Programul de studii: LIMBA ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Referat: „Mănăstirea din Parma” de Stendhal

COORDONATOR, STUDENT,
Prof. univ. dr. habil. Gheorghe Glodeanu Șevera Maria

1
 „Mănăstirea din Parma”-Stendhal

Mănăstirea din Parma este un roman de Stendhal, pe numele său adevărat Henri-
Marie Beyle publicat în anul 1839. Această carte face parte din colecția „Clasici ai literaturii
universale”. Stendhal s-a născut pe 23 ianuarie 1783 în Grenoble, Franța și a murit pe 23
martie 1842, la Paris, Franța. A fost un scriitor francez renumit pentru finețea analizei
sentimentelor personajelor sale și pentru lipsa intenționată de sensibilitate a stilului său. Se
crede că Stendhal și-a ales pseudonimul literar ca un omagiu adus lui Johann Joachim
Winckelmann, fondatorul arheologiei moderne, născut în localitatea Stendal, Saxonia-Anhalt
(Germania). Cartea aceasta îți rămâne veșnic în minte, te acaparează în fiecare capitol al
romanului.

Cuvântul „mănăstire” face trimitere la izolare totală, iar cele două personaje
principale, Fabricio del Dongo și ducesa Sanseverina , trăind în singurătate spirituală, în
ciuda faptului că în plan fizic erau înconjurate permanent de unele dintre cele mai importante
fețe nobiliare ale vremii.

În Mănăstirea din Parma, naratorul recunoaște dreptul la punct de vedere al celorlalte

personaje.

Titlul operei are ca centru transmiterea ideilor de cucernicie și izolare. Titlul face
trimitere la Fabricio, care nu știe ce vrea de la viață, iar acest lucru va aduce la consecințe
grave, mai târziu.

Mănăstirea din Parma are ca idee principală descrierea moravurilor politice ale
monarhiilor italiene. Acțiunea romanului este desfășurată în Italia, la curtea din Parma, în
mijlocul celor două intrigi dintre cele două partide, partidul liberal și partidul conservator. În
această operă Stendhal se concentrează pe prezentarea vieții amoroase a personajelor,
politicul fiind un pretext doar pentru a-și atinge țelul.

Mănăstirea din Parma este al doilea roman ca importanță a lui Stendhal și unul dintre
cele mai importante romane obiective franceze.

Fabricio del Dongo este personajul cheie al operei, un tănâr italian, un aristocrat, care
la vârsta de șaisprezece ani, se hotărâște șă își urmeze idolul, și anume, pe Napoleon
Bonaparte. Acțiunea și celelalte personaje se învârt în jurul lui.

2
 Acțiunea acestei opere este împărțită în două planuri: lumea văzută prin ochii lui
Fabricio și lumea văzută prin ochii ducesei Sanseverina.

Naratorul prezintă o lume reală, în care fiecare personaj își construiește propriul
destin, urmându-și interesele și folosindu-se de toată înfluența de care dispune. În această
carte Stendhal aduce în prim plan și poziția femeii în epocă. Femeile nu au avut nici un
cuvânt de spus din punct de vedere oficial, dar ele jucau un rol important, și anume acela de
amante, reușind astfel să obțină tot ce își doreau.

Stendhal folosește rar descrierea. Totul este prezentat doar în treacât, atât locurile, cât
și trăsăturile fizice ale personajelor. Ceea ce este descris în detaliu, este închisoarea lui
Fabricio fiind teatrul principal al acțiunii. Nu știm prea multe despre înfățișarea lui Fabricio,
știm doar culoarea părului și alte câteva detalii ale aspectului personajului din scurte mențiuni
aduse în trecere de către narator.

Romanul lui Stendhal este rapid și descrierea punctează o pauză în narațiune. Stilul
naratorului este direct.

De la primii ani din viață ai lui Fabrizio del Dongo, în castelul tatălui său de pe malul
lacului Como și până la decizia de a merge să lupte pentru Napoleon la Waterloo, aici
parcurge un drum inițiatic și trăiește momente neplăcute care îl vor face mereu să se întrebe
dacă el chiar a luptat într-o bătălie adevărată. După ce se întoarce din Italia, rămâne în grija
mătușii sale, ducesa Sanseverina, care îl va trimite să studieze timp de trei ani teologia, la
Napoli. După această perioadă, revine la Parma, de aici începând cea mai interesantă parte
din acțiune, care a fost inclusă în ecranizarea din 1948 a romanului. Va avea foarte mult de
suferit din cauza aventurilor amoroase în care se implică. A fost provocat de către un actor
gelos, pe care l-a și ucis, ca să nu îi stea în cale. În urma acestei crime, Fabricio a fost
condamnat la doisprezece ani de închisoare.

De aici ia naștere un episod unic în istoria literaturii. Închisoarea, marea temere a lui
Fabrizio, care îi dăduse fiori încă de când a mai fost închis în Franța nu îi dă pace. Cu toate că
el fu convins că destinul îl va readuce într-o zi în această situație. Fabrizio gândindu-se:
„Cum, asta să fie închisoarea? Așa să arate locul de care m-am temut atâta?”; toată această
impresie se datorează fiicei directorului închisorii pe nume, Clelia Conti, de care pe parcurs
se va îndrăgosti. După ce a ajuns în turnul Farnese al închisorii, urma să stea într-o cameră ce
avea vederea spre locul în care fata directorului își petrecea timpul, alături de păsările sale.
Cu cât mai mult o vedea pe Clelia, îl încercau mii de sentimente pe care nu le mai trăise până

3
în acel moment, cu toate că a mai avut femei. Poate nu a simțit aceste sentimente până acum
în preajma altor femei din pricina ușurimii de care dădeau dovadă în prezența lui. Unele
lucruri începem să le aprieciem abia când ne dăm seama că ar putea dispărea pentru
totdeauna. Pe Fabricio, îl așteptau mulți ani în temniță, Clelia fiind singura prezență feminină
din viața lui, care îl face să privească cu speranță această detenție. Primul necaz care apare
este acela în care afșă că, fereastra sa cu zăbrele va fi acoperită de niște scânduri de lemn,
întrucât deținuții să aibă priveliște doar spre cer. Pentru el, dacă nu exista această ființă
minunată nu ar fi fost atât de înspăimântător să fie acoperite geamurile, dar cum acea ființă îl
încântă cum va reuși el să își concentreze toată atenția în altă parte? Îi vine o idee de a folosi
un obiect ascuțit improvizat, mai precis o cruce metalică, pentru a ciopli în lemn, până când
găsește un spațiu din care să o privească pe Clelia și să îi transmită semnale. Ulterior, va reuși
să scoată una din scânduri, pe care o va putea pune la loc în cazul în care ar fi fost observat de
cineva.

Ceea ce îi dă și mai multă speranță lui Fabricio este faptul că, sentimentele fetei sunt
reciproce, îndrâgostindu-se la rândul ei de tănâr. Comunicarea lor pe parcurs este întâmpinată
de numeroase piedici și anumite limitări. La început, comunică prin limbajul semnelor sau
prin intermediul unui alfabet primitiv, Fabricio scriind cu ce apuca și cu ce găsea prin
închisoare, cum ar fi un cărbune cu care își treceafiecare literă în palmă. Pe parcursul șederii
lui în închisoare, se împrietenește cu temnicerul, Grillo, care îl va ajuta de nenumărate ori în
comunicarea lui cu Clelia, aceasta trimițându-i chiar și scrisori, cu îngăduința acestuia. După
câteva luni bune, reușesc să se întâlnească față în față, în secret, în biserică. Aceasta fiind o
scenă deosebită din roman. Clelia încă se află într-un proces de maturizare în timpul acestei
legături cu Fabricio. Ea fiind cea care îi va salva viața.

După cum bine știm, în închisoare se întâmplă fel și fel de lucruri urâte, iar printre ele
se numără și otrăvirea deținuților ptin mâncare, Clelia îl avertizează pe Fabricio prin scrisori,
iar la un moment dat sosește chiar și în celula acestuia înainte de a gusta din cină, care a fost
otrăvită. Clelia pune la cale evadarea lui Fabricio în complicitatea cu ducesa de Sanseverina
și unul dintre vizitii Lodovico, îngăduind chiar să i se administreze tatălui ei o doză de
laudanum, otravă ce era la un pas să îi aducă moartea, pentru a-l scăpa pe Fabricio de temniță.
Știți cum se zice, nu? „În dragoste și-n război totul este permis”; Clelia se simte vinovată de
ce a făcut , că și-a trădat tatăl, ia o hotărâre în biserică, în fața Sfintei Fecioare, spunând că
dacă persoana iubită, Fabrizio, va rămâne în viață după tentativa de evadare, care era foarte

4
periculoasă, prin escaladarea unui turn înalt de zeci de metri, ea jura că nu îl va mai vedea
niciodată.

Fabricio va reuși să evadeze, alegându-se cu multe răni, care vor necesita timp de
refacere și odihnă. Următoarele săptămâni își va petrece la Gianta, pe malul lacului Como,
alături de mătușa sa. Cu toate că se afla în libertate, duce dorul zilelor în care se afla în turnul
închisorii, lângă fereastra de unde își putea vedea iubita, pe Clelia. Cu câteva zile înainte de
evadare, aflase că iubita lui, urma să se mărite cu marchizul Crescenzi, după voia tatălui său,
care o amenințase că o trimite la mănăstire dacă refuză această căsătorie. După întoarcerea lui
Fabricio la Parma, o va găsi pe Clelia drept doamna Crescenzi. Fabricio suferă, nu o poate
uita, iar Clelia îi scrie o scrisoare în care îi spune că încă îl iubește, dar îi explică și despre
jurământul care nu mai făcea posibilă iubirea lor.

Aflat deprimat și foarte trist, se hotărâște să ia calea preoției, și astfel să devină

arhiepiscop la Parma, doar cu gândul că într-o zi va primi vizita Cleliei. Își impresionează
enoriașii până la lacrimi în timpul predicilor și are parte de un succes formidabil. După multe
luni de așteptări, mai exact paisprezece luni, dorința lui se împlinește, iar Clelia apare într-o
seară la slujbă, ascultându-l și privindu-l cum numai o femeie îndrăgostită poate privi. Clelia
înșală jurământul care și-l luase, ți îl primește pe Fabrizio, doar noaptea, când era întuneric în
cameră spunându-i: „Am jurat Sfintei Fecioare, așa cum știi, să nu te mai văd niciodată; de
aceea te primesc în bezna asta. Țin să știi că, dacă vreodată mă vei sili să te privesc în
lumină, torul ar fi sfârșit între noi”. Încălcarea promisiunilor făcute se va număra printre
motivele care au luat altă întorsătură.

Finalul fiind abrupt, tragic, specific curentului realist adoptat de Stendhal, care se
opune romantismului. După ce Fabricio a trăit trei ani de fericire deplină alături de Clelia,
aducând pe lume și un copil împreună, care era întreținut de marchizul Crescenzi. Acesta se
arătă foarte nefericit și avea sufletul chinuit din pricina Cleliei care a încălcat jurământul
iubirii lor. Îl mai măcina și gândul că fiul lor Sandrino, nu îl va cunoaște vreodată ca pe
adevăratul lui tată.

Marchizul Crescenzi nu își mai poate ține furia și se hotârește să-i însceneze moartea
copilului, cu scopul de a-l răpi. Acest plan nu îi iese lui Crescenzi deoarece, Sandrino se
îmbolnăvește și se stinge din viață. Mama sa, care l-a privit de multe ori pe Fabricio la lumina
lumânării când se aflau noaptea la căpătâiul pruncului bolnav, moare și ea peste două luni, în

5
brațele iubitului său. Fabricio știind că are foarte multe de răscumpărat în această viață pentru
tot ce a făcut în acești ani, nădăjduiește să o întâlnească pe Clelia într-o lume mai bună.

După cele întâmplate, Fabricio ia calea Mănăstirii din Parma, dar din cauza tristeții
reușește să trăiască doar un singur an de zile.

Personajele romanului fac parte din toate categoriile sociale ale vremii. Stendhal
prezinta astfel onimagine integrală a populației italiene a epocii și condiția acesteia. În ciuda
faptului că nobilii aveau nenumărate domenii nu reușeau să aibă moralitate și sa dea dovadă
de loialitate și dragoste, spre deosebire de țărani. Nobilii nu ajutau pe altcineva decât din
interes, în timp ce oamenii de rând și simpli făceau acest lucru fără să aștepte ceva în schimb.
„Un lucru bine făcut, nu rămâne niciodată nerăsplătit”.

Stendhal creează o capodoperă a literaturii, romanul fiind unul dintre cele mai
apreciate romane obiective, folosind analiza psihologică a personajelor ca principal mod de
caracterizare și de cunoaștere a acestora. Mănăstirea din Parma este un roman a cărui
densitate nu lasă nici o clipă de răgaz cititorului dornic de aventură. Narațiunea fiind una
pasionantă, Stendhal având darul de a spune mult în cuvinte puține. Stendhal are darul de a
captiva cititorul pe tot parcursul narațiunii.

Câteva citate care mi-au rămas întipărite în minte sunt: „Din ce nimicuri își țese
dragostea fericrirea!”; „Viața trece, nu lăsa să-ți scape fericirea ce-ți iese în cale, bucură-te de
ea”. Stendhal