II.

LIMBA DE LEMN

Formula „limbă de lemn” (uneori în varianta „limbaj de lemn”) s-a impus în spaţiul
cultural românesc, după 1989, pentru a desemna limbajul politic al regimului comunist, instalat
în ţară după al doilea război mondial şi răsturnat violent.
Sintagma este tradusă din franceză, unde langue de bois ajunsese o etichetă, destul de
răspândită printre politologii interesaţi de spaţiul est-european, pentru limbajul totalitar sovietic
şi în genere comunist (cf. Sériot 1985). Aşa cum arată Françoise Thom, în cartea sa care a avut o
mare contribuţie la răspândirea formulei, La langue de bois (1987), în franceză sintagma provine
tot dintr-o traducere, răspândită probabil prin intermediar polonez, a unei formule ruseşti –
dubovyi jazyk – „limbă de stejar”. În rusă, formula ironică desemna iniţial limbajul rigid al
birocraţiei ţariste, trecând apoi asupra limbajului politic de propagandă al Uniunii Sovietice.
În spaţiul anglo-saxon, german, italian etc., corespondentele sintagmei (de exemplu, engl.
wooden language) nu au decât o circulaţie foarte limitată; pentru desemnarea limbajului totalitar
se preferă alţi termeni (în engleză, orwellianul newspeak).
În română, sintagma limbă de lemn nu a fost folosită în texte publicate înainte de 1989 –
dat fiind conţinutul evident negativ al metaforei pe care o cuprinde („înţepeneală, rigiditate”).
După 1989, sintagma a oferit avantajul de a numi sintetic o realitate lingvistică percepută negativ
de foarte mulţi, criticată în spaţiul privat şi înainte, dar pentru care lipsise o etichetă neechivocă.
S-a răspândit aşadar foarte rapid, atât în stilul curent şi jurnalistic, cât şi în studiile de
specialitate. Acestea optează însă şi pentru alte etichete, mai transparent-descriptive: „limbajul
totalitar”, „limbajul politic totalitar” (Teodorescu 1998) etc.
Limba de lemn poate fi considerată ca o accentuare a unor trăsături negative ale
limbajului politic în genere – clişeizarea, simplificarea, eufemizarea etc. –, într-un context politic
special, care suprimă alte discursuri şi impune prin forţă doar ideologia oficială. Această situaţie
artificială permite încălcarea unor maxime conversaţionale şi exacerbarea defectelor pe care un
dialog normal, democratic, le-ar sancţiona. Lipsa de informaţie reală, monotonia, chiar falsul
evident nu ar putea rezista dacă ar fi contrazise de alte discursuri sau dacă ar risca să antreneze
dezinteresul publicului.
Ca orice alt limbaj totalitar, limba de lemn a discursului oficial românesc din perioada
1945–19891 se caracterizează în primul rând prin condiţiile comunicative specifice (propagandă,
coerciţie, cenzură, monopol incontestabil, raport viciat cu realitatea), dar şi prin particularităţi
formale (semnificative prin exces).

Caracteristicile „limbii de lemn”:

Tatiana Slama Cazacu (1991) descrie „limba de lemn” ca „subsistem al unei limbi,
desemnând mai ales elementele lexicale dar și unități frazeologice, cu caracter de expresii fixe,
de clișee încremenite, cu sens determinat în contextul unei anumite „autorități”, în mare măsură
utilizate stereo-dogmatic, ca exprimare a unei ideologii”.

1
Câteva exemple din limba de lemn în româna din Republica Moldova, la Condrea (2001: 35–45).
 Respectivul mesaj, difuzat prin repetare și utilizarea frecventă în diversele medii de
comunicare, ajunge să fie factorul unei sugestii colective, arată autoarea. Intenția reală este de a
impune autoritatea, de a se împiedica altă modalitate de gândire. Prin intermediul lui se ascunde
și se maschează adevărata realitate, dacă aceasta nu este una favorabilă.
În comparație cu limbajul natural, Jackobson (1963), caracterizează „limba de lemn” a
discursului comunist printr-o serie de note specifice precum:
a) Emițătorul este rareori specificat; personalitatea sa nu are importanță pentru că el
vorbește ca reprezentant al partidului, guvernului sau al poporului;
b) Destinatarul este la fel de neprecizat ca și emițătorul; se confundă chiar cu acesta din
urmă, fiind rareori personificat;
c) Funcția metalingvistică în „limba de lemn” trece pe primul plan pentru că aplicarea
codului este, în același timp, expresia puterii și expresia suprapunerii la aceasta; astfel pot
fi explicate aspectele tautologice și pedagogice ale „limbii de lemn”;
d) Funcția fatică se realizează prin formulele rituale din comunicarea care instaurează și
păstrează puterea, des utilizate de instanțele conducătoare;
e) Funcția referențială este absorbită de funcția incitativă; narațiunile și descrierile se
transformă irezistibil în ordine și imbloduri.

Din analiza stilului discursului comunist, Roman Jackobson reliefează următoarele trei
concluzii:
 Stilul „limbii de lemn” este vag, plin de abstracții și redundanțe (abundență inutilă de
expresii);
 Stilul „limbii de lemn” este identic, oricine ar fi autorul și oricare ar fi tema; în „limba de
lemn” există o singură adecvare: cuvintele se plasează potrivit unui ritual cunoscut de
toți;
 Invenția, hiperbola și eufemismul (Cuvânt sau expresie care înlocuiește un cuvânt sau o
expresie jignitoare) se întâlnesc în registrele invectivelor (cu caracter de injurie)
comuniste („dușmani mârșavi”, „câini turbați” etc.) și în ceea ce a fost denumit
„blestemul superlativului” („cel mai dintâi”, „cel mai egal” etc)

În „limba de lemn”, pronumele „eu” a dispărut (excepție fiind discursurile foarte

solemne), iar pronumele la persoana a II a nu apare niciodată. În schimb, se remarcă prezența
pronumelui „noi”, care este inserat la fiecare rând și care trimite totdeauna la același referent
discursiv: unitatea poporului, partidului sau guvernului.
În lucrarea „Limba de lemn” (1993), autoarea Françoise Thom a propus o grilă
de analiză a discursului public sovietic, făcându-se totodată aprecierea că „limba de lemn”
apare sub două modalități: o modalitate deschisă (exprimată prin limbajul editorialelor de presă
și al discursurilor oficiale) și o modalitate ascunsă (exprimată în literatura științifică și în
celelalte forme de manifestare publică).
Pentru modalitatea deschisă, autoarea F. Thom a stabilit o serie de caracteristice
pentru „limba de lemn” precum:
1. Prezența construcțiilor impersonale (ex: „s-a făcut”, „a fost exprimat”)
 2. Predilecția pentru comparative (ex:„mai profunde”, „mai vaste”, „tot mai mult”
etc.);
3. Modul imperative, exprimat cel mai adesea prin sintagma „trebuie să…” sau
simplu „să..”;
4. Absența deiticilor (cuvinte care își schimbă înțelesul în funcție de context sau
situația locutorului). „Limba de lemn” le utilizează la modul absolut: „acum” are
sensul de „în epoca noastră”, iar mâine” înseamnă un viitor imprecise ca durată.

După 1989, discursul public românesc s-a schimbat radical: dispariţia cenzurii a
permis afirmarea mai multor voci, a limbajului spontan, autentic, în care se manifestau nu numai
idei, puncte de vedere diferite, ci şi registre stilistice variate. Discursul politic s-a normalizat, a
redevenit persuasiv şi polemic; au reapărut dialogul politic, dar şi violenţa de limbaj şi
manipularea. În viaţa publică şi-a făcut din nou apariţia retorica: cu complexitatea dramatizării
discursului, dar şi cu incoerenţe şi efecte ieftine, cu recursul facil la afectivitate.
Schimbarea profundă a regulilor jocului nu putea însă determina pierderea
instantanee a obişnuinţelor de gândire şi limbaj, a clişeelor şi a ticurilor stilistice. Discursul
anilor '90 este deopotrivă nou şi vechi: în momentul producerii sale, atrăgea atenţia mai ales
noutatea. Astăzi se observă mai bine continuitatea sa – cel puţin a unora dintre formele sale – cu
discursul în „limbă de lemn“.
Dialogul însuşi a rămas adesea o formă superficială, o alternare de monologuri.
Foarte puţine au fost dialogurile reale şi spectaculoase, între opinii net diferite, de pe poziţii de
confruntare; situaţia a fost în mare măsură produsă de lipsa unei educaţii a dialogului şi a
argumentării. (Or, pentru a putea purta un dialog exterior, e neapărată nevoie de preexistenţa
unui dialogul interior; e limpede că acela care nu îşi „dramatizează” gândirea, anticipând
obiecţiile unui posibil interlocutor, contrazicându-se singur pentru a se verifica, nu se poate
adapta unei supleţi democratice.)
O noutate faţă de perioada totalitară a constituit-o în orice caz personalizarea
discursului, individualizarea oratorului. Abuzul de structuri impersonale în limba de lemn a făcut
să crească enorm popularitatea modelului în care este asumată o poziţie clară, în care vorbitorul
spune eu, îşi descrie evoluţii şi procese interioare, oferind, de fapt, fiecărui interlocutor din masa
auditoare modelul individualizării.