Legea, edictul pretorului si jurisprudenta

Legea
Legea, ca izvor de drept, a apărut pe terenul luptei dintre
patricieni si plebei intruct, la origine, obiceiurile juridice
erau tinute in secret, in cazul unui conflict partile erau
nevoite să se adreseze pontifilor pentru a afla de partea
cui este dreptatea. Intrucat pontifii erau aleşi in
exclusivitate dintre patricieni, este de presupus că
raspunsunile lor ii favorizau pe patricieni. Pentru a se
pune capăt acestei situații inechitabile, plebeii au
desfaşurat o lupta indelungata, cerand ca obiceiurile
juridice sa fie codificate și publicate. După mai multe
decenii de framantari sociale, in anul 45I IHr. s-a adoptat
Legea celor XII Table, prima şi cea mai importanta lege
romană, care a fost publicata in forum pentru ca poporul
sa poată cunoaste normele jurdice in vigoare. La romani,
cuvantul lex avea ințelesul de conventie. Când convenția
intervenea intre doua persoane fizice, lex insemna
contract, iar atunci cand intervenea intre magistrat și
popor, capata intelesul de lege ca forma de exprimare a
dreptului. Convenția dintre magistrat și popor se incheia
dupa anumite reguli care defineau procedura de
adoptare a legilor. Magistratul facea cunoscut proiectul
de lege printr-un edict. Poporul dezbatea propunerea
magistratului in adunari neoficiale, dupa care era
convocat in comitii spre a se pronunța. Cetatenii nu
puteau aduce amendamente proiectului de lege Daca
erau de acord cu textul propus de catre magistrat,
răspundeau prin da uti rogas), ar daca nu erau de acord,
prin nu (antiquo). Fața de aceasta procedura, Gaius
afima ca legea este ceea ce poporul decide și hotarăste
(quod populus romanus iubet atque constitut).
Dupa ce legea era votata de catre popor, trebuia sa
fie supusa ratificarii senatului, pentru a se verifica dacă
s-au respectat traditiile si moravurile poporului roman.
In fapt, senatul, chemat sa cenzureze activitatea
adunarilor poporului, refuza sa ratifice legile care lezau
interesele proprietarilor de sclavi. In practica
magistratul avea grija sa nu prezinte in fata poporului
propuneri care ar fi putut intampina opoziția senatului.
Textul legii era depus in tezaurul statului dupa ce era
aprobat de catre senat. Un numar de copii de pe lege
erau difuzate pentru ca textul sa fie cunoscut de catre
cetateni.
Legea romana purta numele magistratului care
prezenta propunerea in fata poporului. In epoca
republicii, legea a fost cel mai important izvor de drept.
Dupa formarea imperiului, ca urmare a inlaturarii
poporului de pe scena vieții politice, legea si-a pierdut
importanta de odinioara. Tirania imperiala,
incompatibila cu procedeele democratice de adoptare
a legilor, a consacrat noi izvoare de drept,
corespunzatoare noii fizionomii a statului
Structura legii
Legea cuprinde trei pårți: praescriptio, rogatio si
sanctio. In pracscriptio era trecut numele magistratului
care a prezentat propunerea, numele comitiilor care au
votat legea și data votarii, precum și ordinea votarii in
cadrul comitiilor. Rogatio cuprindea textul legii care,
dupa caz, putca fi impărțit in capitole și in sanctio se
arata ce consecinje decurg din incalcarea dispozițiilor
cuprinse in rogatio. Dupa natura sancțiunii, legile se
clasifica in trei categorii: leges perfectae, minus quam
perfectae si imperfectae. In sanctiunea legilor perfecte
se prevedea că orice act facut prin incalcarea
dispozițiilor din rogatio va fi anulat. In cazul legilor mai
puțin perfecte, actul intocmit cu incălcarea dispozițiilor
din rogatio nu este anulat, dar autorul său urmeaza a fi
sancționat, de regula, cu plata unei amenzi. Legile
imperfecte au o sancțiune prin care se interzice
incalcarea prevederilor lor, dar nu arată ce consecințe
ar decurge in cazul unei asemenea incalcari.
 Edictul pretorului
Jurisconsultul Salvius lulianus, dand curs ordinului
imnpäratului Hadrian, a redactat edictul pretorului
urban intr-o formă definitiva. Noul edict, aşa cum a fost
redactat de citre Salvius lulianus, s-a numit edictum
perpetuum, cu sensul de edict permanent, de la ale
carui dispoziții pretorii nu se puteau abate. Pretorii și-
au păstrat ius edicendi și dupa sistematizarea lui Salvius
lulianus dar, in noile condiții, dreptul lor se mărginea la
a propune edictul spre aplicare, fara a-i mai aduce
modificări. Aşadar, sistematizarea edictului pretorului
marcheaza momentul in care pretorul inceteaza sa mai
desfasoare o activitate creatoare şi da expresie voinței
impăratului de a concentra intreaga putere in mainile
sale.
Temenul de sistematizare a edictului este oarecum
nepotrivit doarece, in fapt, Salvius lulianus a introdus
puține modificări. De altfel, o modificare efectivă a
textelor edictului ar fi fost imposibila deoarece, prin
elasticitatea și eficacitatea lui, edictul pretorului era
principalul instrument de echilibru in sistemul dreptului
roman. Textul edictului pretorului nu ne-a parvenit pe
cale directă, dar el a fost reconstituit pe baza
comentariilor facute de către jurisconsulți. Se pare că
cea mai reusita reconstituire ii revine lui Otto Lenel.
Edictul perpetuu, asa cum a fost reconstituit de catre
Otto Lenel, cuprinde patru parti: prima parte priveste
organizarea proceselor, a doua mijloacele procedurale
de drept civil, partea a treia mijloacele procedurale de
drept pretorian si partea finala executarea sentintei.

Jurisprudenta
Jurisprudența este stiința dreptului creată de către
jurisconsulți (iuris conulti) prin interpretarea
dispozițiilor cuprinse in legi. Jurisconsulții erau oameni
de ştiința in măsura sa interpreteze cu ingeniozitate și
subtilitate normele de drept, pe baza carora se judecau
diferite cazuri concrete, dar nu aveau un statut de
juristi in sensul tehnic al cuvântului. Cu toate acestea,
activitatea lor avea un rol important in procesul de
aplicare și de creare dreptului. Pana către slärşitul
epocii vechi a dreptului roman, activitatea
jurisconsulților se marginea la indicarea normelor care
urmau a fi aplicate in practică, a formelor solemne
proprii fiecărui proces și a cuvintelor solemne care
trebuiau pronunțate de catre parți pentru a se ajunge
la rezultatul dorit. In epoca clasică, stiința dreptului
ocupa locul central in cadrul ideologiei, ceca ce confera
un profil aparte culturii spirituale a romanilor. Inclinați
în mod vidit catre aspectele practice ale vieții sociale,
cărturarii romani, aproape färă exceptie, au fost mai
mult sau mai puțin, cunoscători ai dreptului. Locul
ocupat de jurisconsulți in cadrul ideologiei vremii nu
poate fi explicat insa numai In lumina spiritului practic
(de ce nu și procesiv?) al romanilor.
Rolul precumpănitor al jurisprudenței, in raport cu
alte sfere ale gåndirii, apare și ca un reflex al faptului că
situațiile noi, ivite in condițiile dezvoltārii producției, nu
puteau fi soluționate pe baza unor texte adoptate cu
multe secole in urma. In accastă situație, jurisconsulții
s-au strāduit și au reușit să găsească in textele vechilor
legi mijloacele care printr-o fina interpretare să poata fi
utilizate in scopul soluționării cazurilor noi. Adeseori,
rezultatul interpretării jurisconsulților se îndeparteaza
vädit de sensul originar al legilor, uneori este chiar
opus. Ducând până la ultimele consecinje resursele
oferite de tehnica juridică, jurisconsulții au creat un
drept nou, corespunzātor noii fizionomii a societății
romane, sub aparența că, interpretează vechile
reglementări.

Jurisprudenta sacrala
Timp de mai multe secole numai pontifii au cunoscut
zilele faste ( in care se judecau procese ) si formulele
solemne pe care partile aflate in litigiu erau obligate sa
le pronunte. Prin urmare, ori de cate ori doreau sa se
judece, cetatenii se adresau pontifilor pentru a afla ce
formule solemne sunt necesare in cazul lor, aşa cum
vom vedea la materia procedurii, fiecarui tip de proces
îi corespundeau anumite formule solemne. Fiind
singurii in măsura sa ofere lămuriri in legatura cu
desfășurarea proceselor, pontifii dețineau, fireste, și
monopolul științei dreptului. Câta vreme jurisprudența
a avut un caracter religios, aflând-se sub semnul
spiritului conservator și partinitor al pontifilor, nu a
putut face progrese notabile. De altfel, pontifii
interpretau și normele religioase fiind direct interesați
sa mențina confuzia dintre drept și religie.

Jurisprudența laică
in epoca veche. In anul 301 1. Hr, Gnaeus Flavius,
libertul lui Appius Claudius Caecus, a divulgat formulele
solemne și zilele faste prin afişarea in forum. După aşa
numita divulgare a dreptului procesual de către Gnaeus
Flavius, orice persoană a dobândit accesul la formulele
solemne in baza cârora se facea interpretarea
dreptului. Drept urmare, aria celor preocupați de
studierea problemelor legate de aplicarea dreptului s-a
extins tot mai mult. Pe de alta parte, s-a schimbat și
optica jurisconsulților, in sensul că nu se mai limitau la
interpretarea dispozițiilor din Legea celor XII Table, ci
desfaşurau o activitate creatoare, adaptand aceste dis-
poziții la cerințele mereu schimbătoare ale vieții. Prin
subtila interpretare a tehnicii juridice, oamenii de
știință au creat noi instituții de drept, schimbând
finalitatea vechilor reglementari. Pe de altă parte, incă
de la sfărșitul epocii vechi, jurisprudența a devenit un
izvor formal de drept In ciuda progreselor realizate,
jurisprudența veche avea un caracter empiric, de speța:
jurisconsulții nu se preocupau de extragerea unor
principii generale sau de claborarea unor lucrări
sistematice. Soluțiile de speța, la care ajungeau
jurisconsulții erau difuzate fie prin scrieri, fie prin
prelegeri oferite celor care doreau sa le asculte. Pe
långă munca de cercetare propriu-zisă, jurisconsulții
desfaşurau o activitale cu implicații practice. Aceasta
forma de activitate era desemnata prin termenii:
respondere, cavere și agere. In sfera lui respondere
intrau consultațiile juridice date cetătenilor in cele mai
variate domenii. Ele erau atât de apreciate, incat Cicero
spunca că locuința jurisconsultului este oracolul întregii
cetați (domus iuris consulti totius oraculum civitatis).
Cavere desemnează explicațiile date cetățenilor in
legatura cu forma actelor juridice, iar agere se refera la
indrumările date judecătorilor cu privire la felul in care
trebuie condus un proces. Informații despre activatatea
juriconsultilor din epoca veche (veteres, ca si celor de la
inceputul epocii elasice, ne-au parvenit printr-un
fragment din lucrarea lui Pomponius, cuprins in
Digestele lui Justinian.
Sextus Aelias Pactus Catus a scris un coinentariu
asupra Legii celor XII Table intitulat Tripertita, pe care
jurisconsulții de mai târzu l-au socotit legamantul
dreptului.
Quintus Mucius Scaevola este considerat cel mai
mare jurisconsult al vremii sale (sfarsitul secolului al II-
lea si Inceputul secolului I i. Hr.). Dintre lucrarile sale
mentionam liber singularis și ius civile, adevarate
modele pentru jurisconsultii de mai tarziu. El face
primele cercetări cu caracter stiințific (definiții, sinteze)
in istoria jurisprudentei romane.
Aquilius Gallus, contemporan și prieten cu Cicero,
a creat, in spiritul echitatii, actiunea de dol (actio de
dolo).
Servius Sulpicius Rufus este un remarcabil
comentator al edictului pretorului apreciat și pentru
spiritul sau didactic.
Alfenus Varro a scris o lucrare intitulata Digeste.
El sa remarcat prin iscusința cu care soluționa cazurile
practice.
 Jurisprudența in epoca clasica
In epoca clasică, jurisprudența a atins culmea stralucirii
sale. Spre deosebire de stiinta juridică modernă,
caracterizata intre altele, prin incursiuni istorice și
considerații de ordin teoretic, știința dreptului clasic
roman are un pronunțat caracter practic. Pornind de la
anumite spețe, jurisconsultii au constatat existența
unor elemente comune in baza carora, printr-o
puternică sinteză, au formulat reguli și principii juridice.
Pentru a aduce o regulă de drept pana la ultimele
consecinte, jurisconsulții clasici combinau diferite
cazuri creând spete dintre cele mai complicate.
Aşadar, o regula de drept era recunoscută ca atare
numai dacă oferea soluții pentru toate cazurile
imaginabile intr-un domeniu. Permanenta raportare a
principiilor juridice la realitatea sociala a prilejuit
cristalizarea lor in funcție de cerințele practicii. Crearea
unor construcții juridice simetrice, abstracte și
subiectivizate, efectuarea unor ample sinteze,
formularea de reguli și principii generale,
sistematizarea pe baza lor a intregii materii cercetate,
constituie o operă dinamica și reflecta preocuparea
junsconsultilor de a oferi soluții adecvate celor mai
diverse cazuri.
La inceputul epocii clasice s-au format două scoli
de drept, cu sensul de curente ale gandirii juridice,
preocupate de soluționarea problemelor
controversate. Şcoala sabiniana a fost fondata de catre
Caius Ateius Capito, iar cea proculiana de catre Marcus
Atistius Labeo. Şcoala sabiniană şi-a luat numele de la
Massurius Sabinus, succesor al lui Capito la conducerea
sa, și avea o orientare conservatoaretraditionalista.
Dimpotriva, scoala proculiana, numita astfel
dupa Proculus, un celebru reprezentant al ei, avea o
orientare progresistă, cu preocupări pentru
introducerea unor inovații, pentru generalizare și
sistematizare. Aceste orientari au numai un caracter de
tendința și nu se intemeiaza pe conceptii fundamentale
deosebite. In fapt, proculienii apar, uneori, mai
conservatori decat sabinienii. Intrucat cele doua scoli
nu aveau o organizare administrativa, iar statutul lor
era dat numai de unitatea de metodă și idei, pe la
jumatatea secolului al Il-lea e.n, au disparut din viața
juridică romana.
Intre jurisconsulții clasici se situează la loc de
frunte Capito și Labeo, fondatorii celor doua şcoli de
drept.
Massurius Sabinus a scris o lucrare foarte
apreciată, intitulată libri tres iuris civilis, asupra careia
jurisconsulții de mai tárziu au facut comentarii
valoroase, denumite libri ad Sabinum.
 Caius Cassius Longinus a fost elevul lui Massurius
Sabinus şi s-a bucurat de un mare prestigiu, dovadā că,
la un moment dat, scoala sabiniana era cunoscută și
sub numele de scoala casiană.
Salvius lulianus a trait in vremea lui Hadrian și a
codificat, din ordinul acestuia, edictul pretorului.
Pomponius a trait in vremea lui Antonin Piul şi a
scris liber singularis enchiridii, foarte importantă pentru
cunoaşterea jurisprudenței vechi și a unei părți din
jurisprudența clasică.
Gaius a trait, de asemenca, in cpoca lui Antonin
Piul și a scris mai multe lucrari, dintre care una, numită
Institutiones, ne-a parvenit pe cale directă. Intrucat nu
se știe nimic precis despre originea și viața sa, au fost
emise numeroase ipoteze. Astfel, s a susținut că Gaius
ar fi una și acceaşi persoană cu Caius Cassius Longinus.
S a afirmat, de asemenea, că Gaius ar fi originar din
Grecia. Trebuie luată în considerare și preocuparea că
Gaius ar fi de origine dacă. Cert este că jurisconsulții din
epoca sa nu l-au menționat, deşi în secolul al V-lea se
bucura de mare faima. Institutele lui Gaius au fost
descoperite in anul 1816 de către romanistul Niebuhr la
biblioteca episcopala din Verona, pe un manuscris
palimpsest (textul originar a fost şters și in locul său a
fost scrisa o alta lucrare). Pentru a se descifra textul
originar, au fost aplicați anumiți reactivi chimici, care
au deteriorat manuscrisul. In anul 1933 s a descoperit
in Egipt un fragment din acceași lucrare, cunoscută sub
numele de Noul Gaius sau Gaius din Egipt.
Aemilius Papinianus a trăit la sfärşitul secolului al
II-lea si inceputul secolului al lII-lea, epocă In care
jurisprudența a ajuns la apogeu.
Papinianus a fost considerat de catre
contenporani drept cel mai mare jurisconsult (primes
omnium), parere insuşita si de catre cercetătorii
moderni. Rigurozitatea gandirii și precizia metodei sale
de cercetare se afirma cu rezultate strălucite in lucrarile
cu caracter cazuistic (Questiones și Responsa.
lulus Paulus, contemporan cu Papininan, este cel
mai productiv dintre junisconsulti. Peste 2 000 de
fragmente din lucrarile sale (libri ad edictum si libri ad
Sabinum) au fost utilizate in alcătuirea Digestelor lui
Justinian.
Ulpius Domitius, conteniporanul si rivalul lui Paul,
se remarcă printr-un stil concis și accesibil, motiv
pentru care lucrarile lui sunt utilizate la intocmirea
Digestelor lui Justinian, chiar mai mult decat cele ale lui
Paul.
Ultimul mare jurisconsult clasic a fost Modestinus,
care a trait in scolul al III-lea.
 Junsconsulții clasici s-au remarcat printr-o
activitate deosebit de laborioasa, prin calitați
exceptionale, exprinmate in capacitatea de analiza şi
sinteză, de generalizare și sistematizare, prin logica
severa cu care rezolvau diferite controverse, prin
rationalismul juridic limpede si elegant, ca și prin
precizia cu care fixau sensul conceptelor juridice.