală s-a produs, în jurul anului 75 000 î.p., o
reînaintare temporară a paleoantropilor, din subspecia
neanderthaliană, în dauna neoantropilor).

160 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

Orientul Din Africa de Sud neoantropii s-au extins repede spre Africa de
Apropiat – Est şi de Nord-Est, unde, foarte probabil s-a format rasa
nodul unei negroidă. Apoi, din Africa, Homo sapiens sapiens a pătruns,
importante foarte timpuriu, în Orientul Apropiat, fapt documentat prin
divergenţe descoperirile din Djebel Quafzeh, în nordul Palestinei, datate la 92
teritoriale 000 ani î.p. Probabil că aici, în Orientul Apropiat, s-a produs şi o
importantă divergenţă în procesul de expansiune a neoantropilor:

- O ramură a neoantropilor , formată în sudul Orientului Apropiat,


a înaintat prin sudul Asiei spre Extremul Orient şi Australia, fiind
reprezentată prin rasa australoidă (omul de Wadjak), rasă veche,
după cum o dovedeşte marea sa variabilitate (prezenţa subrasei
veddoide, a subrasei australiene şi a unui tip de tranziţie spre
negroizi). Membrii acestei ramuri erau deja prezenţi în China de
Australoizii se Sud în jurul anului 67 000 î. p., ajungând în China de Nord, în jurul
instalează în anului 30 000 î.p. În jurul anului 50 000 î.p. australoizii au dat
sudul Asiei, naştere unui nou val de populare a continentului australian, cu
Asia de Sud- punctul de plecare, ca şi cel anterior, în Asia de Sud-Est, val
Est, Australia, argumentat prin descoperirile, datate în jur de 38 000 ani î.p. din
Melanezia şi Australia de Sud-Vest şi de Sud-Est ; foarte probabil. însă că, aici,
Extremul în Australia paleoantropii au supravieţuit mai mult decât în alte
Orient. părţi ale Globului, până la 10 000 ani î.p., retrăgându-se în partea
sud-estică a continentului. Trecând dintr-o insulă într-alta, membrii
rasei australoide au fost şi primii oameni care au populat insulele
Kalimantan şi Noua Guinee (în jurul anului 40 000 î.p.),
arhipelagul Filipinelor (la circa 30 – 23 000 ani î. p.) şi Japonia.
Ulterior, australoizii au populat şi Tasmania (în jurul anului 16 000
î.p.), insulele Melaneziei (la circa 12 000 î.p.) şi Noua Zeelandă.

Problematic este dacă australoizii au fost şi primii oameni care au


ajuns, venind din Extremul Orient Asiatic, peste strâmtoarea
Sunt Bering, în America, unde, găsind un imens continent nepopulat, s-
australoizii şi ar fi răspândit foarte repede de la nord spre sud – aceasta ar
primii locuitori explica prezenţa trăsăturilor secundare australoide la unii
ai Americii ? amerindieni, mai ales din America de Sud, ca şi a unor boli
transmisibile comune, la locuitorii din Indonezia şi la amerindienii
din Brazilia. Există şi urme de locuire în America de Sud, datate
la50 000 – 32 000 ani, î. p., dar datările sunt discutabile.

Europoizii au - În nordul Orientului Apropiat, în Asia Mică şi în Caucaz s-a


înlocuit pe format rasa europoidă (omul de Cro-Magnon). Expansiunea
neanderthalienii acesteia s-a îndreptat, în primul rând, spre Asia Centrală şi apoi
din Europa, spre nord-vest, spre Europa, unde l-a îndepărtat, în scurt timp, pe
Caucaz şi Asia omul de Neanderthal, după cum o demonstrează descoperirile din
Centrală, Republica Cehă şi din Portugalia. Europoizii au înaintat mult şi în
ulterior teritoriile până acum nelocuite ale Platformei Est-Europene iar, pe
extinzându-se măsura retragerii calotei glaciare würmiene, au pătruns, după anul
spre nordul 10 000 a.C., în Peninsula Scandinavă. Din Europa sudică,
Africii şi sudul europoizii au trecut în Africa de Nord, împingându-i spre sud pe
Asiei. negroizi sau mixtându-se parţial cu aceştia. Şi din Asia Centrală

Proiectul pentru Învăţământul Rural 161


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

europoizii au manifestat o puternică tendinţă de deplasare spre


sud, spre Podişul Iranului şi Subcontinentul Indian, unde, găsind o
populaţie australoidă mai veche, s-au mixtat cu o parte din
aceasta şi au dat naştere tipului rasial mixt dravidian, în timp ce
alţi australoizi s-au retras în regiunile cele mai greu accesibile ale
Peninsulei Deccan şi ale insulei Sri Lanka.

- În partea de est a Asiei Centrale se pare că îşi are originea


rasa mongoloidă, formată în condiţii de climă uscată. cu o
atmosferă încărcată cu praf. De aici a început expansiunea
mongoloizilor, îndreptată, în jurul anului 30 000 î.p., mai întâi spre
Mongoloizii au regiunile din sudul şi estul Siberiei, până atunci nepopulate. Ajunşi
populat estul în nord-estul Asiei, mongoloizii au trecut în America de Nord, în
Asiei centrale şi faza finală a glaciaţiei Würm (în jurul anului 10 000 a.C.) şi s-au
Siberia, de aici răspândit în ambele Americi, eventual asimilând pe puţin
înaintând spre numeroşii neoantropi mai vechi şi contribuind în mod esenţial la
America. formarea amerindienilor de astăzi. Mai târziu, în perioadele din
jurul anilor 2 000 î.C., şi 1 000 d. C., plecând din nou din
extremitatea nord-estică a Asiei, două ultime valuri mongoloide au
trecut din nou peste strâmtoarea Bering în America de Nord,
populând fâşia subpolară, rămasă încă nelocuită, a acestui
continent : acestea au dat naştere aleutinilor şi eskimoşilor, care
au ajuns în Groenlanda în jurul anului 1200 a.C. iar în peninsula
Labrador – în jurul anului 1 000 a.C.

Popularea Destul de târziu, abia în jurul anului 6 000 a.C., mongoloizii au


relativ târzie a început să înainteze, din Asia Centrală şi sudul Siberiei, către
Chinei de către China, făcându-şi, mai întâi, simţită prezenţa în bazinul lui Huang-
mongoloizi he, viitorul leagăn al civilizaţiei chineze. Continuându-şi
expansiunea spre Asia de Sud-Est, mongoloizii au întâlnit o
Formarea populaţie australoidă din ce în ce mai densă, cu care s-au mixtat,
mongoloizilor dând naştere aşa-numiţilor mongoloizi sudici. De aici, din Asia
sudici şi de Sud-Est, mongoloizii sudici au pornit la colonizarea nordului şi
popularea de estului Oceaniei, populând Micronezia (în mileniile II – I a.C.) şi
către aceştia a Polinezia (în jurul anului 150 d.C. ajungând în Tahiti, în jurul anului
Asiei de Sud- 400 – în arhipelagul Hawaii şi în insula Paştelui iar în jurul anului 1
Est, a nordului 000 – în Noua Zeelandă, unde au asimilat mici grupuri
şi estului australoide). Din aceeaşi regiune a Asiei de Sud-Est, în jurul
Oceaniei anului 500 d.C., un alt grup mongoloid sudic (malaiez) a traversat
Oceanul Indian şi s-a stabilit în insula Madagascar, unde s-a
mixtat cu populaţia negroidă, dând naştere malgaşilor.

- Revenind la problema populării Africii, în postglaciar (în jurul


Expansiunea
anului 9 000 a.C.) populaţia negroidă din Africa de Nord-Est a
negroizilor spre
contribuit la o umanizare mai intensă a interiorului Saharei,
centrul şi sudul
profitând de instalarea unui climat puţin mai umed (“optimumul
Africii
climatic”), însă, ulterior, ca urmare a unei noi aridizări a Saharei şi
Refularea
a presiunii europoizilor dinspre Marea Mediterană, negroizii au
khoisanoizilor
început o deplasare în valuri succesive spre Africa Centrală şi
spre sud-vestul
Sudică, ceea ce a produs o creştere a densităţii umane şi o
arid al Africii
defrişare parţială a pădurii ecuatoriale, ca şi împingerea spre

162 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

regiunile aride şi neprimitoare din sud-vestul continentului, a


khoisanoizilor, probabil cea mai veche şi cea mai stabilă rasă a
omului actual.

Din punct de vedere somato-fiziologic, procesul de neoantropizare


O viaţă socială s-a caracterizat printr-o puternică dezvoltare a encefalului (până la
bazată pe o capacitate endocraniană de 1 600 - 2 000 cm3), prin boltirea
marea familie frunţii, dispariţia arcadelor supraorbitare şi a prognatismului, la
patriarhală majoritatea indivizilor, dezvoltarea mentonului, reducerea masei
musculare şi a greutăţii corpului. Se pare că a avut loc şi o
reducere a duratei sarcinii, la numai 9 luni, drept consecinţă a
creşterii dimensiunilor craniului fătului, noii născuţi, mult mai puţin
evoluaţi din punct de vedere biologic, în comparaţie cu cei ai
oamenilor mai vechi, supravieţuind, deci, doar ca urmare a unei
îngrijiri mai atente, consecinţă a creşterii complexităţii vieţii
sociale.

Începuturile Neoantropii şi-au câştigat o gamă alimentară mai largă, deşi pe


agriculturii parcursul paleoliticului au rămas, în principal, vânători. A crescut,
însă, consumul produselor animaliere acvatice (peşte, o mare
cantitate de scoici) şi apare, pentru prima dată, conservarea
cărnii, prin uscare. În unele regiuni (Noua Guinee, Australia), încă
din epoca pietrei cioplite a început îndepărtarea, cu topoare de
piatră sau prin foc, a plantelor mari, pentru a permite dezvoltarea
Creşte plantelor comestibile din flora spontană (sagotierul, taroul,
diversitatea şi bananierul, ignamele) – un adevărat prolog al apariţiei agriculturii.
se accentuează
rafinamentul Uneltele şi armele produse de neoantropi devin încă şi mai
uneltelor evoluate, mai rafinate şi mai diversificate : apar aruncătoarele de
suliţe, harpoanele, cârligele şi plasele pentru prins peşte, acele,
opaiţele de piatră pentru iluminat. A fost demonstrat şi comerţul de
Trecerea spre troc, cu anumite produse (scoici ornamentale, unelte de silex),
aşezări tot mai până la distanţe mari de locul de origine.
stabile
Aşezările continuă să fie, în cea mai mare parte, temporare sau
sezoniere, dar îşi fac apariţia şi aşezări folosite mai mult timp –
tabere de bază; aşezările preferă văile râurilor sau apropierea
acestora, în vederea practicării pescuitului şi a vânatului
animalelor la vaduri.
Excepţionale
realizări Deosebit de rafinate sunt preocupările artistice ale neoantropilor
artistice din partea finală a epocii pietrei cioplite, de la care ne-au rămas, în
primul rând, picturile şi gravurile rupestre din peşterile Europei
Occidentale. Ornamentarea corporală explică descoperirea unui
număr apreciabil de obiecte de podoabă şi intensificarea
exploatării coloranţilor minerali. Se accentuează diferenţierile
culturale regionale şi identitatea grupurilor (începutul etnicităţii), pe
baza unor proprii ritualuri şi tehnici

Proiectul pentru Învăţământul Rural 163


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

Grupuri umane O anumită reducere a mortalităţii a făcut ca marea familie


tot mai patriarhală, în rândul căreia trăiau neoantropii, să devină mai
puternice numeroasă, cu 50 – 75 de membri, şi, deci, mai puternică în lupta
cu adversarii şi cu animalele sălbatice.

Test de autoevaluare
10) Ce argumente avem pentru a susţine faptul că omul actual a
apărut în Africa de Sud ?

11) De ce neoantropii au manifestat o expansiune mult mai rapidă şi


mai largă faţă de speciile şi subspeciile anterioare de hominide ?

12) În ce regiune s-a produs mixtarea mongoloizilor cu australoizii şi


care a fost efectul acestei mixtări ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei


unităţi de învăţare.

8.6. Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare

1. Primate superioare care să poată fi considerate puncte de


plecare ale procesului de hominizare nu au trăit pe continentul
american, în Australia şi Oceania, aceste continente trebuind să fie
excluse ca zone de origine a strămoşilor omului.

2. Cunoaşterea strămoşul comun al hominidelor şi al


pongidelor este foarte importantă, deoarece confirmă continentul
african ca arie de origine a umanităţii (demonstrată şi prin faptul că
pongidele sunt strict africane), ajută la datarea divergenţei între cele
două ramuri (la circa 7 milioane de ani î. p.) şi evidenţiază trăsăturile
comune ale hominidelor şi pongidelor – un gen de viaţă mixt,
arboricol - tericol, tendinţa spre statura verticală, dezvoltarea
encefalului, tendinţa de transformare a membrelor anterioare în mâini

164 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

3. Australopitecii au trăit în mod sigur în Africa de Est, Africa de


Sud, Africa Centrală şi Africa de Nord, de unde au pătruns şi în Sicilia.
Rămâne problematică prezenţa australopitecilor în Insulinda şi
România.

4. Prima specie umană, Homo habilis, a apărut pe continentul


african (Africa de Est şi Africa de Sud), aici existând deja australopitecii,
din care, probabil, derivă.

5. Faţă de australopiteci, Homo habilis marchează un salt


deosebit de important – aceştia au o capacitate endocraniană mult
superioară (440 – 880 cm3), produc în mod sistematic unelte şi arme,
încep să folosească vorbirea articulată, îşi amenajează adăposturi
grupate, au o dentiţie mai apropiată de aceea a omului actual, o arcadă
dentară care începe să se rotunjească etc.

6. Homo erectus a devenit mai adaptabil decât Homo habilis,


deoarece a căpătat o capacitate endocraniană încă şi mai mare (650 –
1350 cm3), a învăţat să stăpânească focul, a început să folosească
îmbrăcămintea, şi-a perfecţionat vorbirea, locuinţele, uneltele şi armele,
a început să vâneze o gamă mai largă de animale şi a început folosirea
peşterilor ca adăpost. În felul acesta, el a putut înainta mult spre nord,
populând China, Europa Sudică, Centrală şi Vestică.

7. Omul de Neanderthal este subspecia cea mai bine


cunoscută de paleoantrop, deoarece el a trăit în Europa, Caucaz,
Orientul Apropiat şi Asia Centrală, unde astăzi sunt state cu o cultură
avansată, unde, în consecinţă, au şi început cercetările de
paleoantropologie şi unde, ca atare, numărul descoperirilor este cel mai
mare.
8. Faţă de Homo erectus, paleoantropii au făcut noi progrese –
s-a produs o nouă creştere a capacităţii endocraniene (1000 – 1650
cm3), s-a produs specializarea în folosirea mâinii drepte, s-a ajuns la o
vorbire articulată cu o gamă completă de sunete, dentiţia a devenit
aproape aceeaşi ca şi a omului actual, a început să fie acordată îngrijire
celor în suferinţă, au apărut cultul celor dispăruţi, concepţiile mistice şi
ritualurile, a apărut simţul estetic ş.a.

9. Paleoantropii (subspecia omului de Ngandong) au fost primii


oameni care au pătruns în Australia, venind din Asia de Sud-Est, după
cum o dovedesc descoperirile, datate la 100 000 – 60 000 de ani
î.p., din vestul şi nordul continentului respectiv, prezenţă anterioară datei
la care neoantropii au ajuns în sud-estul Asiei (circa 50 000 de ani î. p.).

10.Apariţia omului actual în Africa de Sud este prefigurată de


faptul că subspeciile africane de paleoantropi erau cele mai evoluate
dintre toate şi este dovedită de descoperirile arheologice şi
paleoantropologice de la vărsarea râului Klasies şi din peştera Border,
datate la circa 130 000 de ani î. p.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 165


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

11. Expansiunea deosebit de rapidă a neoantropilor, care a dus


la formarea ecumenei actuale, se datoreşte unei noi dezvoltări a
intelectului (creşterea capacităţii endocraniene până la 1600 – 2000
cm3), creşterii puterii marii familii, prin creşterea numărului de membri,
până la 50 – 75, perfecţionării vieţii de familie (capabilă să întreţină nou
născuţi mai puţin rezistenţi decât la oamenii mai vechi), lărgirii gamei de
consum alimentar,
începuturilor agriculturii, apariţiei unor unelte şi arme rafinate,
dezvoltării schimburilor ş.a.

12.Mixtarea, după anul 6000 a. C., a mongoloizilor cu


australoizii s-a produs în sud-estul Asiei, unde mongoloizii i-au găsit pe
australoizi aşezaţi mai de mult timp. Rezultatul constă în formarea
mongoloizilor sudici, deosebit de expansivi şi aceştia, ei populând
pentru prima dată Micronezia şi Polinezia, dar pătrunzând şi în insule
populate mai dinainte, ca Noua Zeelandă şi Madagascarul.

8.7. Lucrarea de verificare nr. 8

INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită cunoaşterea
capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”. Răspunsurile la
întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru comentarii, corectare şi
evaluare.

Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:


- Titulatura acestui curs (Geografie generală);
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe fiecare
pagină);
- Adresa cursantului.

Fiecare răspuns va trebui şa fie clar exprimat şi să nu depăşească o


jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa 5
cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri.
Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii,
şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.

Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs?


Întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt următoarele:

1) Care sunt condiţiile fito-climatice care au favorizat evoluţia primatelor


superioare din Africa şi Eurasia (1 punct)?

2) Ce modificare substanţială s-a produs în regimul alimentar al


australopitecilor faţă de predecesorii acestora (1 punct)?

166 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Procesul de formare a ecumenei şi evoluţia umanizării

3) Din ce materiale sunt produse uneltele şi armele, care ni s-au


păstrat, ale primilor oamenilor ? Este posibil ca aceştia să fi folosit şi
alte materiale (1 punct)?

4) Ce argumente au fost aduse de către paleoantropologi pentru a


demonstra apariţia vorbirii articulate de către primii oameni (1
punct)?

5) Poate fi făcută o legătură între începutul folosirii de către primii


oameni a focului, modificarea condiţiilor climatice, locuirea
cavernicolă şi creşterea consumului de produse de origine animală
(1 punct)?

6) Ce dovezi avem că paleoantropii acordau deja ajutor celorlalţi


membri ai marii familii, aveau credinţe şi ritualuri, îşi venerau
morţii şi aveau preocupări estetice (2 puncte)?

7) Câte valuri succesive de populare a Americii s-au produs încă


dinainte de apariţia europenilor ? Care din acestea sunt
argumentate indiscutabil şi care îndoielnic (2 puncte) ?

În final, vă rugăm să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi să


indicaţi ceea ce credeţi că ar mai trebui să cuprindă acestea, pentru a vă
ajuta să învăţaţi.

8.8. Bibliografie minimală

Hasan Gh., Omul şi universul, Edit. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 1998.
Lariciov V. E., În căutarea strămoşilor lui Adam, Edit. Politică, Bucureşti, 1986.
Leakey R., Originea omului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994.
Roşu L., Treptele antropogenezei, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1987.
Mustaţă Gh., Mustaţă M., Homo sapiens sapiens L.- origine şi evoluţie, „V. Goldiş”
University Press, Arad, 2002.
Necrasov O., Originea şi evoluţia omului, Edit. Academiei R. S. România, Bucureşti,
1971.
Nesturh M. F., Originea omului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
Ungureanu A., Geografie umană generală, Edit. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, 2000.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 167


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

Unitatea de învăţare Nr. 9

EFECTELE UMAN-GEOGRAFICE ALE PARTICULARITĂŢILOR


BIOLOGICE ALE FIINŢEI UMANE

Cuprins Pagina
9.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 9 168
9.2. Rolul somato-fiziologic al condiţiilor climatice şi efectele
acesteia asupra consistenţei ecumenei 168
9.3. Alimentaţia umană şi problemele geografice ale acestora 174
9.4. Importanţa cunoaşterii patologiei umane pentru explicarea
specificului regional şi al consistenţei ecumenei 180
9.5. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 185
9.6. Lucrarea de verificare nr. 9 187
9.7. Bibliografie minimală 188

9.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 9


După studierea acestui capitol veţi fi capabil să înţelegeţi urm[toarele aspecte :

9 că, după cum am văzut în unitatea de învăţare precedentă, deşi


subspecia umană actuală este rezultatul unei evoluţii destul de
îndelungate, pe linia dezvoltării capacităţii sale intelectuale, a
conştientizării şi organizării, totuşi omul nu se poate desprinde cu totul
de celelalte fiinţe vii, el păstrându-şi, ca şi celelalte mamifere, o serie
de constante biologice fundamentale;
9 că aceste constante nu se pot modifica în mod subiectiv;
9 că aceste constante îi obligă pe locuitorii planetei la o serie de
adaptări ingenioase, atunci când îşi schimbă mediul de viaţă;
9 că aceste constante biologice reprezintă unul din factorii fundamentali
ai formării actualei distribuţii a populaţiei umane în cadrul ecumenei.

9. 2. Rolul somato-fiziologic al condiţiilor climatice şi efectele acestora


asupra consistenţei ecumenei
Umanizarea 9. 2. 1. Oamenii sunt adaptaţi, în primul rând, la o anumită
zonelor de presiune atmosferică, mai mult sau mai puţin apropiată de
mare altitudine presiunea normală, de la nivelul mării. Odată cu creşterea
este extrem de altitudinii, presiunea atmosferică se reduce şi, implicit, scade
dificilă, din presiunea oxigenului atmosferic, ceea ce produce dificultăţi în
cauza oxigenarea sângelui, care se manifestă prin reducerea capacităţii
insuficienţei de efort fizic şi intelectual iar la altitudini mai mari – prin apariţia
oxigenului. aşa-numitului “rău de munte”.

168 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

Cele mai înalte Scăderea presiunii atmosferice odată cu creşterea altitudinii duce
aşezări la apariţia unui plafon superior al habitatului permanent, deasupra
permanente căruia omul nu mai poate depune o muncă sistematică decât în
sunt în zona condiţii artificiale. Nivelul altitudinal la care se află acest plafon
intertropicală este mai înalt în zona intertropicală, unde înaintarea omului în
altitudine este favorizată de valorile mai ridicate ale temperaturii,
şi este mai coborât în zonele reci şi temperate, unde şi
temperaturile scăzute intervin ca element limitativ al umanizării. În
consecinţă, cele mai înalte aşezări umane permanente s-au putut
constitui în zona andină a Americii de Sud cu un record de 5 600
m) şi în Podişul înalt al Tibetului. În Munţii Alpi, din zona
temperată, în schimb, cea mai înaltă aşezare umană permanentă
nu trece de altitudinea de 2 478 m iar în zona polară plafonul
superior al habitatului permanent coboară până aproape de
nivelul mării.

Locuitorii care Populaţiile care trăiesc în zonele înalte ale Globului prezintă, însă,
trăiesc de mult şi unele adaptări somato-fiziologice la o presiune atmosferică
în zona înaltă scăzută : creşterea numărului de globule roşii din sânge, care
s-au adaptat asigură o oxigenare corespunzătoare a acestuia, şi creşterea
somatic şi proporţională a capacităţii toracice din volumul total al corpului.
fiziologic
Presiunea atmosferică scăzută joacă rolul unui factor limitativ
important în procesul de umanizare al zonelor înalte, mai ales că
Sunt şi multe se conjugă şi cu alţi factori defavorabili - condiţii naturale improprii
alte cauze ale culturii plantelor, datorită solurilor sărace şi temperaturilor
densităţilor scăzute, versanţi puternic înclinaţi şi instabili, frecvent afectaţi de
umane mici din torenţi de pietre şi avalanşe, suprafeţe întinse acoperite de zăpezi
zona înaltă. permanente şi gheţari, toate creând dificultăţi în trasarea căilor de
comunicaţie şi organizarea aşezărilor, în ultimă instanţă explicând
densităţile umane mici din cele mai multe din lanţurile montane
ale Globului.

9. 2. 2. Temperatura aerului, umiditatea şi vântul


Organismul uman este deosebit de sensibil la oscilaţiile de
Omul – o fiinţă
temperatură, adaptându-se cu mare greutate la temperaturile
foarte sensibilă
scăzute, ca şi la cele ridicate, deoarece intervalul termic în cadrul
la frig şi
căruia omul resimte o senzaţie de confort fizic este cuprins doar
căldură
între + 160 C şi + 230 C.

La temperaturi mai mici de + 160 C omul trebuie să-şi asigure fie o


locuinţă termoizolantă, eventual încălzită artificial, fie protecţia
corpului cu ajutorul unei îmbrăcăminţi termoizolante, care reduce
Cum a luptat pierderile de căldură, fie un aport suplimentar de energie calorică,
omul cu frigul prin creşterea consumului alimentar şi activarea metabolismului.

Izolarea termică, asigurarea unui microclimat artificial de interior


Locuinţe (ca şi protecţia împotriva precipitaţiilor şi a vântului) depind într-o
simple dar măsură apreciabilă de tipul de locuinţă. Unele grupuri umane au
bune imaginat, încă din timpuri îndepărtate, locuinţe aparent primitive,
termoizolatoare chiar mobile şi demontabile, dar care asigură o foarte bună

Proiectul pentru Învăţământul Rural 169


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

protecţie termică, aşa cum sunt iurta mongolilor, confecţionată din


pereţi demontabili, din pâslă, sau igluul din blocuri de zăpadă, al
eskimoşilor. Foarte bune termoizolante sunt şi locuinţele
trogloditice săpate în pereţii de rocă (de exemplu, locuinţele din
Podişul de Loess, din China), ca şi cele din lemn, dominante în
zona pădurii boreale de răşinoase, spre deosebire de locuinţele
din piatră, cărămidă sau lut, mai răspândite în zonele mai calde şi
mai sărace în păduri.

În Extremul Dificultatea adaptării omului la oscilaţiile termice a impus utilizarea


Nord – îmbrăcăminţii, mai întâi în zonele de climatul rece, aceasta
predominarea reţinând un strat cât mai gros de aer, ca protecţie împotriva
îmbrăcăminţii pierderii de energie calorică a corpului - îmbrăcămintea
de blană confecţionată din blănuri de animale, cu firele de blană spre
interior, aşa cum este aceea a multor locuitori din nordul Eurasiei
şi al Americii de Nord.

La locuitorii din zona subpolară nordică, care trăiesc din timpuri


Eskimoşii – un îndepărtate în condiţii de climă rece (de exemplu, la eskimoşi) s-
popor adaptat au conturat, însă, şi adaptări fiziologice la condiţiile de frig : o
fiziologic la frig capacitate sporită de metabolizare a rezervelor de grăsime
acumulate sub piele în perioadele cu un disponibil mare de hrană
animală şi un randament energetic al metabolismului mai bun; de
altfel, şi regimul alimentar al eskimoşilor se caracterizează printr-o
pondere ridicată a alimentelor bogate în lipide.

Dimpotrivă, la temperaturi de peste + 230 C energia calorică


produsă de corpul uman devine excesivă şi se resimte nevoia
Reţineţi !! unei dispersii mai active a căldurii corpului în atmosfera ambiantă
sau chiar a unei reduceri a producţiei de căldură internă.

Reacţia la temperaturi ridicate constă, în primul rând, în activarea


transpiraţiei, care permite creşterea evaporaţiei de pe suprafaţa
pielii, proces care consumă energie calorică, creând o senzaţie de
răcorire, dar care implică un consum suplimentar de apă.
Necesarul sporit şi resursele foarte modeste de apă din regiunile
Acolo unde apa tropicale şi subtropicale aride explică, într-o mare măsură,
este cel mai densitatea umană foarte scăzută sau chiar absenţa totală a
necesară, populaţiei, mai ales că aceste neajunsuri se conjugă şi cu alţi
acolo ea este şi factori limitativi pentru umanizare – lipsa de apă pentru cultura
cea mai rară. plantelor şi creşterea animalelor, slaba pretabilitate a solurilor
pentru culturi, dificultatea amenajării şi întreţinerii unor căi de
comunicaţie etc. Pe de altă parte, locuitorii din zona caldă a
Globului, trăind în condiţii de temperatură ridicată din timpuri
foarte îndepărtate prezintă adaptări somato-fiziologice specifice,
care favorizează transpiraţia – un număr mai mare de glande
sudoripare în piele, o vascularizare mai bogată a acesteia etc.

170 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

Culoarea albă a Şi îmbrăcămintea poate constitui o protecţie împotriva căldurii


îmbrăcăminţii excesive, ca şi a insolaţiei - îmbrăcămintea confecţionată din
şi a caselor ţesături uşoare şi permeabile, de preferinţă din fire de bumbac, de
dau o notă culoare albă, care reflectă o proporţie cât mai mare din radiaţia
caracteristică solară directă şi care permite evaporaţia.
zonei tropicale Culoarea deschisă, de preferinţă albă, a majorităţii locuinţelor din
aride zona tropicală aridă contribuie, de asemenea, la menţinerea unei
temperaturi suportabile în interior.

Umiditatea atmosferei îşi spune cuvântul asupra conductibilităţii


termice a acesteia, o atmosferă mai umedă având o
Reţineţi şi conductibilitate termică mai mare; din această cauză, o atmosferă
notaţi!! rece dar uscată este mai uşor de suportat decât o atmosferă rece
şi umedă, în primul caz conductibilitatea termică mai mică a
aerului limitând pierderea de căldură de pe suprafaţa corpului.

De ce în Africa Dintr-un alt unghi de vedere, umiditatea scăzută a atmosferei


europenii au facilitează evaporaţia de pe suprafaţa pielii şi apără astfel corpul
putut coloniza împotriva efectelor hipertermiei ; drept consecinţă, climatele calde
doar dar uscate sunt mai suportabile decât cele calde şi umede, unde
Maghrebul şi răcorirea periferică a corpului uman este mai dificilă – aşa se
Africa de Sud ? explică adaptarea mai uşoară a europenilor la climatele
subtropicale semiaride (de exemplu, în Maghreb sau în Africa de
Sud).
Vântul duce la Efectele negative ale temperaturii se asociază adesea cu acelea
creşterea ale vântului, care, produce o creştere sensibilă a evaporaţiei la
evaporaţiei. nivelul pielii şi, deci, a cerinţei de apă a organismului.
Deshidratarea puternică a pielii, sub efectul vântului, face ca
pielea locuitorilor din regiuni cu vânturi puternice, permanente şi
uscate, să capete un aspect caracteristic, pergamentos, şi să se
rideze înainte de vreme.

9. 2. 3. Insolaţia
Funcţionarea normală a organismului uman este dependentă şi
de o anumită cantitate, rezonabilă, de lumină solară, însă insolaţia
Populaţiile excesivă poate fi dăunătoare, în special ca urmare a efectului
melanoderme componentei ultraviolete a radiaţiei solare. Organismul uman este
sunt adaptate protejat împotriva insolaţiei excesive prin pigmentaţia pielii,
la o insolaţie asigurată de un pigment de culoare închisă, melanina. Rasele
puternică umane care s-au format în zone cu o insolaţie intensă au pielea
mai pigmentată şi cu cât insolaţia este mai redusă, cu atât pielea
este de culoare mai deschisă, fapt care poate fi observat chiar şi
la pigmeii din pădurea ecuatorială, care au o piele ceva mai puţin
pigmentată decât negrii din zona subecuatorială sau din zona
tropicală aridă, datorită umbrei oferite de pădure şi a nebulozităţii
mai ridicate.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 171


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

Negrii africani Pigmentaţia pielii, fixată genetic, este foarte rezistentă în timp,
transportaţi cu chiar în cazul schimbării radicale a mediului de viaţă, şi, din
forţa în această cauză, populaţiile melanoderme transplantate în zona
America de temperată, unde insolaţia este mai redusă, sunt destul de expuse
Nord au avut rahitismului, deoarece cantitatea de ultraviolete care traversează,
mult de suferit în noile condiţii, ecranul melaninic devine insuficientă pentru a
de pe urma asigura producţia normală de vitamină D în organism, vitamină
rahitismului indispensabilă pentru buna funcţionare a metabolismului calciului,
fosforului şi magneziului.

Greutăţi de Există dificultăţi de adaptare şi la un regim al luminii solare diferit


adaptare la de acela din zona de origine. Astfel, în zonele polare cei originari
lipsa de lumină de la latitudini mai mici suportă cu mare greutate noaptea polară ,
din iarna polară ca şi ziua polară, ambele tot atât de lungi, de câteva luni, un astfel
de ritm al luminii provocând tulburări de ritm fiziologic.

Rolul climei nu 9. 2. 4. În concluzie, fără să constituie nişte bariere de netrecut,


trebuie nici condiţiile climatice creează diferenţe sensibile în direcţionarea
exagerat dar adaptării naturale sau conştiente a grupurilor umane, adaptări
nici necesare supravieţuirii, în urma procesului de extindere a
minimalizat. ecumenei.

Climatele excesive, aşa cum sunt climatul polar, climatul


subpolar, climatul ecuatorial şi climatele aride, precum şi climatul
munţilor înalţi, produc mari dificultăţi adaptării fiziologice a
Cele mai multe
organismului uman şi dezvoltării unei economii capabile să
zone cu un
asigure nişte surse de subzistenţă normale. Toate acestea au
climat excesiv
contribuit la menţinerea nivelului populării la un minimum (de
au rămas slab
exemplu, în Groenlanda) sau chiar la absenţa unei populaţii
populate.
stabile (pe întinse suprafeţe din interiorul Saharei ş. a.).

Climatul temperat şi climatul subtropical, de nuanţă


mediteraneană sau musonică, creează, în general, condiţii
naturale mai favorabile confortului fiziologic al organismului uman,
precum şi condiţii mai bune de dezvoltare a agriculturii, mai ales
Climatele cele dacă ţinem seama de faptul că însăşi subspecia noastră a apărut
mai agreabile în climatul subtropical al Africii de Sud ; în mod obişnuit, regiunile
care beneficiază de astfel de climate suportă o populaţie densă şi
cuprind nuclee ale unor vechi civilizaţii., aşa cum este acela al
Europei mediteraneene.
Există şi zone Există, însă, şi regiuni destul de întinse cu un climat foarte greu
cu un climat suportabil dar care întreţin o populaţie foarte numeroasă şi densă,
greu de aşa cum este zona climatului tropical musonic din Asia de Sud şi
suportat, însă de Sud-Est : avem de a face aici cu o situaţie de primat
bine populate, indiscutabil al unor condiţii foarte favorabile pentru dezvoltarea de
ca urmare a timpuriu a unei agriculturi deosebit de productive, însoţit de
condiţiilor constituirea unui sistem agricol eficient, care pot lăsa pe un plan
excepţionale secundar disconfortul fiziologic.
de practicare a
agriculturii

172 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

Adaptabilitatea Diferenţele de climă, ca urmare a unor adaptări de lungă durată


mai mare a ale organismului uman la aceste condiţii, au contribuit într-un mod
tipurilor rasiale esenţial la conturarea raselor umane, în cea mai recentă fază de
intermediare evoluţie a omului. Totuşi, în pofida anumitor dificultăţi, rasele,
subrasele şi tipurile rasiale actuale au şi o anumită supleţe în
adaptarea la noi condiţii climatice, fapt demonstrat de migraţiile
umane care au avut loc în perioadele modernă şi contemporană.
Această capacitate de adaptare este, însă, mai mare la grupurile
umane mai puţin specializate, cu trăsături intermediare - dintre
europoizi s-a adaptat cel mai bine la viaţa în mediul intertropical
europoizii sudici, care au colonizat masiv America Latină, în
vreme ce europoizii nordici au preferat colonizarea regiunilor cu
un climat asemănător celui din Europa, – în America de Nord,
sudul Australiei, Africa de Sud ş. a.

Adaptabilitatea Adaptarea este mult facilitată de metisarea noilor veniţi cu


mai mare a populaţia locală, tipurile rasiale mixte moştenind trăsături de la
metişilor rasele originare – un bun exemplu este acela al metişilor formaţi
între coloniştii spanioli, pe de o parte, şi amerindieni, pe de alta,
aceştia populând masiv unele ţinuturi din America Latină (Mexicul,
America Centrală, statele andine etc.).

Test de autoevaluare
1) De ce plafonul superior al habitatului permanent este mai înalt în
zona intertropicală, în timp ce dincolo de cercurile polare acesta coboară
aproape de nivelul mării ?

2) Care sunt locuinţele cele mai bune termoizolatoare şi în ce zone


geografice se folosesc ?

3) De ce insolaţia la sol este ceva mai redusă în zona ecuatorială


decât în zonele tropicale aride ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de


învăţare.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 173


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

9.3. Alimentaţia umană şi problemele geografice ale acesteia


Omul modifică Condiţia esenţială a subzistenţei şi dezvoltării omenirii constă în
planeta pentru asigurarea unei baze alimentare corespunzătoare, alimentaţie
a-şi asigura pe care omul şi-a obţinut-o în moduri foarte diferite pe parcursul
alimentaţia. existenţei sale. Necesitatea asigurării alimentaţiei explică cele
mai importante modificări pe care le-a adus omul în mediul său
de viaţă – defrişarea pădurii şi desţelenirea stepelor, pentru
extinderea terenurilor cultivate sau utilizate ca păşune şi
fâneaţă, introducerea unor turme imense de animale domestice
în regiuni în care acestea nu trăiseră iniţial, decimarea faunei
spontane pe cea mai mare parte a suprafeţei uscatului şi pe o
arie întinsă a Oceanului Planetar etc.
Fiecare grup uman are un anumit regim alimentar, noţiune prin
care se înţelege totalitatea alimentelor şi a preparatelor
Reţineţi ! alimentare prin care grupul respectiv îşi asigură existenţa în
decursul unui an. După ce alimentele sunt consumate, ele
suferă în organismul uman o transformare, printr-o serie de
reacţii biochimice, transformare care poartă numele de
metabolism.
Pentru asigurarea bunei desfăşurări a metabolismului şi a unei
funcţionări optime a întregului organism uman, regimul alimentar
al omului trebuie să cuprindă, într-un mod echilibrat, următoarele
trei componente :
Alimentaţia - alimente energetice, care prin metabolizare asigură
umană trebuie producţia de energie calorică şi mecanică : hidraţii de carbon
să conţină, în (glucidele), lipidele şi, parţial, aminoacizii (proteinele);
mod - alimente necesare creşterii şi întreţinerii ţesuturilor :
obligatoriu, trei aminoacizii şi o serie de elemente minerale, cum sunt calciul,
componente. magneziul şi sodiul ;
- alimente cu rol de catalizator al proceselor metabolice :
vitaminele şi unele elemente minerale cu o concentraţie mică
(fierul, iodul ş.a.).
Regimul alimentar trebuie să asigure zilnic o anumită
cantitate, normală, din toate aceste trei categorii de alimente, şi
anume :
Trebuie - alimente energetice capabile să elibereze prin
respectate metabolism, în medie, o cantitate de energie de 2 800 Kcal;
nişte norme - proteine, într-o cantitate de 74 g;
cantitative în - elemente minerale : 800 mg calciu, 800 mg fosfor
regimul ş.a.m.d.;
alimentar. - vitamine : 60 mg vitamină C, 0,8 – 1 mg vitamină A etc.

Insuficienţa sau, în situaţii excepţionale – chiar lipsa anumitor


Carenţele elemente componente ale regimului alimentar, duce la o serie
alimentare au o de tulburări ale dezvoltării organismului uman, cu consecinţe
distribuţie nefaste asupra sănătăţii şi capacităţii de muncă fizică şi
geografică intelectuală. Frecvent aceste carenţe au o anumită repartiţie
specifică. geografică :

174 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

- Insuficienţa proteinelor duce la apariţia bolii kwashiorkor


(manifestată, mai ales, prin edeme ale ţesuturilor), foarte larg
răspândită în statele afro-asiatice;
- Insuficienţa vitaminei B1 provoacă boala beriberi,
frecventă în regiunile cu un regim alimentar care se bazează pe
consumul de orez decorticat, deoarece tiamina este concentrată
în coaja bobului de orez;
- Insuficienţa sau lipsa vitaminei C (acid ascorbic), situaţie
frecventă la navigatorii din trecut sau la primii exploratori ai
Reţineţi !! regiunilor polare, ca urmare a absenţei în alimentaţie a fructelor
şi legumelor proaspete, produce scorbutul;
- Insuficienţa vitaminei D (ca urmare a unui consum redus
de lapte), alături de carenţa în alimentaţie a calciului,
magneziului şi fosforului, duc la boli ale sistemului osos, cu o
mare incidenţă în zona ecuatorială, unde solul şi plantele conţin
cantităţi prea mici de fosfor şi calciu iar zootehnia este foarte
slab dezvoltată;
- Insuficienţa fierului, foarte important pentru asigurarea
transportului oxigenului, de către hemoglobină, provoacă anemii;
în unele regiuni din zona intertropicală (bazinul lui Orinoco)
există obişnuinţa de a consuma argile bogate în compuşi ai
fierului, pentru a preveni anemia;
- Insuficienţa iodului (care, dintre alimente, are
concentraţii semnificative în peşte şi alte organisme marine)
provoacă guşa şi cretinismul (boli răspândite mai ales în
regiunile cu un substrat cristalin, cum sunt unele zone de pe
continentul african – pragul Azande, Camerun, estul Etiopiei
ş.a.);
Şi consumul în exces a anumitor substanţe, în funcţie de
În funcţie de particularităţile cadrului natural, poate fi dăunător – de exemplu,
condiţiile consumul unei ape excesiv mineralizate (şi pierderile mari de
geografice se apă din organism, ca urmare a temperaturilor ridicate)
pot produce şi favorizează apariţia litiazei renale, aşa cum s-a constatat în
consumuri unele regiuni aride ale Globului, mai ales în Egipt şi în Asia de
excesive Sud-Vest. Surplusul de molibden din sol şi apă explică frecvenţa
mare a gutei (de ex., în Armenia).
Regimurile alimentare sunt deosebit de variate, de la un grup
uman la altul, în funcţie de structura agriculturii practicate (în
mare măsură dependentă de condiţiile pedo-climatice), de genul
O multitudine de viaţă, de veniturile materiale, de anumite particularităţi etno-
de factori rasiale, de unele prescripţii rituale (de exemplu, la unele
determină popoare din Africa Subsahariană, femeilor nu le este permis să
specificul consume ouă iar bărbaţilor – fructe) şi de ponderea deţinută de
regimurilor munca fizică şi de munca intelectuală în ansamblul activităţilor
alimentare depuse. Pe de altă parte, unele grupuri umane, aşa cum sunt
negroizii, au capacitatea de a transforma în energie mecanică o
proporţie mai mare din alimentele energetice consumate, în loc
de a le transforma în energie calorică, în vreme ce eskimoşii au
o capacitate mai ridicată de a metaboliza lipidele, în comparaţie
cu celelalte grupuri umane.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 175


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

Un regim Se pot deosebi, în acest sens, următoarele regimuri alimentare :


alimentar - Regimul alimentar aleatoriu al grupurilor umane primitive care
precar dar încă nu cunosc agricultura, trăind din cules, vânat şi pescuit.
variat Este caracteristic pentru unii pigmei din pădurea ecuatorială
congoleză, majoritatea amerindienilor din pădurea ecuatorială
amazoniană, unii australieni din nordul Australiei, papuaşii din
regiunea centrală a Noii Guinee ş. a. Alimentaţia este slab
asigurată, oscilând în funcţie de condiţiile meteorologice, dar
este extrem de variată şi adaptată la anotimp – se consumă cea
mai mare varietate de alimente vegetale (fructe, tuberculi,
rădăcini, frunze, tulpini etc.), animale din fauna spontană, peşte,
ouă ale păsărilor şi reptilelor etc.
Un regim - Regimul alimentar specializat carnivor al grupurilor umane de
alimentar vânători şi pescari este caracteristic pentru amerindienii din
caracteristic nordul Americii de Nord, care trăiesc mai mult pe seama
pentru vânatului de reni caribu, pentru boschimanii din sud-vestul
ţinuturile puţin Africii, pentru eskimoşii din extremitatea nordică a Canadei şi din
favorabile Groenlanda, pentru unii amerindieni de pe litoralul vestic al
pentru cultura Canadei, care trăiesc, în special, din pescuitul somonilor, ş.a.
plantelor Regimul acesta este destul de bine asigurat, din punctul de
vedere al lipidelor şi al proteinelor, ca şi necesarul de vitamine,
acestea provenind din consumul de carne şi de grăsimi de
peşte.
- Regimul alimentar al crescătorilor nomazi şi seminomazi de
Regimul animale. Este caracteristic pentru arabii beduini din Africa de
alimentar al Nord şi Asia de Sud-Vest, pentru tuaregi, şi, parţial – pentru
oamenilor din unele popoare din Asia Centrală (mongoli, kazahi, tibetani). Şi
deşert şi aceştia îşi asigură necesarul de lipide şi proteine din consumul
semideşert de produse animaliere, dar, pe lângă acestea, creşte importanţa
consumului de lapte şi de produse lactate. Nomazii mai obţin,
prin schimb, şi alimente de la sedentarii din oaze – cereale,
fructe (curmale) ş.a.
- Regimul alimentar preponderent vegetarian, bazat pe tuberculii
Regimul şi rădăcinile unor plante cultivate este întâlnit în zona
alimentar al intertropicală umedă a Africii, Americii de Sud şi Oceaniei, unde
cultivatorilor se practică, mai ales, agricultura itinerantă, cu mijloace
din pădurea agrotehnice primitive, şi cu o zootehnie slab dezvoltată. Hidraţii
intertropicală de carbon se obţin de la manioc, igname, batat şi taro, ca şi din
cultura unor arbori fructiferi (bananier, cocotier) şi chiar a unor
cereale (orez). Lipidele sunt asigurate în special de uleiurile
vegetale (de la palmierul de ulei şi cocotier) iar vitaminele – din
fructe ş.a. Proteinele, reduse ca disponibil, provin adesea din
pescuit (frecvent - din apele continentale) şi vânat.
- Regimul alimentar preponderent vegetarian, bazat pe mei şi
Un regim sorg. Este specific pentru zone întinse din Africa subecuatorială
alimentar (în special Sahelul) şi din sudul Asiei (partea centrală a
cerealier, la peninsulei Deccan, ţinuturile mai înalte şi mai izolate ale Chinei
limita de Sud-Est) Pe lângă mei şi sorg, care asigură esenţialul
inferioară a consumului de hidraţi de carbon, dar cu producţii la hectar foarte
subzistenţei mici, se consumă şi alte cereale (grâu, orz) iar în Etiopia o

176 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

cereală specifică – teful. Lipidele se obţin de la plantele


oleaginoase (arahide ş.a.) dar zootehnia este, şi aici, slab
productivă, explicând o carenţă proteinică aproape generală; o
anumită cantitate de proteine provine şi de la leguminoasele-
boabe. În Etiopia a fost iniţiată cultura cafelei.
- Regimul alimentar preponderent vegetarian, bazat pe porumb.
Regimul A reprezentat regimul alimentar caracteristic al celei mai mari
alimentar al părţi din populaţia amerindiană din America Centrală şi din
locuitorilor de vestul Americii de Sud, dar a fost preluat, după colonizarea
odinioară ai europeană, şi de mulţi metişi şi chiar de unii urmaşi ai
celor două coloniştilor europeni. Pe lângă porumb, alimentul de bază,
Americi, cu un hidraţii de carbon sunt obţinuţi şi de la plante cu tuberculi (cartof,
număr extrem batat) sau de la quinoa, plantă caracteristică pentru zona
de mic de andină. Uleiurile vegetale se obţin mai ales din seminţe de
animale bumbac şi din arahide. Alimentaţia proteinică de origine
domestice animalieră era, înaintea colonizării europene, foarte redusă şi
era compensată, în bună măsură, de consumul de leguminoase-
boabe. Alimentaţia vitaminică, pe seama unei game largi de
culturi legumicole (tomate, ardei etc.) şi a consumului de fructe
(banane ş.a). este corespunzătoare. Băutura tradiţională este
cacaoa.
- Regimul alimentar preponderent vegetarian, bazat pe orez.
Regimul Este un regim alimentar practicat de un număr foarte mare de
alimentar al locuitori , în primul rând din Asia Musonică. Pe lângă orez, care
unei zone asigură cea mai mare parte din hidraţii de carbon, se cultivă
calde şi subsidiar şi alte cereale (grâu, porumb, sorg, mei), plante cu
umede, unde tuberculi şi rădăcini etc. Zaharurile provin de la trestia de zahăr,
principala lipidele sunt, preponderent de origine vegetală (de la soia,
plantă de sesam, in, ricin, bumbac, rapiţă) dar rolul componentei
cultură se irigă animaliere în alimentaţie este mai mare decât în regimurile
prin inundare alimentare vegetariene precedente (pe seama creşterii
porcinelor, a păsărilor de apă, a pescuitului şi pisciculturii etc). O
anumită cantitate de proteine provine şi din cultura
leguminoaselor-boabe. Alimentaţia vitaminică este susţinută de
cultura unei game largi de arbori fructiferi (citrice, bananier) şi de
legumicultură (varză ş.a.). Preparatele alimentare sunt foarte
puternic condimentate, de aici fiind originare principalele plante
producătoare de mirodenii. Băutura tradiţională este ceaiul.
- Regimul alimentar preponderent vegetarian bazat pe grâu.
Odinioară mult mai răspândit, a rămas caracteristic astăzi pentru
Un regim Africa de Nord, cea mai mare parte a Orientului Apropiat,
alimentar Pakistan, jumătatea nord-vestică a Indiei, China de Nord-Est şi,
preponderent insular, pentru zonele mai izolate din Peninsula Balcanică, sudul
vegetarian dar Italiei şi al Peninsulei Iberice. Pe lângă grâu, se consumă şi alte
cu o cereale tradiţionale (orz, secară, ovăz, mei, sorg) sau introduse
participare mai recent (orez, porumb), tuberculi (cartof), uleiuri vegetale (din
relativ înaltă a măsline, ulterior şi din arahide, soia etc.), fructe proaspete,
zootehniei legume (ceapă ş.a.), leguminoase-boabe (fasole), zaharuri (din
sfeclă dar şi din trestie de zahăr), miere de albine etc. Zootehnia
se bazează pe creşterea bovinelor şi a ovinelor, atât pentru

Proiectul pentru Învăţământul Rural 177


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

lapte cât şi pentru carne (în statele islamice porcinele fiind ca şi


inexistente). Băutura tradiţională este vinul dar consumul
acestuia a fost limitat de extinderea islamului, care a favorizat
pătrunderea ceaiului şi a cafelei.
Un regim - Regimul alimentar complex al populaţiei din statele dezvoltate.
alimentar Acesta este regimul cel mai evoluat, în care o parte apreciabilă
determinat de din alimente nu este produsă în agricultura proprie ci este
veniturile obţinută, prin schimburi comerciale, de la distanţe mari, în
relativ ridicate funcţie de puterea de cumpărare, ridicată, a populaţiei. Este
ale majorităţii caracteristic pentru cele mai multe din statele Europei, statele
populaţiei anglofone din America de Nord, Australia, Noua Zeelandă,
statele din sudul Americii de Sud (Argentina, Chile, Uruguay),
Israel, pentru populaţia de origine europeană din Africa de Sud,
pentru Japonia şi statele petroliere cu venituri mari. O influenţă
puternică asupra acestui regim alimentar o are propaganda
medicală, care a dus la reducerea consumului de hidraţi de
carbon şi lipide, compensată prin orientarea alimentaţiei spre
alimente vitaminice, produse lactate, peşte, ouă ş.a. Aceasta a
dus la creşterea excedentelor de grâu (din agricultura Statelor
Unite, Canadei, Franţei sau Marii Britanii), ca şi la transformarea
Japoniei într-o exportatoare de orez şi într-o importatoare de
peşte.

Nu peste tot Din păcate, pe ansamblu, situaţia alimentară a populaţiei


situaţia Globului este departe de a fi la fel de bună ca în ţările dezvoltate
alimentară este şi continuă să se caracterizeze prin foarte mari inegalităţi sub
chiar atât de aspectul subnutriţiei (al insuficienţei consumului de hrană care
îmbucurătoare revine unui locuitor) şi al malnutriţiei (al unei structuri deficiente
a alimentaţiei).
Astfel, sub aspectul consumului energetic, doar circa 68 % din
Aproape o populaţia mondială are asigurat cuantumul normal, restul, de
treime din peste 2 mld. de persoane (în primul rând din Asia de Sud şi
populaţia Africa Subsahariană) trăind sub limita unei alimentaţii normale.
globului încă Din totalul deceselor anuale de pe Glob, de circa 54 milioane, 20
mai este milioane sunt o consecinţă directă sau indirectă a subnutriţiei.
subnutrită.
Dintre formele de malnutriţie, cea mai gravă este malnutriţia
Lipsa de proteinică, foarte răspândită, din nou, în Asia de Sud (în
proteine Pakistan consumul proteinic mediu este doar de 47 g/locuitor/zi)
continuă să şi în Africa Centrală (unde nu se consumă mai mult de 40
afecteze mulţi g/loc./zi).
locuitori ai
Lumii a Treia. Cu toate acestea, situaţia alimentară mondială este în curs de
îmbunătăţire, prin măsurile luate de o serie întreagă de state în
curs de dezvoltare, cu sprijinul unor organizaţii mondiale (F. A.
O. ş.a.) – extinderea irigaţiilor, introducerea unor varietăţi mai
productive de plante de cultură şi a unor rase superioare de
animale domestice, extinderea folosirii îngrăşămintelor chimice,
combaterea dăunătorilor etc. Proporţia populaţiei subnutrite din
totalul populaţiei Globului a scăzut de la 66 % în 1930 la 32 %

178 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

Progrese astăzi, deşi populaţia Globului a crescut puternic în perioada


substanţiale postbelică. În perioada 1990 – 2001 producţia alimentară
dar mondială a crescut cu 24,8 % şi, deşi populaţia a crescut în
deocamdată acelaşi timp cu 16,7 %, totuşi cuantumul de produse alimentare
foarte inegale care revine unui locuitor a înregistrat o creştere de 6,9 %.
Sporuri remarcabile ale producţiei alimentare care revine unui
locuitor se înregistrează în ultimii ani în Asia Musonică, regiunea
cea mai populată a lumii (R. P. Chineză, India, Vietnam, Filipine,
Indonezia etc.), urmată de Africa de Nord şi Orientul Apropiat
(Egipt, Libia, Tunisia, Turcia), ca şi de America Latină (Brazilia,
Argentina, Columbia etc.).

Test de autoevaluare
4) Care sunt carenţele alimentare cele mai caracteristice din zona
intertropicală ?

5) De ce populaţiile nomade şi seminomade din Africa de Nord,


Orientul Apropiat şi Asia Centrală au un regim alimentar tradiţional bazat
pe produse animaliere ?

6) De ce în statele dezvoltate se ajunge la un excedent cerealier tot


mai important dar creşte importul de carne, de peşte, de furaje ş.a. ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi de


învăţare.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 179


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

9. 4. Importanţa cunoaşterii patologiei umane pentru explicarea


specificului regional şi a densităţii ecumenei
9. 4. 1. Complexele patogene. Fiinţa umană se caracterizează
Omul este printr-o deosebită sensibilitate la agresiunea unei serii întregi de
centrul unor microorganisme şi paraziţi, care provoacă numeroase boli
numeroase transmisibile. În acelaşi timp, microorganismele patogene şi
complexe paraziţii, precum şi vectorii care transmit agenţii patogeni, au
patogene. anumite cerinţe ecologice, trăiesc într-un mediu specific şi au un
gen de viaţă caracteristic, ceea ce concură la apariţia unei
distribuţii geografice specifice a acestora şi la conturarea
complexelor patogene - asociaţii de fiinţe, cu grade diferite de
organizare, având în centrul ei omul, fiinţe care sunt legate prin
relaţii de parazitism şi a căror activitate se răsfrânge asupra
omului prin îmbolnăviri.

Cele mai Unele complexe patogene sunt foarte simple, reprezentate doar
simple prin organismul uman şi agentul patogen respectiv (virus,
complexe bacterie, protozoar, ciupercă, vierme etc.), ciclul vital al
patogene nici agentului patogen fie petrecându-se integral sau în cea mai
nu au nevoie mare parte în organismul uman, fie transmiterea agentului
de vreun patogen petrecându-se prin contact direct sau prin intermediul
vector. aerului sau al apei.

Alte complexe patogene sunt mai complicate, adăugându-se şi


Viaţa unor un alt mediu organic, în care se dezvoltă, alternativ sau în
agenţi diferite stadii ale vieţii sale, agentul patogen în cauză, mediu
patogeni se care poate fi reprezentat de un alt mamifer, un peşte, o moluscă
leagă de un etc De exemplu, viermele Schistosoma haematobium, care
anumit mediu provoacă o gravă parazitoză intestinală sau vezicală, îşi
organic desfăşoară o parte din ciclul său vital în organismul unor melci
mici, de apă dulce, iar o altă parte - în organismul uman, unde
ajunge prin consumul melcilor respectivi.

Şi mai complicate sunt complexele patogene în care intervine,


cu un rol activ, vectorul (agentul de transmisie) al agenţilor
Multe boli
patogeni. De exemplu, diferitele specii de Plasmodium,
transmisible
protozoarul care provoacă malaria, sunt transmise de la o
sunt vehiculate
persoană la alta de către ţânţarii din genul Anopheles, în
de vectori
organismul cărora îşi şi desfăşoară o parte din ciclul lor biologic.
Vectorii trăiesc şi pe seama altor mamifere, nu numai a omului,
mamiferele respective jucând rolul unor rezervoare de agenţi
patogeni.
Suportul unor În complexele patogene intră şi asociaţiile vegetale şi animale
agenţi care servesc drept suport membrilor principali şi, de aceea,
patogeni sau al dezvoltarea şi chiar extinderea complexelor patogene depind, în
unor vectori mod sistematic, de condiţiile mediului natural, putându-se vorbi,
constă dintr-un în acest sens de o adevărată geografie a complexelor patogene,
mediu natural capabilă să explice anumite particularităţi ale densităţii
caracteristic. populaţiei, cu deosebire în zona intertropicală umedă a Globului.

180 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

Unii De asemenea, complexele patogene includ uneori şi alte specii


hiperparaziţi care hiperparazitează agenţii patogeni sau vectorii, limitând
ţin sub control dezvoltarea exagerată a acestora.
răspândirea
exagerată a Complexele patogene au o anumită dinamică, fie ca urmare a
unor agenţi creşterii numărului de membri, fie prin extinderea sau
patogeni sau restrângerea ariei pe care se manifestă.
vectori
Specificul regional al complexelor patogene este determinat, în
Dezvoltarea primul rând, de cerinţele ecologice ale agenţilor patogeni înşişi.
regională a Astfel, diversele specii de Plasmodium au cerinţe termice
unor complexe diferite, pentru a se putea dezvolta, în diferite faze, în
patogene organismul ţânţarilor Anopheles, unele având un optimum termic
depinde de de dezvoltare mai coborât, la circa 250 C, şi producând o malarie
condiţiile de benignă, specifică zonelor mai îndepărtate de Ecuator iar altele
dezvoltare a având un optimum termic de dezvoltare la circa 30o C - speciile
agenţilor ecuatoriale, care provoacă o malarie mai gravă; la latitudini mari
patogeni malaria nici nu se mai poate produce, chiar dacă trăiesc ţânţari
din genul Anopheles.

În al doilea rând, extinderea spaţială a complexelor patogene


Dezvoltarea
depinde de cerinţele ecologice ale vectorilor (un anumit
regională a
minimum termic, prezenţa apei, necesară dezvoltării în stadiul
altor complexe
de larvă etc.) ca şi de adaptarea ciclului lor vital la oscilaţiile
patogene este
sezoniere ale condiţiilor climatice. De exemplu, o căpuşă
determinată de
(Ixodes persulcatus), care transmite virusul encefalitei siberiene,
condiţiile
trăieşte numai pe seama unor animale cu blană din taiga,
favorabile
afectând în special pe muncitorii forestieri, dar dispare în ariile
pentru viaţa
lipsite de pădure .
vectorilor
Intensificarea vieţii de relaţii în perioadele modernă şi
contemporană a dus la transportul involuntar al unor agenţi
patogeni sau al unor vectori la distanţe mari faţă de regiunile de
origine, lărgindu-se mult aria unor complexe patogene.
Numeroase Transportul unor agenţi patogeni în regiuni noi, unde aceştia nu
boli au existat în trecut şi unde populaţia locală nu era imunizată, a
transmisibile provocat iniţial adevărate catastrofe, ducând la o mortalitate
au fost excepţională în rândul autohtonilor, ca o consecinţă a colonizării
răspândite europene : de exemplu, variola şi sifilisul, transmise pe o scară
involuntar. largă de către europeni locuitorilor din fostele teritorii coloniale.

Complexele patogene îmbracă adesea un anumit aspect


profesional, în funcţie de genul de muncă practicat de anumite
Profesiunea categorii de activi şi de mediul specific de muncă. Acesta a fost
expune uneori cazul, printre altele, al aşa numite ancylostomiaze a minerilor,
la acţiunea provocată de un vierme, Ancylostoma duodenalis, boală
unor agenţi parazitară care, la latitudini temperate se poate produce doar în
patogeni mediul subteran, suficient de cald şi umed pentru ca viermele
favorizaţi de respectiv să se poată reproduce (o adevărată epidemie s-a
mediu declanşat în bazinul carbonifer Ruhr, la începutul secolului al
XX-lea).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 181


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

Standardul de Standardul de viaţă şi obişnuinţele tradiţionale joacă, şi ele, un


viaţă coborât rol în formarea şi răspândirea unor complexe patogene. Astfel,
este favorabil lipsa încălţămintei, şi caracterul primitiv al locuinţelor, lipsite de o
răspândirii podea propriu-zisă, în care trăiesc mari mase umane din ţările
anumitor slab dezvoltate, favorizează pătrunderea directă în organism a
complexe ancylostomelor din sol, situaţie foarte răspândită în întreaga
patogene. Africă.

Tabuurile Dimpotrivă, unele constrângeri de ordin confesional reprezintă,


religioase sunt în fond, nişte măsuri preventive ale igienei tradiţionale; de
în fond nişte exemplu, interdicţia de a folosi în alimentaţie carnea de porc,
măsuri de respectată de majoritatea musulmanilor, îi protejează pe aceştia
igienă de infestarea cu o serie de viermi, de neajunsurile provocate de
tradiţională. consumul excesiv de lipide şi de pericolul de a ingurgita
alimente uşor alterabile, în condiţiile unui climat cald.

Genetic s-au Se poate vorbi şi de unele particularităţi rasiale, cu rol protector,


fixat şi care sunt efectul unei adaptări de lungă durată la viaţa într-un
modalităţi de mediu patogen. De exemplu, după unii autori, la negroizi apare
protecţie care o adaptare specifică la frecvenţa ridicată a malariei – sicklemia,
astăzi au manifestată prin prezenţa unor globule roşii anormale, în formă
trăsături de de seceră, care nu sunt atacate de Plasmodium.
specific rasial.
9. 4. 2. Repartiţia zonală a principalelor complexe patogene
Dintre toate zonele climatice, zona intertropicală umedă
comportă numărul cel mai mare de complexe patogene, cu
maladii infecţioase sau parazitare de o deosebită virulenţă,
datorită condiţiilor optime de dezvoltare a celui mai mare număr
de agenţi patogeni şi de vectori ai acestora. Dintre cele mai
răspândite şi periculoase maladii din zonă, le menţionăm pe
următoarele :
- Schistosomiazele, - se apreciază la 200 mil. de
persoane numărul celor afectaţi, cu o frecvenţă maximă în Asia
Musonică şi, apoi, în Africa şi în America de Sud;
- Formele grave de malarie – anual se înregistrează circa
160 mil. de cazuri noi de malarie şi peste 1,1 mil. de decese, cu
cea mai mare frecvenţă în Africa Subsahariană, în Asia
Musonică, Melanezia şi zona ecuatorială a Americii de Sud;
- Onchocercoza, boală produsă de nişte viermi,
onchocercii, transmişi omului de muşte din genul Simulium, care
Marile greutăţi
au proprietatea de a se reproduce în apele bine oxigenate ale
întâmpinate de
acelor râuri şi fluvii din Africa ecuatorială cu cataracte şi
viaţa umană în
cascade; onchocercii atacă aparatul vizual şi ca urmare a
zona
frecvenţei maxime a acestei parazitoze în sectoarele cu
intertropicală
cataracte şi cascade, aceste zone sunt evitate sau se
umedă
depopulează;
- Lepra, produsă de o bacterie, boală care, deşi şi-a
redus cu mult incidenţa (astăzi mai sunt circa 10 milioane de
bolnavi), are încă frecvenţe semnificative în unele state din
Africa (Burkina Fasso, Côte d’Ivoire, Guineea etc.), pe litoralul
sud-estic al Peninsulei Deccan, în Noua Guinee ş.a.;

182 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

- Boala somnului, produsă de un protozoar, Trypanosoma


Brucei, şi transmisă omului şi animalelor domestice de musca
tsetse, deşi a fost puternic combătută, încă se mai menţine în
Africa ecuatorială şi subecuatorială (Camerun, sudul Nigeriei, R.
D. Congo, Uganda ş.a.);
- Boala lui Chagas, produsă de o altă trypanosomă,
Trypanosoma Cruzi, care atacă muşchiul cardiac, specifică
Americii de Sud;
- Febra galbenă, produsă de un virus transmis omului de
o serie de ţânţari, în special de aceia din genul Aedes,
răspândită în Africa şi în America de Sud, dar lipsind în Asia,
unde nu trăiesc speciile de maimuţă, care reprezintă rezervorul
de virus.

Toate acestea contribuie la menţinerea unei morbidităţi şi a unei


mortalităţi ridicate, ca şi la o slabă dezvoltare a zootehniei,
explicând, alături de considerentele de ordin climatic, slaba
populare a Amazoniei, în America de Sud, precum şi a unor
ţinuturi întinse din Africa Ecuatorială. Unele complexe patogene
au reprezentat însă şi bariere naturale în calea colonizării şi a
Reţineţi ! penetraţiei unor noi grupuri umane, caracteristică în acest sens
fiind oprirea penetraţiei arabe şi a islamului în Africa Centrală,
din momentul în care călăreţii arabi au ajuns în zona bântuită de
boala somnului, aceasta interzicând creşterea cabalinelor.

Zonele tropicală şi subtropicală aride sunt mai puţin afectate de


complexe patogene, datorită umidităţii scăzute, defavorabile
pentru mulţi agenţi patogeni şi vectori. Totuşi, se întâlnesc şi aici
maladii specifice, aşa cum este ciuma, provocată de un
microorganism, transmis omului de la rozătoare, abundente aici,
Climatul arid prin intermediul puricilor, leishmanioze, provocate de protozoare
reduce din genul Leishmania, şi acestea transmise de la rozătoare şi
frecvenţa alte mamifere, febra recurentă, produsă de o spirochetă, cu
complexelor focare endemice în Somalia, Egipt, Afganistan şi Asia Centrală,
patogene tularemia, produsă de o bacterie, transmisă omului de la iepurii
prin intermediul unor insecte sau conjunctivita granuloasă, foarte
răspândită în Africa de Nord şi vestul Asiei.
Şi în această zonă continuă complexul patogen al malariei însă,
cu o frecvenţă mai redusă,– în valea Nilului, oazele din Sahara,
câmpia Mesopotamiei şi sud-vestul Iranului.
Zona unde
Zonele subtropicale de nuanţă mediteraneană sunt cele mai
astăzi sunt
puţin afectate de complexe patogene. Ce-i drept, în trecut a fost
cele mai
destul de răspândită malaria (de altfel, purtând o denumire de
agreabile
origine italiană), cu precădere în unele câmpii tinere, slab
condiţii de
drenate, cu condiţii bune pentru reproducerea ţânţarului
viaţă, din
Anopheles, de exemplu în mlaştinile Pontine, de pe litoralul Mării
punctul de
Tireniene din Italia, dar aceste mlaştinile au fost astăzi drenate
vedere al
şi malaria a fost eradicată.
complexelor
patogene

Proiectul pentru Învăţământul Rural 183


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

Altădată, în În zonele temperate majoritatea statelor au ajuns la un nivel înalt


zona de dezvoltare economică şi de organizare a aparatului sanitar,
temperată, dintre bolilor transmisibile cele mai multe fiind ca şi eradicate. În
tuberculoza trecut, au cunoscut, totuşi, o frecvenţă mare bolile aparatului
făcea respiratoriu, favorizate de frigul şi umezeala din sezonul de iarnă
adevărate dar astăzi, în paralel cu creşterea speranţei medii de viaţă la
ravagii, dar naştere, locul bolilor transmisibile a fost luat de maladiile vârstei
astăzi a ajuns a treia.
o excepţie.

9. 4. 3. După cum am văzut, lupta omului împotriva complexelor


patogene a înregistrat progrese meritorii în perioadele modernă
şi contemporană, ca urmare a descoperirii vaccinurilor, a
numeroase medicamente de sinteză şi a antibioticelor, ca şi prin
Din păcate, folosirea unor pesticide împotriva unor vectori ai agenţilor
progresul nu patogeni, asanarea biotopurilor care reprezintă suportul ecologic
este general - al unor vectori şi ridicarea standardului de viaţă al populaţiei.
unii vectori şi Totuşi o serie de agenţi patogeni şi vectori câştigă o anumită
agenţi rezistenţă la mijloacele de luptă ale omului : asistăm, astfel, la o
patogeni se anumită recrudescenţă a malariei, deoarece femelele de
adaptează la Anopheles devin rezistente la insecticide iar Plasmodium – la
mijloacele de medicamente. Se răspândesc, din nefericire, şi unele boli
combatere ale transmisibile noi, deocamdată incurabile, aşa cum este S. I. D.
omului. A., care a ajuns să producă anual circa 2 300 000 de decese,
mai ales în statele din Africa australă
.

Test de autoevaluare
7) De ce complexele patogene au o repartiţie geografică specifică ?

8) De ce unele complexe patogene sunt mai răspândite în statele în


curs de dezvoltare ?

9) De ce în zona intertropicală umedă se întâlnesc arii întinse foarte


slab umanizate sau chiar nepopulate, în pofida existenţei unei vegetaţii
luxuriante ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găi la sfârşitul acestei unităţi de


învăţare.

184 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

9.5. Răspunsurile şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare

1.În regiunile montane din zona intertropicală (de exemplu, în


partea centrală a Munţilor Anzi) valorile ridicate ale temperaturii reduc
parţial disconfortul provocat de presiunea scăzută a oxigenului
atmosferic şi favorizează înaintarea umanizării permanente până la
altitudinea de 5 600 m. În schimb, la latitudini mari temperaturile, şi
aşa scăzute, sunt şi mai mult reduse ca urmare a altitudinii şi
agravează disconfortul produs de insuficienţa oxigenului, coborând
plafonul superior al habitatului permanent până la nivelul mării.

2. Locuinţele care asigură cea mai bună termoizolaţie sunt acelea


construite din materiale care conţin o proporţie cât mai mare de aer.
Acestea au o distribuţie geografică dependentă de materialul
disponibil, de condiţiile climatice, de zona de vegetaţie, de ocupaţiile
tradiţionale ale grupului uman în cauză etc. Astfel, în zona pădurilor
boreale de răşinoase predomină locuinţele din lemn de conifere,
datorită abundenţei resurselor forestiere, porozităţii ridicate a acestui
lemn (atunci când este bine uscat) şi temperaturilor scăzute din timpul
iernii. Crescătorii de animale din Mongolia îşi construiesc iurtele din
panouri de pâslă demontabile, deoarece lemnul lipseşte, animalele
produc suficientă lână iar panourile de pâslă sunt uşoare şi lesne de
transportat. Eskimoşii îşi fac iarna igluuri din blocuri de zăpadă uşor
întărită, deoarece sunt nu numai excelente termoizolatoare dar se şi
construiesc foarte repede. În fine, locuinţele trogloditice (de exemplu,
cele din Podişul de Löss) asigură şi ele o foarte bună izolare termică,
mai ales dacă substratul este uscat şi relativ poros.

3. În zona ecuatorială insolaţia la sol este mai redusă decât în


zona tropicală aridă, pe de o parte datorită nebulozităţii ridicate
(rezultat al unei evapotranspiraţii foarte puternice) iar pe de alta – ca
urmare a umbrei create de pădurea ecuatorială. Aşa se explică de ce
pigmeii, formaţi ca subrasă la adăpostul pădurii ecuatoriale, au o
pigmentaţie mai redusă decât negrii africani propriu-zişi, formaţi, ca
subrasă, într-o zonă de climat tropical, lipsită de pădure.

4. În alimentaţia din zona intertropicală sunt foarte răspândite


carenţa energetică şi carenţa proteinică, ca urmare a randamentelor
foarte scăzute din cultura plantelor şi din zootehnie, rezultat, în primul
rând, al menţinerii unei agriculturi primitive şi a unei agrotehnici
inadecvate, dar şi al degradării avansate a mediului, al unei distribuţii
inechitabile a proprietăţii funciare, al creşterii explozive a populaţiei, al
insuficienţei investiţiilor din agricultură, al frecvenţei anilor secetoşi ş.a.
Se adaugă carenţa în vitamină B1 (specifică Asiei Musonice, ca
urmare a consumului masiv de orez decorticat), carenţa în vitamina D
(datorită insuficienţei laptelui), carenţa în calciu, magneziu, fosfor şi
fier (ca urmare a solurilor, în care o serie de compuşi minerali solubili
sunt uşor transportaţi în profunzime) şi carenţa în iod (datorită largii
dezvoltări a substratului format din roci cristaline).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 185


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

5. În zonele de stepă aridă şi semideşert, unde trăiesc nomazii şi


seminomazii, cultura plantelor nu se poate dezvolta decât pe suprafeţe
foarte limitate, pe care se pot practica irigaţiile. Singura formă de
agricultură, este, în consecinţă, creşterea pastorală a animalelor (în
special a ovinelor şi caprinelor, puţin pretenţioase), în căutarea
permanentă a pajiştilor temporare formate după scurtele ploi de vară
(la sud de tropicul nordic) sau de iarnă (la nord de acesta).

6. În aceste state, propaganda medicală a făcut să scadă


considerabil proporţia hidraţilor de carbon în alimentaţie, în timp ce
progresele geneticii şi agrotehnicii au dus la producţii de cereale din
ce în ce mai mari, degajându-se mari excedente de grâu ş.a., chiar din
state care altădată importau (Marea Britanie ş.a.). În schimb, se
consumă din ce în ce mai multă carne şi tot mai mult peşte şi produse
lactate, aceasta impunând dezvoltarea zootehniei intensive (în mare
parte, pe seama furajelor de import), ca şi importul de produse
animaliere (din Australia, Noua Zeelandă, Argentina etc.).

7. Complexele patogene au o repartiţie geografică specifică,


deoarece atât agenţii patogeni cât şi vectorii au anumite pretenţii de
temperatură şi umiditate, care sunt întâlnite în anumite zone climatice.

8. Unele complexe patogene sunt mai frecvent întâlnite în statele


Lumii a Treia, datorită standardului de viaţă mai modest, care implică
neaerisirea locuinţelor, absenţa podelei, promiscuitatea şi o slabă
rezistenţă la îmbolnăviri a unor persoane subnutrite.

9. În zona intertropicală umedă se conjugă frecvent un mediu


excepţional de favorabil pentru dezvoltarea agenţilor patogeni şi a
vectorilor acestora (o climă caldă şi umedă, ape stagnante, o
vegetaţie-suport abundentă, cataracte şi cascade care oxigenează
apa râurilor şi fluviilor) cu soluri sărace în material organic şi mineral,
care nu suportă culturi agricole intensive decât pentru un scurt timp,
cu condiţii defavorabile pentru dezvoltarea zootehniei (prezenţa bolii
somnului ş.a.) şi cu disconfortul fiziologic, toate ducând la o mortalitate
ridicată şi la densităţi scăzute ale populaţiei.

186 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

9.6. Lucrare de verificare nr. 9


INSTRUCŢIUNI
Lucrarea de verificare solicitată implică activităţi care necesită
cunoaşterea capitolului “Problematica obiectului de studiu al geografiei”.
Răspunsurile la întrebări vor fi transmise prin poştă tutorelui pentru
comentarii, corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
- Titulatura acestui curs (Geografie generală);
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (acestea se vor menţiona pe
fiecare pagină);
- Adresa cursantului.
Fiecare răspuns va trebui să fie clar exprimat şi să nu depăşească o
jumătate de pagină. Pentru uşurinţa corectării lăsaţi o margine de circa
5 cm, precum şi o distanţă similară între răspunsuri.
Menţionaţi, totodată, specializarea universitară absolvită, anul absolvirii,
şcoala unde activaţi şi poziţia în cadrul corpului profesoral.
Care erau aşteptările Dvs. De la acest curs?
Problemele şi întrebările la care trebuie să răspundeţi sunt urătoarele :
1) Arătaţi ce adaptări somato-fiziologice la presiunea scăzută a
oxigenului apar la oamenii care trăiesc de multe generaţii în zonele
de mare altitudine (1 punct).
2) Arătaţi ce adaptări somato-fiziologice la condiţiile de climă extrem
de rece şi, dimpotrivă, extrem de caldă, apar la oamenii care trăiesc de
multe generaţii în astfel de condiţii climatice (2 puncte).
3) Ce carenţă alimentară apărea frecvent la navigatorii de altădată şi la
exploratorii ţinuturilor polare ? Ce boală este provocată de această
carenţă (1 punct) ?
4) De ce regimul alimentar primitiv, deşi precar, este atât de variat (1
punct)?

5) De ce amerindienii din nordul Americii de Nord şi de pe litoralul


vestic al Canadei, precum şi eskimoşii, au un regim alimentar
preponderent carnivor (1 punct) ?

6) Arătaţi cum a contribuit intensificarea vieţii de relaţii din perioadele


modernă şi din contemporană la răspândirea anumitor complexe
patogene (2 puncte).

7) La ce populaţii constrângerile confesionale au o importanţă mai mare


în menţinerea anumitor reguli de igienă alimentară (1 punct)?

În final, vă rugăm să comentaţi conţinutul testelor de autoevaluare şi


să subliniaţi ce credeţi că ar trebui să cuprindă acestea pentru a
creşte eficienţa cursului şi a ameliora fixarea cunoştinţelor acumulate.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 187


Efectele uman - geografice ale particularităţilor biologice ale fiinţei umane

9.7. Bibliografie minimală


Băltăreţu A., Fructele pământului, Ed. Albatros, Bucureşti, 1987.
Bâlteanu Gh., Plantele de cultură – hrană şi materie primă, Ed. Albatros, Bucureşti,
1979.
Erdeli G., Cândea M, Braghină C, Costache S., Zamfir D., Dicţionar de geografie
umană, Editura Corint, Bucureşti, 1999.
Ionac N., Mic tratat de geografie medicală, Editura Universităţii Bucureşti, 2000.
Raboca N., Agricultura mondială – aspecte geografice, Casa de editură Sarmis, Cluj,
1994.
Sauşkin I. G., Introducere în geografia economică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
Teodoreanu E., Geografie medicală, Editura Academiei, Bucureşti, 2004.
Ungureanu A., Geografie umană generală, Edit. Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi , 2000.

188 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale omenirii

Unitatea de învăţare Nr. 10

EFECTELE UMAN-GEOGRAFICE ALE ORGANIZĂRII SOCIAL-


ECONOMICE ÎN DIFERITELE ETAPE DE EVOLUŢIE ALE OMENIRII

Cuprins Pagina
10.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10 176
10.2. Societatea primitivă şi consecinţele geografice
ale autarhiei 177
10.3. Societatea semiautarhică diferenţiată 179
10.4. Societatea liberală de piaţă 181
10.5. Experienţa unei economii centralizat planificate şi
efectele geografice ale acesteia 185
10.6. Comentarii şi răspunsuri la testele de autoevaluare 188
10.7. Lucrarea de verificare nr. 10 189
10.8. Bibliografie minimală 190

10.1. Obiectivele unităţii de învăţare nr. 10

După studierea acestei unităţi de învăţare veţi fi capabili să înţelegeţi


mai bine :

9 că omul este o fiinţă socială, evoluată, care nu ascultă în


mod automat de legile biologice ci caută să-şi asigure
existenţa şi să progreseze pe baza unei organizări social-
economice;
9 că existenţa umană, spre deosebire de aceea a multor
alte fiinţe, nu poate fi concepută decât în cadrul unui grup
social, mai mare sau mai mic, în care se statorniceşte o
anumită diviziune a muncii, în funcţie de capacitatea
intelectuală şi fizică individuală, de gradul de evoluţie a
societăţii ş.a.
9 că, din acest punct de vedere, în istoria omenirii, putem
vorbi despre o succesiune a patru tipuri de organizare
social-economică – aceea caracteristică pentru
societatea primitivă autarhică, aceea a societăţii
semiautarhice diferenţiate, aceea a societăţii liberale de
piaţă şi aceea a experimentului unei societăţi centralizat
planificate;
9 că toate aceste tipuri de organizare au consecinţe directe
pe plan geografic, contribuind, alături de cadru natural şi
de nivelul de dezvoltare a tehnicii, la constituirea anumitor
tipuri de peisaj umanizat.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 189


Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale omenirii

10. 2. Societatea primitivă şi consecinţele geografice ale autarhiei

În societatea primitivă, atât timp cât nivelul tehnicii era foarte puţin
O economie avansat, produsele strict necesare vieţii omului erau obţinute,
bazată iniţial aproape exclusiv, prin prelevarea lor directă din natură (prin
pe prelevarea culegerea fructelor, tuberculilor, tulpinilor şi ale altor organe ale
a produselor plantelor din flora spontană, prin vânatul animalelor sălbatice,
naturii pescuit ş.a.). Ulterior, s-au adăugat cultura primitivă a plantelor
(frecvent sub forma agriculturii itinerante, pe seama defrişării prin
ardere a pădurii sau a vegetaţiei erbacee, care asigură fertilizarea
terenului un anumit număr de ani) şi creşterea extensivă a
animalelor domestice, pe seama păşunilor naturale.

Grupurile umane trăiau (şi, cu totul izolat, mai trăiesc şi astăzi) într-o
Importante anumită dependenţă de oscilaţiile imprevizibile ale condiţiilor
oscilaţii naturale din mediul lor de viaţă - această trăsătură s-a păstrat şi mai
sezoniere ale târziu, creând ritmuri sezoniere tipice ale utilizării forţei de muncă, cu
activităţii perioade de vârf de activitate, când este necesar un mare număr de
umane braţe de muncă (de exemplu, în climatul subecuatorial, din Africa
saheliană – în faza finală a sezonului uscat şi la începutul sezonului
ploilor) dar şi perioade în care forţa de muncă are foarte puţin de
lucru.

Cu timpul, omul a început, treptat, să contribuie la o


Începutul modificare tot mai profundă a ecosistemelor naturale, după ce, în
modificării Neolitic, a debutat procesul de extindere a plantelor de cultură, în
ecosistemelo detrimentul vegetaţiei spontane. Acum este declanşat marele proces
r naturale de defrişare a pădurii şi de desţelenire a stepelor şi a savanelor. De
asemenea, odată cu apariţia animalelor domestice, omul a
multiplicat în mod conştient numărul de exemplare din anumite
specii, în detrimentul animalelor din fauna spontană.

Activitatea economică din societatea primitivă avea loc în


cadrul marii familii patriarhale, care poseda, în comun, pământul,
animalele şi aproape toate celelalte bunuri. Diviziunea muncii era
bazată mai ales pe sex şi pe vârstă, fapt moştenit , în parte, până
astăzi : bărbaţii se ocupau cu defrişarea, pregătirea terenului pentru
Muncă şi cultură, creşterea animalelor, vânatul, pescuitul şi apărarea iar
proprietate femeile – cu semănatul, întreţinerea culturilor ş.a.
comunitară Economia, preponderent agrară, a societăţii primitive, era o
economie aproape exclusiv autarhică, absenţa sau caracterul
sporadic al schimburilor de produse dintre grupurile umane obligând
fiecare colectivitate să-şi asigure hrana şi unele rezerve din
producţia proprie. De altfel, slaba productivitate a muncii nu
permitea decât degajarea unor eventuale şi neînsemnate surplusuri
schimbabile. Aceasta îi obliga pe cultivatori să practice, în mod
sistematic, policultura, pentru a produce o gamă pe cât posibil mai
completă de alimente, cultivând plante cu tuberculi şi rădăcini
comestibile, cereale, plante oleaginoase, leguminoase pentru

190 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale omenirii

boabe, legume, arbori fructiferi ş.a.m.d. Dominaţia policulturii se


reflecta (şi se reflectă şi astăzi în mica gospodărie africană sau chiar
în unele zone din Asia de Sud-Est) în dimensiunile mici ale
Practicarea parcelelor de cultură, caracterul neregulat al acestora, proporţia
policulturii – mare a culturilor mixte şi în modificarea frecventă a destinaţiei
consecinţa terenurilor. Şi numărul speciilor de animale domestice cunoscute şi
directă a crescute era foarte mare (bovine, ovine, caprine, porcine, păsări
autarhiei etc,), unele dintre acestea ieşind ulterior din cercul de interes
economic al omului. Policultura explică, pe lângă agrotehnica
elementară, menţinerea unei productivităţi mici a muncii.

Unele elemente ale organizării patriarhale, comunitare, s-au


Reminiscenţe păstrat în cadrul societăţilor ulterior apărute; de exemplu, în Europa,
ale societăţii mai ales la germani, la slavi şi la români a funcţionat până aproape
primitive de epoca modernă proprietatea comunitară a ţărănimii libere, din
care s-au păstrat până astăzi păşunea (islazul) comunal ş.a.

Societatea primitivă reprezintă astăzi un relict istoric, grupuri umane


O societate care să se mai menţină la nivelul acestei organizări rămânând doar
relictă, sub forma unor izolate, în zonele izolate ale ecumenei, cu condiţii
ameninţată grele de viaţă : pigmeii din pădurea ecuatorială a bazinului fluviului
cu dispariţia. Congo, unii amerindieni din pădurea ecuatorială amazoniană,
papuaşii din zona centrală, înaltă, a Noii Guinee ş.a.; totuşi şi
aceştia preiau treptat elemente social-economice ale societăţii
liberale de piaţă.

Test de autoevaluare
1) De ce autarhia determină o structură policulturală a economiei
primitive ?

2) Ce reminiscenţe ale societăţii primitive mai există şi astăzi în


societatea europeană ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei unităţi


de învăţare.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 191


Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale omenirii

10. 3. Societatea semiautarhică diferenţiată


Apariţia Societatea diferenţiată este rezultatul unei stratificări sociale,
primelor apărute pe baza creşterii producţiei de bunuri determinată de
excedente perfecţionările tehnologice. Această creştere a început să
depăşească necesarul de autoconsum local, permiţând apariţia
unor acumulări, o uşoară creştere a disponibilului de schimb şi
constituirea unei pături de proprietari şi negustori. Diferenţierea
socială s-a accentuat prin apariţia statului, întovărăşit de
aparatul său fiscal, militar, administrativ şi ecleziastic,

Deşi domină Societatea diferenţiată semiautarhică se caracterizează prin


marea dominaţia exercitată de marea proprietate funciară privată ca şi
proprietate, prin rolul deosebit jucat pe plan social şi economic de aparatul
totuşi regiunile militar. Totuşi, marea proprietate funciară nu a fost niciodată
cu o proporţie absolută, pe lângă aceasta existând o proporţie variabilă de mici
ridicată a micii proprietari liberi – ţărani sau meşteşugari, atât în mediul rural cât
proprietăţi sunt şi în cel urban; în unele regiuni (de ex., în vestul Germaniei sau
cele mai active. în Elveţia) mica proprietate funciară a fost aceea care a
predominat, ceea ce a creat un anumit spirit de iniţiativă şi de
responsabilitate al locuitorilor, stimulând evoluţia spre o
societate de un tip mai avansat.

Pe de altă parte, sclavajul, apărut în antichitate, a persistat până


Persistenţa în secolul al XIX-lea, pe alocuri, mai ales pe plantaţiile
sclavajului organizate în coloniile europene, şi a reprezentat cauza unui
masiv transfer forţat de populaţie africană, cu reflexe directe
asupra actualei structuri rasiale mixte a multor foste state
coloniale (S.U.A., Brazilia, insulele din arcul Antilelor ş.a.m.d.)

Societatea diferenţiată a devenit o societate


Un comerţ semiautarhică, în care doar o anumită parte din bunurile
internaţional produse erau destinate pieţei iar autoconsumul era încă
limitat la dominant. Numeroase cauze explică de ce nu se generalizaseră
mărfurile de schimburile de bunuri – surplusurile modeste şi fărâmiţarea
lux politică, însoţită de numeroase bariere vamale şi pierderile
determinate de primitivismul mijloacelor de transport, ca şi de şi
de insecuritatea politico-militară, toate ridicând mult nivelul
preţurilor de desfacere. Ca urmare, circulaţia internaţională era
limitată la mărfuri cu valoare ridicată şi cu volum relativ mic –
mirodeniile (din Asia de Sud-Est), mătasea (din China), blănurile
(din Rusia), vinurile (din ţinuturile mediteraneene), chihlimbarul
(din zona Mării Baltice), metalele rare şi pietrele preţioase.

Datorită acestui comerţ limitat, în agricultură, sector în


Persistenţa care continua să lucreze marea majoritate a populaţiei active,
policulturii policultura, destinată acoperirii celei mai mari părţi din consumul
local, a rămas dominantă, deşi se conturaseră şi unele tendinţe
de specializare, mai ales pe plantaţii.

192 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale omenirii

O lume rurală În Lumea a Treia reminiscenţele marii proprietăţi de tip feudal


caracterizată sunt încă destul de puternice, determinând, în primul rând, o
prin mari distribuţie foarte inegală a proprietăţii funciare, cu o bună parte
inegalităţi din ţărănime obligată să-şi asigure subzistenţa precară prin
munca, permanentă sau temporară, pe marea proprietate (de
exemplu, în India există 47 de milioane de familii ţărăneşti
complet lipsite de pământ)

Acest sistem social-economic este foarte puţin stimulativ


Un sistem şi nu permite pătrunderea progresului agrotehnic, deoarece
nestimulativ producătorul, de cele mai multe ori, nu este proprietar al
produsului muncii sale şi nu vede nici un avantaj într-o
eventuală creştere a producţiei. Ţărănimea, în mod obişnuit,
este complet lipsită de rezerve financiare, ba, dimpotrivă, de
cele mai multe ori este îndatorată iar datoriile neputând fi
achitate, creditorii acaparează şi multe din micile proprietăţi,
accentuându-se şi mai mult inechitatea funciară. Doar marea
proprietate este capabilă să se doteze mai bine, accentuându-
se şi pe această cale diferenţelor de standard de viaţă dintre
marii proprietar şi micii producători.

Toate acestea explică, în primul rând, nivelul încă foarte înapoiat


O agricultură al agrotehnicii în cele mai multe din agriculturile din Lumea a
înapoiată Treia, cu un consum foarte redus de îngrăşăminte chimice, cu
un grad foarte scăzut de mecanizare şi cu producţii foarte
modeste la hectar.

Principala problemă socială, în astfel de situaţii, este fără


Reforme îndoială, aceea a efectuării unor reforme agrare, care să ducă la
agrare o distribuţie mai judicioasă a fondului funciar, însă astfel de
imperios reforme agrare trebuie să fie judicios concepute şi bine
necesare, dar pregătite, asigurând simultan şi accesul noilor împroprietăriţi la o
cu asigurarea agrotehnică modernă. Cu toate greutăţile inerente, totuşi, în
unei anumite unele state, mai ales în America Latină, unde s-au făcut reforme
dotări tehnice agrare, cel puţin parţiale, acestea au avut rezultate pozitive în
ridicarea productivităţii agriculturii şi al standardului de viaţă al
marilor mase rurale.

Proiectul pentru Învăţământul Rural 193


Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale omenirii

Test de autoevaluare
3) Ce piedici explică dezvoltarea foarte slabă a comerţului
internaţional în Evul Mediu ?

4) Care este principala moştenire din zilele noastre a societăţii


semiautarhice diferenţiate ?

Răspunsuri la aceste întrebări veţi găsi la sfârşitul acestei


unităţi de învăţare.

10. 4. Societatea liberală de piaţă


O anumită acumulare a capitalului a început încă din Antichitate
O societate şi Evul Mediu, prin comerţ, speculaţiile financiare, cu imobile,
care pleacă de terenuri, schimb valutar etc., astfel apărând primele centre ale
la acumulări capitalului preindustrial, aşa cum au fost cele din Italia
mai vechi medievală (Veneţia, Genova, Siena ş. a.), din Ţărilor de Jos
(Brugge, Gent, Antwerpen, Amsterdam) sau Germania
(Augsburg).

Dezvoltarea economiei de piaţă a fost favorizată de Marile


Descoperiri Geografice, care au deschis calea colonizării, de
către europeni, a Americilor, Africii şi Australiei, precum şi a unei
Creşterea mari părţi din Asia, creându-se astfel premisele formării unei
acumulărilor pieţe mondiale unice şi ale acumulării capitalului prin relaţii
prin exploatare economice inechitabile între metropolele şi colonii, prin
colonială deschiderea unor noi zăcăminte de substanţe minerale utile,
înfiinţarea de plantaţii, comerţul cu sclavi ş.a.m.d., capital care,
în multe cazuri, a fost investit eficient - în primul rând, în Marea
Britanie şi Olanda.

Instaurarea economiei de piaţă ca sistem social-economic


dominant a avut loc din sec.al XVIII-lea, în Europa Central-Nord-
Vestică (începând cu Marea Britanie), ca rezultat al expansiunii
Rolul hotărâtor progresului tehnic din anii Revoluţiei industriale, maşinismul
al revoluţiei pătrunzând, într-o primă fază, în domeniul industriei textile şi
industriale apoi în industria grea (exploatări carbonifere, siderurgie,
industrie mecanică şi chimică), precum şi în modernizarea
transporturilor.

194 Proiectul pentru Învăţământul Rural


Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale omenirii

Autoconsumul tinde să dispară iar producţia-marfă tinde să se


impună într-un mod exclusiv. Se constituie treptat piaţa
Unificarea mondială unică, circulaţia universală a mărfurilor, a capitalului şi,
pieţei mondiale într-o anumită măsură, a forţei de muncă şi a informaţiei, prin
– caracteristică reducerea rolului şi, apoi, prin desfiinţarea treptată a barierelor
de bază a vamale, prin creşterea permeabilităţii frontierelor ş.a. Se
societăţii dezvoltă şi forme regionale de unificare a pieţei, ca Uniunea
liberale de Europeană sau N.A.F.T.A. (statele nord-americane) dar aceasta
piaţă nu înseamnă, însă, că nu se mai manifestă anumite aspecte ale
protecţionismului, mai ales în Japonia.

Existenţa pieţei mondiale unice implică o confruntare directă


între toţi producătorii de bunuri şi prestatorii de servicii, creând
Reţineţi !! un câmp larg de desfăşurare pentru întreprinzătorii cei mai
eficienţi dar şi condiţii grele pentru producătorii puţin eficienţi, cu
o tehnologie înapoiată.

Aceasta explică, alături de diferenţele de potenţial natural şi de


Subdezvoltarea structură socială, adâncirea diferenţierilor în nivelul de
– rezultat al dezvoltare al statelor Globului, în perioadele modernă şi
formării pieţei contemporană, statele industriale dezvoltându-se mai repede
mondiale decât majoritatea celor din Lumea a Treia iar în acestea din
unice, agravat urmă înregistrându-se un ritm mai redus al creşterii economice,
însă de grevat şi de o creştere explozivă a populaţiei. Atunci când e
situaţiile locale adaugă şi instabilitatea politică, se poate ajunge la adevărate
stări de catastrofă economic-socială, ca în multe state din Africa
Subsahariană (R. D. Congo, Sierra Leone, Ruanda, Burundi,
Kenya etc.) dar şi în teritoriile palestiniene, în Haiti, Noua
Caledonie ş.a.

Sunt şi state Lumea a Treia este, însă, extrem de diferenţiată, alături de


care reuşesc acestea distingându-se şi câteva state şi teritorii aflate în plin
să se progres, cu creşteri ale produsului naţional brut pe locuitor de
desprindă din peste 4 % anual, adeseori pe seama unei salarizări foarte
subdezvoltare. modeste, cum sunt India, Chile, Uniunea Myanmar ş. a.

Subdezvoltarea Lumii a Treia duce la o valorificare cu totul


Gravele efecte incompletă a resurselor de forţă de muncă, şomajul, total sau
ale şomajului parţial, fiind mult mai răspândit decât în statele dezvoltate, lipsa
de masă din de locuri de muncă împingând o bună parte din populaţie la o
Lumea a Treia subzistenţă bazată pe expediente şi surse de venituri ilegale.

O îndatorare Majoritatea statelor Lumii a Treia au recurs şi la împrumuturi


care grevează masive de pe piaţa internaţională a capitalului, cu dobânzi
serios ridicate, ajungând într-o stare gravă de îndatorare (în 2001
posibilităţile de datoria externă totală a Lumii a Treia a ajuns la 2 332 mld. $, din
dezvoltare care cea mai mare parte revine statelor Americii Latine).

Proiectul pentru Învăţământul Rural 195


Efectele uman-geografice ale organizării social-economice în diferitele etape de evoluţie ale omenirii

O lume Sistemul economic liberal fiind reglat, în primul rând, de jocul


condusă din liber al valorilor pe piaţă, acest fapt evidenţiază existenţa
câteva centre principalelor centre de comandă ale economiei mondiale
contemporane, care corespund cu sediile marilor burse de valori
: New York, Tokyo şi Osaka, Londra, Frankfurt am Main, Paris,
Zürich, Milano ş. a.

Economia liberală de piaţă se bazează şi pe o îmbinare


Cointeresarea complexă a responsabilităţii individuale cu responsabilitatea
salariaţilor colectivă, pe măsura creşterii standardului de viaţă din statele
dezvoltate, o proporţie tot mai mare din populaţie devenind
coresponsabilă la managementul întreprinderilor, prin sistemul
societăţilor anonime, pe acţiuni – de exemplu, în S.U.A. 40 %
din familii au ajuns să fie deţinătoare de acţiuni ale societăţilor
cotate la bursă.

Deşi proprietatea privată a indivizilor sau coacţionarilor, asupra


Coexistenţa terenurilor, utilajelor, clădirilor, capitalului etc., este dominantă,
cu o proporţie totuşi exist o proporţie mai mare sau mai mică a participării
variabilă de proprietăţii publice, mai ales în sectoarele de importanţă
proprietate strategică (căile ferate, energia electrică ş.a.) şi în statele care
publică au avut perioade mai îndelungate de guvernare socialistă
(Franţa, Marea Britanie, Germania, Suedia, Austria ş.a.) sau
care au moştenit nişte structuri etatizate din timpul unei perioade
totalitare din trecut (Italia), în timp ce în Statele Unite şi în
Japonia ponderea sectorului public este foarte redusă.

Legea concurenţei îi obligă pe întreprinzători la o


Nu rezistă retehnologizare şi la o remodernizare permanentă, ceea ce
decât cine se implică asigurarea distribuirii unei părţi corespunzătoare din
modernizează veniturile întreprinderilor sectoarelor de cercetare şi dezvoltare,
în permanenţă. întreprinderile care acordă cercetării proporţia cea mai mare din
venituri (aşa cum au fost, în perioada postbelică, întreprinderile
japoneze) câştigând într-o măsură crescândă piaţa
internaţională, în dauna întreprinderilor care au acordat o mai
mică atenţie acestui sector.

Tendinţe spre Din păcate, dezvoltarea excepţională a publicităţii face ca, în


un consum cazuri extreme, să impună chiar şi produse inutile, consumându-
excesiv se o proporţie anormală din resursele naturale ale Globului.

Se mai menţin Deşi se susţine la modul general principiul practicării unor


şi une