ȘCOALA POSTLICEALĂ ”DIMITRIE CANTEMIR” TÂRGU-MUREȘ

CALIFICARE: ASISTENT MEDICAL GENERALIST

PROIECT DE CERTIFICARE

Coordonator:
MAISTRU INSTRUCTOR: CISTELICAN SIMONA

Absolventă:
NAGY (FAZAKAS) GABRIELLA-ILDIKO

TÂRGU-MUREȘ
2021
ȘCOALA POSTLICEALĂ ”DIMITRIE CANTEMIR” TÂRGU-MUREȘ
CALIFICARE: ASISTENT MEDICAL GENERALIST
 ÎNGIJIREA PACIENTELOR CU SARCINĂ ECTOPICĂ

Coordonator:
MAISTRU INSTRUCTOR: CISTELICAN SIMONA

Absolventă:
NAGY (FAZAKAS) GABRIELLA-ILDIKO

TÂRGU-MUREȘ
2021

MOTTO:

„NU ESTE VORBA DESPRE CÂT DE MULT FACEM, CI MAI DEGRABĂ DESPRE CÂT
DE MULTĂ DRAGOSTE PUNEM ÎN CEEA CE FACEM”

MAICA TEREZA
I.Argument
Sarcina ectopică se defineşte ca implantarea si dezvoltarea unui blastocist
în afara cavității uterine.
 Scopul prezentului proiect este de a identifica problemele de îngrijire specifice pentru o
 pacientă cu sarcină ectopică.
 Problemele pe care le poate prezenta o bolnavă cu sarcină ectopică şi de care trebuie să ţină seama
asistentul medical la întocmirea planului de ingrijire sunt: durere abdominală sau pelvină , sângerare vaginală
uşoară sau abundentă, semne de şoc-ameţeală, senzaţie de leşin sau chiar leşin;
Rolul autonom şi delegat al asistentului medical generalist în îngrijirea bolnavei cu
sarcină ectopică.
-Procesul de îngrijire al unei paciente cu sarcină ectopică.
-Educaţia sanitară la o pacientă cu sarcină ectopică.
Dezvoltarea obiectivelor proiectului au la bază următoarele competenţe
profesionale:
-Analizează semnele şi simptomele specifice pacientei cu afecţiuni ginecologice
-Identifică problemele de dependenţă şi stabileşte diagnostice de îngrijire la pacientele cu afecţiuni ginecologice
-Analizează modificările organismului în timpul sarcinii, semne şi simptome de sarcină
-Elaborează planul de îngrijire
-Pregăteşte pacienta pentru tehnici şi investigaţii
-Aplică intervenţiile proprii şi delegate
-Evaluează rezultatele îngrijirilor
-Evaluează starea pacientei după efectuarea tehnicii şi investigaţiei
-Planifică acţiuni de educaţie pentru sănătate
Rata de sarcini ectopice este de aproximativ 1 sau 2% dintre nașteri în țările dezvoltate, deși s-ar putea
apropia de pragul de 4% la persoanele ce utilizează tehnologie de reproducere asistată. Este cea mai comună cauză
de deces în timpul primului trimestru, aproximativ 10% din totalul sarcinilor. În țările dezvoltate rezultatele s-au
îmbunătățit, iar în țările în curs de dezvoltare adesea rămân slabe. Riscul de deces pentru persoanele din țările
dezvoltate este între 0,1 și 0,3 puncte procentuale, în timp ce în țările în curs de dezvoltare este între 1 și 3 puncte
procentuale. Prima descriere cunoscută a unei sarcini ectopice este realizată de către Albucasis în secolul al XI-lea.
Mi-am ales această lucrare deoarece am o prietenă de suflet care își dorea enorm de mult să aibă un
copilaș. Din păcate acest lucru nu a fost posibil, ea având 3 sarcini extrauterine. Acest fapt m-a făcut să aprofundez
această temă pentru a ști exact ce reprezintă o sarcină extrauterină, dacă se poate preveni și ce consecințe are dacă
este prezentă.

Istoric
 Sarcina ectopică este considerată a fi o condiţie specific umană.
De Cherney si Mauheux oferă un istotic legat de acest subiect.
Prima descriere a unei sarcini ectopice a fost făcută de către Albucasis în anul 963 d.c.. La
începutul tratamentelor au fost încercări primitive disperate pentru a împiedica dezvolatarea
sarcinii fără a sacrifica viaţa mamei. Acestea includeau:
- înfometarea mamei ( în speranţa că fătul va muri de foame înaintea mamei)
- exsanginarea intenţionată a mamei în speranţa că fătul va muri şi mama va fi salvată,
- administarea de stricnină;
- administrarea de electricitate in sacul gestaţional,
În 1837, Dezeimekis şi în anul 1845 Velpeau au scris lucrările de ansamblu despre
sarcina ectopică.
În 1864 Nbussiere (Paris), a raportat o sarcină tubară neruptă la o autopsie făcută după
executarea unei prizoniere.
Până în secolul XIX, sarcina extrauterină este considerată inoperabilă şi rata mortalităţii atingea
aproximativ 60%.
În 1883, Tait Lawson a descries pentru prima dată salpingectomia făcută pentru o sarcină
tubară ruptă, în celebra lucrare “Modern Management of Ectopic Pregnancy”.
Schunann, în 1921, arată că 48,8% dintre femeile tratate cu salpingectomie erau capabile să aibe
o alta sarcină intrauterină ulterior, în timp ce 12,5% sufereau repetate sarcini ectopice.
În 1941, Kaffier a raportat 10 cazuri la care s-a executat plastie tubară în locul
salpingectomiei. 4 din ele au avut ulterior o sarcină intrauterină şi numai una a repetat sarcina
ectopică.
În 1953 Stronne a descris salpingectomia liniară ca element conservator în sarcini
extrauterine tubare nerupte.
Laparoscopia diagnostică, ecografică, dozarea βHCG-lui (serică şi urinară) şi mai recent
fertilizarea în vitro au schimbat radical orientarea tratamentului pentru pacientele suspecte de
sarcină extrauterină.
 CAP. I - ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA APARATULUI GENITAL
FEMININ

Organele genitale ale femeii îndeplinesc funcţia de reproducere şi sunt următoarele:

1.1. Ovarele
Sunt cele două glande sexuale care produc celulele sexuale feminine - ovulele. Acestea
sunt conduse în tubele uterine, unde se produce fertilizarea.
Ovarele sunt glandele sexuale ale femeii. În ovare se produc ovulele. Ovarele împreună
cu tubele şi ligamentele largi sunt numite anexele uterului.
Forma.
Ovarul a fost comparat cu o migdală verde. Este dispus cu axul mare vertical şi i se
descriu: două fețe (medială şi laterală), două margini (liberă şi mezovariană), două extremităţi
(tubară si uterină).
Culoare.
Ovarul este albicios la nou născut, roz palid la fetiţă, la femeia adultă are o culoare
roşiatică.
Aspectul ovarului
Este neted şi regulat până la pubertate.
Consisența ovarului
La femeia adultă este elastică, dar fermă. După menopauză capătă o consistenţă dură,
fibroasă.
Numărul ovarelor
În mod normal sunt două.
Dimensiunile ovarului
Cresc cu vârsta până la maturitate. La femeia adultă, are aproximativ următoarele
dimensiuni: 4 cm lungime, 3 cm lăţime, 1 cm grosime.
Greutatea ovarului
La femeia adultă este de aproximativ 6-8g.
Situare
Ovarul se găseşte în cavumul retrouterin, adică în compartimentul cavităţii pelviene aflat
înapoia ligamentelor largi.
Mijloacele de fixare
El e fixat prin pediculul vasculo-nervos şi prin patru ligamente: ligamentul suspensor,
ligamentul propriu al ovarului, ligamentul tuboovarian şi mezovarianul.
Ligamentul suspensor
Ligamentul pleacă din fosa iliacă, coboară prin vasele iliace externe şi strâmtoarea
exterioară a pelvisului, pătrunde în unghiul supero-lateral al ligamentului larg şi se fixează pe
extremitatea tubară a ovarului şi pe mezovarium.
Ligamentul propriu al ovarului numit şi ligamentul utero-ovarian - este un cordon fibro-
muscular situat în aripioara posterioară a ligamentului larg. Se întinde între extremitatea uterină a
ovarului şi unghiul uterului.
Ligamentul tubo-ovarian leagă extremitatea tubară a ovarului de infundibilul tubei şi
asigură contactul dintre aceste două organe. Este format tot din fibre conjunctive şi musculare
netede.
Mezovarul este o plică a foiței posterioare a ligamentului larg, prin care ovarul este
suspendat de acesta. Este o formaţiune scurtă, prin care vasele şi nervii abordează ovarul.
Structura ovarului
Ovarele sunt organele principale ale aparatului genital feminin şi sunt organe pereche.
Pe secţiune ovarul apare constituit în felul următor: la suprafaţă este acoperit de un epiteliu, sub
care se găseşte un înveliş conjunctiv. Sub aceste învelişuri se găsesc cele două zone
caracteristice ale ovarului: una centrală, medulară şi alta periferică, corticală.
Epiteliul este simplu, cubic sau turtit şi se opreşte brusc la nivelul hilului; de aici se
continuă cu mezoteliul mezovarului.
Substanța medulară are o culoare roşiatică şi e caracterizată printr-o structură intens
vascularizată. Este formată din ţesut conjunctiv lax şi fibre musculare netede provenite din
parametru.
Substanţa corticală are o culoare galbenă-cenușie şi conţine foliculii ovarieni în diferite
faze de evoluţie sau involuţie.
Dezvoltarea şi maturarea foliculilor ovarieni cuprinde o serie de transformări succesive pe care
le suferă ovogoniile (celulele sexuale) şi celulele foliculare (celule steliţe), până la eliminarea
unui ovul prin fenomenul ovulaţiei.
După ovulaţie, evoluţia folicului ovarian este încheiată. În cavitatea foliculară se va organiza o
nouă structură numită corpul galben.
Funcţia endocrină a ovarului se instalează la pubertate şi durează până la climacteriu.Această
funcţie se desfăşoară sub dependența hormonilor gonadotropi antehipofizari (FSH, LH, sau
ICSH şi LTH), controlaţi prin factorii eliberatori hipotalamici. Hormonii secretaţi de ovar sunt
estrogenii şi progesteronul.
Tubele uterine

Tubele sau trompele uterine sunt două conducte musculo-membranoase care se întind de
la coarnele uterine până la ovare.
Tubele au un rol important în captarea ovulului, apoi în vehicularea acestuia şi a spermiilor. În
treimea sa laterală se petrece fecundaţia. Ea oferă apoi condiţii favorabile pentru efectuarea
primelor diviziuni ale zigotului şi migrarea acestuia spre cavitatea uterină.
Porţiunile tubei
Tuba are o lungime de 10-12 cm; ea prezintă 4 segmente:infundibilul; porţiunea
ampulară; istmul şi porţiunea uterină.
Situare
Tubele uterine sunt în continuare cu uterul. Ele sunt situate în marginea superioară a
ligamentelor largi în mezosalpinge.
Conformaţie interioară
La interior, tuba e străbătută de un canal îngust de 1-2 mm în porţiunea uterină; el se
lărgeşte până la 5 mm la nivelul ampulei.
Structura
Peretele tubei este format din trei tunici: seroasă, musculară şi mucoasă.
Uterul
Uterul este un organ musculos, cavitar, în care se dezvoltă oul; la sfârşitul sarcinii el
expulzează fătul şi anexele lui. Este un organ median nepereche.
Forma.
Uterul are forma unui trunchi de con turtit în sens antero-posterior, având baza orientată
în sus şi vârful trunchiat în jos. În partea sa mijlocie, uterul prezintă o îngustare aproape circulară
numită istm, care-l împarte în două porţiuni: una superioară, mai voluminoasă, numită corp, şi
alta inferioară numită col.Colul uterin are formă cilindrică, uşor bombat la mijloc.
Dimensiunile uterului
La femeia adultă, nulipară sunt următoarele: lungimea de 6 cm; lăţimea la nivelul
fundului de 4 cm; grosimea de 2 cm.La multipare aceste dimensiuni cresc cu aproximativ 1 cm:
lungimea de 7 cm; lăţimea de 5 cm; grosimea de 3 cm.
Consistența uterului
Este fermă, dar elastică, uşor de perceput la examenul ginecologic.
Greutatea uterului
Este în medie de 50-70 gr.
Situaţia şi direcţia uterului
Uterul se găseşte situat în centrul cavităţii pelviene: înapoia vezicii urinare, înaintea
rectului, deasupra vaginului; fundul său se află sub planul strâmtorii superioare a pelvisului.
Corpul uterin
Este acoperit de peritoneu, care de pe marginile lui laterale se continuă cu ligamente
largi.
Statică şi mijloacele de fixare
Uterul are o mobilitate destul de mare, el revine mereu la situaţia lui obişnuită, normală,
deîndată ce factorii care au intervenit în deplasarea lui şi-au încetat acţiunea.
Cavitatea uterină
Pe secţiune frontală prin uter are formă triunghiulară, cu baza spre fundul organului şi
vârful spre canalul cervical.
Canalul cervical sau canalul colului are aspect fuziform.
Structura uterului
Peretele uterului este format din trei tunici: seroasă, musculară şi mucoasă.
Mucoasa canalului cervical este încreţită şi rezistentă. Glandele colului secretă un mucus gros,
uşor alcalin, care ocupă canalul cervical şi proemină prin orificiul uterin sub forma unui "dop
mucos" sau glera cervicală. El protejează cavitatea uterină împotriva infecţiilor ascendente din
vagin şi facilitează ascensiunea spermatozoizilor spre această cavitate.
Fiziologia aparatului genital
Aspecte funcţionale

Tubele sunt considerate conducte excretorii ale gonadei, având un rol important în
fecundaţie, migrare şi evoluţia oului.
Atât cu raporturile directe cu gonada, cât şi prin funcţionalitatea sa, genetic determinată,
trompa asigură în primul rând captarea gametului feminin; acest lucru este posibil datorită
calităţilor morfofuncţionale, trompa fiind un organ mobil, contractil şi erectil. Motilitatea sa este
posibilă datorită mijloacelor musculoconjunctive de fixare. Contractilitatea se datorează fibrelor
musculare netede din structura trompei, cât şi musculaturii ligamentelor largi şi tuboovariene.
Atât motilitatea cât şi contractilitatea trompei sunt dependente de mediatori biochimici
hormonali (estrogeni – activatori, progesteron – inhibitori).
Prin aceste calităţi, în condiţii normale, ovarul este îmbrăţişat de pavilionul trompei, care
situat la locul de expulzie al gametului feminin, îl poate capta.
Captarea acestuia, dirijarea spermatozoidului, cât şi întâlnirea acestuia în vederea
fecundaţiei, este dependentă şi de motilitatea cililor vibratili, cât şi de curentul lichidian al
celulelor tubare secretorii.
Datorită acestor proprietăţi ale oviductelor, fecundaţia, în condiţii normale, se realizează în
treimea externă a trompei.
Factorii implicaţi în realizarea migraţiei sunt:
a. contracţiile peristaltice ale musculaturii tubare:
Estrogenii cresc tonusul şi contractilitatea tubară, iar progesteronul o reduce.
b. Mişcările sunt influenţate de numărul de celule ciliate din mucoasa tubară, de controlul
neurohormonal.
c. Curentul lichidian
1.2. Prezentarea teoretica a bolii

1. Definiție:
Sarcina extrauterină sau ectopică este sarcina în care oul se implantează în afara cavității
corpului uterin, cavitate tapetată de endometru.
Evoluţia până la termen este foarte rară şi posibilă numai în anumite localizări topografice
(abdominală, ovariană, infundibulară). Pe baza observaţiilor anatomo-clinice s-ar putea afirma că
zigotul se poate grefa şi evolua pe oricare din segmentele căilor genitale (cu excepţia unora),
chiar şi în afara acestora, localizările ectopice întâlnite interesând:

1.tuba (oricare din porţiunile sale – este localizarea cea mai frecventă);
2.ovarul;
3.cavitatea abdominală
4.canalul cervical.
În afara acestora mai sunt posibile unele localizări mixte: tubo-ovariană, tubo-abdominală,
cervicoistmică. Ca rarităţi, localizările ectopice, pot fi de asemenea simultane cu o sarcină
intrauterină sau pot fi ectopice multiple (gemelare, triple, etc.).
 Clasic se descriu localizările extrauterine: abdominală, ovariană, tubară, intramurală şi
cervicală. Localizarea tubară poate fi pavilionară, ampulară (cea mai frecventă) şi interstiţială.
Durfee (1977) împarte localizările ectopice în mai multe categorii:
1.Tubară: istmică, ampulară, pavilionară, interstiţială şi bilaterală.
2. Uterină: cornuală - în cornul uterului malformat, angulară - nidaţia oului la joncţiunea dintre
cavitatea uterină şi traiectul interstiţial al trompei,
- în diverticulul uterin,
- în saculația uterină,
- în cornul rudimentar,
- intramurală.
3.Cervicală;
4.Intraligamentară;
5.Ovariană:
- intrafoliculară,
- extrafoliculară.
6.Abdominală:
- primară,
- secundară,
- abdomino-ovariană
- tubo-ovariană.
7.Sarcina extrauterină după histerectomie subtotal sau totală (foarte rară): tubară, în spaţiul
vezico-vaginal şi pe colul restant.
8.Sarcina concomitentă intra şi extra uterină.
9.Sarcina extrauterină după histerectomie subtotală sau totală (foarte rară): tubară, în spaţiul
vezico-vaginal şi pe colul restant.
10.Sarcina concomitentă intra şi extra uterină.
Sarcina tubară
Este localizarea ectopică cea mai frecventă (96.7 – 98.5 %), oul putându-se grefa pe
oricare din segmentele anatomice ale trompei, sau la limita dintre acestea, realizându-se unele
varietăţi topografice mixte.
 După diverse statistici distribuţia segmentară ar fi următoarea:
- ampulară 51.4 – 70%;
- ampulo-pavilionară 16.2 – 19.4 %;
- pavilionară 6.5 – 9.7 %;
- istmică 10.3 – 23.8 %;
- interstiţială 0.7 – 1.6 %;
- istointerstițială 0.30 – 1.3 %;
Etiologie:
Obstacolele implicate în determinismul ei perturbă fecundaţia şi mai ales migraţia oului,
cele mai frecvente fiind cele de origine maternă (organice sau funcţionale):
a) Organice:
- anomalii morfologice ale oviductelor (aproximativ 70% din cazuri), congenitale sau
dobândite;
1. congenitale: rezultă din diversele perturbări ale dezvoltării embriologice cum ar fi:
incompletă coalescență a canalelor Müller, accesorii cu formarea unor diverticuli în peretele
tubei, vestigii la nivelul trompei şi pavilionului sub forma unor organite.
2. dobândite: tumori extra şi intratubare, fibromul angular, endometrioza coarnelor uterine,
incompleta dezvoltare morfofuncţională a oviductelor, aşa numitele trompe infantile
- procese inflamatorii predominant tubare;
- bride, aderente extrinseci postoperatorii;
- tratamente chirurgicale şi medicale de combatere a sterilităţii.
 b) Funcţionale:
- tulburări de dinamică tubară (hiperkinezie, diskinezie, hipokinezie); modificări calitative
şi cantitative ale fluxului lichidian din peritoneu spre pavilionul trompei; există cazuri de sarcină
tubară cu corp galben pe ovarul contro-lateral care arată că există un chimiotactism, alături de
care lichidul de ascită fiziologică ce caracterizează perioada de pontă ovulară, ar favoriza
migraţia ovulului prin pelvis, situaţie mai frecventă la femeile cu salpingectomie în antecedente.
Chiar dacă anumite particularităţi sunt date de segmentul anatomic în care s-a grefat oul,
studierea sarcinii tubare, în ansamblu nu se poate realiza fără a lua în consideraţie posibilităţile
anatomo-clinice spre care aceasta poate evolua.
Simptomatologie
Semne funcţionale:
- semnele generale de sarcină sunt inconstante şi apar sub forma tulburărilor digestive şi
neurovegetative discrete (greţuri, vărsături matinale, cefalee), aceste tulburări se datorează
dezechilibrelor neurohormonale generale, proprii stării de gestaţie, mai mult sau mai puţin
manifestate clinic.
- anomalii ale ciclului menstrual sunt prezente datorită funcţionalităţii corpului galben
gestativ, transformărilor deciduiforme ale mucoasei receptoare specifice oricărei sarcini, erodării
şi eliminării consecutive de la locul implantării sau din caduca uterină, intens proliferată şi
insuficient vascularizată.
Trei aspecte sunt mai frecvent întâlnite:
- amenoreea 80% din cazuri;
- tulburări de ritm menstrual (sangerări mici, cu sânge negricios care apar înaintea datei
presupuse a menstrei, încetând după scurt timp sau prelungindu-se)
- sângerare chiar la data menstrei (menstra poate apărea cantitativ redusă, cât şi calitativ
modificat – sânge negricios faţă de o menstră obişnuită, normală).
Durerea este un semn important şi constant.

Caracteristicile durerii:
- localizarea – în peste 90% din cazuri are sediul în abdomenul inferior, unilateral cel mai
frecvent, rareori bilateral. Ea se datorează dezvoltării oului într-un spaţiu insuficient adaptat
creşterii accelerate, cu distensia exagerată a unui organ cavitar, cu posibilităţi limitate din acest
punct de vedere. Uneori se însoţeşte de iradieri regionale sau la distanţă, destul de rar în sarcina
tubară în evoluţie. Alteori durerea apare în zona opusă localizării sarcinii – durere încrucişată
- mod de apariţie – de obicei apare brusc, dispare rapid şi se repetă adeseori, debutează şi
predomină nocturn.
 - Caracter – este o durere surdă, pe un fond aproape continuu, declanşându-se accese
paroxistice de tip colicativ.
- metroragii: neregulate, variabile ca durată. Ele provin în primul rând din transformarea
deciduiformă a mucoasei uterine, fiind prezente ca semn funcţional nu numai în sarcinile
ectopice oprite în evoluţie sau rupte ci şi în unele forme evolutive:
- sunt neregulate, pentru că pot apărea după amenoree sau asociate tulburărilor de ciclu;
- durata, ritm: pot apărea zilnic sau la 2-3 zile, uneori depăşind durata unei menstre
obişnuite;
- cantitate: debitul este neregulat, de obicei redus
- aspect: în general metroragiile au culoare mai închisă, brună, ciocolatie, negricioasă,
uneori sângele este roşu sau roz, alteori alternează cele două aspecte;
- febră nesemnificativă, frecventă fiind prezenţa sub forma unei stării subfebrile
prelungite;
Semne obiective:
- inspecţia de cele mai multe ori nesemnificativă în faţa unei sarcini tubare în evoluţie
- palparea abdominală; uneori poate constata prezenţa unei sensibilităţi în fosa iliacă
corespunzătoare
- tuşeul vaginal; are valoare, de multe ori fiind singurul care poate decela semnele de
sarcină şi mai ales prezența tumorii, prin manevra combinată cu palpeul abdominal,
- colul uterin prezintă modificări discrete de sarcină apărând catifelat, ramolit, uscat
- corpul uterin are aspect de sarcină, fiind uşor mărit în volum, uneori globulus de
consistență diminuată,
- zonele anexiale; examinarea lor este destul de dificilă, în marea majoritate a cazurilor
constatându-se existenţa unei tumori de dimensiuni variabile cu localizare latero-uterină sau
retro-uterină, care poate face corp comun cu uterul, poate fi separată de uter, poate prolaba în
Douglas, mai mult sau mai puţin delimitabilă, este de consistență diminuată, împăstată şi aşa
evoluează în tot cursul sarcinii.
Tabloul subacut sau torpid
Se instalează când hemoragia se produce mai lent şi progresiv, debutul fiind mai puţin
brutal.
Clinic se manifestă polimorf prin:
- stări lipotimice supraadăugate unui sindrom abdominal dureros,
- prin puseuri hemoragice repetate, tabloul clinic ia un caracter progresiv, de inundaţie
peritoneală,
 - alteori semnele se ameliorează treptat, nu se mai produc hemoragii şi sângele revărsat se
resoarbe treptat rămânând o colecţie în Douglas; în aceste situaţii poziţia Douglasu-lui este
pozitivă, cu sânge lichid și microcheaguri,
- deseori, sindromul abdominal pote mima un sindrom pseudoapendicular pseudoocluziv,
Avortul tubar
Faţă de semnele amintite anterior, dintre care unele vor lipsi, în avortul tubar apar unele
simptome caracteristice, generate de erodarea continuă a pereţilor tubari cu declanşarea
hemoragiilor locale şi sufuziunilor sanguine periovulare care vor decola oul, cu moartea
consecutivă a acestuia asemănător avortului spontan uterin. Iniţial sângele se va colecta în
trompă, pe care o destinde treptat sub presiune. Sângele colectat se va elimina prin ambele
orificii tubare împreună cu embrionul.
Semne funcţionale
- durerea devine mai intensă, este totdeauna continuă, surdă, colicativă, uneori sincopă
- stările lipotimice nu sunt constante; când apar, traduc o hemoragie în cavitatea
abdominală. Au intesitate variabilă de la mici stări vertiginoase la sincope.
Avortul tubar poate lua diverse variante, deosebite ca simptomatologie şi evoluţie
ulterioară, cu răsunet diferit asupra stării generale a femeii.
Sarcina tubară oprită în evoluţie
O atenţie deosebită trebuie acordată sarcinii tubare oprite în evoluţie care pune probleme
de diagnostic, cu atât mai grele, cu cât oprirea sa în evoluţie s-a făcut mai de timpuriu. În aceste
cazuri, adeseori pot lipsi, atât semnele subiective, cât şi cele obiective, fără să putem culege
informaţii valabile nici din explorările paraclinice. Singurul semn mai constant hemoragia, este
de obicei redusă şi intermitentă, cu sânge negru. Durerea, tumora latero-uterină, iritaţia
peritonelă lipsesc cel mai adesea cu desăvârşire. O valoare mai importată de diagnostic în
această situaţie, o aduce examenul histologic care poate pune în evidenţă transformarea
deciduală a endometrului sau atipii ARIAS-STELLA.
Tratament
Ideal ar fi ca să se facă tratamentul înaintea survenirii complicaţiilor (pentru a putea utiliza
astfel totdeauna metode conservatoare de tratament).
De cele mai multe ori însă, intervenţia chirurgicală devină unica metodă după producerea
rupturii. În orice condiţii, tratamentul este numai chirurgical, în caz de ruptură cu inudație
peritoneală şi şoc hemoragic, făcându-se simultan pre şi postoperator un tratament intensiv de
reechilibrare volemică şi electrolitică.

Tratamentul medical
 Este indicat în formele precoce de sarcină ectopică şi se realizează în principal cu Metotrexat,
dar, în ultimul timp, au fost studiaţi o serie de alţi agenţi printre care: KCl, glucoza
hiperosmolară, prostaglandinele, RU486.
Tehnica rezolvării chirurgicale
Anestezie generală în circuit închis (se poate utiliza rahianestezie numai pentru sarcină
ectopică neruptă), pentru cele rupte şi cu inundaţie peritoneală, în stare gravă, se indică numai
anestezie generală şi după un intens tratament de reechilibrare volemică. În unele cazuri extreme,
se poate folosi anestezie locală.
Tratamentul chirurgical se împarte în două mari grupe:
- metoda de exereză
- metoda conservatoare
Metoda de exereza:
a) salpingectomia:
b) anexectomia: indicată numai în sarcinile tuboovariene sau în cazul asocierii unei
sarcini tubare cu un ovar patologic. Jeefcoate o preconizează de rutină, pentru a evita
recidivele foarte frecvente pe bonturile tubare (dar este mult prea radicală şi mutilantă
pentru a fi acceptată astfel).
CAP.II. Supravegherea pacientului din momentul internării până la
externare şi efectuarea tehnicilor impuse de afecţiune

2.1. Internarea pacientului în spital si asigurarea condiţiilor de spitalizare

Internarea în spital constituie un eveniment important în viaţa bolnavului; el se desparte
de mediul său obişnuit şi, în stare de infirmitate sau semiinfirmitate, este nevoit să recurgă la
ajutorul oamenilor străini. Această situaţie, împreună cu boala, îi creează anumite stări emotive,
de care personalul care primeşte bolnavul în spital trebuie să ţină seama, menajându-1 cât mai
mult. Internarea este primul contact al bolnavului cu spitalul. Acest prim contact este hotărâtor
pentru ciştigarea încrederii lui, factor indispensabil pentru asigurarea unei colaborări sincere
între bolnav şi personalul de îngrijire, în vederea recâştigării sănătăţii celui internat. Greşelile
făcute cu ocazia internării, greu de reparat mai târziu, provoacă îngrijorarea şi neâncrederea
bolnavului, ceea ce va dăuna procesului de vindecare. Din acest motiv, este important ca
personalul serviciului de primire să dovedească de la început cea mai mare atenţie şi preocupare
faţă de bolnavul nou sosit. Atitudinea portarului, ajutorul acordat la dezbrăcarea şi îmbrăcarea
hainelor, îmbăierea şi la nevoie deparazitarea, ca şi modul de tratare a hainelor trebuie să se
desfăşoare astfel încât bolnavul să simtă atenţia cu care este înconjurat şi să fie convins că
colectivul în mijlocul căruia a ajuns vrea să-1 ajute şi că va depune tot efortul pentru a-1
vindeca. Aceeaşi atenţie se va acorda şi însoţitorilor bolnavilor, care trebuie liniştiţi, fără să li se
ascundă gravitatea sau prognosticul cazului, convingându-i că bolnavul lor va fi bine ingrijit,
întrucit dispoziţia însoţitorilor se transmite de obicei şi bolnavului, liniştirea lor prezintă aceeaşi
importanţă ca şi liniştirea bolnavului.
Mulţi bolnavi suportă cu greu chiar şi faptul că sunt internaţi în spital.Condiţiile de mediu
de aici le creează o oarecare tensiune nervoasă.Culoarea albă, monotonă a spitalelor vechi,
întinse pe suprafeţe mari, creează o atmosferă de răceală.Saloanele, coridoarele şi încăperile
anexe trebuie astfel mobilate şi amenajate, ca să se apropie cât mai mult de anturajul obişnuit al
bolnavilor. Zugrăveala saloanelor trebuie să fie uniformă, dar variată şi în culori pastel.
Saloanele să fie cât mai mici, cu 2—4 paturi, iar paturile să fie cât mai distanţate, pentru ca
bolnavii să nu se deranjeze reciproc. Ferestrele să fie prevăzute cu perdele uşor de spălat. Pe
coridoare să se aşeze scaune cu măsuţe, unde bolnavii în trecere pot să se odihnească pentru
câteva minute. Mobilierul să fie uşor de curăţat, dar estetic, capitonat cu materiale plastice
colorate. Măsuţele vor fi acoperite cu feţe de masă. Colţurile şi decorurile pot fi aranjate foarte
bine şi estetic pentru acest scop. Atât pe coridoare, cât şi în saloane să se pună flori.
2.2.Asigurarea condiţiilor igienice pacienţilor internaţi (pregătirea patului şi accesoriilor
lui, schimbarea lenjeriei de pat, asigurarea igienei personale, corporale şi vestimentare a
pacientului, efectuarea toaletei generale şi pe regiuni a pacientului imobilizat, observarea
poziţiei pacientului, schimbarea poziţiei şi imobilizarea pacientului, captarea eliminărilor)
O introducere aici apoi descri fiecare in parte
Scrie subtitlurile…………………..
Ex 2.2.1. Pregătirea patului şi accesoriilor lui
………………………………………………..
Pregătirea patului fără bolnav!!!!!!!!!!!!!! CEEA CE DESCRI TU IN CELE CE
URMEAZA E SCHIMBAREA LENJERIEIE DE PAT
Pregătirea patului fără bolnav poate fi executată de una sau două asistente
Materiale necesare:
Un cearşaf şi un plic de pânză pentru pătură
(sau două cearşafuri); 2 feţe de pernă; 1—2 pături; 2 perne.
Tehnica
Se îndepărtează noptiera de lângă pat pentru a face posibil patul din toate părţile şi se
aşază un scaun cu spetează la coțul patului. Pe scaun se pregătesc lenjeria curată, pernele, pături
împăturite corect, în ordinea întrebuinţării. Pe somieră se aranjează salteaua, iar peste aceasta se
întinde cearşaful. Cele două asistente vor sta faţă în faţă, de o parte şi de alta a patului. Una din
ele conduce facerea patului şi va servi şi lenjeria. Ambele trebuie să lucreze însă deodată,
executând mişcările ușor. Se va lua unul din cearşafuri şi se va pune la mijlocul patului. Cu o
mână asistentele desfac o parte spre cap si cealaltă spre picioare. Se introduce cearşaful adânc
sub saltea la capătul patului pentru ca în timpul mişcărilor bolnavului să nu se adune sub el.
Se pune colţul în formă de plic în felul următor:
Cele două asistente se întorc cu faţa spre căpătâiul patului; cu mâna de lângă pat prind partea
liberă a cearşafului la o distanţă egală de colţ cu lungimea părţii atârnate şi o ridică în sus, lângă
saltea, în acest fel se formează un triunghi, din care se introduce sub saltea partea care depăşeşte
în jos salteaua. Se lasă apoi în jos partea din cearşaf ridicată la marginea saltelei şi se introduce
sub saltea restul triunghiului împreună cu toată partea laterală a cearşafului. Cearşaful trebuie
bine întins să nu prezinte cute. Celelalte două colţuri se fac după aceeaşi tehnică. Se aşază după
aceasta cearşaful al doilea peste care se întinde pătura. Se va avea grijă ca şi acest cearşaf să fie
bine întins răsfrângându-se marginea dinspre cap peste pătură. Se va introduce apoi sub capătul
de la picioare al saltelei atât cearşaful dintre pătură și bolnav, cât şi pătura. Pentru a uşura poziţia
bolnavului în pat și pentru ca pătura să nu constituie o greutate asupra degetelor picioarelor
bolnavului se va face o cută, atât din cearşaf, cât şi din pătură.
 Ambele asistente care execută facerea patului vor aşeza palma mâinii dinspre picioare pe
pătură, iar cealaltă mână o vor introduce sub cearşaf. Ridicând dintr-o dată cearşaful şi pătura
peste palma opusă, se formează o cută. Colţurile cearşafului şi păturii se execută ca şi cel descris
mai sus, cu excepţia că se ridică pătura şi cearşaful de margine în dreptul cutei. La sfârşit se
aşază cele două perne la capul patului, se pun scaunul şi noptiera la loc.
Pregătirea patului cu plic fără bolnav se face în felul următor: pătura se îndoaie în
lungime, se introduce în plic prin deschizătura sa, apoi se prind cele două colţuri ale păturii şi se
introduc in colţurile plicului, unde se fixează cu ace de siguranţă, sau se cos pentru
a nu permite alunecarea şi strângerea păturii în interiorul plicului. Pătura introdusă în plic se
îndoaie în trei şi se aşază pe scaunul pregătit cu restul lenjeriei curate şi la tehnica descrisă
anterior. Se întinde cearşaful, se fixează colţurile, marginile se introduc sub saltea. Apoi
se aşază pătura introdusă în plic (dacă este cazul cu deschizătura ovală orientată în sus), se
întinde bine, se introduce capătul dinspre picioarele bolnavului sub saltea, se face plică de la
nivelul degetelor picioarelor bolnavului, colţurile şi marginile se introduc sub saltea. Se aşază
cele două perne, introduse în feţele de pernă curate.
Pregătirea patului cu bolnav.
Pregătirea patului bolnavilor care se pot scula din pat se execută după tehnica descrisă
mai sus. Bolnavul este ajutat să coboare din pat, este imbrăcat cu halat, aşezat pe un scaun sau
fotoliu în timp ce asistenta face patul. Bolnavii în stare mai puţin gravă îşi fac concomitent
toaleta de dimineaţă. Pregătirea patului cu bolnavul în pat se face în felul următor :
cele două asistente se aşază de o parte şi de alta a patului şi desfac cearşaful de la capul
bolnavului. Ele introduc apoi o mână între saltele şi cearşaf şi, înaintând către capătul distal al
patului, desfac de sub saltea cearşaful de pat, cearşaful de pătură şi pătura sau plicul cu
pătura, ajutându-se şi cu cealaltă mână. Se îndoaie pătura şi cearşaful de pătură peste bolnav,se
depărtează firimiturile de alimente şi de alte substanţe (gips, medicamente etc.) cu ajutorul unei
mături mici şi al unei lopăţele,apoi se întinde bine cearşaful de sub bolnav, se fac colţurile şi se
introduce restul cearşafului sub saltea. Se trage pătura cu cearşaful al doilea sau plicul cu pătura
la loc şi se efectuează plică, colţurile şi fixarea păturii, aşa cum se descriu la patul fără bolnav.
Nu se va uita împaturarea păturii deasupra degetelor de la picioare ale bolnavului. Apoi se scoate
perna de sub capul bolnavului, se scutură, se întoarce pe partea cealaltă şi se pune
la loc.
Schimbarea patului fără bolnav.
După plecarea unui bolnav, toată lenjeria se va schimba, iar salteaua, pătura, perna şi
patul se aerisesc şi la nevoie se dezinfectează.
Materialele necesare: l cearşaf simplu, l plic sau 2 cearşafuri simple, 2 feţe de pernă, l mătură
mică cu lopăţică; coş pentru rufe murdare (în lipsa acestuia se va folosi un cearşaf).
Tehnica. Această manoperă trebuie să fie executată pe cât posibil cu geamurile deschise, de
aceea în timpul iernii ceilalţi bolnavi din salon vor fi bine acoperiţi. Se aşază materialele ca
pentru pregătirea patului simplu, se aduce la picioarele patului coşul pentru rufe murdare sau, in
lipsa coşului, se leagă la capătul patului un cearşaf în formă de sac. Se ia perna din pat, se scoate
faţa de pernă murdară şi se aruncă în coş. Perna se scutură, se îndoaie în două, în lungime şi se
trage faţa curată, apoi se aşază pe scaun. Asistentele desfac pătura şi după, cu ajutorul măturii
îndepărtează fărâmiturile de pe ea, o împăturesc în trei, astfel încât cele două treimi externe se
suprapun peste treimea mijlocie, se îndoaie apoi transversal în două şi se aşază pe speteaza
scaunului. Cearşafurile se vor împături în aceeaşi ordine şi se vor introduce în coşul pentru rufe
murdare. Salteaua, înainte de a fi întoarsă, se va mătura dinspre cap spre picioare. Această
manoperă trebuie să decurgă foarte repede, fiind efectuată, cu multă grijă, fără a produce în salon
dezordine, murdărie şi praf.
TOALETA BOLNAVULUI
Toaleta bolnavului constituie una din condiţiile indispensabile ale procesului de
vindecare. Prin toaleta de dimineaţă se îndepărtează de pe suprafaţa pielii stratul cornos,
descuamat şi impregnat cu secreţiile glandelor sebacee şi sudoripare, amestecate cu praf,
alimente, resturi de dejecţii şi alte substanţe străine care aderă de piele, îndepărtarea acestora
deschide orificiile de excreţie ale glandelor pielii, înviorează circulaţia cutanată şi a întregului
organism, produce hiperemie activă a pielii, favorizând mobilizarea anticorpilor formaţi în
celulele reticulo-endoteliale din ţesutul celular subcutanat. Toaleta de dimineaţă linişteşte
bolnavul, îi creează o stare plăcută de confort,
având un efect evident sedativ asupra organismului.
Majoritatea bolnavilor obişnuiţi cu toaleta completă de acasă, reclamă spălarea corpului,
a dinţilor, a părului, schimbarea lenjeriei etc., dar există bolnavi mai puţin îngrijiţi, cărora
asistenta în timpul spitalizării, trebuie să le dezvolte deprinderile unei toalete complete pe baza
normelor ştiinţifice ale iginei personale. Din acest motiv, asistenta se va îngriji şi va controla
felul cum îşi fac toaleta şi bolnavii care se pot scula. Toaleta zilnică a bolnavului trebuie
executată în condiţii de linişte şi confort. Deşteptarea de dimineaţă trebuie făcută liniştit, cu mult
tact, fără să sperie bolnavii printr-un dinamism exagerat. Asistenta va crea bolnavilor în stare
mai puţin gravă condiţiile necesare pentru a-şi executa singuri toaleta, iar celor în stare mai gravă
le va executa ea toate manoperele necesare. Asistenta va programa ordinea în care va face toaleta
bolnavilor, asigurându-şi timp suficient pentru a se ocupa de fiecare în măsura cerută de starea
lui.
 Pentru efectuarea toaletei bolnavului la pat este nevoie de următorul material:
un paravan, trei prosoape de culori diferite, mănuşi de baie de culori deosebite, pentru a le putea
deosebi;
se va utiliza pe regiuni săpun neutru, săpunieră, perii de unghii, foarfece și pilă de unghii, perie
de dinţi, pastă de dinţi, pahar pentru spălat pe dinţi şi un pahar cu soluţie antiseptică pentru
gargară, lighean, muşama, pudrieră cu pudră de talc, cană pentru apă caldă, o găleată pentru apă
murdară, o flanelă sau un cearşaf, un termometru de baie şi spirt mentolat sau camforat.
Materialele pentru toaleta bolnavului se vor aşeza pe o măsuţă acoperită cu o faţă de masă de
material plastic sau muşama. Se indepărtează noptiera şi în jurul patulu se întinde paravanul.
Baia parţială la pat constă în spălarea întregului corp pe regiuni, descoperind progresiv numai
partea care se va spăla. Asistenta va avea grijă ca temperatura din salon să fie de cel puţin 20° şi
să nu fie curenţi de aer rece; ea va închide geamurile şi va interzice să se deschidă uşa în timpul
efectuării toaletei.
Se umple ligheanul 2/3 cu apă caldă (37°) şi se controlează temperatura apei cu ajutorul
termometrului de baie sau cu cotul, ca să nu fie prea caldă. Se îndepărtează una dintre perne, iar
celaltă se acoperă cu o muşama, pentru a o proteja de umezeală, peste muşama aşezindu-se un
prosop sau un cearşaf. În timpul toaletei, pătura se poate înlocui cu o flanelă, bolnavul fiind
dezbrăcat şi acoperit cu cearşaful şi flanela. În faţa bolnavului se aşază un prosop, pentru a nu se
umezi acoperitoarea. Ordinea în care se va efectua toaleta trebuie să fie respectată : se va începe
întotdeauna cu faţa, apoi urmează gâtul, membrele superioare, partea anterioară a toracelui,
abdomenul, partea posterioară a toracelui, regiunea sacrată, coapsele, membrele inferioare,
organelle genitale şi la sfârşit regiunea perianală. Cu mâna îmbrăcată în prima mănuşă de baie
umezită, se spală ochii, de la comisura externă la cea internă, unde se adună secreţiile în timpul
nopţii, şi se şterge imediat cu primul prosop. Se continuă cu fruntea, de la mijloc spre tâmple, se
spală cu mişcări circulare regiunea periorală şi perinazală. La urechi se insistă în şanţurile
pavilionului şi la regiunea retroauriculară. După ce s-a spălat cu săpun şi s-a limpezit cu apă de
câteva ori, porţiunea spălată trebuie ştearsă imediat pentru a nu rămâne umedă şi a predispune
bolnavul la răceală. Urmează apoi spălarea gâtului, a membrelor superioare mutând muşamaua
sub regiunea respectivă. Muşamaua şi prosopul se întind sub întreg braţul, deasupra învelitorii şi
prin mişcări circulare se execută spălarea, începind de la umăr spre capătul distal, ştergându-se
imediat. Se va insista în special la axile, tamponându-se până la perfecta uscare. Dacă bolnavul
se poate întoarce în decubit lateral spălarea celuilalt membru superior se va face în această
poziţie. Dacă nu se poate întoarce, asistenta va trece de partea opusă şi va efectua spălarea după
tehnica descrisă. Toaleta se continuă cu partea anterioară a toracelui, insistând la femei la pliurile
submamare şi apoi se trece la abdomen, unde se va avea grijă în special de ombilic, unii bolnavi
internându-se in spital cu ombilicul foarte murdar, îndepărtarea depozitului de murdărie se poate
face cu ajutorul unui tampon de vată montat pe porttampon și înmuiat în benzină, ombilicul se
spală cu apă şi săpun, iar la bolnavul cu pielea sensibilă, pentru a se evita iritaţiile, se unge
regiunea cu vaselină. Spatele bolnavului este bine să se spele în poziţie şezând dacă este posibil,
iar dacă nu în decubit lateral, fiind susținut, aşezând muşamaua până sub bolnav, înainte de a se
apuca de baia inițială a jumătăţii inferioare corpului bolnavului, apă, 1 litru, mănușa de baie şi
prosopul vor fi înlocuite cu altele curate. Pentru spălarea membrelor inferioare se readuce
bolnavul în decubit dorsal şi se spală coapsele insistând asupra plicilor din regiunea inghinală şi
poplitee. Gambele vor fi spălate ca şi membrele superioare, cu atenție deosebită la spaţiile inter
digitale. Spălarea picioarelor se mai poate face şi cu ligheanul în pat, patul fiind protejat cu
muşamaua. Gambele se flectează uşor iar picioarele se introduce în lighean. Această metodă
uşurează curăţirea şi tăierea unghiilor. Este bine ca după spălare, bolnavului să i se facă o frecţie
cu o soluţie stimulantă a circulaţiei, cu alcool (diluat, pentru a nu usca tegumentele), spirt
mentolat sau spirt camforat. După frecţie se pudrează plicile naturale cu pudră de talc, care
absoarbe umezeala. La sfârşit se face toaleta organelor genitale şi a regiunii perianale. De cele
mai multe ori, bolnavul doreşte să efectueze spălarea acestor regiuni singur. Dacă starea generală
a bolnavului o permite, asistentul va admite acest lucru, dar va controla dacă s-a executat correct.
Asistenta va aşeza sub regiunea sacrată a bolnavului bazinetul, care va fi izolat de saltea cu
muşamaua şi traversa, va îmbrăca mănuşa de cauciuc, va aşeza bolnavul în poziţie ginecologică,
apoi va începe spălarea organelor genitale cu mănuşa de baie imbrăcată peste cea de cauciuc. Se
indică folosirea săpunului neutru care nu irită pielea şi mucoasele; îndepărtarea lui se va face
foarte atent, resturile de săpun putând produce prurit, eventual inflamaţii. Limpezirea cu apă
curată se poate face cu ajutorul unui jet de apă turnat dintr-o cană, după ce în prealabil s-a
verificat temperatura turnând câteva picături pe faţa internă a antebraţului. După limpezire
asistentul scoate bazinetul de sub bolnav şi cu al treilea prosop va şterge organele genitale şi
regiunea din jur. Ştergerea se face foarte atent în special în plici. Se pudrează cu pudră de talc,
pentru prevenirea intertrigoului. După o baie parţială corect executată, bolnavul se simte înviorat
şi munca asistentei este răsplătită prin recunoştinţa pe care i-o arată bolnavul. Bolnavul va fi
îmbrăcat şi i se va aranja patul.
Îngrijirea cavităţii bucale.
Asistenta are sarcina să îndrume şi să controleze efectuarea îngrijirii bucale la bolnavii
conştienţi şi să efectueze toaleta cavităţii bucale la cei inconştienţi. Ea va duce muncă de
educaţie sanitară, lămurind bolnavii asupra urmărilor care se pot ivi din cauza neglijării toaletei
cavităţii bucale şi îi va învăţa tehnica corectă a spălării dinţilor. După ce a pregătit peria cu pasta
de dinţi, paharul cu apă pentru clătit gura şi tăviţa renală, asistenta aşază bolnavul în poziţie
șezândă şi îi pune prosopul în jurul gâtului ca să nu se stropească,îi dă peria în mâna dreaptă şi
paharul cu apă în mâna stângă, iar în faţa bărbiei îi ţine tăviţa renală. După ce bolnavul s-a
spălat pe dinţi, asistenta îi va da celălalt pahar cu soluţia dezinfectantă pentru gargară.
Dacă este nevoie, bolnavul va fi sprijinit în timpul efectuării toaletei cavităţii bucale. Bolnavii
care nu se pot ridica vor fi aşezaţi în decubit lateral şi singuri sau cu ajutorul asistentei, vor
efectua curăţirea dinţilor şi a cavităţi bucale, în acest caz, în loc de pahar se va întrebuinţa o
ceaşcă cu cioc, utilizată numai pentru acest scop. Tăviţa renală se aşază lângă faţa bolnavului, iar
perna se acoperă cu muşamaua învelită în prosop.
Îngrijirea cavităţii bucale la bolnavii inconştienţi.
La bolnavii inconştienţi, păstrarea igienei cavităţii bucale este deosebit de importantă. Pe
dantură şi pe mucoasele bucală şi linguală ale acestor bolnavi se formează un depozit gros, care
trebuie îndepărtat. Pentru curăţirea cavităţii bucale la bolnavii inconştienţi este nevoie de
următoarele materiale: prosop, tăviţa renală, porttampon, vată, deschizător de gură, spatulă, tifon,
apă boricată, glicerină boraxată.
Tehnica îngrijirii cavităţii bucale la bolnavii inconştienţi se face în decubit dorsal, cu capul întors
într-o parte. Sub bărbia bolnavului se pune un prosop, apoi se deschide gura şi se menţine
în această stare cu ajutorul deschizătorului de gură. Se introduce cu mâna dreaptă tamponul de
vată înmuiat în glicerină boraxată 2 % şi cu mişcări uşoare se va şterge limba dinspre bază înspre
virf, apoi bolta palatină, în continuare suprafaţa internă a arcadelor dentare şi la urmă suprafaţa
lor extrenă. În timpul curăţirii danturii limba este ţinută cu spatula sau prinsă cu pensa linguală.
Cavitatea bucală se poate curăţa şi cu degetul arătător, înfăşurat într-o bucată de tifon, îmbibat în
glicerină boraxată sau zeamă de lămâie, ştergând mucoasa bucală în ordinea arătată mai sus.
Această metodă nu se utilizează la bolnavii agitaţi şi psihici. La bolnavii inconştienţi,
dezechilibraţi, buzele sunt uscate şi crăpate; pentru a preveni apariţia leziunilor mai grave, ele se
vor unge cu glicerina sau ceară labială. La bolnavii în stare gravă, astenici, precum şi la cei
inconştienţi,mai ales dacă sunt trataţi cu doze mari de antibiotice, se dezvoltă în cavitatea bucală
Candida albicans, care apare sub forma unui depozit alb, dens, ce cuprinde parţial sau complet
suprafaţa mucoasei bucale. Asistenta are obligaţia de a supraveghea cavitatea bucală cu ocazia
toaletei şi de a descoperi la timp primele semne ale candidozei. Pentru prevenirea dezvoltării
acestei levuri se pot adăuga la glicerină anumite substanţe fungicide ca stamicina sau
micostatina.
Îngrijirea protezelor dentare
La bolnavii cu proteze dentare mobile se va lucra cu mult tact, având în vedere că cei mai
mulţi evită să-și scoată proteza în prezenţa altora. Pentru a fi îngrijită, proteza trebuie scoasă
obligatoriu şi spălată zilnic. Bolnavii conştienţi își vor spăla zilnic cavitatea bucală, dantura şi
proteza cu periuţa și pasta, iar noaptea vor scoate proteza şi o vor pune intr-un pahar cu apă,
după ce în prealabil a fost curăţită cu peria. Este de dorit ca paharul să nu fie transaparent, pentru
ca să nu se vadă conţinutul. Paharul se acoperă cu o compresă de tifon. Dacă bolnavul este
inconştient, protezele mobile trebuie îndepărtate pentru ca acestea să nu cadă, în faringe sau
laringe, obstruând căile respiratorii. Proteza se scoate prinzând-o cu o bucată de tifon ca să nu
alunece, iar mâna introdusă în gura bolnavului va fi totdeauna îmbrăcată cu mănuşă. După ce
proteza a fost scoasă, se curăţă de către asistentă cu periuţa şi pasta de dinţi, se limpezeşte şi se
depozitează în paharul întrebuinţat pentru acest scop. Se cere o mare atenţie în manipularea
protezelor dentare pentru a nu le rupe, producând astfel pagube bolnavului şi punându-1 în
imposibilitatea de a se alimenta. După efectuarea toaletei cavităţii bucale, toate instrumentele vor
fi dezinfectate prin fierbere iar tampoanele de vată şi tifonul arse.
Îngrijirea părului
Îngrijirea părului necesită o deosebită atenţie, deoarece lipsa igienei, pe lângă senzaţia
permanentă de prurit pe care o poate da, mai favorizează şi dezvoltarea paraziţilor. La bolnavii
care transpiră mult, părul se murdăreşte şi mai repede, îngrijirea părului constă în pieptănatul şi
periatul zilnic, cel puţin de două ori, precum şi spălarea lui de două ori pe săptămână.
Pieptănatul părului.
Pieptănatul părului se face la sfârşitul toaletei de dimineaţă, punându-se accent pe acest
lucru în special la femeile cu părul lung.
Pentru pieptănarea părului este nevoie de următorul material:
un pieptene des, perie de păr, prosop, un dezinfectant, o tăviţă renală.
Tehnica
Bolnava este adusă în poziţie şezând; dacă această poziţie nu este permisă, pieptănatul va
fi executat în poziţie culcat. Se aşază sub cap un prosop şi se întoarce capul într-o parte, cu părul
spre asistenta care execută pieptănatul. Se desface parul în două părţi, făcând cărare la mijloc. Se
întrebuinţează întâi piaptănul rar, apoi cel des şi pe urmă peria. Părul se va pieptăna șuviţă cu
şuviţă întâi capătul, apropiindu-se din ce în ce mai mult de rădăcină. Asistenta va avea grijă să nu
obosească bolnava şi să nu-i producă dureri. După ce va fi pieptănată o parte, părul se împleteşte
în cosiţă, începând împletirea imediat lingă pavilionul urechii, pentru ca părul împletit să nu
incomodeze bolnava cind se culcă pe pernă. Se intoarce capul bolnavei pe cealaltă parte şi se
continuă pieptănatul în felul descris. Dacă bolnava nu are pieptene propriu, piaptănul şi peria
utilizate vor fi spălate după fiecare bolnavă în parte. Dacă pieptănatul se face conştiincios în
fiecar zi, părul nu va fi încâlcit şi nici nu va fi dificil la pieptănat. Ingrijirea este mai uşoară dacă
părul este tăiat scurt, dar asistenta nu are voie să-1 taie decât cu consimţământul bolnavei şi
numai in cazuri absolut necesare, fără să caute să o influenţeze în această direcţie. Pieptănarea
părului se va face foarte atent la bolnavele în stare inconştientă, întrucit părul încâlcit în această
perioadă nu va putea fi desfăcut, mai târziu, necesitând tăierea.
Spălarea parului.
Bolnavii care se pot scula din pat sunt conduşi la baie. Se aşază pe un scaun cu capul spre
cadă sau lighean, având spatele acoperit cu o flanelă pentru ca să nu răcească, spălarea
decurgând după toate regulile igienice obişnuite.
Spălarea părului la pat.
Spălarea părului la pat se execută la bolnavii imobilizaţi.
Materialul necesar.
Muşamaua, un cearşaf, 2 prosoape, săpun lichid sau şampon, pieptene, găleată, cană cu
apă caldă şi rece, oţet pentru clătirea părului, compresă de tifon, aparat Foehn, toate pregătite pe
o tavă.
Înainte de a începe spălarea, se va controla temperatura din salon şi se va acoperi bine bolnavul.
La marginea patului, pe un taburet, se va aşeza tava cu tot materialul necesar, pentru ca în timpul
spălatului asistenta să nu plece de lângă bolnav. Una dintre metodele care se întrebuinţează
pentru spălarea părului este aceea de a duce bolnavul cu capul la marginea patului, aşezându-1 în
poziţie, oblică şi îndepărtând perina de sub cap.
Tehnica.
Se rulează spre centru cele două capete ale muşamalei şi se aşază pe patul bolnavului în
aşa fel ca marginea de sus să fie sub capul bolnavului, iar marginea de jos să fie introdusă în
găleata
pregătită. Cele două capete rulate vor forma jgheabul prin care se scurge apa în găleată.
Muşamaua se acoperă cu un prosop la nivelul cefei pentru ca să nu vină în atingere directă cu
pielea bolnavului.În jurul gâtului se aşază un cearşaf, pentru ca apa să nu ude lenjeria. Se acoperă
ochii bolnavului cu o compresă pentru a se feri de săpun. Asistenta susţine capul bolnavului cu
mâna stingă iar cu dreapta umezeşte părul, apoi toarnă puţin câte puţin şampon și săpun lichid.
Se spală întâi rădăcina părului, masând pielea capului cu vârful degetelor, fără să o zgârie. Se
limpezește apoi cu apă multă, pentru a-i îndepărta săpunul de pe păr. Îu ultima apă de limpezire
se adaugă oţet sau zeamă de lămâie. După ce s-a spălat părul, cu mâna stângă se ridică capul
bolnavului, se lasă să alunece muşamaua în găleată, iar cu mâna dreaptă se introduce sub capul
lui un prosop încălzit. Se şterge faţa bolnavului cu prosopul aşezat în jurul gâtului. Părul se usucă
prin tamponare şi frecare cu un prosop încălzit și se leagă apoi capul cu un prosop sau cu un
batic şi se lasă câteva minute, după care se piaptănă. Pentru ca uscarea părului să fie grăbită, se
utilizează aparatul Foehn cu aer cald. Se aranjează patul şi după uscarea completă, părul se
piaptănă din nou. În funcţie de afecţiunile bolnavului se pot aplica şi alte metode pentr spălarea
părului. Dacă salteaua este confecţionată dintr-o singură bucată, atunci
partea de sub capul bolnavului sa îndoaie sub restul saltelei, iar pe
somieră se aşază ligheanul pe o muşama. Muşamaua se prelungeşte până deasupra saltelei
îndoite, iar peste aceasta se aşază capul bolnavului în uşoară hiperextensie, atârnând uşor
deasupra ligheanului. Dacă bolnavul se poate ridica, ligheanul se aşază pe un scaun lângă pat. Se
aduce bolnavul la marginea patului şi cu capul aplecat deasupra ligheanului se efectuează
spălarea părului. La sfârşit se trage tot materialul utilizat și se dezinfectează.
Îngrijirea unghiilor
Îngrijirea unghiilor constituie o parte integrantă din toaleta bolnavului. Unghiile lungi,
neingrijite, pe lângă aspectul inestetic, constituie un focar de infecţie, favorizează depozitarea
sub ele a impurităţilor, microbilor, eventual a ouălor de paraziţi. După efectuarea băii generale
sau parţiale se curăţă şi se taie unghiile cu grijă, niciodată prea adânc, pentru a nu provoca dureri
şi a nu favoriza creşterea lor deformată. Nu se va tăia pielea din jurul unghiilor căci leziunile
mici pot deveni porţi de intrare pentru microbi. Aceeaşi atenţie trebuie acordată şi unghiilor de la
membrele inferioare, a căror toaletă va începe cu înmuierea lor, realizată prin introducerea
picioarelor în apă caldă 20 de minute. Tăierea unghiilor de la membrele inferioare după o tehnică
greşită favorizează formarea unghiei încarnate.
Materialul necesar pentru tăierea unghiilor :
foarfecă de tăiat unghiile, pilă pentru unghii, prosop.
Tehnica
Se aşază sub membrul respectiv un prosop pentru ca aşchiile de unghie să nu se
împrăştie în patul bolnavului căci ajungând sub el îi pot produce microtraumatisme supărătoare.
Se așează ligheanul pe o muşama, pe somieră. Se va avea grijă să nu se lezeze degetele.
Asistenta va lua fiecare deget în parte, acoperind cu dosul mâinii restul degetelor bolnavului.
După ce unghiile au tost tăiate, suprafaţa tăiată se va şlefui cu pila pentru îndepărtarea
eventualelor asperităţi rămase în urma tăierii. Materialul întrebuinţat se strânge, instrumentele se
curăţă și se spală, se dezinfectează şi se aşează la loc. Instrumentele tăioase pentru toaleta
unghiilor pot reprezenta
un mijloc de transmitere a unor boli infecţioase, în special a hepatitei epidemice. Din acest
motiv, dacă bolnavul nu are instrumente proprii, vor fi dezinfectate riguros prin fierbere după
fiecare bolnav,.chiar dacă acest lucru este în detrimentul lor.

NU E CAZUL
Baia generală.
Pentru îndepărtarea murdăriei de pe suprafaţa pielii, bolnavul trebuie supus unei băi
generale, cel puţin o dată pe săptămână, dacă afecţiunea de care suferă o permite. Asistenta va
avea grijă să aibă la dispoziţie o cantitate suficientă de apă caldă. Temperatura din camera de
baie va fi de 21—22 grade Celsius. Cada va fi dezinfectată cu praf de sodă, soluţie de crezol 5%
sau altă soluţie dezinfectantă. Camera de baie va fi curăţată. Timpul favorabil pentru baie este
dimineaţa sau seara, în nici un caz baia nu va fi permisă cu o oră înainte de masă sau cu 2 ore
după luarea mesei. Introducerea bolnavului în baie în timpul digestiei este interzisă.
Materialul necesar.
Asistenta va pregăti pentru baie următoarele:
săpun neutru, cearşaf de baie, 2 prosoape, 2 mănuşi de baie, perii de unghii, foarfece, pilă de
unghii, grătar lângă cadă, un halat de baie şi pentru femei un batic să-şi lege părul. Pe un scaun,
lângă cadă se va aranja în ordinea întrebuinţării lenjeria de corp curată. Asistenta va avea grijă să
nu facă aburi în camera de baie, de aceea intâi va da drumul la apa rece şi apoi la apa caldă. Apoi
va controla temperatura apei cu un termometru de baie sau introducând cotul în apă. Când
temperatura apei corespunde se va conduce bolnavul la baie. Dacă starea sănătăţii sale o permite,
el va fi lăsat să se imbăieze singur. I se va atrage atenţia să nu închidă camera de baie, pentru
ca, la nevoie, asistenta să poată intra. Pentru respectarea simţului de pudoare al bolnavului se va
aşeza în faţa căzii un paravan. Asistenta trebuie să fie atentă și la bolnavii care fac baie singuri şi
la cea mai mică suspiciune, zgomote neobişnuite, va intra imediat în camera de baie, acordând
ajutorul necesar. Se va cere bolnavului să nu manevreze robinetele, căci poate să se opărească cu
apă fierbinte sau să dea drumul la prea multă apă rece. Trebuie să existe la îndemâna bolnavului
o sonerie bine izolată prin care poate semnala imediat dacă are nevoie de ceva. Dacă bolnavul
prezintă tulburări subiective sau asistenta constată alterarea stării generale, baia se va intrerupe
imediat. Este bine ca după terminarea băii, bolnavul să facă un duș la o temperatură mai scăzută
decât apa din cadă, care îl inviorează şi-i va produce o vasoconstricţie periferică. După
terminarea duşului, bolnavul se acoperă cu un cearşaf de baie incălzit şi se şterge repede. La
nevoie se va face şi toaleta unghiilor. Bolnavul se imbracă în lenjerie curată, cu halatul cald, şi se
reântoarce la patul lui, care între timp a fost schimbat. Bolnavul se înveleşte bine şi dacă va
prezenta frisoane va fi încălzit cu termofoare şi hidratat cu lichide calde.
Bolnavii în stare gravă, care nu pot face baie singuri, vor fi spălaţi de asistentă, după cum s-a
arătat. Bolnavii, care nu pot să se menţină în poziţie ortostatică, vor fi dezbrăcaţi complet, culcaţi
pe un cearşaf curat şi săpuniţi. Două asistente îl introduc apoi cu ajutorul cearşafului în cadă.
Cearşaful se menţine tot timpul băii pe fundul căzii, pentru ca la nevoie bolnavul să poată fi scos
repede cu ajutorul lui. După ce săpunul a fost îndepărtat de pe tegumente, asistentele ridică
bolnavul din cadă sprijinindu-l de sub axile, îl înfăşoară într-un cearşaf uscat şi încălzit, îl culcă
pe canapeaua din camera de baie sau pe o targa acoperită de muşama şi cearşaf curat, în poziţie
culcat, el va fi şters şi îmbrăcat. Spălarea acestor bolnavi se poate face în poziţie şezând. Pentru
acest scop se va aşeza în cadă un scăunel, în acest caz, săpunirea și limpezirea se fac în cadă.
Bolnavii adinamici, cu forţe fizice mult diminuate, sunt aduşi în baie de două asistente, pe un
fotoliu rulant, acoperit cu un cearşaf curat. În camera de baie bolnavul este dezbrăcat, umezit şi
săpunit fiind încă în fotoliu şi apoi introdus în cadă. Se vor introduce mai întâi picioarele, ţinând
fotoliul strâns lipit de baie, apoi se ridică bolnavul de sub axile şi cu grijă se lasă să alunece în
cadă. După terminarea băii se aşează în fotoliu cearşaful de baie încălzit, apoi asistentele ridică
bolnavul, îl aşează pe cearşaf, îl şterg, îl imbracă cu lenjerie curată și îl transportă înapoi în salon.
Baia la dus.
Baia în cadă este înlocuită din ce în ce mai mult cu duşul. Acesta este un mijloc de
îmbăiere mult mai igienic, mai economic şi nu epuizează organismul într-o măsură aşa de mare
ca o baie în cadă. La duş, bolnavii se spală în tot cursul băii cu apă curată. Există instalaţii de
duşuri fixe şi duşuri mobile, în funcţie de gravitatea bolnavilor, duşul se va face în poziţie
ortostatică, şezând sau culcat.
Tehnica.
Bolnavii în stare mai uşoară se vor spăla singuri, în mod obişnuit, sub duşul fix. Bolnavii
în stare mai gravă vor fi spălaţi în poziţie şezând, cu ajutorul unui duş mobil. Bolnavii care nu
pot
fi expuşi nici la acest efort, vor fi culcaţi pe un grătar de lemn şi spălaţi cu duşul mobil. Spălarea
sub duş exercită şi o acţiune mecanică asupra organismului, prin presiunea jetului de apă. Forţa
presiunii, deci efectul ei variază în funcţie de distanţa la care va fi apropiată rozeta dușului mobil
de suprafaţa corpului. Se va avea grijă să nu se acţioneze cu o presiune prea mare asupra
bolnavilor slabi, astenici, ţinând duşul la o distanţă mai mare. Bolnavii adinamici care fac duş în
poziţie culcat se dezbracă și se aşază pe grătar de lemn. Cu ajutorul duşului mobil, asistenta va
proiecta apa umezind suprafaţa tegumentelor, dar evitând capul, faţa, urechile şi gâtul se vor
spăla cu mănuşa de baie după tehnica arătată la baia parţială. După aceea se săpuneşte suprafaţa
corpului şi se spală cu ajutorul duşului mobil. După terminarea băii de curăţenie se va continua
stropirea suprafeţei corpului cu apă la o temperatură mai scăzută ca şi în
cazul băilor în cadă. În afară de faptul că baia cu duş în poziţie culcat este bine suportată şi de
bolnavii în stare gravă, aceasta, prin efectul ei mecanic, tonifică ţesuturile, înviorează circulaţia
şi respiraţia
POZIŢIILE BOLNAVULUI ÎN PAT
 Calităţile patului şi lenjeriei, facerea şi schimbarea patului, ca și utilajele auxiliare, au
scopul de a asigura repausul bolnavului, aceasta fiind o măsură elementară în cursul îngrijirii lui.
Deoarece unii bolnavi trebuie să păstreze anumite poziţii speciale în scop terapeutic, sau boala de
bază îi obligă la acestea, patul trebuie ales şi pregătit de la început în funcţie de poziţia pe care
trebuie să o ocupe bolnavul şi utilat cu aparatele auxiliare în ideea asigurării maximului de
confort. Imobilizarea la pat poate însă predispune organismul şi la o serie de complicaţii.
Presiunea exercitată asupra ţesuturilor cuprinse între oase şi suprafaţa dură a patului poate
provoca tulburări de circulaţie, de intensitate variabilă, putând merge până la necroze.
Încetinirea vitezei de circulaţie în clinostatism favorizează în anumite condiţii formarea
trombozelor, iar la bătrâni, pneumonii hipostatice etc. Din acest motiv poziţia bolnavilor trebuie
schimbată în mod regulat, la intervale relativ scurte. Asistenta trebuie să cunoască poziţiile pe
care le iau bolnavii în pat şi în sfârşit manoperele prin care se asigură schimbările de poziţie ale
bolnavilor în stare gravă. În funcţie de starea generală şi de afecţiunea lor, bolnavii ocupă în pat
o poziţie activă, pasivă sau forţată.
Poziţia activă este caracteristică bolnavilor în stare mai uşoară, poziţia lor în pat nu se deosebeşte
cu nimic de poziţia unui om sănătos. Ei se mişcă singuri neavând nevoie de ajutorul asistentei.
Poziţia pasivă este caracteristică bolnavilor în stare gravă acești bolnavi, neputând să-şi schimbe
singuri poziţia, necesită ajutorul asistentei.
Poziţia forţată este caracterizată prin luarea anumitor atitudini neobişnuite. Ele pot fi determinate
de afecţiunea de bază a bolnavului sau impuse de tratament. Astfel, atitutidinile forţate pot să
apară :
Indiferent de forma lor (activă, pasivă, impusă), în mod obişnuit, bolnavii iau în pat următoarele
poziţii:
Decubitul dorsal, în această poziţie, bolnavul stă culcat pe spate, cu faţa în sus. Bolnavul
poate fi culcat întins, fără pernă. Această poziţie se impune bolnavilor după puncţia
lombară, precum şi în unele afecţiuni ale coloanei vertebrale, în cazul din urmă se va avea
grijă ca suprafaţa patului să fie cât mai tare. Bolnavul va fi lăsat numai cu o pernă subţire
în caz de anemii posthemoragice precum şi în unele afecţiuni cerebrale. Menţinerea acestei
poziţii timp îndelungat poate cauza dureri la nivelul coloanei lombare, în special la
bolnavul culcat pe o pernă subţire. Preventiv, se va introduce sub regiunea lombară un sul
subţire de flanelă sau o pernă moale, menţinând regiunea lombară a coloanei vertebrale în
uşoară lordoză. La bolnavii adinamici, slăbiţi, se vor aşeza inele sub călcâi şi coate, precum
şi perne penumatice sau colaci sub regiunea sacrată şi fesieră. Din poziţia decubitului dorsal,
bolnavul poate fi ridicat la
poziţie semisezind. El rămâne mai departe culcat pe spate, dar toracele formează cu linia
orizontală un unghi de 30 —45°. Pentru ca bolnavul să nu alunece spre extremitatea distală a
patului se aşază sub tălpi un sprijinitor îmbrăcat. Sub regiunea poplitee se va aşeza la nevoie o
pernă subţire sau un sul moale de flanelă. Dacă bolnavul păstrează această poziţie timp mai
îndelungat i se va aşeza un colac de cauciuc sub regiunea fesieră. Această poziţie este indicată
bolnavilor cu afecţiuni cardiace şi pulmonare, la unele categorii de operaţi, bolnavilor în vârstă,
în vederea prevenirii pneumoniei hipostatice, precum şi celor din perioada de convalescenţă.
Poziţia Trendelenburg se realizează prin ridicarea extremităţii distale a patului și este indicată
bolnavilor cu anemii acute, pentru autotransfuzii, pentru oprirea hemoragiilor membrelor
inferioare şi ale organelor genitale feminine după intervenţii ginecologice, după anestezie
intrarahidiană, în cazul tratamentului fracturilor membrelor inferioare prin extensie cu
contragreutate, precum şi în cazul drenajului postural, pentru a favoriza îndepărtarea secreţiilor
din căile respiratorii superioare.
Poziţia oblică cu capul mai sus se utilizează in cursul tratament ulii l
ortopedic, pentru extensia coloanei cervicale.
Poziţia şezând.
Bolnavul are coapsele flectate pe bazin şi gambele pe coapsă, stând astfel cu genunchii ridicaţi.
Această poziţie este indicată de obicei bolnavilor într-o stare mai gravă, din acest motiv,
îngrijirea lor necesită o atenţie mai mare. Sub regiunea sacrată se va aşeza în mod preventiv un
colac de cauciuc. În această poziţie vor fi ţinuţi bolnavii dispneici, în caz de pneumonii,
insuficienţă cardiacă, în perioada acceselor de astm bronşic, bolnavii mai virstnici, precum şi
după anumite intervenţii chirurgicale. Bolnavii cu insuficienţă cardiacă, în cursul acceselor de
dispnee nocturnă, se aşază de multe ori la marginea patului cu picioarele atârnate.
Decubitul lateral.
Decubitul lateral, poziţie preferată de bolnavi, poate fi drept sau stâng. Bolnavii păstrează
decubitul lateral în caz de pleurezii, meningite, după intervenţii intratoracice şi renale, în cazul
drenajului cavităţii pleurale. Bolnavii adinamici şi cei bătrâni trebuie întorşi la intervale de l—2
—3 ore dintr-o parte in alta, pentru prevenirea escarelor şi a pneumoniei hipostatice.
Decubitul ventral.
Bolnavul este culcat pe abdomen cu capul aplecat într-o parte şi aşezat pe o pernă subţire.
Membrele superioare sunt aşezate la stângă şi la dreapta capului cu faţa palmară pe suprafața
patului, cu degetele în extensie. Bolnavii sunt menţinuţi în decubit ventral în caz de paralizie a
unor grupuri musculare, escare extinse, care împiedică aşezarea în alte poziţii, precum şi pentru
drenarea unor colecţii purulente.
Cu scop explorator, bolnavul mai poate fi aşezat intr-o serie de poziţii, ca poziţia genu-pectorală,
utilizată în cursul rectoscopiei, pozițiile ginecologice, examinări şi tratamente de specialitate etc.

DOAR INSIRUITE SI DESCRI DOAR POZITIILE ADOPTATE DE PACIENTELE TALE

Schimbările de poziţie.
Poziţia bolnavului poate să fie schimbată activ sau pasiv. Schimbările active le execută bolnavul
singur. Schimbările pasive sunt cele efectuate cu ajutorul asistentei la bolnavii adinamici,
imobilizaţi, inconştienţi, paralizaţi şi la cei care nu pot executa decât anumite mişcări, fie din
cauza bolii de bază, fie din cauza tratamentului aplicat (aparate gipsate etc.).
CONTINUA