Droguri Din Plante

DROGURI DIN PLANTE: MESCALINA, PSILOCINA, PSILOCIBINA, SALVINORINA A
Introducere
Substanţele halucinogene au jucat un rol fundamental pentru majoritatea

civilizaţiilor cunoscute. Cercetările arheologice au evidenţiat universalitatea utilizării
acestora de către oamenii preistorici în scop religios (de către şamani), iniţiatic (rituri
iniţiatice sau rituri de pasaj) şi terapeutic. Cercetările istorice raportează utilizarea
substanţelor halucinogene în Mesopotamia, India, Persia, Africa, China, Japonia,
Europa şi America precolumbiană. Anumiţi antropologi sunt de părere că aceste
substanţe au ocupat un rol social central şi au contribuit chiar la dezvoltarea „culturii”
anumitor civilizaţii.
La sfârşitul secolului al XIX lea s-a evocat problema unor complicaţii sociale
produse de către aceste substanţe. În secolulul al XX lea, dezvoltarea medicinei
ştiinţifice şi descoperirea mecanismului de acţiune a substanţelor psihotrope au avut
ca rezultat lărgirea listei sustanţelor prohibite. La jumătatea anilor 90 oamenii de
ştiinţă au reluat cercetările examinând bazele fiziologice şi efectele halucinogenelor
asupra sistemului nervos central în scopul unei posibile utilizări terapeutice.
Cele patru substanţe tratate în lucrarea de faţă- mescalina, psilocina,
psilocibina şi salvinorina A reprezintă o categorie de substanţe halucinogene care
cunosc o utilizare tot mai largă în contextul unei proliferări exponenţiale a drogurilor
„ecologice”. Prin prisma utilizării tot mai frecvente a acestor substanţe se poate
remarca rolul important pe care l-au obţinut aceşti compuşi în decursul ultimilor ani,
fiind implicaţi într-un număr tot mai crescut de toxicomanii.
Scopul lucrării este de a caracteriza aceste substanţe, referindu-ne în special la
mecanismul de acţiune toxică, efectele toxice, simptomatologia intoxicaţiei şi la
metodele de analiză. Este subliniat de asemenea potenţialul toxic al unor substanţe
puţin cunoscute, precum salvinorina A, cel mai puternic agonist natural pe receptorii
opioizi k, substanţă care este utilizată în prezent ca drog legal.
În scopul elaborării acestei lucrări, ajutorul oferit de D-na Prof. Dr. Felicia
Loghin mi-a fost de un real folos şi ţin să îi mulţumesc pe această cale.
1
CAPITOLUL I
Consideraţii generale
1.1. Definiţii
Drogurile reprezintă un ansamblu de substanţe (produse) toxice ilegale, care
sunt capabile să inducă toxicomanie.[1 În accepţia clasică, drogul este substanţa care,
fiind absorbită de un organism viu, îi modifică una sau mai multe funcţii (OMS); în
sens farmacologic, drogul este o substanţă utilizată sau nu în medicină, a cărei folosire
abuzivă poate crea dependenţă fizică si psihică sau tulburări grave ale activităţii
mentale, ale percepţiei si ale comportamentului.[2]
Abuzul de droguri: Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) defineşte abuzul
de droguri ca fiind orice utilizare excesivă, continuă ori sporadică, incompatibilă sau
în relaţie cu practica medicală, a unui drog. Consumul poate fi excepţional, în scopul
de a încerca odată sau de mai multe ori un drog, fară a continua însă; ocazional, sub
forma intermitentă, fara a ajunge la dependenţă; episodic, într-o circumstanţă
determinată; sistematic, caracterizându-se prin dependenţă. [2]
Toxicomania poate fi definită ca fiind o intoxicaţie voluntară de tip cronic sau
o stare psihică, uneori şi fizică ce rezultă din interacţiunea unui organism şi a unui
medicament şi care se caracterizează prin modificări de comportament şi alte reacţii
care includ întotdeauna necesitatea de a- şi administra substanţa în mod continuu sau
periodic în scopul de a resimţi efectele acesteia sau pentru a evita suferinţele
privaţiunii. Caracteristicile toxicomaniei sunt: dependenţa psihică, dependenţa fizică,
toleranţa şi sindromul de abstinenţă. Aceste caracteristici nu se întâlnesc neapărat la
toate toxicomaniile, sigura caracteristică comună fiind dependenţa psihică. [1
Dependenţa psihică reprezintă o modificare de comportament şi o stare
mentală particulară care conduce la necesitatea psihică imperioasă de a administra
periodic sau continuu o anumită substanţă pentru a produce o stare de bine sau pentru
a înlătura disconfortul psihic. [1
Dependenţa fizică este o stare patologică ce constă în necesitatea organică de
a utiliza drogul în vederea evitării tulburărilor ce apar la întreruperea administrării. [1
2
Toleranţa constă în dispariţia treptată a efectelor unei substanţe ce este

administrată repetat, pe o anumită perioadă de timp, încât pentru a obţine acelaşi efect
se impune creşterea progresivă a dozei. Se caracterizează prin reversibilitate (după un
timp de la întreruperea consumului se restabileşte sensibilitatea iniţială), specificitate
(toleranţa nu este o proprietate generală pentru toate substanţele, ci numai pentru
unele dintre acestea) şi selectivitate (toleranţa nu se instalează pentru toate efectele pe
care le exercită o substanţă asupra unui organism). De menţionat că obişnuinţa nu
creeaza însă “imunitate” totală şi nelimitată în timp la organismul care s-a obişnuit cu
toxicul. Efectul pe termen relativ lung este instalarea unei intoxicaţii cronice, cu
consecinţe grave asupra stării de sănătate. [2
Sindromul de abstinenţă reprezintă totalitatea simptomelor caracteristice ce
apar în urma întreruperii administrării drogurilor sau în urma scăderii dozei. Apar
manifestări la nivel somatic, vegetativ şi psihic şi sunt opuse celor pe care le produce
administrarea drogurilor. [1
1.2. Clasificarea drogurilor

În funcţie de efectele la nivel SNC drogurile se clasifică în:
A. STUPEFIANTE: derivaţi de opiu, opiu, morfină, codeină, heroină, derivaţi
morfinici de sinteză;
B. EXCITANTE - majore: cocaina, amfetamina şi derivaţi;
- minore: nicotina, cafea, ceai, ciocolată, vasoconstrictoare
nazale;
C. SEDATIVE: benzodiazepine, derivaţi barbiturici, fenacetina;
D. SOLVENŢI: alcool, eter etilic, solvenţi de uz casnic, adezivi care conţin
diferiţi solvenţi;
E. HALUCINOGENE: LSD, cannabis, mescalina, psilocina, psilocibina,
amfetamine metoxilate;
1.3. Substanţele halucinogene reprezintă o clasă compusă din Cannabis, produşi

semisintetici sau sintetici precum LSD şi fenciclidina şi produşi naturali precum
mescalina, psilocibina, salvinorina şi produşi derivaţi din solanacee.
1.3.1. Terminologie
3
Utilizarea termenului de substanţe halucinogene nu este suficient de precisă

întrucât halucinaţiile pot fi efecte rare sau constituie numai o parte din ansamblul de
efecte ale acestor produse. Termenul „psihomimetic” este deseori utilizat pentru a
evidenţia că aceste droguri pot mima psihoze ce survin spontan. Termenul
„psihodisleptic” pune de asemenea accentul pe pe efectele de alterare a gândirii şi
percepţiilor. Termenul „psihedelic” a fost creat pentru a indica un efect presupus de
„reevaluare a gândirii”, datorată unui asemenea drog. [3
Drogurile halucinogene sunt utilizate din mai multe motive, cel mai frecvent
invocat fiind acela că aceste produse induc un nou mod de a vedea lumea, de a
considera problemele personale. Prima revendicare implică diferite grade de
distorsiune a percepţiei, în timp ce a doua implică schimbări ale stării sufleteşti şi
creşterea capacităţii de introspecţie. [3
1.3.2. Clasificarea se face în funcţie de:

A. Structură:
a) lisergidamide- dietilamida acidului lisergic (LSD), hidroxietilamida acidului
lisergic;
b) indolalchilamine- psilocibina, psilocina, bufotenina, dimetiltriptamina (DMT),
5-metoxi-N,N-dimetiltriptamina (5-MeO-DMT);
c) feniletilamine- mescalina, metamfetamine, 3,4-metilen-dioxi-metamfetamina
(MDMA), 3,4-metilen-dioxi-etamfetamina (MDEA), 3-metoxi-4,5-metilen-dioxi-
amfetamina (MMDA), 4-metil2,5dimetoxi-metamfetamia (DOM);
d) piperidine- ketamina, fenciclidina;
f) cannabinoli- tetra-hidro-cannabinol (THC);
B. Origine:
a) halucinogene naturale- fără N în moleculă: tetrahidrocanabinol, salvinorina A;
- cu N în moleculă: mescalina, psilocina, psilocibina,
harmina, harmalina;
b) halucinogene de sinteză- LSD, amfetamine metoxilate (Ecstasy), fenciclidina;
1.3.3. Chimia şi farmacologia substanţelor halucinogene
4
Grupul drogurilor de tip LSD includ lisergida (LSD), mescalina, psilocibina şi

produşii derivaţi ai acestora. Cu toate că aceste substanţe diferă semnificativ din
punct de vedere structural, ele prezintă anumite caracteristici chimice comune şi chiar
mai multe proprietăţi farmacologice similare. În timp ce lisergida este un derivat
semisintetic, obţinut din cornul secarei, monoetil şi dietilamida sunt produşi naturali
prezenţi în Atropa belladonna; mescalina este un derivat natural de feniletilamină iar
psilocibina un derivat de indoletilamină. Aceste substanţe prezintă în egală masură
asemănări chimice cu trei neuromediatori: noradrenalina, dopamina şi serotonina. [3
Modul de acţiune a halucinogenelor de tipul lisergidei este neclar, în pofida
numeroaselor studii experimentale efectuate. Pe plan electroencefalografic efectul lor
constă în producerea unei stări de „trezire” exagerată a SNC. Lisergida acţionează
asupra unor subtipuri de receptori serotoninergici (5-HT) din creier. Până de curând
s-a crezut că această substanţă este un antagonist puternic pe receptorii 5-HT 2, aceasta
însemnând că modifică reînnoirea serotoninei, efect tradus prin creşterea
concentraţiei cerebrale a acesteia şi diminuarea concentraţiei metabolitului său major-
acidul 5 hidroxi-indolacetic. În plus, LSD prezintă o activitate agonistă la nivelul
receptorilor serotoninergici 5-HT1A şi 5-HT1C. Aceste efecte pot explica mai bine
acţiunea halucinogenă a acestor substanţe , întrucât un număr mare de substanţe care
sunt antagonişti importanţi pe receptorii 5-HT2 nu sunt halucinogene. [3
Substanţele halucinogene care provoacă stări de delir , printre care se numără
scopolamina şi anumiţi agenţi sintetici care blochează receptorii colinergici sunt
diferite atât în plan chimic cât şi farmacologic de grupul lisergidei. În practica
medicală s-au putut observa efecte psihice similare datorate supradozărilor terapeutice
sau voluntare de medicamente care prezintă o acţiune antimuscarinică, precum
medicamentele antiparkinsoniene anticolinergice, antidepresivele imipraminice şi
medicamentele antispastice. [3
Fenciclidina (PCP, praful îngerilor) este un derivat sintetic de
fenilciclohexilamină. Încadrarea într-o anumită clasă este dificil de realizat întrucât
aceasta substanţă diferă din numeroase puncte de vedere de celelalte substanţe din
această clasă, dar este utilizată în mod esenţial pentru a produce efecte halucinogene.
Studii efectuate pe această substanţă au relevat că există receptori specifici pentru
fenciclidină, la nivel cerebral. Aceştia sunt strâns legaţi, poate chiar identici cu
receptorii opioizi sigma. Un alt studiu sugerează de asemenea că fenciclidina
5
blochează captarea dopaminei. Produsul a fost introdus în terapie în 1957 ca

„anestezic disociativ”, fiind interzis ulterior uzul în terapia umană, dar rămânând în
cea veterinară. Fenciclidina a fost substituită cu un omolog al acesteia, ketamina. Din
fericire, în prezent se remarcă o utilizare din ce în ce mai rară a fenciclidinei. [3
1.3.4. Etiologia intoxicaţiei

Substanţele halucinogene sunt utilizate în scop recreativ sau experimental,
efectele fiind modulate de doză, de starea psihică bazală, de dispoziţia în momentul
utilizării şi de loc. [4
Halucinaţiile sunt percepute ca viziuni de forme geometrice, dar cel mai
frecvent apar tulburări de percepţie precum: intensificări ale culorilor, flash-uri
colorate, mişcări la periferia câmpului vizual, halouri în jurul obiectelor, urme ce apar
în spatele obiectelor în mişcare, modificări ale geometriei formelor, impresia de
încetinire a timpului, creşterea acuităţii auditive, sinestezii (sunete care sunt văzute,
imagini care sunt auzite sau simţite), alterarea percepţiei asupra propriei imagini. [4
1.3.5. Potenţial de dependenţă

Dependenţa fizică la halucinogene este variabilă, dar de obicei nu este
importantă. Nu există dovezi ale unei dependenţe fizice după oprirea administrării
acestor substanţe. [5 Dependenţa psihică este slabă, cu excepţia fenciclidinei. [4
Toleranţa la halucinogene este importantă , se instalează şi dispare rapid. O
toleranţă încrucişată poate aparea la administrarea concomitentă de LSD, mescalină,
psilocibină şi DOM, dar nu s-a observat o toleranţă încrucişată cu amfetaminele,
fenciclidina sau THC. [4
Întrucât după administrarea de doze repetate nu apare un sindrom de
abstinenţă , nu este necesară o cură de dezintoxicare pentru efectele cronice ci doar o
farmacoterapie pe termen scurt a efectelor toxice. [6
1.3.6. Simptomele intoxicaţiei acute

Intensitatea tulburărilor neurovegetative ce apar în intoxicaţia acută este
dependentă de natura produsului utilizat şi de stadiul de toleranţă. Printre simptomele
cele mai frecvente se numără greţuri, vărsături, midriaza, hipertensiune moderată,
tahicardie, hipertermie, vertij, incoordonare, hiperreflexie, tremurături, excitaţie (cu
excepţia fenciclidinei, anticolinergicelor şi cannabisului care au un efect sedativ). [4
6
Consecinţele psihologice indezirabile sunt frecvente. Apar fenomene de tipul

„bad trip”: anxietate marcată, atacuri de panică ca rezultat al pierderii controlului după
disoluţia ego-ului;au în general o durată scurtă şi se rezolvă spontan înaintea unei
intevenţii medicale; survin în mod imprevizibil, chiar şi la utilizatorul experimentat. [4
Un alt efect psihologic constă în apariţia unei psihoze acute care se manifestă
prin paranoia, delir de persecuţie, idei de grandoare, sentimente de omnipotenţă care
pot conduce la aruncarea de pe imobile înalte sau la dorinţa de a opri autoturisme.
Psihozele sunt puţin frecvente, deseori acompaniate de halucinaţii, de confuzie sau de
un comportament hetero sau auto- agresiv şi dispar în câteva zile, câteodată în câteva
luni. Decesele accidentale semnalate sunt datorate consumului de fenciclidină şi LSD,
substanţele cele mai frecvent consumate. [4
Stările paranoide, dificultatea de exprimare a gândurilor, confuzia, tulburările
de judecată, depresia prelungită cu o durată de câteva săptămâni şi sindromul
amotivaţional se numără de asemenea printre tulburările psihiatrice datorate
consumului acut de substanţe halucinogene. [4
1.3.7. Simptomele intoxicaţiei cronice

Tulburările cronice de personalitate survin, în general, ca urmare a unei
utilizări îndelungate, mai puţin pentru LSD şi fenciclidină , unde este necesară o doză
unică pentru a determina stări de anxietate, depresie cronică şi precipitarea unei
schizofrenii.
Flashback-urile apar la aproximativ 25 % dintre subiecţi, într-un mod
imprevizibil, pe o perioadă de 1- 2 ani după ultima priză de halucinogen. Pot fi
precipitate de oboseală, stres, utilizarea unui alt halucinogen şi au o durată de câteva
secunde sau minute. [6
1.3.8. Diagnosticul intoxicaţiei

Stabilirea diagnosticului de intoxicaţie cu substanţe halucinogene se bazează
pe următoarele observaţii:
a. utilizarea recentă a unei substanţe halucinogene;
b. tulburările psihologice şi comportamentale (anxietate, depresie, tulburări de
judecată) apar la puţin timp după administare;
7
c. tulburările de percepţie, care nu asociază şi pierderea cunoştinţei

(intensificarea percepţiilor, depersonalizare, iluzii, halucinaţii, sinestezii) se
dezvoltă în timpul, sau la puţin timp după administrarea drogului.
d. dezvoltarea a 2 sau mai multe dintre semnele următoare în timpul, sau după
administrarea prizei: midriază, vedere dublă, tahicardie, palpitaţii, transpiraţii,
tremurături, necoordonare;
e. după excluderea unei patologii generale sau psihiatrice;
În majoritatea cazurilor subiectul este capabil să aibă o privire critică asupra
halucinaţiilor sale. [4
1.3.9. Tratamentul intoxicaţiei

Atitudinea cea mai eficientă este aceea de a linişti pacientul explicându-i că
tulburările prezente se datorează efectelor indezirabile acute ale halucinogenelor şi nu
unei „depresii nervoase”. Fenotiazinele trebuie administrate cu prudenţă datorită
riscului apariţiei unei hipotensiuni arteriale, mai ales după utilizarea de fenciclidină.
Barbituricele cu durată de acţiune scurtă şi anxioliticele minore precum
clordiazepoxid şi diazepam pot diminua starea de anxietate accentuată.
În cazul utilizatorilor cronici sevrajul constituie partea cea mai simplă a
tratamentului; unele persoane necesită tratament psihiatric pentru problemele asociate.
Abstinenţa totală şi menţinerea vieţii sociale a subiectului sunt obiective care trebuie
îndeplinite.
Stările psihotice persistente precum şi alte tulburări psihologice necesită un
tratament psihiatric. Reviviscenţele halucinatorii sunt tranzitorii, nu trebuie să
neliniştească pacientul şi nu necesită un tratament particular. Aceste stări pot fi
asociate unei depresii sau anxietăţi care pot necesita un tratament similar celui pentru
efectele indezirabile acute. [5
1.3.10. Dozarea
Dozajul substanţelor halucinogene nu se efectuează în practica medicală
cotidiană, cu excepţia derivaţilor de metamfetamină. Un rezultat negativ al dozării nu
exclude responsabilitatea produsului, în acest caz fiind vorba de fenomene flash back.
În practică se preferă dozarea din urină deoarece pentru determinările cantitative din
8
sânge este necesar să se ţină cont de apariţia fenomenului de toleranţă la aceste

substanţe. [4
1.3.11. Utilizarea terapeutică

Până în prezent nu a fost acceptată nici o indicaţie terapeutică pentru
substanţele halucinogene. Lisergida a fost propusă pentru tratamentul alcoolismului
dar lipseşte în totalitate dovada obiectivă a acestui tratament. Facilitarea psihoterapiei
a fost o altă utilizare propusă recent, dar lipsesc datele relevante şi comparaţiile cu alte
medicamente. Administrată experimental la subiecţi depresivi sau schizofrenici,
lisergida a precipitat sau a agravat aceste maladii. Unii cercetători susţin că utilizarea
acestor produse la bolnavii canceroşi cronici poate diminua nevoia de opiacee, dar
această afirmaţie nu a fost confirmată. [3
9
CAPITOLUL II
Mescalina
2.1. Introducere
Mescalina sau 3,4,5-trimetoxi--fenetilamina este un alcaloid halucinogen,
izolat pentru prima dată în 1896 (de către
Hefter) din peyote sau peyotl (Lophophora
williamsii sau Anhalonium lewinii), un
cactus care creşte în sud-vestul Statelor
Unite şi în Mexic, în zone deşertice sau în
regiuni de munte. [7 Mescalina se regăseşte
de asemenea şi în alţi cactuşi, cel mai
celebru fiind cactusul de San Pedro sau
Trichocereus pachanoi. Un alt cactus,
aparţinând aceluiaşi gen - Fig. 1. Lophophora williamsii
Trichocereus peruvianus conţine de asemenea mescalină. [8 În Fig. 1. este prezentată
imaginea cactusului Lophophora williamsii.
2.1.1. Descriere botanică

Planta, de culoare bleu- verde, are 2-7 cm înălţime şi un diametru de 4-12 cm.
Creşte singură sau grupată. Vârful plantei, numit de
asemenea „coroană” este vândut sub denumirea de
butoni de peyotl (peyotl buttons- Fig. 2.). În practică,
butonii sunt tăiaţi în rondele şi apoi uscaţi. [7
2.1.2. Etimologia speciei

Denumirea ştiinţifică a
acestei plante a cunoscut
Fig. 2. Peyotl buttons numeroase transformări şi a fost îndelung controversată.
10
Rezultatul a fost un număr impresionant de sinonime. Prima denumire, Peyote

zacatecensis a fost imaginată de către un botanist spaniol în 1615. La mijlocul
secolului al XIX-lea botanistul francez Antoine Charles Lemaire (1800-1871) îl
numea Echinocactus wiliamsii. Botanistul german Paul Cristoph Hennings (1841-
1908) îl numea Anhalonium lewinii. În final, în 1894 taxonomistul american John
Merle Coulter (1851-1928) îl plasează în genul Lophophora şi denumirea ştiinţifică
general admisă a devenit Lophophora wiliamsii. [8
2.1.3. Istoric
Cuceritorii spanioli ai Americii de Sud sunt cei care au observat că Indienii din
zonele deşertice ale Mexicului consumau părţile aeriene ale unui cactus în diferite
moduri. Prima menţionare scrisă este aceea a unui călugăr franciscan care relata în
1560 tradiţiile ancestrale din Mexic şi utilizarea unui catus numit peyotl care provoca
o „beţie” comparabilă celei cauzate de un exces de vin. Mai târziu, conquistadorii au
experimentat ei înşişi efectele provocate de cactus. Mestecarea acestuia provoca
viziuni colorate, ceea ce a făcut ca peyotl să fie calificat drept planta „care face ochi
minunaţi”.
Numeroasele descoperiri arheologice au evidenţiat că peyote juca un rol
important în ritualurile religioase ale populaţiilor indiene din Mexic şi extremitatea
sudică a Statelor Unite (Texas). Săpăturile recente au permis descoperirea unor bucăţi
de peyotl în peşterile şi grotele din Texas, în apropierea frontierei mexicane. Datarea
acestor resturi de plante cu izotopi radioactivi C 14 a arătat că au o vechime de
aproximativ 6000 ani. În nord-estul Mexicului au fost descoperite într-un mormânt,
resturi de peyotl cu o vechime de aproximativ 4000 ani. Tot în Mexic au fost
descoperite resturi de cactus într-un mormânt mai recent (900 D.H.). Analiza
fitochimică a acestor probe a evidenţiat că acestea din urmă conţineau încă mescalină,
precum şi alţi alcaloizi. Descoperirea acestor vestigii arheologice nu a permis
elaborarea unei concluzii privind scopul în care era utilizat cactusul. Mai multe
informaţii putem afla din scrierile datând din 1560 ale călugărului franciscan
Bernadino de Saghaun, însărcinat de clerul spaniol, imediat după cucerirea Mexicului,
să observe modul de viaţă al indigenilor. După Delaveau (1982), care citează o
traducere în limba franceză a textului lui Saghaun, efectele cactusului sunt „viziuni
înspăimântătoare sau comice şi această beţie durează 2-3 zile înainte de a se disipa.
11
Această plantă serveşte drept hrană Indienilor Chichimeques, îi susţine şi le dă curaj

pentru a nu se teme de lupte, sete sau foame şi ei spun că îi apără de pericole”.
Chichimeques este numele dat triburilor nomade care trăiesc în nordul Mexicului, de
către Azteci. Aztecii cunoşteau bine această plantă, al cărei nume derivă din limba lor.
Etimologia provine din cuvântul peyona- nic, ceea ce înseamnă a stimula. Peyotl era
planta sacră a Aztecilor, iar culegerea ei făcea obiectul unei celebrări rituale. În timpul
sărbătorii rituale dedicate cactusului peyote, toţi membriii tribului consumau planta-
copii şi femei, inclusiv femei însărcinate. Se rosteau incantaţii, în jurul unui foc, de
către şamanii care comunicau cu zeii prin intermediul cactusului. Peyote nu era numai
o plantă sacră, ci şi o plantă medicinală. Consumul de peyote dezinhibă şi poate
conduce uneori la comportamente sexuale considerate anormale. Misionarii spanioli,
ajunşi aici puţin după conquistadori, au remarcat obiceiurile indigenilor consumatori
de peyote şi au fost frapaţi. Aceşia au informat imediat clerul, care a ordonat Sfintei
Inchiziţii să îi facă să renunţe cât mai repede posibil la aceste practici demoniace.
Represiunea a fost dură şi a durat 4 secole, până la sfârşitul dominaţiei spaniole. Dar
indienii au rezistat şi şi-au continuat practicile. Utilizarea de peyote a traversat
frontiera şi de-a lungul secolelor a proliferat din ce în ce mai mult pe continentul
nord-american. În plus, indienii din Texas, populaţiile autohtone din New-Mexico,
Arizona, Oklahoma şi Utah au devenit adepte ale celebrului cactus, în special Indienii
Apache, Comanche, Cheyenne şi Kiowas. Acest lucru a displăcut puternic bisericilor
protestante ale Albilor care au făcut presiuni asupra Guvernului Statelor Unite. La
începutul secolului XX mai multe state au luat măsuri draconice pentru a interzice
importul cactusului de către Azteci. Din această cauză s-a instalat un imens trafic de
contrabandă. Trebuie menţionat că peyote şi creştinismul nu sunt incompatibile. O
sectă de inspiraţie creştină a fost fondată la mijlocul secolului al XIX-lea. Este
cunoscută sub denumirea de Native American Church şi numără astăzi mai multe
milioane de adepţi, în sudul Statelor Unite.
În 1995 Preşedintele Bill Clinton a emis un decret care autorizează consumul
de peyote de către membrii acestei Biserici (Schultes şi Hoffmann, 1998). Trebuie
menţionat că în afara ritualurilor religioase, peyote a jucat de-a lungul timpului un rol
important în medicina tradiţională a Indienilor din Mexic şi Statele Unite. Pentru uz
intern era utilizat în stări febrile şi dureri articulare. Extern, se aplicau bucăţi de
cactus, proapăt taiate, pe tâmple pentru durerile de cap şi pe piele pentru arsurile
provocate de soare.[8]
12
Într-o manieră generală, se poate spune că peyote- cactusul sacru al Aztecilor

şi principiul său activ-mescalina nu sunt droguri foarte utilizate în Europa.
Eficacitatea mescalinei este slabă, în raport cu LSD. În literatura ştiinţifică , anumite
publicaţii menţionează că LSD este de 4000 ori mai activ decât mescalina. Cu toate
acestea, nu trebuie neglijate efectele produse de peyote şi de mescalină. Printre marii
adepţi ai mescalinei se numără scriitorul britanic Aldous Huxley (1894-1963) devenit
celebru prin romanul science-fiction „Brave new world”, publicat în 1932. Aflat sub
influenţa mescalinei, Huxley descrie aventurile sale vizionare în două cărţi apărute
între 1950 şi 1960 –„The doors of perception” şi „Heaven and Hell”. Poetul şi
pictorul francez de origine belgiană Henry Michaux (1899-1984) consuma mescalină
pentru a experimenta efectele acesteia asupra creativităţii. În acest fel au rezultat
desene curioase şi opere precum „Miserable miracle” şi „Connaissance par les
gouffres”. [8
Romancierul elveţian, de origine germană, Herman Hesse (1877-1962),
premiul Nobel pentru literatură, a scris romanul său „Steppenwolf” aflându-se sub
influenţa mescalinei. [8
2.2. Compoziţia chimică. Obţinere

Mescalina reprezintă aproximativ 6% din plantă. Extracţia mescalinei, plecând
de la peyote este facilă: partea superioară a plantei este uscată la soare (mescalina
este stabilă în prezenţa căldurii, a radiaţiilor UV, nevolatilă), pulverizată, amestecată
cu metanol pe durata unei zile, filtrată şi în final extrasă în cloroform.[8]
Sinteza chimică este lungă şi dificilă. Mescalina a fost sintetizată pentru prima
dată în 1919. Multe dintre experimentele efectuate au avut ca bază mescalina
sintetizată, în detrimentul celei naturale.[8]
Cel puţin 60 de alcaloizi au fost identificaţi în peyote, făcând parte în mod
esenţial din 2 grupe: -fenetilamine (mescalina) şi tretrahidroizochinoline. Toţi aceşti
compuşi diferă de LSD şi de principalele halucinogene prin absenţa unei structuri
indolice. Alţi omologi ai mescalinei au fost identificaţi în peyotl: N-acetil-mescalina
şi N-metil-mescalina. Activitatea halucinogenă a acestor substanţe pare a fi foarte
slabă.[8]
În Fig. 3. este prezentată structura chimică spaţială a mescalinei.
13
Fig. 3. Structura chimică spaţială a mescalinei
2.3. Forme sub care se utilizează ca drog

Bucăţile de cactus sunt utilizate uscate, în infuzie sau fumate. Mescalina
sintetică este comercializată sub formă de pudră albă sau colorată, comprimate,
capsule sau lichid. Mescalina organică
sau naturală poartă numele de mescal şi
este vândută în mod obişnuit sub formă
de capsule (Fig. 4.). Poate fi, de
asemenea mestecată sau mărunţită şi
fumată. Aproape 90% din eşantioanele
de mescalină, prelevate şi analizate în
laboratoarele de toxicologie sunt
impurificate cu fenciclidină şi LSD.[10] Fig. 4. Forme de prezentare pe
piaţa ilicită a drogurilor
2.4. Metabolizarea mescalinei

Doza halucinogenă de mescalină este de 200-500 mg, iar activitatea sa este de
4000 de ori mai slabă decât cea a compusului de referinţă, LSD. Efectele sunt rapide,
apar în ora care urmează administrării şi persistă aproximativ 12 ore. [7]
După administarea de mescalină marcată, un procent de 87% se regăseşte în
urină în 24 de ore (55-60 % sub formă netransformată). Restul este eliminat sub formă
de metaboliţi inactivi: acid trimetoxi-fenil-acetic (27-30 %), acid trimetoxi-benzoic,
N-acetil-mescalina (0,1%), N-acetil-3,4-dimetxi-5-hidroxi-feniletilamina (5%).
14
Concentraţiile măsurate la 12 subiecţi după ce au absorbit 500 mg mescalină marcată

au fost de aproximativ 3,8 mg/l după 2 ore şi au scăzut la 1,5 mg/l după 7 ore. Timpul
de înjumătăţire este de aproximativ 6 ore. După absorbţie, se regăsesc concentraţii
importante la nivelul rinichiului, ficatului şi splinei. Efectul psihodisleptic maximal
apare dupa 3-4 ore, iar metabolizarea se realizează la nivel hepatic.[10]
2.4.1. 3,4,5-trimetoxi-fenil-acetaldehida , metabolit intermediar al mescalinei-

substrat pentu aldehidoxigenaza de la nivelul microzomilor hepatici
Studiile experimentale efectuate pe şoareci de laborator au relevat că 3,4,5-tri-
metoxi-fenil-acetaldehida a fost oxidată la acidul 3,4,5-trimetoxi-fenil-acetic de către
microzomii hepatici. Reacţia este NADPH-dependentă şi este inhibată de către SKF
525-A, metiraponă şi disulfiram. Reacţia este catalizată de către o izoenzimă a
citocromului P450 (CYP2C29) de la nivelul microzomilor hepatici şi este confirmată
prin gaz cromatografie cuplată cu spectrometrie de masă. Experimentele
farmacologice efectuate asupra mescalinei şi derivaţilor săi dezaminaţi au indicat că
aceşti metaboliţi sunt mai puţin activi sau chiar inactivi, comparativ cu produsul
părinte.[15]
2.5. Mecanismul de acţiune toxică

Mescalina prezintă acţiune agonistă pe receptorii serotoninergici şi
dopaminergici. Mescalina este psiho-activă datorită asemănării structurale cu
neuromediatorii serotonină şi noradrenalină.
Fig. 5. Serotonina Fig. 6. Mescalina
Substanţele halucinogene se fixează pe aceiaşi receptori ca şi neuromediatorii

şi îi stimulează, producând semnale false. Aceste substanţe prezintă în structură un
15
inel indolic, la fel ca şi serotonina (Fig. 5.). Mescalina nu are o structură de indol, dar
poate fi reprezentată sugerându-se relaţia cu clasa indolilor (Fig. 6.). [11]
Trulson confirmă ipoteza unei acţiuni simultane a mescalinei pe receptorii
serotoninergici şi dopaminergici, suprimând efectele observate la pisică după
adiministrarea de mescalină, prin tratarea prealabilă cu doze mici de metilsergidă
(antagonist specific al serotoninei) şi haloperidol (antagonist specific al dopaminei).[12]
Relaţia între substanţele halucinogene şi serotonină a dat naştere unei ipoteze
conform căreia schozofrenia este cauzată de un dezechilibru în metabolismul
serotoninei , iar starea de agitaţie şi halucinaţiile se datorează unui exces de serotonină
în anumite zone ale creierului în timp ce depresia şi stările catatonice sunt rezultatul
unui deficit de serotonină. [11]
Administrarea de 0,5 g de sulfat de mescalină la
voluntari sănătoşi induce în câteva ore apariţia unei stări psihotice acute , comparabilă
cu un delir schizofrenic. Diagnosticul diferenţial faţă de o psihoză endogenă se
bazează pe multitudinea de halucinaţii vizuale colorate şi pe numărul mic de
halucinaţii auditive. Această stare nu durează decât câteva ore (aproximativ 12), în
timp ce patologiile endogene evoluează pe durata a mai multor zile, uneori săptămâni
sau luni. [10]
Structura chimică a mescalinei poate fi modificată pentru a conduce la alţi
compuşi cu o lipofilie mai ridicată, capabili să traverseze mai uşor bariera hemato-
encefalică şi deci să aibă un efect mai putenic. Dintre modulările chimice care se pot
realiza, numai adiţia unei grupări metil pe atomul de C din poziţia  conservă
activitatea psiho-activă. Compusul care se obţine este TMA ( 2,4,5-tri-metoxi-
amfetamina) .[7]
2.6. Efecte toxice

Toxicitatea somatică a mescalinei este slabă, fără a putea fi comparată cu cea a
compuşilor de sinteză de tip Ecstasy. Ca toate stimulantele sistemului nervos simpatic,
mescalina creşte presiunea arterială, frecvenţa cardiacă şi temperatura corporală.
Aceste efecte sunt însoţite de crize de angoasă, tremurături, vomismente.
Efectul major al mescalinei este inducerea de halucinaţii vizuale, auditive şi
tactile, cu distorsionare a timpului şi spaţiului. Se observă de asemenea o distorsiune a
imaginii corporale (percepţie eronată a corpului), ceea ce face ca această substanţă să
16
fie testată în psihiatrie şi sexologie. Tulburări ale vigilenţei şi o alterare a memoriei

imediate au fost de asemenea raportate. [7]
2.6.1. Activarea receptorilor 5-HT2 din creierul de şobolan induce glicogenoliză

Glicogenul reprezintă unica rezervă de energie a creierului, iar concentraţiile
de glicogen din creier sunt strâns legate de activitatea neuronală. Concentraţia de
glicogen din creier poate fi afectată prin manipulări farmacologice şi fizice. O scădere
majoră a concentraţiei de glicogen din creier se observă după administrarea de
amfetamine, precum şi după expunerea şobolanilor la temperaturi scăzute (10C) sau
ridicate (32C). Administrarea de mescalină (10mg/kg, intraperitoneal), la o
temperatură ambiantă de 29C produce scădere a glicogenului cerebral cu 35-40%, pe
o perioadă de cel puţin 2 ore. Această substanţă produce o creştere a concentraţiei
extracelulare de glucoză din striat cu un procent de 60%. Menţinerea animalelor la o
temperatură de 22C reduce semnificativ glicogenoliza, precum şi hipertermia indusă
de mescalină, iar concentraţia extracelulară de glucoză din striat scade. Aceste efecte
au fost atenuate vizibil dacă animalele au fost tratate în prealabil cu un antagonist al
receptorilor 5-HT2 : acidul 6-metil-1-(metiletil)-ergolina-8carboxilic-2-hidroxi-1-
metilpropil-ester-maleat (3mg/kg, intraperitoneal). Aceste rezultate evidenţiază faptul
că activarea receptorilor 5-HT2 promovează glicogenoliza. [14]
2.6.2. Inducerea de afecţiuni motorii la şobolani, analizată prin 2 metode diferite

Tulburările motorii, în special ataxia sunt des menţionate ca făcând parte din
efectele secundare ale substanţelor halucinogene. Scăderea acurateţei
comportamentale este dificil de determinat prin observaţie vizuală, dar relativ puţine
încercări au fost efectuate pentru a o măsura obiectiv şi cantitativ. Mescalina,
administrată în doze crescătoare poate induce efecte bifazice (efecte stimulante,
urmate de efecte deprimante) asupra rozătoarelor de laborator. După administarea a
trei doze de mescalină au fost măsurate tulburările motorii prin două metode. Primul
test a constat în analiza urmelor lăsate de animalul de laborator, evidenţiindu-se că
drogul reduce lungimea paşilor într-o relaţie proporţională cu doza administrată. Al
doilea test a pus în evidenţă faptul că abilitatea subiecţilor de a coborî un plan înclinat
scade după administarea de 25mg/kg mescalină, la 30-40 minute după administrare.
17
Testele de acest tip sunt relevante pentru a interpreta implicaţiile asupra

comportamentului şi a motilităţii pe care le are consumul de mescalină. [14]
2.6.3. Stimularea secreţiei de prolactină

După administrarea de 5 mg/kg de mescalină (3,4,5-trimetoxi-beta-
feniletilamină) şi de 2,3,4-trimetoxi-beta-feniletilamina (2,3,4-TMPEA) au fost
măsurate concentraţiile serice ale prolactinei (PRL) şi ale hormonului de creştere
(GH). Mescalina stimulează secreţia de prolactină şi concentraţiile maxime se obţin
după 90-120 de minute de la administarea drogului. Concentraţia serică a prolactinei
rămâne crescută şi după 5 ore de la administrarea drogului. Mescalina declanşează de
asemenea şi secreţia de hormon de creştere. Comparativ cu mescalina, nu se
înregistrează variaţii ale concentraţiilor acestor doi hormoni, după administarea de
2,3,4-TMPEA, substanţă care nu posedă activitate halucinogenă.[15]
2.6.4. Efectele teratogene la hamster

Doze de mescalină cuprinse între 16 şi 32 mg/kg au fost administate la hamsteri,
între a şaptea şi a zecea zi de gestaţie. Efectul asupra succesului reproductiv (scăderea
numărului de urmaşi) şi asupra osificării scheletului este dependent de doza
administată. O doză de 32mg/kg de mescalină a cauzat un procent de 48,8% resorbţii,
în timp ce o doză de 16mg/kg a produs 12% resorbţii. Numărul descendenţilor a
scăzut de la 12 în grupul de control, la 10.3 (16mg/kg), repectiv 6,5 (32 mg/kg)
descendenţi în grupurile tratate. La efectuarea necropsiei nu s-au observat malformaţii
majore; totuşi , s-a remarcat o creştere (direct proporţională cu doza administată) a
intervalului de osificare a craniului, sternului şi metatarsienelor.[16]
2.6.5. Efectele mescalinei şi ale unor analogi asupra transmisiei colinergice

neuromusculare
Mescalina şi analogii acesteia-anhalinina (ANH) şi metilen-mescalina-trimer
(MMT) au fost analizate, utilizând preparate sciatic-sartorius obţinute din broască şi
ţesut cortical obţinut din şobolan. Rezultatele au arătat că mescalina şi analogii
acesteia inhibă transmisia colinergică neuromusculară, prin blocarea eliberării de
acetilcolină; este de asemenea afectată conductanţa ionului de K. [17]
18
2.7. Simptomatologia intoxicaţiei

Intoxicaţia acută se manifestă prin tulburări neurovegetative legate de acţiunea
simpatomimetică la nivel central: greţuri şi vomismente care precedă halucinaţiile,
hipertermie, transpiraţii, tahicardie, anorexie, vedere dublă, hipersialoree, poliurie,
flush. Aceste simptome sunt însoţite de tulburări neurologice: cefalee, parestezii,
vasospasm cerebral, hiperreflexie, hiper sau hipotonie musculară, tremurături,
necoordonare a mişcărilor. Doze crescute de mescalină pot provoca uscăciunea pielii,
scăderea tensiunii arteriale, încetinirea ritmului cardiac şi repirator. [17]
Utilizată în mod cronic poate precipita o psihoză la pacienţii predispuşi.
Mescalina nu provoacă o dependenţă fizică, dar provoacă o dependenţă psihică
reală. Toleranţa este slabă, poate exista o toleranţă încrucişată cu LSD şi
dimetiltriptamina. [7]
Nu se cunosc interacţiuni între alte substanţe şi mescalină iar referitor la
administarea în timpul sarcinii nu există date despre riscul administrării la om. [19]
2.8. Analiza toxicologică
2.8.1. Proprietăţi fizico-chimice

Proprietăţile fizico- chimice ale mescalinei sunt ilustrate în Tabelul 1., iar
solubilitatea în diferiţi solvenţi este evidenţiată în Tabelul 2.
Tabelul 1. Proprietăţile fizico-chimice ale mescalinei

Denumirea: Mescalină
Denumirea chimică: 3,4,5-Trimetoxibenzenetanamina
Alte denumiri chimice: 3,4,5-Trimetoxifenetilamina
Formula chimică: C11H17NO3
Greutatea moleculară: 211,26
Temperatura de topire (C) 183-186 (sulfat dihidrat)
35-36 (bază)
181 (HCl)
19
Tabelul 2. Solubilitatea în diferiţi solvenţi

Mescalina bază Mescalina sulfat Mescalina
clorhidrat
Apă Moderat solubilă Solubilă Solubilă
Apă la fierbere _ Solubilă Solubilă
Etanol Solubilă Solubilă Solubilă
Metanol Solubilă Solubilă Solubilă
Cloroform Solubilă _ _
2.8.2. Colectarea probelor

Principalul scop al unei proceduri de analiză este de a produce o analiză
chimică corectă şi utilă. Întrucât majoritatea metodelor , calitative şi cantitative,
folosite în laboratoarele de analiză la examinarea drogurilor necesită cantităţi mici de
material este esenţial ca aceste probe să fie reprezentative pentru întreaga cantitate.
Procesul de analiză şi recoltare a probelor trebuie să se conformeze principiilor
chimiei analitice aşa cum sunt expuse în farmacopeile naţionale.
Pot exista situaţii în care, din motive legale, regulile normale de recoltare şi
omogenizare nu pot fi urmate, ca de exemplu atunci când se doreşte să se conserve
anumite părţi ale probei pentru examinare vizuală.
Pentru a conserva resurse şi timp, analistul trebuie să folosească, în toate
situaţiile posibile, un sistem de recoltare şi analiză aprobat şi astfel să reducă numărul
determinărilor cantitative necesare.
Probele de Peyote pot fi constituite din una sau mai multe specimene vii de
cactus sau părţi proaspete sau uscate. Probele de mescalină, majoritatea sub formă de
sulfat sau clorhidrat, se întâlnesc predominant sub formă de pudră, tablete sau
capsule, ambalate într-un singur container sau pachet, sau în mai multe pachete. [20]
A. Probe de cactus Peyote sau butoni de Mescal (Mescal Buttons)

a. Analiza probelor singulare
Cea mai simplă situaţie ce poate fi întâlnită este cea în care proba de analizat
constă într-un singur exemplar de cactus sau de butoni de Mescal. Materialul de
analizat trebuie extras din container sau ambalaj şi cântărit. Exemplarele vii, întregi
de cactus trebuie uscate la 40C şi după aceea tăiate în două bucăţi egale, dintre care
20
una se păstrează. Înainte de începerea analizei toxicologice, materialul uscat trebuie

omogenizat prin triturare în mojar. Datorită umidităţii variabile a probelor este
esenţial pentru analiza cantitativă ca o porţiune din proba reprezentativă să fie uscată
la 110C, până la greutate constantă, aşa cum este descris în numeroase famacopei,
pentru a determina conţinutul de apă. La cuantificarea conţinutului de mescalină este
necesară atenţie pentru a raporta conţinutul de mescalină la cantitatea iniţială
dinaintea uscării. [20]
b. Analiza probelor multiple
Analistul trebuie să examineze vizual conţinutul tuturor pachetelor pentru a
determina dacă: toate pachetele conţin acelaşi material sau dacă unul sau mai multe
specimene diferă de majoritate. Cel mai simplu indicator este aspectul fizic al
materialului. Dacă unul sau mai multe pachete diferă în mod evident , acestea trebuie
retrase şi fac obiectul unei analize separate.
Influenţa asupra analizei cantitative a erorilor de colectare a probelor poate fi
redusă dacă mai multe părţi de material vegetativ sunt supuse unei diluţii secvenţiale,
urmată de extracţia solventului. [20]
B. Probe de mescalină pudră

Cea mai simplă situaţie este atunci când materialul este constituit dintr- un singur
pachet. Înainte de analizarea oricăror probe materialul trebuie cântărit şi omogenizat,
cu toate că unele teste pot fi aplicate şi înainte de omogenizare dacă se consideră că
procesul de omogenizare va fi lent şi există unele dubii cu privire la material. Cea mai
simplă metodă de a omogeniza o pudră este de a o agita în recipientul în care a fost
transferată pentru analiză. Dacă pudra conţine agregate, acestea pot fi distruse prin
cernere prin site succesive cu dimensiunea ochiurilor descrescătoare, prin triturarea în
mojar sau mixare. După această operaţie proba se împarte în patru părţi egale, iar
două dintre acestea se prelevează pentru analiză. [20]
Analistul examinează probele vizual, prin teste de culoare sau prin tehnici
cromatografice şi dacă se concluzionează că probele sunt identice se combină
conţinutul mai multor pachete şi se omogenizează.
21
Atunci când în diferite pachete au fost identificate diferite tipuri de material,

cu fiecare grup se procedează în modul descris mai sus.
Influenţa asupra analizei cantitative, a erorilor de colectare a probelor poate fi
C. Tablete sau capsule de mescalină

a. Container singular
1-50 unităţi- se selectează aleator jumătate din numărul unităţilor, maxim 20. Se
determină greutatea medie, pudra se cerne şi se omogenizează.
51-100 unităţi- se selectează aleator 20 de unităţi şi se procedează ca mai înainte.
101-1000 unităţi- se selectează aleator 30 de unităţi şi se procedează ca mai înainte.
mai mult de1000 unităţi- se selectează aleator un număr de unităţi egal cu radicalul
din numărul total şi se procedează ca mai înainte.
b. Container multiplu
Containerele se împart în funcţie de numărul lotului şi fiecare grup se tratează
aşa cum a fost descris în capitolul 2.8.2.A.b. Rezultatele se tratează separat.
Se determină radicalul din numărul total de pachete din fiecare grup, se
selectează aleator un număr de pachete egal cu radicalul rotunjit în plus.
Din fiecare pachet selectat se alege un număr de capsule sau tablete egal cu
radicalul din numărul total de unităţi împărţit la radicalul numărului total de pachete
rotunjit în plus.
Se formează un amestec prin cernerea printr-o sită cu dimensiunea ochiurilor
de 20 mesh şi mixare. Amestecul se analizează. [20]
2.8.3. Tehnici de extracţie
A. Cactus Peyote sau Butoni de Mescal

Mescalina este extrasă cantitativ din materialul vegetal, uscat şi pulverizat,
utilizând o soluţie metanol: amoniac concentrat 99:1 (40,5ml/10 mg material
vegetal).
22
Pentru CSS nu este necesar să se efectueze o purificare a extractelor. Pentru

GC şi HPLC este recomandat să se elimine, pe cât posibil, lipidele care interferă în
analiză, printr-o pre-extracţie cu dietileter (40,5ml/10 mg material vegetal).
Pentru spectroscopia în IR trebuie izolată mescalina din materialul vegetal
într-o formă cât mai pură prin CSS şi HPLC. [20]
B. Mescalina sub formă de pudră

Atât mescalina, cât şi sărurile acesteia (sulfat sau clorhidrat) sunt solubile în
metanol şi acesta este solventul de elecţie pentru analiza calitativă şi cantitativă a
probelor şi a standardelor.
O probă reprezentativă de mescalină este dizolvată în cantitatea
corespunzătoare de metanol pentru a obţine o soluţie cu o concentraţie 1mg/ml. [20]
C. Tablete şi capsule de mescalină

O probă , obţinută din tabletele pulverizate sau din conţinutul capsulelor este
extrasă în metanol, pentru a obţine , după filtrare, o soluţie cu o concentraţie de
1mg/ml. [20]
2.8.4. Examinare fizică
2.8.4.1. Caracteristici macroscopice

A se vedea Capitolul 2.1.1.
2.8.4.2. Caracteristici microscopice

Examinarea microscopică a probelor de cactus nu oferă suficiente date pentru
identificarea plantei în investigaţiile de medicină legală.
2.8.5. Teste preliminarii
2.8.5.1. Reacţii colorimetrice

De notat că rezultatele pozitive ale reacţiilor colorimetrice sunt doar indicatori
prezumtivi pentru prezenţa mescalinei. Multe alte substanţe ca feniletilamine şi
amfetamine, alături de acelea care sunt inofensive şi nu sunt controlate legislativ, pot
23
da reacţii pozitive cu reactivul test. Deoarece reacţia de culoare poate fi mascată de

materia vegetală, testele de culoare nu sunt recomandate pentru materialul recoltat din
plante. [20]
Reactivul Marquis:
A1: 8-10 picături de formaldehidă 40%în 10 ml acid acetic glacial
A2: H2SO4 concentrat
Metoda: Reacţia se efectuează pe o sticlă de ceas pe care se plasează o probă de
mescalină (pudră, tablete pulverizate sau conţinutul capsulelor). Se adaugă o picatură
de reactiv A1 şi două picături de reactiv A2. O coloraţie portocalie sau roşu-portocalie
indică prezenţa posibilă a mescalinei. Limita de detecţie a acestei metode este de 10
g. [20]
2.8.6. Cromatografia pe strat subţire

Faza staţionară:
Silicagel G activat, aşternut pe suport de sticlă în strat de 0,25 mm, conţine un
aditiv flourescent care prezintă fluorescenţă la 254 nm.
Solvenţii de developare:
Sistemul A: Cloroform 82
Metanol 17
Soluţie concentrată de amoniac 1
Sistemul B: Metanol 100
Soluţie concentrată de amoniac 1,5
Prepararea soluţiilor de probă şi a soluţiilor standard
a. Cactus Peyote :
Aproximativ 10 mg dintr-o probă reprezentativă de material vegetal suspect se
usucă, se pulverizează şi se efectuează extracţia mescalinei conform tehnicilor
descrise în Capitolul 2.8.3. Dacă se foloseşte ca agent de vizualizare o soluţie de
ninhidrină, extractul trebuie concentrat pană la 200 l, din care se iau 10 l pentru
aplicare pe placa cromatografică.
b. Mescalina pudră:
Se prepară o soluţie în metanol, cu o concentraţie de 1mg/ml din care se ia o
probă de 1l pentru aplicarea pe placa cromatografică.
24
c. Mescalina capsule sau tablete

Din soluţia metanolică obţinută în urma extracţiei se aplică pe placa
cromatografică aproximativ 10 l.
d. Soluţia standard:
Se prepară o soluţie 1 mg/ml sulfat sau clorhidrat de mescalină în metanol şi
se aplică pe placă 1 l din soluţia standard.
Vizualizare:
Plăcile cromatografice trebuie să fie uscate înainte de vizualizare.
Metode de vizualizare:
1. Radiaţii UV, 254 nm
2. Reactiv Fluram- se prepară o soluţie de 10 mg fluorescamină în 50 ml acetonă
anhidră şi se pulverizează pe placa cromatografică
3. Ninhidrina- se prepară o soluţie 10% ninhidrină în etanol şi se pulverizează pe
placă.
Tehnica de revelare:
Iniţial se observă placa cromatografică în lumină UV la 254 nm. Mescalina va
absorbi radiaţia luminoasă şi va apărea ca o pată închisă la culoare, pe un fond
fluorescent. Ulterior se pulverizează R. Fluram sau ninhidrină şi se usucă placa. Se
observă placa cromatografică în lumină UV la 365 nm. Mescalina apare ca un spot
galben fluorescent. Limita de detecţie este de aproximativ 10 ng mescalină.
Fluorescenţa poate fi intensificată prin expunerea plăcii în vapori de NH 3. Dacă se
foloseşte ca reactiv de revelare ninhidrina, placa cromatografică trebuie menţinută
minim 15 minute la 120C. Apariţia unui spot violet indică prezenţa mescalinei.
Limita de detecţie este de 1g mescalină. [20]
Rezultate:
Valorile Rf100 obţinute cu sistemele de developare A şi B sunt 36 şi
respectiv 24.
25
2.8.7. Cromatografie gaz-lichid

2.8.7.1. Gazcromatografie
2.8.7.1.1. Metoda 1
Condiţii de operare:
Detector: detector de ionizare în flacără
Coloana: tuburi de sticlă cu lungime de 2 m, diametru 2-4 mm
Gazul purtător: Azot, 30 ml/min
Temperatura coloanei: 150C
Standard intern: n-alcani
Metoda:
Prepararea soluţiei de standard intern- se dizolvă un n-alcan în metanol pentru a
obţine o soluţie cu o concentraţie de 1mg/ml.
Prepararea soluţiei standard- se adaugă la a anumită cantitate de standard intern,
cantitatea adecvată de mescalină (sulfat sau clorhidrat), pentru a obţine o
concentraţiede 1mg/ml.
Prepararea soluţiei probă- se adaugă soluţia de standard intern la o cantitate precisă de
extract din proba de analizat (Peyote, pudră, tablete sau capsule).
Se injectează căte 1l din fiecare soluţie, în gazcromatograf.
Conţinutul de mescalină se calculeză utilizând formula:
Cx% 
Unde:
Cx%  conţinutul de component X al probei (m/m %);
Cr.std.  concentraţia substanţei X în soluţia standard (m/v %);
Csam.  concentraţia probei (m/v %);
Ax  aria picului substanţei X;
Ar.std.  aria picului soluţiei standard ;
Aint.std. in sam. chr  aria picului standardului intern;
Cantitatea de mescalină trebuie exprimată în procente de mescalină bază şi
raportată la materia vegetală proaspătă sau uscată. [20]
2.8.7.1.2. Metoda 2:
26
Detector:detector de ionizare în flacără
Coloana: tuburi de oţel inoxidabil cu lungime de 1,5 m, diametru 3,2 mm
Temperatura coloanei:150C
Metoda:
Prepararea soluţiilor standard intern, standard şi probă se face în maniera
descrisă la Metoda 1. Se injectează câte 1l din fiecare soluţie în gazcromatograf.
Rezultate
Mescalina are un factor de retenţie (rapotul dintre viteza de migrare a
substanţei şi viteza de migrare a fazei mobile) de 1688. [20]
A. Gazcromatografie cu coloane capilare
Coloana: coloana cu o lungime de 20 m şi diametru 0,174 mm.
Gazul purtător: Heliu
Temperatura coloanei: de la 150C (1,5 min) la 280C, 10C/min
Metoda:
descrisă la Metoda 1. Se injectează câte 1l din fiecare soluţie în gazcromatograf.
Rezultate:
Timpul de retenţie al mescalinei este 7,5 min. [20]
2.8.8. HPLC
Coloana: coloana cu o lungime de 150 mm şi diametru 4,6 mm.
Faza staţionară: Spherisorb ODS-1 cu dimensiunea particulelor de 3 m.
Faza mobilă: Apă 892 ml (892 g)
Acetonitril 108 ml (84 g)
Acid fosforic 5,0 ml (8,5 g)
Hexilamina 280 l (0,22 g)
27
Viteza de curgere:1,0 ml/min

Detecţie:UV la 250 nm
Volumul injectat: 5l cu ajutorul unei seringi.
Determinarea cantitativă: măsurarea ariei picului.
Soluţia de standard inetrn:
Se dizolvă hidroclorhidrat de metoxamină în metanol-amoniac concentrat 99:1
pentru a obţine o concentraţie de 150 mg/l.
Soluţia standard:
Se dizolvă mescalina standard (sulfat sau clorhidrat) în soluţia de standard
intern pentru a obţine o concentraţie de 1mg/10ml.
Soluţia de probă:
Soluţia de probă se prepară în modul descris în Metoda 1.
Rezultate:
Factorul de capacitate k’ (raportul cantitativ în care substanţa de analizat se
repartizează între faza staţionară şi faza mobilă) al mescalinei şi al metoxaminei este
2,54 respectiv 3,16. [20]
2.8.9. Metode spectroscopice

În anumite ţări este obligatorie confirmarea identităţii mescalinei prin metode
spectroscopice. Teoretic fiecare substanţă are un spectru IR şi un spectru de masă
unic şi acest lucru permite identificarea irevocabilă mescalinei izolate sau sintetizate,
sub formă de bază sau sare. În funcţie de puritatea mescalinei, se poate efectua o
extracţie înaintea efectuării analizei spectroscopice. [20]
2.8.9.1. Spectrofotometrie în UV
Spectru UV: maximum de absorbţie la 268 nm, în soluţie acidă.
Deoarece şi alte fenilamine dau rezultate similare, metoda nu este specifică
pentru analiza mescalinei şi deci, nu este recomandată.
2.8.9.2. Spectrofotometrie în IR
Spectru în IR: în bromură de potasiu-maxime la 1127, 1242, 1592, 996, 1513, 834
nm.
28
2.8.9.3. Spectroscopia de masă

Spectru de masă: principalele picuri la m/z: 182, 30, 181, 167, 211, 183, 151, 148. [10]
2.8.10. Detecţia mescalinei în urină

Laboratorul de toxicologie al Institutului de Medicină Legală din Strasbourg a
perfecţionat o procedură analitică, aplicabilă pe urină. După optimizare, această
metodă poate fi utilizată şi pentru sânge sau păr, întrucât mescalina este stabilă în
mediu alcalin.
Metoda este următoarea:
-1 ml urină
-200 ng mescalină
-1 ml NaOH 1N
-5 ml acetat de etil
Agitare 10 min, centrifugare, separare şi evaporarea fazei organice
-derivatizare cu 50 l HFBA + 100 l acetat de etil, la 65C timp de 20 de minute
-evaporare şi reluare în 50 l acetat de etil
-injectatea (1 l) într-un sistem cromatografic în fază gazoasă cuplat cu spectrometrie
de masă.
Mescalina derivatizată este caracterizată prin raportul dintre masă şi sarcină
m/z = 181, 194, 226 şi 407.
Mescaina este eluată după toţi derivaţii de tip metiledioxiamfetamină şi deci,
este separată mulţumitor după stimulantele uzuale.
Metoda este liniară pentru concentraţii de 0,1- 50 ml/l, cu r = 0.998. Limita de
detecţie este 10 g/l.[7]
2.9.Aspecte medico-legale
Până în prezent nici o utilizare a mescalinei în scop medical nu a fost comun
acceptată.
Literatura nu menţionează cazuri de deces direct imputabile consumului de
mescalină. Conducerea automobilelor sub influenţa mescalinei poate provoca
accidente mortale. Este menţionat în literatură cazul unui conducător auto decedat în
urma multiplelor traumatisme. Analizele toxicologice au relevat prezenţa mescalinei
în sânge (9,7 mg/l), urină (1163 mg/l), lichid gastric (167 mg/l), ficat şi bilă. Dozările
29
au fost efectuate prin cromatografie în fază gazoasă dupa o extracţie triplă

lichid/lichid la pH alcalin, în prezenţa lidocainei ca standard intern. Spre deosebire de
LSD, potenţialul neurotoxic nu a fost evocat. [10]
De asemenea, literatura de specialitate raportează cazuri de omucidere sub
influenţa mescalinei. Un articol recent relatează omuciderea unui Indian american
consumator de Peyote din motive religioase. Concentraţiile mescalinei erau 2,95 mg/l
(sânge), 2,36 mg/l (umoarea vitroasă), 8,2 mg/kg (ficat) şi 2,2 mg/kg (encefal). [22]
Până în prezent, nici un caz de deces nu a fost direct imputat unei supradoze de
mescalină. [10]
2.10. Concluzii
Utilizarea mescalinei atât sub formă cristalină cât şi plecând de la peyote pare a
fi rară în Europa. Explozia pieţei drogurilor şi utilizarea exponenţială a unor droguri
precum designer drugs (Ecstasy) şi rave drugs (LSD) trebuie să atagă atenţia
toxicologului asupra acestor produse şi să conducă la introducerea mescalinei în
protocolurile analitice de screening.
30
CAPITOLUL III
Psilocina şi psilocibina
3.1. Introducere
Nu numai plantele superioare pot poseda
proprietăţi psihotrope, dar şi o întreagă serie de
ciuperci diverse. În America Centrală, în
particular în Mexic creşte o ciupercă, venerată
de către azteci, şi cunoscută sub numele de
teonanacatl. Este vorba de Psilocybe mexicana
(Strophariaceae) şi de alte specii aparţinând
genurilor Conocybe, Panaeolus, Stropharia şi
Psilocybe. De remarcat că se pot găsi şi în
Europa specii din genul Psilocybe, în special
Psilocybe semilanceata (Fig. 7.).[8] Fig. 7. Psilocybe semilanceata
Ingredienţii psihoactivi ai acestor ciuperci halucinogene sunt psilocina şi
psilocibina. Psilocina (4-fosforil-N,N-dimetiltriptamina) este esterul fosforic al 3-[2-
(dimetilamino)etil]-1H-indol-4-ol. Psilocina, analogul 4-hidroxil al psilocibinei, este
obţinut prin defosforilare metabolică. Este prezentă în cantităţi mici în ciupercile
halucinogene. Psilocina este forma activă la nivelul sistemului nervos central şi la
doze egale este mult mai potentă decât psilocibina. [24]
3.1.1. Istoric
Ciupercile care conţin psilocibină au fost folosite de către azteci dar până în
anii 60 ai secolului trecut acestea nu au trezit interes în afara Mexicului. Numele de
psilocibină este derivat de la rădacina grecească „psilo” însemnând „chel” şi
„cybe”care înseamnă „cap”, probabil datorită formei ciupercii din care sunt extraşi
compuşii. [24]
Înainte de cucerirea spaniolă aceste substanţe erau utilizate pe scară largă de
către majoritatea populaţiilor din America Centrală, dar şi de către cele din America
de Sud. Ele au fost ulterior interzise de către autorităţile ecleziastice spaniole, fiind
31
implicate în ceremonii rituale păgâne. Timp de peste două secole utilizarea acestor
ciuperci halucinogene a fost uitată, până la începutul anilor 1950, când a fost
redescoperită de către soţii Wasson. Aceştia, împreună cu alţi cercetători – R. Heim,
R. Cailleux şi A. Hoffman au fondat o nouă ramură ştiinţifică: etnomicologia. [25]
Utilizarea ciupercilor halucinogene s-a dezvoltat ulterior în America de Nord pe
durata mai multor zeci de ani, sub influenţa scriitorilor din beat generation. Ulterior,
consumul a cunoscut un interes crescut în Europa, ajungându-se la vânzări prin
corespondenţă sau pe Internet. [25]
În 1977 Wasson a emis o ipoteză potrivit căreia cultul zeiţei Demeter, zeiţa
fertilităţii şi a recoltelor, care era celebră în Eleusis, oraş din Attica unde aveau loc
manifestări religioase, implica utilizarea ciupercilor halucinogene. În urma
săpăturilor arheologice, au fost descoperite basoreliefuri datând din anul 400 Î.C, care
o înfăţişează pe Demeter înmânând o ciupercă, asemănătoare cu o psilocibă, fiicei sale
Persephona. [8]
Theonanacatl a devenit încetul cu încetul o afacere comercială pentru turiştii
iubitori de aventuri exotice. Trebuie subliniat faptul că studii recente , efectuate în
Statele Unite, arată o revenire a interesului pentru ciuperci halucinogene. Aceste studii
compară rezultatele unei anchete efectuate în 1990 de către studenţii universităţii din
Louisiana cu cele furnizate de o anchetă similară din 1986: în 4 ani prevalenţa
cocainei a scăzut de la 39% la 21%, amfetamina de la 22% la 12%, cannabis de la
68% la 64%, LSD de la 14% la 17%. Din contră consumul de mescalină şi de
psilocibină a crescut de la 8% la 24%.[10]
În Franţa au fost semnalate o serie de accidente în anii 1980, datorate
consumului de psilocibină. Numărul cazurilor judiciare a crescut rapid, dar în prezent
situaţia este stabilă. Ancheta ESCAPAD 2000 nota că în Franţa, în jurul vârstei de 17
ani, aproximativ 5% dintre băieţii interogaţi consumaseră cel puţin o dată ciuperci
halucinogene. Trebuie ştiut faptul că psilocina şi psilocibina figurează pe lista
substanţelor stupefiante în majoritatea statelor Europei. Putem remarca ca utilizarea
ciupercilor halucinogene nu este menţionată în raporturile observatorului european de
droguri şi toxicomanii (O.E.D.T.), cu toate că folosirea halucinogenelor nu este
neglijabilă şi intră, cel mai probabil, în cadrul unor politoxicomanii.[10]
32
3.1.2. Speciile halucinogene din Europa şi America

În prezent se spune că repartiţia ciupercilor halucinogene se întinde pe toată
suprafaţa globului. În Europa sunt de asemenea numeroase. Se întâlnesc specii din
genurile Inocybe (Cortinariaceae), Panaeolus (Coprinaceae), Stropharia
(Strophariaceae) şi Psilocybe (Strophariaceae). După Guzman (1983), există în lume
144 specii din genul Psilocybe, dintre care 81 sunt halucinogene. Şase dintre acestea
se găsesc în Europa. Specia cea mai comună şi cea mai căutată de amatorii de senzaţii
tari este Psilocybe semilanceata. Este o ciupercă de talie mică iar pălăria, de culoare
brună are un diametru de 0,5- 2,5 cm. Are mici lamele de culoare brun-olive. Piciorul
este foarte fin şi are un diametru de 0,75- 2,5 mm şi o înălţime de 4-10 cm. Sporii sunt
de culoare brun întunecat până la roşu şi pot fi uşor observaţi la microscop, având o
formă eliptică (12-14 mm x 7-8 mm). Psilocybe semilanceata este asemănătoare cu o
altă specie Psilocybe strictipes, iar amatorii nu reuşesc să le diferenţieze. Cele două
specii devin albastre în locul în care sunt atinse. Este un indicator al prezenţei
psilocinei şi psilocibinei. Psilocybe semilanceata prezintă o concentraţie de
psilocibină de ordinul 0,1-2 %, în timp ce psilocina nu se găseşte decât în urme.
Conţine de asemenea şi baeocistină. Această ciupercă este frecventă în regiuni alpine,
până la 1500 m altitudine. Ciuperca poate fi consumată proaspătă, în cantităţi de 30-
40 g, sau uscată, când se consumă 2-3 g, împreună cu multă apă. Câteodată, ciuperca
uscată este pulverizată şi amestecată cu diverse băuturi. Trebuie luate precauţii în
cazul uscării deoarece psilocibina este distrusă la temperaturi mai mari de 50 C.
Această mică ciupercă a devenit în mai puţin de 20 de ani drogul de origine
micologică cel mai cosumat în Europa. În cazuri rare şi în timpul unui suprdozaj,
consumatorii au arătat tendinţe suicidare. Accidentele grave sunt mai degrabă datorate
confuziei cu alte ciuperci, cum ar fi Inocybe geophylla, care conţine muscarină.[8]
Alte specii din genul Psilocybe sunt de asemenea utilizate frecvent în
Europa, în particular Psilocybe cubensis, Psilocybe cyanescens, Psilocybe coprophila,
şi Psilocybe rhombspora. Există de asemenea şi alte ciuperci care conţin psilocină şi
psilocibină, iar printre acestea se găsesc Stropharia caerulea, Panaeolus
papilionaceus şi Inocybe haemacta. Aceasta din urmă conţine psilocibină şi
baeocistină cu proprietăţi halucinogene şi poate fi uşor confundată cu alte specii din
genul Inocybe, care sunt foarte toxice şi complet lipsite de constituenţi psihotropi. [8]
33
Identificarea speciilor de Psilocybe este dificilă şi periculoasă. Ciupercile

halucinogene care conţin psilocibină cresc în apropierea ciupercilor otrăvitoare din
specia Galerina autumnalis. Anumite specii pot fi diferenţiate de cele otrăvitoare prin
acţiunea în prezenţa aerului;când se efectuează o secţiune, speciile de Psilocybe îşi
modifică culoarea la albastru în 30-60 de minute. [24]
În literatură nu există o listă clar delimitată a ciupercilor halucinogene.
Motivele absenţei unei asemenea liste se referă la:
a.caracterul capricios al apariţiei sporilor; sporoforii, singurele dovezi ale
prezenţei unei ciuperci nu apar decât în anumite condiţii de climă; eclipse foarte lungi
pot surveni în viaţa ciupercilor, iar în acest timp nu este posibil să se deceleze
prezenţa acestora.
b. dificultăţi de identificare ; o identificare fiabilă a speciei presupune un
examen meticulos al sporoforilor, o solidă experienţă în domeniu, prezenţa unui
microscop şi cunoaşterea bună a tehnicilor de observare a structurilor. [25]
c. probleme de nomenclatură; pentru atribuirea unui nume corect este necesar
să se înţeleagă şi să se interpreteze corect regulile codului internaţional de
nomenclatură botanică pentru a evita ambiguităţi în înţelegerea şi compararea
rezultatelor ştiinţifice din domeniul chimiei sau toxicologiei.
d. caracterul fragmentar al cunoştinţelor; specii noi sunt descoperite în mod
regulat de către cercetători; de exmplu, în anul 2003 au fost descrise 3 noi specii de
Psilocybe: Psilocybe moravica în Republica Cehă, Psilocybe galleciae în Spania şi
Psilocybe atlantis în Statele Unite; după descrierea iniţială unele specii sunt regăsite
abia după mulţi ani.
e. criteriile de definire a unei specii halucinogene; această problemă a fost
abordată de către Guzman care subliniază că unii autori consideră anumite ciuperci
care conţin hordenină, N-metiltiramină sau tiramină drept ciuperci cu proprietăţi
neurotrope. Dar aceste ciuperci sunt anodine şi provoacă numai o stare de „beţie”
uşoară ca urmare a metabolizării acestor substanţe în organism fiind considerate şi
utilizate ca ciuperci comestibile în anumite ţări. În categoria speciilor halucinogene se
încadrează şi ciupercile care conţin alcaloizi din grupul acidului lisergic (cornul
secarei şi alte specii) sau acid ibotenic (anumite specii de Amanita), precum şi alte
specii utilizate în ritualuri religioase în diferite părţi ale lumii (Boletus şi Russula). În
sens strict, speciile responsabile de sindromul halucinogen sunt cele care conţin
34
derivaţi indolici:psilocina, psilocibina şi pentru unele dintre ele baeocystina şi

norbaeocistina, precursori ai psilocibinei.
f. fiabilitatea determinărilor pe materialul studiat; mulţi cercetători şi-au
centrat atenţia asupra celor două molecule; literatura de specialitate menţionează că
eşantioanele care fuseseră analizate în scopul izolării psilocibinei, au fost conservate
într-un ierbar şi ulterior supuse unei expertize taxonomice care a relevat că aceste
eşantioane conţineau un amestec de specii. În altă ordine de idei, cercetătorii de pe
cele două continente lucrează cu determinatoare identice şi pot denumi în aceeaşi
manieră două specii vicariante, care sunt din punct de vedere chimic complet diferite.
g. variabilitatea metabolică intraspecifică; o analiză punctuală nu are o foarte
mare importanţă ştiinţifică. În funcţie de vârsta, de substrat, de climat şi de condiţiile
de mediu pot fi puse în evidenţă variaţii ale compoziţiei chimice. Au fost demonstrate
variaţii de la un continent la altul. Acesta este motivul pentru care anumite specii
considerate halucinogene, pe baza compoziţiei chimice sunt disculpate ulterior de alţi
cercetători. Este cazul a două specii de Panaeolus analizate din recoltele europene,
inactive, în timp ce speciile sud-americane sunt psihoactive. De asemenea variaţiile
chimice care apar după desicare (si care pot influenţa aşteptările consumatorilor) pot
conduce la dispariţia substanţelor psihoactive, dispariţie care pare a fi aproape totală
după un an de conservare. Cu toate acestea, Christiansen a indicat că a regăsit cantităţi
importante de substanţe active în specimene vechi, uscate, de Psilocybe semilanceata.
Cât despre procesul de dispariţie a acestor substanţe, ele par a fi volatile şi în sprijinul
acestei afirmaţii vin mărturiile lui Guzman, care a resimţit personal efectele
halucinogene ale speciilor de Psilocybe în timp ce petrecea o noapte într-un loc în
care fuseseră depuse mari cantităţi de specimene recoltate în timpul zilei. [25]
Acestea sunt deci problemele legate de dificultăţile de determinare, de
variaţiile chimice intraspecifice, de necunoaşterea particularităţilor micologice care
coduc la dificultatea stabilirii unei liste a speciilor halucinogene. [25]
3.2. Compoziţia chimică. Obţinere.

Structura moleculei nu a fost stabilită până în 1958, când au fost izolate
principiile active ale acestor ciuperci, de către Albert Hoffman la Sandoz
Pharmaceuticals. Cu câţiva ani înainte, Hoffman sintetizase cu succes LSD. Pentru o
35
anumită perioadă Hoffman a identificat psilocibina pură sub brand name-ul de

Indocybin. În Fig. 8. este ilustrată structura chimică spaţială a psilocibinei. [24]
Fig. 8. Structura
chimică spaţială a psilocibinei
Cele două substanţe fac parte din clasa derivaţilor de triptofan. Psilocibina (4-
fosforil-N,N-dimetiltriptamina) este compusă din 50,7% carbon, 6% hidrogen, 9,9%
azot, 22,5% oxigen şi 10,9% fosfor; formula moleculară este C12H17N2O4P. Psilocina
(4-hidroxil-N,N-dimetiltriptamina) are formula moleculară C11H16N2O. [2]
Psilocibina este cea mai abundentă triptamină în ciupercile halucinogene,
fiind prezentă în concentraţii de 0,36% în Psilocybe stuntzii până la 0,98% în
Psilocybe semilanceata. Psilocina (Fig.9.) este următorul compus halucinogen, ca şi
abundenţă, având o concentraţie de 0,12% în Psilocybe stuntzii şi 0,60% în Psilocybe
semilanceata. Baeocistina este prezentă în concentraţii mai mici de 0,1%. Totuşi,
unele specii, precum Psilocybe semilanceata pot avea un conţinut chiar şi de 0,36%.
Potenţa relativă a baeocistinei, fata de psilocină este necunoscută, din lipsa existenţei
unor studii farmacologice. [3]
Psilocybe cubensis este specia cea mai comună în Statele Unite iar cultivarea
acestei specii este preferată de către utilizatori, întrucât are un conţinut mediu de 10
mg psilocibină/g în ciupercile proaspete , ceea ce reprezintă o doză medie. Psilocina
este de 1,5 ori mai potentă decât psilocibina, însă , pentru că psilocibina se oxidează
mai lent , cele două substanţe contribuie în mod egal la efectul creat. [24]
Puterea halucinogenă a psilocibinei este de 50 ori mai ridicată decât cea a
mescalinei, dar de 100 ori mai scăzută decât cea a LSD. [10]
36
Fig. 9 Structura
chimică spaţială a psilocinei

Ciupercile halucinogene sunt consumate proaspete sau uscate, sub formă de
bucăţi mărunţite, pudră sau amestecate cu diverse băuturi. Sunt comercializate pe
piaţa ilicită a drogurilor sub denumirea de psilocibină şi se pot prezenta de asemenea
sub formă de comprimate sau capsule care conţin o pudră de culoare galben-brună.
Psilocibina poate fi prizată sau fumată. [10]
Piaţa drogurilor oferă nenumărate alternative , de la comercializarea unor

kituri care conţin spori pentru cultivarea ciupercilor halucinogene şi informaţiile
necesarea cultivării, până la vinderea unor ciuperci nehalucinogene amestecate cu
mici cantităţi de LSD sau PCP. [27]
Mierea şi ciocolata sunt folosite de către utilizatori pentru transportul şi
exportul ciupercilor halucinogene. Conservarea acestora în miere oferă o mai bună
păstrare a principiilor active decât uscarea sau conservarea prin îngheţ. [28]
3.4. Principiile active halucinogene şi biosinteza acestora în ciuperci

Aproximativ 100 de plante şi ciuperci halucinogene au fost identificate până
în prezent, dar, în mod curios, principiile active nu aparţin decât câtorva familii
chimice. Din clasa canabinoidelor fac parte alcaloizi cu una din grupările următoare:
fenilpropenă, dibenzopiran, isoxazol, tropan, chinolizidină, feniletilamină, triptamină
şi ergolină. Biosinteza în miceliu a celor două substanţe este următoarea: triptamina
37
este în primul rând metilată, după aceea forforilată la baeocistină. O a doua metilare
conduce la psilocibină, iar o demetilare produce norbaeocistină. Psilocina este
produsă prin defosforilare. [25]
3.5. Toxicocinetica
Studii efectuate pe şobolani relevă că numai 50% din cantitatea de psilocibină
administrată oral ajunge în circulaţia sanguină, iar 65% din ceea ce s-a absorbit este
excretată în urină, 20 % se concentrează în bilă şi în materiile fecale. Cea mai mare
cantitate este prezentă în urină în următoarele 8 ore, dar s-a observat că la şobolan
psilocibina se poate excreta urinar pe durata unei săptămâni. Decesele înregistrate
sunt rare iar concentraţiile în diferite ţesuturi nu a fost studiate până în prezent. [24]
Psilocina are o biodisponibilitate de 50% la şoarece. Ea se distribuie uniform în
toate ţesuturile, dar se concentreză în ficat la concentraţii mai mari. La şobolan,
psilocina se concentrează în arii specifice din creier: neocortex, hipocampus (implicat
în procesul de învăţare şi memorie) şi talamus (procesarea senzorială). La şobolani
aproximativ 20% din psilocină este excretată în urină sub formă nemodificată iar
restul este excretat sub formă de metaboliţi conjugaţi polari precum glucuronidele. S-a
estimat că mai puţin de 4% din psilocină este degradată de către monoaminoxidază,
enzima care degradează monoaminele endogene, precum serotonina. [30]
3.5.1. Metabolizarea psilocibinei în organism

După consumarea a 1-5 g de ciuperci uscate sau administrarea de 20-60 mg de
psilocibină sintetică, debutul efectului se înregistrează la 30 minute după administrare,
efectul maxim la 1,5 ore şi durează aproximativ 6 ore. Administarea injectabilă va
grăbi apariţia efectelor. [32]
Psilocibina este rapid defosforilată la psilocină de către enzimele din mucoasa
intestinală, fosfataza alcalină şi esteraze nespecifice: psilocina este agentul
farmacologic activ. Aceasta este transformată în 4-hidroxiindol-acetaldehida (4-
HIA) şi ulterior în acid 4-hidroxiindol-3-acetic (4-HIAA) şi în 4-hidroxitriptofol.
Derivatul glucuronoconjugat al psilocinei predomină în urină, cu toate că acesta nu
este pus în evidenţa întotdeauna. Această metabolizare este prezentată în Fig. 10.
Hasler şi colab. [26]
au comparat parametrii farmacocinetici din plasmă, după
administrarea pe cale orală şi pe cale intravenoasă a 15 mg sau 0,224 mg/kg
psilocibină. Lindenblatt şi colab. au stabilit aceşti parametri după administrarea a 15
mg de psilocină, pe cale orală. Experimentele efectuate au relevat că numai
38
aproximativ jumătate din doza ingerată (52  20 %) este transformată în psilocină,

plecând de la prodrogul psilocibină. Clearence-ul plasmatic al psilocinei este de 3,1 
0,7 l/min, volumul de distribuţie 277  92 l şi timpul mediu de tranzit 90,9  28,2
min. Psilocina este prezentă în urină la 36-48 ore după consum. [25]
Triptamină
metilare
fosforilare
CIUPERCĂ
Baeocistină
metilare demetilare
Psilocibină Psilocibină Norbaeocistină
Psilocibină
defosforilare
Psilocină
ORGANISMUL UMAN
dezaminare glucuronoconjugare
4-Hidroxiindol-3-il-acetaldehida Psilocin-O-glucuronida
oxidare
Acid 4-hidroxiindol-3-il-acetic 4-Hidroxitriptofol
Fig. 10. Biosinteza psilocibinei în micelium şi metabolizarea în organismul uman
39
Tabelul 3. Parametrii farmacocinetici ai psilocinei şi al metabolitului acesteia 4-

HIAA după administarea pe cale orală psilocibinei. Valori medii şi abaterile
standard (între paranteze).
Cmax (ng/ml) Tmax (min) T1/2 (min)
Hasler şi colab.
Psilocină 6 subiecţi 8,2 (2,8) 105 (37) 163,3 (63,5)
4-HIAA 150 (61) 113 (41) 144,5 (96,7)
Lindenblatt şi colab.
Psilocină 7 subiecţi 11,3 (5,5) 81 (9) 135,0

Psilocibina prezintă acţiune agonistă pe receptorii serotoninergici şi
dopaminergici. Psilocina şi psilocibina sunt agonişti serotoninergici 5HT 2 şi 5HT1.
Psilocibina este psiho-activă datorită asemănării structurale cu neuromediatorii
serotonină şi noradrenalină. În Fig. 11. şi Fig. 12. sunt evidenţiate asemănările
structurale ale serotoninei şi psilocibinei.
Fig. 11. Serotonina Fig. 12. Psilocibina

Blocarea receptorilor 5-HT2A cu un antagonist preferenţial- ketanserina, a
suprimat efectele psihotrope ale psilocibinei, ceea ce demonstrează că efectele induse
sunt datorate activării subtipului 5-HT2A. Totuşi, unele dintre efectele psihotropice ale
psilocibinei pot fi datorate efectelor în cascadă asupra sistemului de neuromediatori.
De exemplu, un studiu care a utilizat un ligand al receptorilor D2- racloprida, a
demonstrat că psilocibina creşte cantitatea de dopamină din striat. Creşterea activităţii
dopaminergice este corelată cu fenomene de depersonalizare şi euforie. [31]
40
Substanţele halucinogene se plasează în aceiaşi receptori ca şi neuromediatorii

şi îi stimulează, producând semnale false. Aceste substanţe prezintă în structură un
inel indolic, la fel ca şi serotonina. [11]
Psilocibina poate servi ca unealtă experimentală în neurologie pentru a studia
bazele neurobiologice ale stărilor de alterare a cogniţiei. Investigaţii recente au relevat
că sistemul de receptori serotoninergici este implicat în modularea unor funcţii
cognitive precum memoria şi atenţia. Activarea sau inhibarea receptorilor 5-HT 2A se
reflectă în îmbunătăţirea sau slăbirea memoriei. Psilocina, metabolitul psilocibinei,
poate fi utilizată pentru studierea funcţiilor cerebrale. În vederea acestor studii trebuie
investigate proprietăţile farmacologice şi toxicologice, pentru stabilirea siguranţei
consumului de psilocibină. [31]
3.7. Efecte toxice

Efectele halucinogene ale ciupercilor mexicane (teonanacatl) au fost descrise
de către călugării spanioli Bernadino de Sahagun şi Torribio de Benavente, în 1569,
cu o tendinţă evidentă de a prezenta numai efectele nedorite ale acestor ciuperci,
nefiind prezentată nici o halucinaţie agreabilă. Prima observaţie a unui sindrom
halucinator, publicată într-o revistă medicală ştiinţifică prezenta un caz de intoxicaţie
accidentală, în 1799. [11]
În secolul XX efectele psilocibinei au fost descrise amănunţit de către
consumatori. Efectele ciupercilor halucinogene nu sunt foarte diferite de cele produse
de LSD, dar literatura este săracă în observaţii ştiinţifice. Cu toate acestea, acţiunea
psilocibinei pure a fost descrisă într-o manieră foarte precisă de către Shulgin în
timpul experientelor asupra propriei persoane, când a constatat că amploarea
fenomenelor halucinatorii era dependentă de doză. Efectele clinice sunt de trei feluri:
somatice, senzoriale şi emoţionale. [25]
Efectele somatice apar primele: creşterea frecvenţei cardiace, modificări
(creşteri sau scăderi) ale presiunii arteriale, midriază, erecţie piloasă, creşterea uşoară
a temperaturii corporale, congestie facială. Prezenţa feniletilaminei se pare că se află
la originea tahicardiilor. [29] Se pot observa de asemenea greţurile şi uscăciunea gurii.
Astenia şi somnolenţa sunt prezente în majoritatea cazurilor şi pot persista 24 de ore
sau mai mult. Diureza este crescută. Nu au fost puse în evidenţă efecte biologice
caracteristice cu excepţia unei creşteri a transaminazelor. Consumarea repetată a
ciupercilor halucinogene poate avea consecinţe grave: un caz de infarct miocardic
41
grav a fost descris în Polonia precum şi multe cazuri de insuficienţă renală şi efecte
neurotoxice. [25]
Efectele senzoriale şi emoţionale depind de diferiţi factori: doza ingerată,
starea psihologică a subiectului, aşteptările subiectului. Acestea pot fi diferite de la o
priză la alta. Reflexele osteotendinoase sunt de cele mai multe ori exagerate.Echilibrul
şi coordonarea motrică sunt perturbate. Tulburările de sensibilitate obiectivă se traduc
în primul rând prin tulburări hiperestezice. [25]
Modificările dispoziţiei sunt atât euforice cât şi disforice, fazele depresive
alternând cu fazele de euforie. [25]
Efectele căutate de către consumator sunt: halucinaţiile, euforia şi experienţele
mistice. Efectele variază în funcţie de individ. Anumite persoane pot prezenta
halucinaţii după ingestia a numai 12 ciuperci în timp ce altele nu resimt decât dureri
abdominale după ce au consumat o cantitate mult mai mare. [10]
Halucinaţiile raportate sunt de obicei vizuale şi foarte elaborate (fosfene,
caleidoscoape, mozaicuri), uneori auditive (acufene), tactile sau somestezice.
Percepţia culorilor, timpului şi spaţiului este perturbată. Fenomene de sintestezie sau
de culori care par a avea miros, au fost des raportate. De asemenea s-au semnalat
frecvent senzaţii de transformare corporală. [25]
Complicaţiile psihiatrice pot fi grave; au fost studiate minuţios de către
Abraham şi Halpern. Simptomele psihiatrice observate în timpul utilizării substanţelor
halucinogene sunt descrise într-o manieră precisă într-un capitol al Clasificării
Internaţionale a Maladiilor (CIM-10), intitulat „Tulburări mentale şi de comportament
legate de utilizarea substanţelor psihoactive” . [25]
Halucinaţiile survin după ingestia a 5-15 g ciuperci (sau 10-20 sporofori seci),
ceea ce corespunde unei cantităţi de 4-25 mg de psilocibină. Gerault şi colab. au
propus o scară a toxicităţii în funcţie de doza ingerată (Tabelul 4). Este necesar 1 mg
de psilocibină administrat pe cale intravenoasă pentru a obţine aceleaşi efecte.
Intoxicaţiile mortale datorate direct ingestiei de ciuperci halucinogene sunt foarte rare:
în ultima sa lucrare, din 2002, Karch estimează că mai puţin de 5 cazuri au fost
publicate în ultimii 50 de ani. În 2004, Moffat şi colab. nu semnalează nici un caz de
deces. Decese indirecte (traumatisme mortale în timpul halucinaţiilor) există, dar nu
au fost investigate cu toate că consumul de ciuperci era cunoscut. [25]
42
Tabelul 4. Scara toxicităţii ciupercilor halucinogene

Nr. de sporofori (masa) Doza estimată de psilocibină Efectele aşteptate
5 (1 g) 5-10 mg doza minimă eficace
10 (2 g) 10-20 mg „voiaj” mediu - bun
20-40 (4-8 g) 20-80 mg „voiaj” foarte bun
60 (12 g) 60-120 mg „voiaj” neplăcut
3.7.1. Efectele fiziologice şi psihologice acute la indivizi sănătoşi: studiu doză-efect

de tip dublu-orb
Obiectivul acestui studiu a fost acela de a explora relaţia doză-efect a
psilocinei, la mai multe nivele cuprinzând parametri neuropsihologici şi fiziologici. Al
doilea obiectiv a fost acela de a studia siguranţa administrării psilocibinei în vederea
includerii acesteia în studii clinice.
Rezultatele studiului au demonstrat că psilocibina se poate administra la
subiecţi sănătoşi. Întrucât psilocibina are ca efect creşterea tensiunii arteriale, este
contraindicată utilizarea de către subiecţi care suferă de boli cardiovasculare, în
special de hipertensiune netratată. Concluzia studiului este aceea că psilocibina
alterează starea de cunoştinţă şi parametrii fiziologici într-o relaţie cauzală doză-
efect. Acest studiu a demonstrat că această substanţă se poate utiliza în studii
experimentale fără a afecta starea de sănătate fizică a subiecţilor. [11]
3.8. Simptomatologia intoxicaţiei

3.8.1 Intoxicaţia acută
Psilocibina nu este calificată drept o substanţă cu potenţial toxic ridicat privind
prin prisma unor măsurători tradiţionale ale toxicităţii acute precum DL50. Psilocibina
prezintă DL50- 280 mg/kg. În comparaţie, DL50 ale LSD, THC şi mescalinei sunt: 30
mg/kg, 42mg/kg şi respectiv 370mg/kg. Astfel psilocibina este una dintre cele mai
puţin toxice halucinogene. [30]
Cele mai importante aspecte al intoxicaţiei acute cu psilocibină sunt
imprevizibilitatea evoluţiei şi intensitatea simptomelor. Simptomele halucinogene,
43
post ingestie debutează cel mai devreme la 10 minute şi durează 4-12 ore, în unele
cazuri înregistrate chiar mai mult.Variabilitatea efectelor a fost atribuită mai multor
factori care includ: caracteristicile psihologice ale utilizatorului, gradul de instruire al
acestuia, starea spirituală şi expectativele utilizatorului cu privire la ingestie, mediul
utilizatorului, conţinutul de psilocibină, consumul prealabil de halucinogene şi
asocierea cu alte droguri sau alcool. De altfel este posibil ca percepţiile senzoriale să
fie influenţate de diferenţele metabolice moştenite. Simptomele comune unei
intoxicaţii tipice sunt : ameţeală, greţuri, slăbiciune, dureri musculare, tremurături,
anxietate, oboseală, dureri abdominale. [30]
Efectele vizuale includ distorsiuni şi accentuarea percepţiei culorilor, modele
vizuale, mişcări de tip val ale suprafeţelor, alterarea feţelor. Printre efectele
psihologice se numără depersonalizare, atacuri de panică, apreciere greşită a
distanţelor, necoordonare, apreciere greşită a timpului,de asemenea poate apare şi o
stare schizofrenoidă caracterizată printr-o dublă percepţie atât a unui univers real uşor
alterat cât şi a altuia apărut în urma efectelor halucinatorii. [30]
3.8.2 Intoxicaţia cronică

Supradozele letale de halocinogene în general şi de psilocibină în particular
sunt rare, dar s-au înregistrat tulburări psihice şi neurologice atribuite abuzului de
lungă durată de halucinogene. LSD care are o structură similară cu a psilocibinei a
cauzat palinopsie (flashback-uri) persistentă la anumiţi indivizi pe o durată de până la
5 ani după ce au încetat administrarea acestei substanţe. Aparent acest fenomen este
suficient de frecvent astfel încât a primit o denumire medicală: Hallucinogen
Persisting Perceptual Disorder (HPPD). HPPD pare a fi cauzată de alterarea de către
LSD a centrilor vizuali din creier. Nu s-a stabilit încă dacă şi psilocibina cauzează
HPPD. Ciupercile din genul Psilocybe au fost incriminate în psihoze determinate de
utilizarea recreaţională de scurtă durată. [30]
Consumul de psilocibină induce o stare de dependenţă fizică de intensitate
slabă. Toleranţa se instalează rapid, dar este considerată scăzută, fapt demonstrat de
utilizarea sporadică a acestor droguri. Toleranţa se poate instala în câteva zile, dar
poate dispărea la fel de rapid. Între LSD, mescalină şi psilocibină există o toleranţă
încrucişată. Dependenţa fizică este considerată nulă. [10]
3.9. Tratamentul intoxicaţiei
44
Recuperarea subiectului include un declin gradual al efectelor descrise

anterior, migrene, oboseală extremă (10-15 ore de somn necesare), depresie mentală
profundă şi scăderea apetitului. Efectele acute sunt mai grave atunci când se
administrează psilocibină pe cale intravenoasă. S-au raportat vomismente persistente,
dureri musculare, febră, scăderea concentraţiei de oxigen în sânge, creşterea
enzimelor hepatice şi methemoglobinemie. Copiii sunt mai susceptibili la intoxicaţia
cu ciuperci psilocibe. [30]
Nu există un antidot specific al intoxicaţiei cu Psilocybe, cu toate că un raport
clinic indică fizostigmina ca posibil antidot. Managementul intoxicaţiei constă, în
cea mai mare parte, în suportul emoţional şi în monitorizarea funcţiilor vitale. [30]
În cazul unei spitalizări, cel mai frecvent justificată printr-o criză de panică,
măsurile terapeutice instituite sunt lavajul gastric sau tratamentul cu cărbune activat şi
administarea unui sedativ de tip benzodiazepinic. [10]

3.10.1. Proprietăţi fizico-chimice
Tabelul 5. şi Tabelul 6. prezintă proprietăţile fizico-chimice ale psilocinei şi
psilocibinei, iar în Tabelul 7. este prezentată solubilitatea acestor două substanţe în
diferiţi solvenţi.
Tabelul 5. Proprietăţile fizico-chimice ale psilocibinei

Denumirea: Psilocibină
Denumirea chimică: 4-fosforil-N,N-dimetiltriptamina
Alte denumiri chimice: esterul fosforic al 3-[2-(dimetilamino) etil]-1H-indol-4-ol
Formula chimică: C12H17N2O4P
Temperatura de topire 185-195C (descompunere)
Tabelul 6. Proprietăţile fizico-chimice ale psilocinei

Denumirea: Psilocină
Denumirea chimică: 4-hidroxi-N,N-dimetiltriptamina
Formula chimică: C12H16N2O
45
Temperatura de topire 173-176C
Tabelul 7. Solubilitatea psilocinei şi psilocibinei în diferiţi solvenţi

Psilocibina Psilocina
Apă Insolubilă Insolubilă
Apă la fierbere 1:20 1:120
Acid acetic diluat Solubilă Solubilă
Etanol Insolubilă Insolubilă
Metanol 1:120 1:120
Cloroform Insolubilă Insolubilă
3.10.2. Colectarea probelor

Principalul scop al unei proceduri de analiză este de a produce o analiză
chimică corectă şi utilă. Întrucât majoritatea metodelor , calitative şi cantitative,
folosite în laboratoarele de analiză la examinarea drogurilor necesită cantităţi mici de
material este esenţial ca aceste probe să fie reprezentative pentru întreaga cantitate.
Procesul de analiză şi recoltare a probelor trebuie să se conformeze principiilor
chimiei analitice aşa cum sunt expuse în farmacopeile naţionale.
Pot exista situaţii în care, din motive legale, regulile normale de recoltare şi
omogenizare nu pot fi urmate, ca de exemplu atunci când doreşte să conserve anumite
părţi ale probei pentru examinare vizuală.
Pentru a conserva resurse şi timp, analistul trebuie să folosească, în toate
situaţiile posibile, un sistem de recoltare şi analiză aprobat şi astfel să reducă numărul
determinărilor cantitative necesare.
Probele de ciuperci Psilocybe pot fi constituie din bucăţi de ciuperci proaspete,
uscate sau pulverizate. Acestea au o culoare galben-maronie şi sunt întâlnite sub
formă de pudră, tablete, capsule ambalate într-un singur container sau pachet, sau în
mai multe pachete. [20]
A. Ciuperci Psilocybe
46
Cea mai simplă situaţie ce poate fi întâlnită este cea în care proba de analizat
constă într-un singur container de ciuperci Psilocybe. Materialul de analizat trebuie
extras din container, ambalaj şi cântărit. Exemplarele vii de ciuperci trebuie uscate la
40C. Înainte de începerea analizei toxicologice, materialul uscat trebuie omogenizat
prin triturare în mojar. Datorită umiditaţii variabile a probelor este esenţial pentru
analiza cantitativă ca o porţiune din proba reprezentativă să fie uscată la 110C, până
la greutate constantă, aşa cum este descris în numeroase famacopei, pentru a
determina conţinutul de apă. La cuantificarea conţinutului de psilocibină este necesară
atenţie pentru a raporta conţinutul de psilocibină la cantitatea iniţială dinaintea uscării.
[20]

Analistul trebuie să examineze vizual conţinutul tuturor pachetelor pentru a
determina dacă: toate pachetele conţin acelaşi material sau dacă unul sau mai multe
specimene diferă de majoritate. Cel mai simplu indicator este aspectul fizic al
materialului. Dacă unul sau mai multe pachete diferă în mod evident , acestea trebuie
retrase şi fac obiectul unei analize separate.
Influenţa asupra analizei cantitative, a erorilor de colectare a probelor poate fi
B. Probe de psilocibină pudră

Cea mai simplă situaţie este atunci când materialul este constituit dintr-un singur
pachet. Înainte de analizarea oricăror probe materialul trebuie cântărit şi omogenizat,
cu toate că unele teste pot fi aplicate şi înainte de omogenizare dacă se consideră că
procesul de omogenizare va fi lent şi există unele dubii cu privire la material. Cea mai
simplă metodă de a omogeniza o pudră este de a o agita în recipientul în care a fost
transferată pentru analiză. Dacă pudra conţine agregate, acestea pot fi distruse prin
cernere prin site succesive cu dimensiunea ochiurilor tot mai redusă, prin triturarea în
mojar sau mixare. După această operaţie, proba se împarte în patru părţi egale, iar
două dintre acestea se prelevează pentru analiză. [20]
47
Analistul examinează probele vizual, prin teste de culoare sau prin tehnici
cromatografice şi dacă se concluzionează că probele sunt identice se combină
conţinutul mai multor pachete şi se omogenizează.
Atunci când în diferite pachete au fost identificate diferite tipuri de material,
cu fiecare grup se procedează în modul descris mai sus.
Influenţa asupra analizei cantitative a erorilor de colectare a probelor poate fi
C. Tablete sau capsule de psilocibină

a. Container singular
 1-50 unităţi- se selectează aleator jumătate din numărul unităţilor, maxim 20. Se
determină greutatea medie, pudra se cerne şi se omogenizează.
 51-100 unităţi- se selectează aleator 20 de unităţi şi se procedează ca mai înainte
 101-1000 unităţi- se selectează aleator 30 de unităţi şi se procedează ca mai înainte
 mai mult de1000 unităţi- se selectează aleator un număr de unităţi egal cu radicalul
din numărul total şi se procedează ca mai înainte. [20]
b. Container multiplu
Containerele se împart în funcţie de numărul lotului şi fiecare grup se tratează
aşa cum a fost descris în capitolul 3.9.2.A.b. Rezultatele se tratează separat.
Se determină radicalul din numărul total de pachete din fiecare grup, se
selectează aleator un număr de pachete egal cu radicalul rotunjit în plus.
Din fiecare pachet selectat se alege un număr de capsule sau tablete egal cu
radicalul din numărul total de unităţi împărţit la radicalul numărului total de pachete
rotunjit în plus.
Se formează un amestec prin cernerea printr-o sită cu dimensiunea ochiurilor
de 20 mesh şi mixare. Amestecul se analizează. [20]
3.10.3. Tehnici de extracţie

A. Ciuperci Psilocybe
Psilocibina este extrasă cantitativ din materialul uscat şi pulverizat, utilizând o
soluţie metanol.
48
Pentru testarea ciupercilor Psilocybe este necesar să se efectueze o etapă de

pre-extracţie, deoarece materia vegetală inteferează cu reacţia colorimetrică. Un
exemplar de ciupercă este triturat la mojar până la stadiul de pudră şi transferat într-o
eprubetă. Peste pudră se adaugă 1-2 ml metanol şi se agită 5 minute. După filtrare se
prelevează o cantitate mică de soluţie, care va fi utilizată pentru reacţia colorimetrică.
Pentru spectroscopia în IR trebuie izolată psilocibina din materialul micologic
într-o formă cât mai pură prin CSS. [20]
B. Psilocibina sub formă de pudră
Psilocibina sub formă de bază este suficient de solubilă în metanol, acesta
fiind solventul de elecţie pentru prepararea soluţiilor standard şi martor în vederea
realizării analizei cantitative şi calitative. Trebuie menţionat că stabilitatea psilocinei
în metanol este moderată, în special în prezenţa aerului şi luminii.
O probă reprezentativă de psilocibină este dizolvată în cantitatea
corespunzătoare de metanol pentru a obţine o soluţie cu o concentraţie 1mg/ml.
C. Tablete şi capsule de psilocibină
O probă , obţinută din tabletele pulverizate sau din conţinutul capsulelor este
extrasă în metanol, pentru a obţine , după filtrare, o soluţie cu o concentraţie de
1mg/ml. [20]
3.10.4. Examinare fizică

3.10.4.1. Caracteristici macroscopice
Ciupercile Agaricus au fost identificate în mod tradiţional cu ajutorul
înregistrării caracterelor ciupercii, cum ar fi textura şi culoarea, metodă care se
bazează în foarte mare măsură pe disponibilitatea de material proaspăt şi pe prezenţa
ciupercii întregi. Multe din caracteristicile folosite în identificare sunt subiective şi
variabile. În concluzie, identificarea ciupercilor Psilocybe pe baza examinării
macroscopice necesită experienţă şi ar trebui efectuată doar de către specialişti.
Psilocybe semilanceata. Carpozomul speciei este diferenţiat în pălărie şi
picior. Pălăria poate ajunge la dimensiuni de 10-20 mm diametru şi 0,5-25mm
înălţime; iniţial are formă conică, după aceea formă de clopot cu striaţiuni când este
umedă, opac când este uscat, brun-roşcat la început până la gri-brun, pe măsura
avansării în vârstă ajungând la ocru-pal sau galben-brun. Lamelele sunt de culoare gri-
violaceu până la brun violaceu. Piciorul este alb-gălbui cu dimensiuni de 40-702-3
49
mm. Bazidiosporii sunt elipsoidali, de culoare maronie şi dimensiuni de 12-146-85

m. [33]
Psilocybe cubensis. Carpozomul este compus din piciorul cu dimensiuni de
40-704-20 mm, de culoare albă şi pălăria cu un diametru de 25-70 mm, conică sau
convexă. Lamelele au iniţial o culoare gri şi se modifică ulterior la gri-violet sau
maron închis. Sporii prezintă dimensiuni de 11-137-96,5-7 m. [33]
Psilocybe mexicana. Dimensiunile piciorului sunt 20-60 1-2mm iar culoarea
variază de la ocru la galben auriu. Pălaria are un diametru de 10-15 mm de formă
conică sau campanulată şi culoare ocru-închis sau gri-gălbui. Lamelele sunt gri pal
sau maron violet. Sporii au dimensiuni de 9-106,5-7,56-7 m şi o formă
elipsoidală. [33]
3.10.4.2. Caracteristici microscopice

Examinarea microscopică a fragmentelor de Psilocybe trebuie efectuată numai
de către micologi experimentaţi. Elementele specifice urmărite sunt sporii (mărime şi
culoare), cistidia (celulele sterile din porţiunea fertilă a carpozomului), structura de
bază a stratului exterior al pălăriei şi structura de bază a stratului dintre stratul exterior
al pălăriei şi lamele. Carpozomul uscat poate oferi informaţii utile, atunci când este
disponibil. [20]
3.10.5. Teste preliminarii

3.10.5.1. Reacţii colorimetrice
De notat că rezultatele pozitive ale reacţiilor colorimetrice sunt doar indicatori
prezumtivi pentru prezenţa psilocinei şi psilocibinei. Şi alţi indoli nesubstituiţi la C2,
de exemplu DMT şi LSD alături de acele substanţe care sunt inofensive şi nu sunt
controlate legislativ, pot da reacţii pozitive cu reactivul test. Confirmarea rezultatelor
prin tehnici alternative este obligatorie.
Reactivul Ehrlich:
Se dizolvă 1 g de p-dimetilaminobenzaldehidă în 10 ml metanol şi se adaugă
10 ml acid fosforic concentrat.
Metoda: Reacţia se efectuează pe o sticlă de ceas pe care se plasează o probă din
materialul suspect (pudră, tablete pulverizate sau conţinutul capsulelor). Se adaugă
50
două picături de reactiv Ehrlich. O coloraţie violetă sau gri-violetă indică prezenţa
posibilă a psilocinei şi psilocibinei. Limita de detecţie a acestei metode este de 1 g.
Reactivul Ehrlich modificat

Întrucât pozitivitatea reacţiei cu reactiv Ehrlich poate fi mascată de materialul
vegetal, este necesar să se efectueze o modificare a procedurii standard.
Metoda: După extracţia unui specimen de ciupercă Psilocybe se transferă două
picături din extractul metanolic pe o sticlă de ceas. Se evaporă la sec iar reziduul se
reia cu două picături de reactiv Ehrlich. Apariţia unei culori violet sau gri-violet după
câteva minute, indică prezenţa posibilă a psilocibinei.
Reactivul Keller:
Metoda: Reacţia se efectuează pe o sticlă de ceas pe care se plasează o probă
din materialul suspect (pudră, tablete pulverizate sau conţinutul capsulelor). Se
adaugă două picături de reactiv Keller (acid sulfuric, acid acetic glacial, clorură
ferică). O coloraţie albastră indică prezenţa psilocinei iar o coloraţie violetă- prezenţa
psilocibinei.[10]
Reactivul Marquis:
A1: 8-10 picături de formaldehidă 40%în 10 ml acid acetic glacial
A2: H2SO4 concentrat
Metoda: Reacţia se efectuează pe o sticlă de ceas pe care se plasează o probă de
psilocibină (pudră, tablete pulverizate sau conţinutul capsulelor). Se adaugă o picatură
de reactiv A1 şi două picături de reactiv A2. O coloraţie portocalie indică prezenţa
posibilă a psilocibinei iar o culoare verde maronie – prezenţa psilocinei. Limita de
detecţie a acestei metode este de 10 g. [20]
Testele colorimetrice nu sunt recomandate în cazul materialului micologic,
deoarece reacţia cu reactivul Marquis, efectuată pentru punerea în evidenţă a
psilocibinei, este mascată de materia vegetală; de asemenea, o serie de alţi produşi
naturali dezvoltă o culoare galbenă în prezenţa acidului sulfuric concentrat. [20]
3.10.6. Cromatografia pe strat subţire

Faza staţionară:
Silicagel G activat, aşternut pe suport de sticlă în strat de 0,25 mm; conţine un
aditiv fluorescent care prezintă fluorescenţă la 254 nm.
51
Solvenţii de developare:
Sistemul A: n- Butanol 20
Acid acetic 10
Apă 10
Sistemul B: Metanol 100
Soluţie concentrată de amoniac 1,5
Prepararea soluţiilor de probă şi a soluţiilor standard:
a. Ciuperci Psilocybe :
Aproximativ 20 mg dintr-o probă reprezentativă de material suspect se usucă,
se pulverizează şi se efectuează extracţia conform tehnicilor descrise în Cap. 3.10.3.
Extractul trebuie concentrat pană la 0,5 ml, din care se iau 2 l pentru aplicare pe
placa cromatografică.
b. Psilocibina pudră:
Se prepară o soluţie în metanol, cu o concentraţie de 1mg/ml din care se ia o
probă de 2 l pentru aplicarea pe placa cromatografică.
c. Psilocibina capsule sau tablete
Din soluţia metanolică obţinută în urma extracţiei se aplică pe placa
cromatografică aproximativ 2 l.
d. Soluţia standard:
Se prepară o soluţie 1 mg/ml psilocibină sau psilocină în metanol şi se aplică
pe placă 2 l din soluţia standard. Trebuie menţionat că stabilitatea psilocinei în
metanol este scăzută mai ales în condiţiile expunerii la lumină şi aer.
Vizualizare:
Plăcile cromatografice trebuie să fie uscate înainte de vizualizare.
Metode de vizualizare:
1. Radiaţii UV, 254 nm şi 365 nm
2. Reactiv Ehrlich- se prepară o soluţie după metoda descrisă în Cap. 3.9.5.1.
3. p- Dimetilaminocinamaldehidă- se dizolvă 0,5 g p-dimetilaminocinamaldehidă în
50 ml metanol şi se adaugă 10 ml acid clorhidric concentrat.
Iniţial se observă placa cromatografică în lumină UV la 254 nm şi 365 nm. La
254 nm se observă până la 7 spoturi de culoare albastru închis pe fond fluorescent iar
două dintre aceste spoturi sunt fluorescente la 365 nm. Ulterior se pulverizează R.
52
Ehrlich sau p- dimetilaminocinamaldehidă şi se usucă placa. Psilocibina şi baeocistina

vor da spoturi gri-violet sau violet în timp ce psilocina va apărea sub forma unui spot
albastru. R. Ehrlich este mai sensibil decât p- dimetilaminocinamaldehida iar
stabilitatea culorilor obţinute este mai ridicată. Limita de detecţie este de aproximativ
10 ng mescalină. Limita de detecţie este de 20 ng pentru psilocibină şi 10 ng pentru
psilocină. [20]
Rezultate:
Valorile Rf100 obţinute cu sistemele de developare A şi B sunt prezentate în
Tabelul 8. :
Tabelul 8. Valorile Rf 100 ale psilocibinei, baeocistinei şi psilocinei

Compusul Sistemul de developare
A B
Psilocibina 34 5
Baeocistina 45 5
Psilocina 59 39
3.10.7. Cromatografie gaz-lichid

3.10.7.1. Gazcromatografie
3.10.7.1.1. Metoda 1: fără derivatizare
Coloana cromatografică: tuburi de sticlă cu lungime de 2 m, diametru 4 mm
Temperatura coloanei:200C
Metoda:
Prepararea soluţiei de standard intern- se dizolvă un n-alcan în metanol pentru a
obţine o soluţie cu o concentraţie de 1mg/ml.
Prepararea soluţiei standard- se adaugă la a anumită cantitate de standard intern,
cantitatea adecvată de psilocină pentru a obţine o soluţie de concentraţie 1mg/ml.
53
Prepararea soluţiei probă- se adaugă soluţia de standard intern la o cantitate precisă de

extract din proba de analizat (aproximativ 20 mg).
Se injectează căte 1l din fiecare soluţie în gazcromatograf.
Conţinutul de mescalină se calculeză utilizând formula:
Cx% 
Unde:
Cx%  conţinutul de component X al probei (m/m %);
Cr.std.  concentraţia substanţei X în soluţia standard (m/v %);
Csam.  concentraţia probei (m/v %);
Ax  aria picului substanţei X;
Ar.std.  aria picului soluţiei standard ;
Aint.std. in sam. chr  aria picului standardului intern;
Cantitatea de psilocină din ciupercile Psilocybe trebuie exprimată în procente
de psilocină raportată la materialul micologic proaspăt sau uscat.
Rezultate
Factorul de retenţie al psilocinei este 1980. [20]
3.10.7.1.2. Metoda 2: cu derivatizare

Coloana cromatografică: tuburi de sticlă cu lungime de 1,6 m, diametru 2,8 mm
Gazul purtător: Heliu, 50 ml/min
Temperatura coloanei:150-250C, 7,5C/min
Agent de derivatizare: bis(trimetilsilil)trifluoroacetamid (BSTFA)
şi trimetilclorosilan (TMCS)
Metoda:
descrisă în Cap. 3.10.7.1.1., cu următoarele modificări:
54
Pentru a elimina glucidele care pot interfera cu derivatizarea este necesar să se

adauge 1 ml acetonă la soluţia metanolică. Se păstrează amestecul 30 de minute la
temperatura ambientală sau 10 minute la frigider, se centrifughează şi se filtrează
precipitatul. Soluţia se evaporă până la volumul de 0,5 ml. [20]
Pentru derivatizare, soluţia este transferată într-o fiolă de derivatizare şi uscată
complet. Se adaugă 15 l piridină anhidră, 15l de TMCS şi 15 l de BSTFA. Fiola
este încălzita timp de 30 de minute la 100C şi se agită periodic în primele 10 minute
de încălzire.
Se injectează câte 1-2 l din fiecare soluţie în gazcromatograf. [20]
Rezultate
Psilocibin tri-TMS şi psilocin di-TMS au timpii de retenţie 13,1 repectiv 8,5
minute. [20]
3.10.7.2. Gazcromatografie cu coloane capilare

3.10.7.2.1. Metoda 1: fără derivatizare
Injectarea în gazcromatograf a extractului de ciuperci Psilocybe sau a
soluţiilor probă de psilocibină va converti psilocibina la psilocină, prin deforforilare
termică şi deci, numai psilocina va fi detectată. Dacă este necesar să se analizeze
psilocibina, atunci se va efectua o derivatizare.
Coloana cromatografică: coloana cu o lungime de 20 m şi diametru 0,174 mm.
Gazul purtător: Heliu
Temperatura coloanei: de la 150C (1,5 min) la 280C, 10C/min
Metoda:
descrisă în Cap. 3.10.7.1.1.Se injectează câte 1 l din fiecare soluţie în
gazcromatograf.
Rezultate:
Timpul de retenţie al psilocinei este 11,2 min. [20]
3.10.7.2.2. Metoda 2: cu derivatizare
55
Condiţiile de operare sunt identice cu cele descrise în Cap. 3.9.7.1.1.
Metoda:
descrisă în Cap. 3.10.7.1.1.
Se injectează câte 1-2 l din fiecare soluţie în gazcromatograf.
Rezultate:
Tabelul 9. Timpii de retenţie ai psilocinei, psilocibinei şi baeocistinei[20]
Compusul Timpul de retenţie (min)
Psilocina (nederivatizată) 11,2
Psilocin di-TMS 11,9
Psilocibin tri-TMS 15,3
Baeocistin tri-TMS 15.7
3.10.8. HPLC
3.10.8.1. Metoda 1: fază directă
Coloana cromatografică: 250 mm  4,6 mm (d.i.), particule de 5 m
Faza mobilă: Metanol 220
Apă 70
Azotat de amoniu 1M adus la pH=9,6 cu
amoniac 2M care conţine EDTA sodic(1mM) 10
Faza mobilă este filtrată la vid.
Viteza de curgere:1,0 ml/min
Detecţie:(a) Detector de absorbanţă UV- 254 nm (limita de detecţie pentru psilocibină
şi psilocină:10 şi 7,5 ng).
(b) Detector de fluorescenţă, excitaţie=267 nm, emisie=320 nm (limita de
detecţie pentru psilocibină şi psilocină: 5 şi 20 ng). [34]
(c) Detector electrochimic la un potenţial de 0.65 V, cu un electrod de
referinţă Ag/AgCl (limita de detecţie pentru psilocibină şi psilocină: 5 ng şi
75 pg). [34]
Volum injectat: 10 l
56
Metoda:
Prepararea soluţiilor standard şi probă se face în maniera descrisă în Cap.
3.10.7.1.1, fără a utiliza un standard intern.
Rezultate:
Tabelul 10 Factorii de retenţie (raportul dintre cantitatea de analit din faza
staţionară şi cantitatea de analit din faza mobilă) ai baeocistinei, psilocibinei şi
psilocinei[20]
Compusul Factorul de retenţie (k)
Baeocistina 1,93
Psilocibina 2,43
Psilocina 3,10
3.10.8.2. Metoda 2: fază inversă

Coloana cromatografică: 250 mm  4,6 mm (d.i.), particule de 5 m.
Faza mobilă: (a) Soluţie apoasă de acetat de amoniu 0,3 M adusă la pH=8 cu amoniac.
(b) Soluţie metanolică de acetat de amoniu 0,3 M.
Faza mobilă este filtrată la vid.
Viteza de curgere:2,0 ml/min.
Detecţie: Detector de absorbanţă UV- 269 nm (limita de detecţie pentru psilocibină
şi psilocină:10 ng).
Volum injectat: 10 l
Metoda:
Prepararea soluţiilor standard şi probă se face în maniera descrisă în Cap.
3.10.7.1.1, cu adăugarea de bufotenină ca standard intern (concentraţie 80 g/ml, în
metanol).
Rezultate:
Tabelul 11. Factorii de retenţie ai baeocistinei, psilocibinei, bufoteninei şi
psilocinei.[20]
Compusul Factorul de retenţie (k)
Baeocistina 1,53
Psilocibina 3,20
Bufotenina (SI) 6,27
57
Psilocina 6,80
În Fig. 13. este prezentată separarea HPLC a psilocibinei şi psilocinei.
Fig. 13. Separarea HPLC a psilocibinei (0,31%) şi psilocinei (0,23%)
3.10.9. Metode spectroscopice

În anumite ţări este obligatorie confirmarea identităţii psilocibinei prin metode
spectroscopice. Teoretic fiecare substanţă are un spectru IR şi un spectru de masă
unic şi acest lucru permite identificarea irevocabilă a psilocibinei izolate sau
sintetizate, sub formă de bază sau sare. În funcţie de puritatea psilocibinei, se poate
efectua o extracţie înaintea efectuării analizei spectroscopice. [20]
3.10.9.1. Spectrofotometrie în UV
Spectru UV:- psilocina- maxim de absorbţie la 222, 267, 284 şi 293 nm, în soluţie
metanolică.
- psilocibina- maxim de absorbţie la 220, 267 şi 290 nm, în soluţie
metanolică.
Deoarece şi alte (dimetil)triptamine dau rezultate similare, metoda nu este
specifică pentru analiza psilocinei şi psilocibinei şi deci, nu este recomandată. [20]
3.10.9.2. Spectrofotometrie în IR
Spectru în IR:- psilocibina- benzi caracteristice la 3300 (N-H), 2700-3100 (C-H),
1625 (C:C-N), 1590 (C:C) şi 1360 (P:O) cm-1, în bromură de potasiu
58
3.10.9.3. Spectroscopie de masă

Spectru de masă: - psilocina (nederivatizată) principalele picuri la m/z: 204, 146, 130,
77, 58 (pic de bază), 42.
- psilocina 2TMS: m/z: 348, 290, 73, 58 (pic de bază).
- psilocibina 3TMS: m/z: 500,485, 455,442, 73, 58 (pic de bază). [10]
3.10.10. Analiza psilocibinei şi psilocinei prin spectometrie de mobilitate ionică şi

gazcromatografie-spectrometrie de masă
Pentru analiza rapidă a psilocinei şi psilocibinei din ciuperci a fost dezvoltată
o metodă ce utilizează spectrometria de mobilitate ionică. Limita de detecţie pentru
psilocibină este de 40 ng. Analiza cantitativă a fost realizată prin cuplajul GC-MS,
după derivatizare. Rezultatele obţinute au evidenţiat că psilocibina este prezentă în
concentraţie mai mică în picior şi miceliu comparativ cu pălăria ciupercilor
halucinogene. Spectrometria de mobilitate ionică este o metodă rapidă, simplă şi
foarte sensibilă ce poate fi introdusă de laboratoarele de toxicologie în analiza de
rutină a drogurilor. [35]
3.11. Dozarea psilocinei în medii biologice

În plasmă se regăseşte numai
psilocibină, sub formă liberă sau conjugată
şi uneori 4-HIAA. În urină se pot pune în
evidenţă următorii metaboliţi: 4-HIA, 4-
HIAA şi 4-hidroxi-triptofol. Sângele
trebuie prelevat fără anticoagulant şi
plasma trebuie separată rapid. Imediat
după efectuarea prelevării trebuie
împiedicată oxidarea prin adiţie de 5% (v:
v) acid ascorbic (94 g/ml), congelare
imediată la –80 C şi liofilizare. Hidroliza
derivaţilor conjugaţi se face la pH=5 de
către glucuronidază, timp de 5 ore la 40C.
Metodele utilizate sunt HPLC –
detector electochimic sau GC- SM.
59
Cuplajul gazcromatografie- spectrometrie de masă este performant , după derivatizare

Fig. 14. Psilocibina, psilocina, şi
utilizând ca standard intern proadifen sau psilocin glucuronida
morfină deuterată. [38]
Limitele de detecţie pentru psilocină sunt de 10 ng/ml în urină şi de 0,8 ng/ml
în plasmă. [25]
3.11.1. Analiza psilocinei din lichide biologice prin tehnici imunoenzimatice

În analizele toxicologice uzuale, tehnicile imunoenzimatice sunt utilizate
frecvent întrucât oferă posibilitatea analizei fără o tratare prealabilă a probelor. Lehr a
descris pentru prima dată în literatura de specialitate sinteza haptenei de psilocină şi
cuplarea sa cu proteina purtătoare.
Pentru dezvoltarea unei tehnici imunoenzimatice este necesară prezenţa unui
anticorp specific. Trebuie precizat că moleculele mici nu pot induce formarea de
anticorpi (ex. psilocina, M= 204). [34]
Producerea de anticorpi poate fi stimulată prin
sinteza unui conjugat compus din haptena psilocinei şi o proteină purtătoare, cel mai
frecvent utilizată fiind albumina din serul de bovine (BSA). Haptena psilocinei trebuie
să aibă o foarte mare similaritate cu psilocina, iar grupările chimice caracteristice din
structura psilocinei (hidroxifenil din poziţia 4 şi lanţul dietilamino-etil) trebuie să
rămână accesibile legării de anticorp. Haptena a fost preparată prin introducerea unei
catene laterale în poziţia 1 a nucleului indolic, următoarea etapă fiind cuplarea
haptenei cu proteina purtătoare.
Prepararea imunogenului psilocină- BSA poate fi utilizată pentru dezvoltarea
unei tehnici imunoenzimatice de dozare a psilocinei în plasmă. [36]
3.12. Aspecte medico-legale

Intoxicaţiile mortale datorate direct ingestiei de ciuperci halucinogene sunt
foarte rare: în ultima sa lucrare, din 2002, Karch estimează că mai puţin de 5 cazuri au
fost publicate în ultimii 50 de ani. În 2004, Moffat şi colab. nu semnalează nici un caz
de deces. Decese indirecte (traumatisme mortale în timpul halucinaţiilor) există, dar
nu au fost investigate cu toate că consumul de ciuperci era cunoscut. [25]
3.13. Concluzii
60
Din punct de vedere al conţinutului de psilocibină şi psilocină şi al frecvenţei,

principalele ciuperci halucinogene din Europa sunt Psilocybe semilanceata şi
Paneolus cinctulus. În schimb, este dificil de precizat care sunt speciile cel mai
frecvent incriminate în America de Nord şi în America Centrală. Dacă în Europa
aceste ciuperci sunt consumate numai în scop recreativ, în America intervine şi
factorul etnologic. Conform datelor existente, se poate aprecia că există maxim 150 de
specii de ciuperci halucinogene în Europa şi America de Nord. La nivel mondial,
această cifră se situează în jurul cifrei de 180 de specii.
Principala problemă toxicologică pusă de ciupercile halucinogene se referă la
posibilele confuzii cu ciupercile otrăvitoare: sindromul faloidian după ingerarea de
Galerina autumnalis şi de alte specii din genul Galerina, sindromul muscarinic după
ingerarea de Inocybe. Trebuie adăugată cardiotoxicitatea feniletilaminei care este
prezentă uneori în Psilocybe semilanceata. [25]
61
CAPITOLUL IV
Salvinorina A
4.1. Introducere
Flora Globului abundă în specii cu proprietăţi
psihoactive. Un studiu recent grupează 250 de plante care
produc substanţe psihoactive, dar numărul real al acestora
este mult mai mare. Una dintre cel mai puţin cunoscute
plante psihoactive este Salvia divinorum, originară din
Sierra Mazateca- Mexic, Salvia divinorum (Fig.15.) a fost
introdusă în comunitatea ştiinţifică în 1950 şi de atunci a
devenit subiectul unor cercetări botanice, biochimice şi
toxicologice. [39]
Principiul activ din Salvia divinorum este

salvinorina A, o substanţă cu structură diterpenică, fiind Fig. 15. Salvia divinorum
cel mai puternic halucinogen natural cunoscut. Salvinorina A induce o stare
halucinogenă de scurtă durată, diferită din punct de vedere calitativ de starea indusă
de halucinogenele clasice- LSD, psilocibina sau mescalina. Atât S. divinorum cât şi
salvinorina A sunt utilizate în scop recreaţional datorită proprietăţilor halucinogene.[40]
4.1.1. Descriere botanică

Salvia divinorum este o plantă perenă care aparţine familiei Labiatae;
reprezintă una dintre cele aproximativ 1000 de specii de Salvia şi încă de la început a
atras atenţia botaniştilor, fiind studiată pentru caracteristicile botanice neobişnuite:
distribuţie antropogenică şi reproducere sexuală limitată. [41]
Salvia divinorum este o plantă de 1- 1,5 m, având capacitatea de a se

reproduce vegetativ. Caracteristicile comune cu alte specii de Salvia sunt: tulpini
tetramuchiate, frunze serate, opuse, flori dispuse în inflorescenţe cimoase. [42]
62
Salvia divinorum înfloreşte rar, floarea având corola albă şi caliciul violet.
Producţia de seminţe este şi mai rară, specia nu a produs niciodată seminţe în habitatul
natural din Sierra Mazateca. Se reproduce în principal vegetativ şi poate fi foarte uşor
cultivată plecând de la fragmente de tulpină. Se crede că toate exemplarele de Salvia
divinorum aflate pe teritoriul SUA provin din 7 exemplare originare din Sierra
Mazateca. Majoritatea exemplarelor derivă din clona originală identificată de Wasson
în 1962. [43]
Arealul este limitat la înălţimile din Sierra Mazateca, planta crescând la
latitudinea de 300- 1800, în păduri tropicale umede, primare sau secundare. Deseori se
poate întâlni în plantaţiile de arbori de cafea- menite a procura umiditatea necesară,
dar în general se poate afirma că această plantă este distribuită în populaţii cultivate
sau semicultivate. Planta nu a putut fi identificată o perioadă îndelungată întrucât
populaţia băştinasă nu a permis accesul oamenilor de ştiinţă la siturile de cultură. [42]
4.1.2. Etimologia speciei

Salvia divinorum îşi datorează numele efectelor pe care le generează. Aşa cum
o arată şi numele, această plantă este utilizată în cursul unor ceremonii religioase şi
medicale. Are numeroase aplicaţii terapeutice, fiind folosită sub formă de infuzie şi
administrată în timpul unei procesiuni religioase ca remediu pentru diferite afecţiuni
precum diaree, migrene, reumatism şi anemie. Este numită de către Indienii Mazatec
din Statul Oaxaca, Mexic- Ska Pastora sau Ska Maria Pastora . În spaniolă
denumirea utilizată este la Hembra sau Hojas de Pastora, în timp ce în limba engleză
denumirile cel mai frecvent întâlnite sunt Magic Mint, Diviner’s Sage şi Seer’s Sage.
[42]
4.1.3. Istoric
Prima lucrare în care se face referire la Hierba Maria este publicaţia
antropologului Jean B. Johnson, în care sunt descrise obiceiurile şamanilor Mazatec.
În 1945, Blas P. Reko scrie despre „frunzele profeţiei”, dar nu a putut identifica planta
numai pe baza frunzelor colectate. În ciuda eforturilor depuse de către cercetători,
planta nu a putut fi identificată până în 1957, când Arturo Gomez- Pompa a colectat
planta în timp ce colecta ciuperci halucinogene pentru concernul CIBA. Acesta a
obţinut o cantitate suficientă de material biologic pentru a putea încadra planta în
genul Salvia. În 1962, Gordon Wasson şi Albert Hoffman au intreprins cercetări
63
pentru a identifica această plantă „magică”. Hoffman descoperise anterior LSD şi

izolase psilocibina şi amidele acidului lisergic. Specimenele colectate de cei doi
cercetători au fost identificate de către Institutul Botanic al Universităţii Harvard,
drept o nouă specie de Salvia. [42]
Compusul halucinogen din Salvia divinorum a fost izolat şi identificat în 1982
de către un grup de cercetători condus de Alfredo Ortega. În 1984 L. J. Valdes a izolat
acelaşi compus ca şi Ortega şi testat efectele biologice ale salvinorinei A , notând că
prezintă aceleaşi efecte ca şi mescalina, o reducere marcată a activităţii animalului
într-o manieră asemănătoare cu sedarea, alternând cu perioade în care animalul este
capabil să se mişte rapid pentru o perioadă scurtă de timp. Stereochimia moleculei a
fost determinată în 1990 de către Koreeda şi colab. [42]
În ciuda faptului ca această plantă a fost identificată acum câteva decenii,
literatura de specialitate este săracă în articole ştiinţifice referitoare la activitatea
psihoactivă a Salviei divinorum. [42]
Sunt câteva motive prin care se poate justifica lipsa de informaţie medicală
despre Salvia divinorum şi salvinorina A. În primul rând, până în august 2002 când o
echipă de cercetători a descoperit că salvinorina A se leagă de receptorii opioizi
kappa, nu au fost cunoscuţi receptorii care prezintă afinitate pentru salvinorina A. În
al doilea rând, cultivarea plantei necesită condiţii speciale şi în concluzie comerţul
este limitat. În ultimul rând, planta prezintă o toxicitate nativă scăzută, iar
administrarea salvinorinei A la animalele de laborator produce o încetinire marcată a
mişcărilor, fără sedare şi fără efecte comportamentale.[42]
4.2. Compoziţia chimică. Obţinere.

Ingredientul principal din Salvia divinorum- salvinorina A a fost identificat
pentru prima dată de Alfredo Ortega în 1982 şi izolat la puţin timp după aceea de
Leander Valdes. Salvinorina A prezintă structură diterpenică care a fost elucidată prin
studii de rezonanţă magnetică nucleară. În Fig. 16. este prezentată structura chimică
spaţială a salvinorinei A.
Salvinorina A este singurul terpenoid psihoactiv, fiind considerat cel mai
potent halucinogen natural- doza eficientă la om fiind de 200-1000 g. Are o potenţă
similară cu LSD (50-250 g) şi 4-bromo-2,5-dimetoxifenilizopropilamina [DOB
(500-1000g)]. [43]
64
Fig. 16. Structura chimică spaţială a salvinorinei A
Concentraţia în frunze a salvinorinei A variază în funcţie de stadiul de

dezvoltare. Frunzele colectate de la diferiţi indivizi pot avea, de asemenea, un conţinut
variat de principiu activ, chiar dacă plantele sunt identice din punct de vedere genetic.
Un studiu efectuat pe 20 de probe de frunze uscate, colectate de la plante diferite, a
evidenţiat prezenţa salvinorinei A în concentraţii de 0,089-0,37%, majoritatea
probelor situându-se în jurul concentraţiei de 0,245%. A fost analizată de asemenea,
concentraţia salvinorinei A în tulpină dar cantitatea de produs activ a fost detectată în
concentraţii prea mici pentru a putea fi dozată (aproximativ 4% din cantitatea regăsită
în frunze). Acest compus este relativ stabil la condiţiile de mediu, planta putând fi
păstrată o perioadă îndelungată fără deteriorarea principiilor active. [41]
Compuşii asemănător structural, salvinorina B, salvinorina C, salvinorina D,
salvinorina E, salvinorina F, divinatorina A, divinatorina B, divinatorina C şi acidul
(-) hardwickiic sunt prezenţi de asemenea în plantă, dar în concentraţii mai mici decât
salvinorina A. Salvinorina B, salvinorina C şi salvinorina D sunt cei mai abundenţi
compuşi, în timp ce salvinorina E, salvinorina F, divinatorina A, divinatorina B,
divinatorina C şi acidul (-) hardwickiic se regăsesc în concentraţii mult mai mici.
Salvinorinele şi divinatorinele sunt compuşi care au fost identificaţi numai în Salvia
divinorum. Nici o altă sursă naturală nu a fost identificată. Acidul (-) hardwickiic,
care este similar structural cu divinatorinele, a fost identificat în o serie de alte specii.
Alţi terpenoizi au fost identificaţi în această plantă, iar unii dintre aceştia au fost
izolaţi şi caracterizaţi structural. Studii farmacologice au demonstrat că salvinorina B,
salvinorina D şi salvinorina E sunt inactive pe receptorii opiozi k. Studii cu
65
salvinorina B, efectuate pe animale de laborator au indicat că aceasta este inactivă

farmacologic. În Fig. 17. sunt prezentate formulele structurale ale salvinorinelor A-
F, divinatorinelor A-C şi acidului harwickiic [41]
Fig. 17. Formulele structurale ale salvinorinelor A-F

divinatorinelor A-C şi acidului harwickiic

În 1996 D. Siebert a testat pe voluntari sănătoşi metode variate de administrare
a drogului, în scopul determinării locului de absorbţie, efectelor şi dozajului. Astfel a
determinat că o expunere prelungită (10 minute) la nivelul mucoasei orale determină
efecte psihoactive, în timp ce mestecarea şi înghiţirea rapidă a frunzelor nu produce
aceste efecte, întrucât salvinorina A este inactivată în timpul absorbţiei
gastrointestinale. Inhalarea vaporilor de salvinorină A s-a dovedit a fi cea mai rapidă
şi eficientă metodă de inducere a halucinaţiilor. Întrucât salvinorina A nu este solubilă
în apă, calea injectabilă nu a fost testată. [42]
Salvia divinorum se prezintă, în general sub formă de pudră vegetală uscată,
de culoare verde sau negru- cenuşiu, numită câteodată „extract de salvia”. Se
consumă de asemenea frunzele proaspete sau uscate precum şi extracte diluate. Salvia
este fumată în joint, la fel ca şi cannabisul sau poate fi ingerată sub formă de infuzie.
66
Preparatele din frunze de Salvia divinorum sunt accesibile în Europa de Vest şi SUA,
în special pe site-urile Internet. [44]
În mod tradiţional, frunzele proaspăt recoltate sunt mestecate sau zdrobite
pentru a extrage substanţa activă. Salvinorina A este absorbită în circulaţia sangvină la
nivelul mucoasei bucale. Când este consumată în cantităţi mici (8-10 frunze proaspăt
recoltate sau uscate), planta acţionează ca tonic sau panaceu. Consumul de doze mari
(40-120 frunze) generează halucinaţii vizuale şi tactile. [44]

Cercetările anterioare care au avut ca scop determinarea ţintei moleculare a
salvinorinei A, s-au sondat fără rezultate. La scurt timp după recunoaşterea
proprietăţilor psihoactive ale salvinorinei A (de către Daniel Siebert în 1994), această
substanţă a fost supusă unui screening pentru descoperirea ţintei moleculare. S- a
descoperit că salvinorina A este un agonist puternic şi selectiv al receptorilor opioizi
kappa (KOR) (Fig.18.). Alte 48 ţinte moleculare [printre care şi receptorii opioizi 
(MOR) şi  (DOR)] au fost testate, dar salvinorina A nu a prezentat afinitate pentru
nici una dintre aceste ţinte, ceea ce demonstrează că salvinorina A este selectivă pe
KOR. [43]
Receptorii opiozi sunt receptori cuplaţi cu proteina G şi prezintă un N terminal
extracelular şi un C terminal intracelular. Aceşti receptori sunt divizaţi în subtipurile
KORs, MORs şi DORs, fiecare prezentând de asemenea subtipuri. KORs, MORs şi
DORs sunt cuplaţi cu subfamilia G i/Go a proteinei G. Activarea receptorilor opiozi
DORs, MORs şi KORs determină efecte analgezice, iar activarea receptorilor KORs
determină şi efecte psihotomimetice. Aceste efecte sunt rezultatul inhibării
adenilatciclazei, deschiderii canalelor de K+ şi închiderii canalelor de Ca2+.[43]
Trebuie specificat că salvinorina nu prezintă afinitate pentru receptorii 5-HT 2A
– ţinta primară a halucinogenelor clasice. Studii in vitro au demonstrat că salvinorina
A este un agonist puternic pe receptorii opiozi K din celulele rinichiului embrionar
uman, cu o valoare CE50=1,05 nM (CE50- concentraţia molară a unui agonist care
produce 50% din răspunsul maxim posibil al aceluiaşi agonist), comparativ cu a
agoistului k-opioid standard- U 69593 [(+)-(5,7,8)-N-metil-N-[7-(1-pirolidinil)-1-
oxaspiro4,5dec-8-il]benzenacetamida] a cărei valoare CE50=1,20 nM. Rezultatele unui
67
studiu structură-efect arată că substituentul din poziţia 2 a moleculei de salvinorină A

deţine un rol important în legarea de receptori şi activarea acestora. [46]
Fig.18. Screening al unor receptori cuplaţi cu proteina G

Se observă afinitatea crescută şi selectivitatea salvinorinei A pe receptorii opioizi k.
De asemenea se poate remarca faptul că salvinorina A nu se leagă de receptorii 5HT2A- situl care se bănuieşte că
mediază efectele halucinogene ale LSD şi mescalinei.
De notat numărul mare de situri pentru care prezintă afinitate LSD.
Unicitatea salvinorinei A rezidă din următoarele caracteristici:

(1) este primul agonist selectiv KOR, de origine naturală şi care nu conţine N în
moleculă.
(2) este primul ligand selectiv KOR , neazotat.
(3) este singurul halucinogen cunoscut care nu este alcaloid.
Din aceste motive, salvinorina A face parte dintr-o clasă structurală distinctă,
cea a compuşilor cu selectivitate pe receptorii opiozi k. Modelarea structurală a
salvinorinei A şi dezvoltarea unor studii referitoare la mecanismul de legare a
68
salvinorinei A de KOR va furniza informaţii pentru crearea unei clase noi de

medicamente KOR-selective. [43]
Un raport ştiinţific atestă că efectele halucinogene ale salvinorinei A pot fi
blocate printr-un pretratament cu naloxonă, un antagonist nespecific al receptorilor
opioizi. Astfel, intoxicaţiile cu salvinorina A pot fi tratate cu un antidot precum
naloxona sau naltrexona. Numeroase maladii precum schizofrenia, anumite tipuri de
depresie, boala Alzheimer, Huntington sau Pick se caracterizează prin prezenţa
halucinaţiilor. Apariţia acestor maladii este rezultatul unor alterări ale numărului de
receptori opioizi; astfel, antagonişti receptorilor opioizi k pot reprezenta ţinte
terapeutice noi pentru maladiile care implică apariţia unor halucinaţii. [43]
Salvinorina A reprezintă o clasă nouă de agonişti selectivi KOR, cu un rol
important în modularea proceselor cognitive şi percepţiei. Întrucât salvinorina A,
agonist selectiv KOR prezintă proprietăţi psihoactive, antagoniştii KOR ar putea
consitui un tratament în anumite maladii psihiatrice. Cercetările anterioare au fost
îndreptate asupra receptorilor 5-HT2A şi D2. Descoperirea faptului că receptorii opioizi
k mediază efecte halucinogene, fac din salvinorina A un potenţial candidat pentru
dezvoltarea unor medicamente antipsihotice. [43]
4.5. Efecte toxice

Intensitatea şi cinetica efectelor psihice sunt dependente de modul de
preparare, de calea de administrare şi de cantitatea de substanţă consumată. Efectele
produsului fumat survin după 20-60 de secunde, cu un efect maxim la 1-2 minute
după administrarea drogului; dispar după 20-40 minute. Doza de 200 g administrată
pe cale respiratorie este considerată doză prag pentru declanşarea efectelor.
Efectele produc o călătorie („trip”) care evoluează gradual în 6 etape, în
funcţie de cantitatea de substanţă absorbită. Se poate descrie o scară SALVIA a
efectelor în care fiecare literă marchează o etapă a efectului instaurat:
S: „efect subtil”- este prima fază a tulburărilor ce apar şi se manifestă printr-o stare de
relaxare, efecte lejere comparabile cu cele produse de doze scăzute de marijuana.
A: „percepţie alterată”- faza în care apar modificării ale procesului de gândire, în
timpul careia este descrisă o apreciere intensă a muzicii şi modificarea discretă a
spaţiului.
69
L: „stare vizionară lejeră”- efecte psihedelice, pecepţia unor imagini bidimensionale,

cu ochii închişi. Este vorba de o stare asemănătoare hipnozei dar cu menţinerea unei
percepţii intacte a realităţii.
V: „stare vizuală”- stare cu halucinaţii vizuale, imagini tridimensionale.
I: „identitate alterată”- pierderea identităţii proprii, experienţe mistice şi fuziunea cu
anumite obiecte.
A: „anestezie”- aceasta etapă se observă în urma consumării unor doze ridicate. Se
manifestă prin pierderea cunoştinţei pe durata a câteva minute. Se observă o amnezie
secundară. [47]
În mod general, efectele produse de Salvia divinorum se pot clasifica în :
■ efecte pozitive:- creşterea aprecierii senzoriale şi estetice
- experienţă creativă
- creşterea capacităţii de introspecţie
- durată scurtă
■ efecte neutre:- halucinaţii puternice
- alterarea percepţiilor
- scăderea temperaturii corporale
- senzaţie de presiune sau vânt
- senzaţie de pătrudere în alte dimensiuni, realităţi alternative
■ efecte negative şi riscuri:- iritaţia gâtului şi plămânilor
- posibilă hiperventilaţie
- migrene, iritabilitate
- pierderi ale echilibrului
- experienţe intense
- risc de halucuinaţii „bad trip”- risc de comportament
periculos
- „horrortrip” (angoasă, panică)
- pierderea identităţii, experienţe mistice, distorsiuni ale
spaţiului şi timpului, anestezie cu pierderea cunoştinţei pe durata a câtorva minute
- agravarea sau provocarea unei detrese psihologice
- risc de psihoză toxică, la fel ca toate halucinogenele pot
declanşa efecte psihologice durabile
70
Unii specialişti susţin că salvinorina A ar putea reduce efectele substanţelor

stimulante şi în special a auto-administrării de cocaină. Dozele ridicate pot produce
pierderi de memorie şi pierderea cunoştinţei.
Un articol din „Journal of Clinical Psychopharmacology” relatează un caz de
remisie a unei depresii ca urmare a unui consum regulat de Salvia divinorum. [53]
Efectele observate şi gravitatea acestora sunt dependente de doza
administrată:de la efecte lejere, asemănătoare cu cele provocate de doze scăzute de
marijuana, la efecte psihedelice de tip LSD, la doze importante.
Tabelul 12. Studiu statistic efectuat asupra unui grup de 500 de utilizatori de
Salvia divinorum [50]
Scop Experimentarea unui „nou drog”
Căutarea unor senzaţii insolite
Potenţialul de reutilizare 80,6% dintre utilizatori au declarat că probabil
sau sigur vor reutiliza acest drog
Metode de administrare 92,6%- fumat
61,4%- extract concentrat
37,3%- frunze uscate
Timpul de apariţie a efectelor 14,1-12,8 minute
Preponderenţa efectelor 47%-creşterea capacităţii de introspecţie
44,8%-îmbunătăţire a dispoziţiei
42,2%- stare de calm
Persistenţa efectelor 25,8%-au raportat o prelungire a efectelor
pozitive pe durata a 24 ore
4,4%-au raportat o prelungire a efectelor negative
0,6%-au necesitat intervenţie medicală
Potenţial de dependenţă 0,6%- au raportat o stare de dependenţă uşoară
1,2%-au raportat dependenţă puternică
71
4.5.1. Toxicitate cronică

Literatura de specialitate este săracă în date despre efectele toxice ale
salvinorinei A, de aceea s-au intreprins o serie de studii pe animale de laborator care
au avut ca scop explorarea toxicităţii cronice a salvinorinei A.
Metoda: Şoarecii au fost expuşi pe o perioadă de 2 săptămâni la doze de 400, 800,
1600, 3200 şi 6400 mcg/kg salvinorină A. După expunere animalele au fost sacrificate
iar creierul, inima, rinichii, măduva osoasă, sângele şi splina au fost examinate
microscopic. Studiile histologice nu au evidenţiat schimbări histologice semnificative
la oricare din dozele administrate.
Concluzia: Aceste date sugerează că toxicitatea salvinorinei A este relativ scăzută,
chiar şi la doze de căteva ori mai ridicate decât doza la care este expus organismul
uman. [51]
4.5.2. Potenţialul de dependenţă şi toleranţă

Până în prezent nu au fost raportate cazuri de dependenţă fizică. Cu excepţia
unor efecte psihice secundare (anxietate), nu au fost raportate cazuri de deteriorare a
stării psihice. În unele cazuri a fost evocat un fenomen de toleranţă.
Principalele riscuri sunt legate de posibilitatea unor accidente şi de existenţa
unor reacţii anxioase. Aceste reacţii sunt în general de scurtă durată şi sunt însoţite
uneori de greţuri. [39]
4.5.3. Tratamentul intoxicaţiei

Nu au fost semnalate cazuri de deces datorate consumului de salvinorină A.
Descoperirea mecanismului de acţiune a Salviei divinorum deschide posibilitatea unor
viitoare cercetări asupra unor antagonişti opioizi (naltrexona) care ar putea reduce sau
elimina efectele salvinorinei A şi ar putea constitui un antidot al intoxicaţiei. [42]

4.6.1 Extracţia salvinorinei A
4.6.1.1. Material vegetal proaspăt
100 mg frunze proaspete se triturează cu 2 ml amoniac concentrat. Se adaugă
2 ml amestec cloroform/izopropanol (9:1, v/v) şi se agită timp de 30 de minute. Se
realizează separarea fazelor prin centrifugare. Faza organică este colectată şi
evaporată la o temperatură de 40 ºC. Reziduul uscat se acetilează cu 100 µl anhidridă
72
acetică/piridină (3:2, v/v), timp de 30 de minute la 60ºC. Amestecul se evaporă la sec

iaiar extractul de salvia se dizolvă în 100 µl acetat de etil.
4.6.1.2. Material vegetal uscat

100 mg frunze uscate se triturează cu 3 ml metanol. Se efectuează o filtrare şi
reziduul se spală cu 2 ml metanol. Soluţia extractivă este evaporată la sec şi ulterior se
dizolvă în 100 µl acetonitril.
4.6.2. Gazcromatografie
Detector: spectrometru de masă
Coloana: 25m×0,2 mm D. I.
Gazul purtător: Heliu, 1,2 ml/min
Temperatura coloanei: 70ºC (3 minute), 190ºC (20ºC/min), 305ºC (10ºC/min)
Metoda:
Se injectează căte 1l din soluţia extractivă, în gazcromatograf.
Rezultate:
În extractul vegetal proaspăt s-au identificat glucide, acizi graşi, vitamine şi
steroli, salvinorină A şi salvinorină B.
În extractul vegetal uscat au fost identificate neofitadiena, alcani, tocoferol,
acizi graşi şi salvinorina A. [45]
4.6.3. HPLC
Avantajele acestei metode constau în posibilitatea unei analize directe a unei
infuzii apoase sau hidroalcolice, fără a necesita extracţia sau derivatizarea principiului
activ. Cuplajul HPLC-SM oferă cele mai bune condiţii de determinare cantitativă şi
calitativă a salvinorinei A. [51]
În Fig. 19. este prezentată analiza prin cuplaj LC-MS a unui extract
hidroalcoolic de Salvia divinorum.
73
Fig. 19. Analiza LC- SM a unui extract hidroalcoolic de Salvia divinorum
4.6.4. Cromatografie pe strat subţire

Faza staţionară:
Plăci de silicagel de tip Whatman.
Solvent de developare:
Acetat de etil 50 ml
Hexan 50 ml
Prepararea soluţiilor de probă şi a soluţiilor standard
Tehnica de extracţie selectivă:
Frunzele au fost expuse succesiv, timp de 30 secunde în 3 bacuri cu cloroform.
Această tehnică oferă un timp suficient pentru extracţia salvinorinelor şi evită
extracţia clorofilei şi a altor compuşi. Efectuarea unei cromatograme după fiecare
extracţie a evidenţiat că extractul din primul bac este cel mai concentrat, concentraţiile
fiind mai diminuate în cazul celei de a doua şi a treia extracţii ( Fig. 20. A). Această
metodă este eficientă întrucât doar o cantitate mică de salvinorine a rămas în
extractul- reziduu (linia 4). [41]
Pentru cromatograma B s-a efectuat extracţia în cloroform a salvinorinelor din
diferite părţi ale plantei (100 mg materie vegetală/1 ml cloroform timp de 30 minute).
Cromatograma C evidenţiază concentraţia salvinorinelor în frunze aflate în 6
stadii de dezvoltatare diferite. Şase perechi de frunze, aflate în stadii de dezvoltare
diferite au fost uscate şi triturate. 20 mg din fiecare probă a fost menţinute într-un ml
de cloroform timp de 30 minute. [41]
Vizualizare:
Agent de vizualizare: Vanilina (50 ml etanol, 0-3 ml acid sulfuric, 1ml vanilină)
74
Se pulverizează reactivul de vizualizare şi se încălzesc plăcile cromatografice

la 110ºC. Apariţia unor spoturi de culoare roz-violet indică prezenţa salvinorinei A.
Metoda este foarte sensibilă, salvinorinna A putând fi detectată în soluţii de
concentaţie 0,002%.
Rezultate:
Fig. 20 Cromatograme în strat subţire. A=salvinorina A, B/D=salvinorina B şi salvinorina D

separate într-un singur spot, C=salvinorina C. (A) Cromatogramă a unui extract secvenţial din material vegetal
proaspăt. Linia 1- primul extract, 30 sec; linia 2- al doilea extract, 30 sec; linia 3-al treilea extract, 30 sec; linia 4-
extractul preparat din reziduul vegetal rămas în extracţiilor anterioare. (B) Cromatogramă a unor extracte
cloroformice din 6 organe de Salvia divinorum. (C) Analiza a unor frunze aflate în stadii diferite de dezvoltare.
Concentraţia substanţelor cercetate este mai ridicată în frunzele mature şi scade progresiv o dată cu vârsta
materalului vegetal.
Discuţie:
O extracţie simplă în cloroform timp de 30 de secunde s-a dovedit a fi o
metodă simplă, eficientă şi selectivă pentru extracţia compuşilor terpenoizi, fără a
contamina soluţia cu ceilalţi compuşi ai frunzelor. Creşterea duratei imersiei în
cloroform a avut ca rezultat o extracţie a unei cantităţi mai mari de salvinorine dar şi a
altor compuşi din ţesutul foliar. Faptul că salvinorina este extrasă fără ca solventul să
penetreze epiderma, demonstrează că aceşti compuşi sunt secretaţi la suprafaţa
externă a epidermei. [41]
Concentraţia salvinorinelor variază la nivelul diferitelor organe şi în funcţie de
stadiul de dezvoltare al plantei. Aceste substanţe sunt prezente în ţesutul tulpinii,
frunze, bractee, pediculi şi caliciu, dar lipsesc în rădăcini, ţesutul intern al tulpinii,
ţesutul intern al peţiolului, cotiledoane şi corolă. Concentraţia substanţelor cercetate
este mai ridicată în frunzele mature şi scade progresiv o dată cu vârsta materalului
vegetal. [41]
75
4.7. Statutul legal

În iunie 2002 Australia a fost primul stat care a interzis consumul de Salvia
divinorum şi salvinorină A.Ulterior consumul a fost interzis şi în Finlanda (2002),
Danemarca (2003), Italia (2004) iar în prezent se fac demersuri pentru interzicerea
substanţei într-o serie de alte ţări precum Elveţia şi Franţa.
Structura chimică a salvinorinei A pare a fi unică printre celelalte molecule
psihoactive. Pentru a fi introduse pe lista substanţelor interzise, salvinorina A şi
planta- părinte trebuie sa îndeplinească următoarele criterii: să prezinte un potenţial
de abuz ridicat, să nu aibă o utilizare medicală şi să nu prezinte siguranţă în utilizarea
sub supraveghere medicală. Până în prezent atât planta, cât şi substanţa chimică nu au
prezentat un potenţial de abuz şi nici potenţial de toleranţă, iar cercetările privind
posibilitatea utilizării salvinorinei A în practica medicală sunt în fază incipientă. [39]
4.8. Concluzii
De la introducerea în comunitatea ştiinţifică Salvia divinorum a atras atenţia
oamenilor de ştiinţă prin mecanismul de acţiune şi potenţialul ridicat de a deveni o
substanţă de abuz. Mai multe surse converg pentru a semnala utlizarea tot mai
răspândită a Salviei divinorum. Răspândirea consumului acestei plante, în special în
Europa, prin intermediul site-urilor Internet fac din Salvia divinorum halucinogenul de
elecţie al celor care sunt în căutarea unor experienţe spiritual-mistice. În concluzie,
Salvia divinorum este percepută de societatea nord-americană şi cea europeană ca
drogul viitorului apropiat („Hip New Drug”, „The New LSD”). [45]
Concluzii
76
În ultimii ani asistăm la o creştere a difuziei produşilor halucinogeni naturali

sau de origine naturală, „droguri ecologice”, în detrimentul drogurilor sintetice.
Creşterea utilizării drogurilor halucinogene „naturale” poate fi interpretată pe de o
parte ca o reacţie la difuzia masivă din ultimul deceniu, a drogurilor de sinteză
(ecstasy, ketamină, LSD) iar pe de altă parte ca o reacţie a utilizatorilor la riscurile pe
care le prezintă aceste droguri ca urmare a utilizării pe termen scurt sau lung.
Cu toate că este cunoscută de foarte mult timp mescalina este încă utilizată pe
scară largă. Toxicitatea acesteia nu poate fi comparată cu cea a produşilor de sinteză
de tip Ecstasy. Efectul major al mescalinei este inducerea de halucinaţii vizuale,
auditive şi tactile, cu distorsionare a timpului şi spaţiului. Mescalina nu provoacă o
dependenţă fizică dar provoacă o dependenţă psihică reală. Toleranţa este slabă, poate
exista o toleranţă încrucişată cu LSD şi dimetiltriptamina. Literatura nu menţionează
cazuri de deces direct imputabile consumului de mescalină.
Psilocina şi psilocibina sunt prezente în aproximativ 180 de specii de ciuperci
halucinogene. Psilocibina este defosforilată în organism la psilocină, aceasta fiind
agentul farmacologic activ. Psilocibina nu este calificată drept o substanţă cu potenţial
toxic ridicat. Principala problemă toxicologică pusă de ciupercile halucinogene se
referă la posibilele confuzii cu ciuperci otrăvitoare.
Salvinorina A este o substanţă cu structură diterpenică, fiind cel mai puternic
halucinogen natural cunoscut. Salvinorina A este primul agonist selectiv al
receptorilor opioizi k de origine naturală şi care nu conţine N în moleculă. Consumul
de salvinorină A este legal în majoritatea statelor.
În contextul unei utilizări exponenţiale a acestor droguri, este oportună
înfiinţarea unor centre de studiu şi de informare asupra farmacodependenţei care,
alături de unităţile sanitare deja existente (spitale şi farmacii), să contribuie la o mai
bună identificare a produşilor circulanţi şi a compoziţiei acestora, o mai bună
cunoaştere a utilizatorilor, a contextului de utilizare şi a modalităţilor de consum, a
impactului medical şi social şi nu în ultimul rând să contribuie la identificarea
tendinţelor recente.
Bibliografie
77
[1]. LOGHIN F.: Toxicologie generală, Editura Medicală Universitară „Iuliu

Haţieganu ” Cluj-Napoca, 2002, p.8-18.
[2]. http://www.saratoga.ro/pages/armonia/generalitati.html.
[3]. KARTZUNG B.G.: Pharmacologie fondamentale et clinique, Septieme edition,
Appleton&Lange, Stamford, 1998, p. 542-544.
[4]. Hallucinogennes, http://www.centrespharmacodependence.net/grenoble/
ORITHYE/Monograph/hallucin.htm.
[5]. XXX: Manuel Merck de diagnostic et therapeutique, Deuxieme edition, Edition
d` Apres, 1994, p. 1476-1477
[6]. GALANTER M., KLEBER H. D.: Textbook of substance abuse treatment, The
American Psychiatric Press, 1994, p. 141-147.
[7]. KINTZ P.: Mescaline: la religion du peyotl, Annales de toxicologie analytique,
2004, 16 (1): 18-21.
[8]. HOSTETTMANN K.: Les plantes qui deviennent des drogues, Editions Favre,
2002, p. 55-79.
[9]. CAMERON S., RICHARDS M.: Hallucinogenes, 2004,
http://www.emedicine.com/med/topic3407.htm.
[10]. KINTZ P.: Toxicologie et pharmacologie medicolegales, Edition scientifiques
et medicales Elsevier, 1998, p. 569-581.
[11]. http://www.chm.bris.ac.uk/motm/psilocybin/psilocybink.htm.
[12]. TRULSON M. E., CRISP T., HENDERSON L J.: Mescaline elicits behavioral
effects in cats by action at both serotonin and dopamine receptors, Eur J Pharmacol.
1983, 96 (1-2): 151-4.
[13]. HERMLE L., FUNFGELD M.: Mescaline-induced psychopathological,
neuropsychological and neurometabolic effects in normal subjects: experimental
psychosis as a tool for psychiatric research, Biol psychiatry,1992, 32 (11): 976-91.
[14]. SYKES E. A.: Mescaline-induced motor impairement in rats, assesed by two
different methods, Psychopharmacology 1989, 66 (3): 275–80.
[15]. DEMISCH L., NEUBAUER M.: Stimulation of human prolactin secretion by
mescaline, Psychopharmacology, 1989, 64(3): 361.
[16]. HIRSCH K. S., FRITZ H.I.: Teratogenic effects of mescaline, epinephrine, and
norepinephrine in hamster, Teratology, 1991, 23 (3): 287-91.
78
[17]. GHANSAH E., KOPSOMBUT P., MALLEQUE M. A., BROSSI A.: Effects of
mescaline and some of its analogs on cholinergic neuromuscular transmission, S D
J Med. 2001, 54 (1): 27-9.
[18]. DARVESH A., GUDELSKY G.: Activation of 5-HT2 receptors induces
glycogenolysis in the rat brain, European Journal of Pharmacology,2003, 464: 135-
140.
[19]. Mescaline, http://www.centrespharmacodependence.net/grenoble/ORITHYE/
Monograph/Mescalin.htm.
[20]. XXX: Recommended methods for testing peyote cactus (mescal buttons)/
escaline and psilocybe mushrooms/ psilocybin- Manual for use by national
narcotics laboratoires, United Nations, New York, 1989.
[21]. ROMAN L., SĂNDULESCU R.: Chimie analitică, Metode de separare şi
analiză instrumentală, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1999, p.186.
[22]. HENRY J., EPLEY J., ROHRIG T.: The analysis and distribution of
mescaline in postmortem tissues, Journal of Analytical Toxicology, 2003, 27, p. 381-
382.
[23]. XXX: The Merck index- an encyclopedia of chemicals, drugs and biologicals,
Thirteenth Edition, Merck&Co., Inc., Whitehouse Station, NJ, 2001.
[24]. KARCH S.: Karch`s pathology of drug abuse, CRC Press, 2002, p. 302-304.
[25]. COURTECUISSE R., DEVEAUX M.: Champignons hallucinogenes
d`Europe et des Ameriques: mise au point mycologique et toxicologique, Annales de
Toxicologie Analytique, 2004, 16 (1): 36-46.
[26]. HASLER F., BOURQUIN D., BRENNEISEN R., VOLLENWEIDER F.:
Renal excretion profiles following oral administration of psilocybin: a controlled
study in man, Journal of Pharmaceutical and Biomedical Analysis, 2002, 30: 331–
339.
[27]. INABA D.S., COHEN W.E.: Excitants, calmants, hallucinogenes- Effets
psychique et mentaux des drogues et autres produits actifs sur le psychisme, Piccini
Nuova Libraria Padova, 1997, p.160-162.
[28]. MUSSHOFF F., MADEA B., BEIKE J.: Hallucinogenic mushrooms on the
German market- simple instructions for examination and identification, Forensic
Science International, 2000, 113: 389-395.
[29]. Psilocyne et psilocybine, http://www.centrespharmacodependence.net/
grenoble/ORITHYE/Monograph/Psilocyb.htm.
79
[30]. Psilocybe Toxicity Information, http://www.ansci.cornell.edu/1997term/Nolan/

psilocybes.htm.
[31]. HASLER F., GRIMBERG U., BENZ M., HUBER T., VOLLENWEIDER F.:
Acute psychological and physiological effects of psilocibin in healthy humans: a
double-blind, placebo-controlled dose effect study, Psychopharmacology, 2004, 172:
145-146.
[32]. CAROLL C.: Drugs in Modern Society, 5th edition, William C. Brown
Publishers, Dubuque Iowa, 2000, p. 312-313.
[33]. PÂRVU M.: Atlas micologic, Editura Presa Universitară Clujeană, 1999, p.
225-226.
[34]. BOJIŢĂ M., ROMAN L., SĂNDULESCU R., OPREAN R.: Analiza şi
controlul medicamentelor, Volumul 2, Editura Intelcredo Deva, 2002, p.76, 614.
[35]. KELLER T., SCHNEIDER A., REGENSCHEIT P., DIRNHOFER R.,
RUCKER T., JASPERS J., KISSER W.: Analysis of psilocybin and psilocin in
Psilocybe subcubensis GUZMAN by ion mobility spectrometry and gas
chromatography-mass spectrometry, Forensic Science International, 1999, 99: 93-
105.
[36]. ALBERS C., LEHR M., BIEKE J., KOHLER H., BRINKMANN B.: Synthesis
of a psilocin hapten and a protein-hapten conjugate, Journal of Pharmacy and
Pharmacology,2002, 54:1265-1270.
[37]. STICHT G., KAFERSTEIN H.: Detection of psilocin in body fluids, Forensic
Science International, 113 (2000) 403-407
[38]. GRIESHABER A., MOORE K., LEVINE B.: The detection of psilocin in
human urine, Forensic Science International, 233 (2002) 157-161.
[39]. XXX: Salvia divinorum- Information concerning the plant and its active
principle, http://www.cognitiveliberty.org/dll/salvia_divinorum_action_centre.htm
[40]. CHAVKIN C., SUD S., JIN W., STEWART J., ZJAWIONY J., SIEBERT D.,
TOTH B., HUFEISEN S., ROTH B.: Salvinorin A, an active component of the
hallucinogenic sage Salvia divinorum is a highly efficacious k-opioid receptor
agonist: structural and functional considerations, Journal of Pharmacology and
Experimental Therapeutics,2004, 308: 1197-1203.
[41]. SIEBERT D.: Localisation of Salvinorin A and related compounds in
glandular trichomes of the psychoactive sage Salvia divinorum, Annals of Botany,
2004, 43: 53-56.
80
[42]. MARUSHIA R.: Salvia divinorum: the botany, ethnobotany, biochemistry and
future of a Mexican Mint, Ethnobotany, 2002, 170: 135-147.
[43]. SHEFFLER D., ROTH B.: Salvinorin A: the „magic mint” hallucinogen finds
a molecular target in the kappa opioid receptor, Journal of Psychoactive Drugs,
2003, 26: 283-291.
[44]. XXX: Premiere identification du principe actif de la Salvia divinorum dans
SINTES, Note d`information du 19 juilllet 2002, http://www.drogues.gouv.fr/fr/
professionnels/info_rapides_trend/infos_rapides.html.
[45]. GIROUD C., FELBER F., AUGSBURGER M., HORISBERGER B., RIVIER
L., MANGIN P.: Salvia divinorum: an hallucinogenic mint which might become a
new recreational drug in Switzerland, Forensic Science Intenational, 2000, 112:2-3.
[46]. BUTELMAN E., HARRIS T., KREEK M.: The plant-derived hallucinogen,
salvinorin, produces k-opioid agonist-like discriminative effects in rhesus monkeys,
Psychopharmacology (2003), http://www.springerlink.com/media/3pyxie0uyr1irirk
narar / Contributions/X/L/1/L/XL1L.
[47]. VALDES L.: Salvia divinorum and the unique diterpene hallucinogen,
Salvinorin A, Journal of Psychoactive Drugs,1994, 26: 277-283.
[48]. Salvia divinorum, http://www.leda.lycaeum.org/Taxonomy/ Salvia_
divinorum .269.shtml.
[49]. Salvia divinorum, http://www.erwoid.org/plants/salvia/salvia.shtml.
[50]. BAGGOTT M., ERWOID E., ERWOID F., MENDELSON E.: Use of Salvia
divinorum, an unscheduled hallucinogenic plant: a web-based survey of 500 users,
http://www.sagewisdom.org/baggottetal.html.
[51]. MOWRY M., MOSHER M., BRINER W.: Acute psyologic and chronic
histologic changes in rats and mice exposed to the unique hallucinogen salvinorin
A, Journal of Psychoactive Drugs,2003, 35(3): 379–382.
[52]. MEDANA C., MASSOLINO C., PAZZI M., AIGOTTI R., BAIOCCHI C.:
Analisi LC-MS di diterpeni in foglie di Salvia divinorum,
www.chim.unipr.it/analitica2004/abstract04/103.pdf.
[53]. HANES K.: Antidepressant effects of the herb Salvia divinorum: a case
report, Journal of Clinical Psychopharmacoloy, 2001, 21(6): 634-635.
81

Droguri Din Plante

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Droguri Din Plante

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DROGURI DIN PLANTE: MESCALINA, PSILOCINA, PSILOCIBINA, SALVINORINA A

Substanţele halucinogene au jucat un rol fundamental pentru majoritatea

Toleranţa constă în dispariţia treptată a efectelor unei substanţe ce este

1.2. Clasificarea drogurilor

1.3. Substanţele halucinogene reprezintă o clasă compusă din Cannabis, produşi

Utilizarea termenului de substanţe halucinogene nu este suficient de precisă

1.3.2. Clasificarea se face în funcţie de:

1.3.3. Chimia şi farmacologia substanţelor halucinogene

Grupul drogurilor de tip LSD includ lisergida (LSD), mescalina, psilocibina şi

blochează captarea dopaminei. Produsul a fost introdus în terapie în 1957 ca

1.3.4. Etiologia intoxicaţiei

1.3.5. Potenţial de dependenţă

1.3.6. Simptomele intoxicaţiei acute

Consecinţele psihologice indezirabile sunt frecvente. Apar fenomene de tipul

1.3.7. Simptomele intoxicaţiei cronice

1.3.8. Diagnosticul intoxicaţiei

c. tulburările de percepţie, care nu asociază şi pierderea cunoştinţei

1.3.9. Tratamentul intoxicaţiei

sânge este necesar să se ţină cont de apariţia fenomenului de toleranţă la aceste

1.3.11. Utilizarea terapeutică

2.1.1. Descriere botanică

2.1.2. Etimologia speciei

Rezultatul a fost un număr impresionant de sinonime. Prima denumire, Peyote

Această plantă serveşte drept hrană Indienilor Chichimeques, îi susţine şi le dă curaj

Într-o manieră generală, se poate spune că peyote- cactusul sacru al Aztecilor

2.2. Compoziţia chimică. Obţinere

Fig. 3. Structura chimică spaţială a mescalinei

2.3. Forme sub care se utilizează ca drog

2.4. Metabolizarea mescalinei

Concentraţiile măsurate la 12 subiecţi după ce au absorbit 500 mg mescalină marcată

2.4.1. 3,4,5-trimetoxi-fenil-acetaldehida , metabolit intermediar al mescalinei-

2.5. Mecanismul de acţiune toxică

Fig. 5. Serotonina Fig. 6. Mescalina

Substanţele halucinogene se fixează pe aceiaşi receptori ca şi neuromediatorii

2.6. Efecte toxice

fie testată în psihiatrie şi sexologie. Tulburări ale vigilenţei şi o alterare a memoriei

2.6.1. Activarea receptorilor 5-HT2 din creierul de şobolan induce glicogenoliză

2.6.2. Inducerea de afecţiuni motorii la şobolani, analizată prin 2 metode diferite

Testele de acest tip sunt relevante pentru a interpreta implicaţiile asupra

2.6.3. Stimularea secreţiei de prolactină

2.6.4. Efectele teratogene la hamster

2.6.5. Efectele mescalinei şi ale unor analogi asupra transmisiei colinergice

2.7. Simptomatologia intoxicaţiei

2.8. Analiza toxicologică

2.8.1. Proprietăţi fizico-chimice

Tabelul 1. Proprietăţile fizico-chimice ale mescalinei

Tabelul 2. Solubilitatea în diferiţi solvenţi

2.8.2. Colectarea probelor

A. Probe de cactus Peyote sau butoni de Mescal (Mescal Buttons)

una se păstrează. Înainte de începerea analizei toxicologice, materialul uscat trebuie

B. Probe de mescalină pudră

Atunci când în diferite pachete au fost identificate diferite tipuri de material,

C. Tablete sau capsule de mescalină

2.8.3. Tehnici de extracţie

A. Cactus Peyote sau Butoni de Mescal

Pentru CSS nu este necesar să se efectueze o purificare a extractelor. Pentru

B. Mescalina sub formă de pudră

C. Tablete şi capsule de mescalină

2.8.4. Examinare fizică