Evoluţia istorică a dreptului mediului în România

Apariţia, dezvoltarea şi constituirea legislaţiei româneşti privind protecţia

mediului într-o ramură de drept autonomă şi a dreptului mediului ca disciplină
ştiinţifică au o istorie relativ îndelungată, care a cunoscut mai multe etape, cu
caracteristici proprii.

Treptat, de la primele reguli nescrise, de drept cutumiar care vizau

aspectele minore de ocrotire a naturii şi pană la reglementările actuale, care se
armonizează cu legislaţia comunitară şi normele juridice privind problemele
ecologice globale, în cadrul unui proces adesea contradictoriu, s-a scris istoria
acestei ramuri post moderne de drept.

Concepţiile generale exprimate de reglementările juridice au evoluat şi

ele de la o abordare utilitaristă, de ocrotire a factorilor de mediu în raport direct
cu valoarea lor economică, cu utilitatea prezentată pentru om şi numai în
subsidiar, pe cale indirectă, de consecinţă, vizându-se şi protejarea naturii, prin
recunoaşterea nevoii de conservare a mediului natural ca interes uman
fundamental, pană la viziunea care pune înainte de toate valoarea intrinsecă a
mediului, protejându-se elementele sale care sunt sau nu necesare omului pentru
supravieţuire ori exploatate de acesta. Acest proces a fost puternic influenţat de
evoluţiile reglementărilor internaţionale în materie, înainte de 1989, de prima
Conferinţă a O.N.U. privind mediul uman (Stocholm, iunie 1972) şi după 1990
de hotărârile Conferinţei mondiale de la Rio de Janeiro (iunie 1992), şi ale
Conferinţei de la Johannesburg (septembrie 2002) precum şi de eforturile de
integrare euroatlantică. Aderarea României în UE (1 ianuarie 2007) marchează
o nouă etapă a dezvoltării dreptului mediului.