UNIVERSITATEA CREŞTINĂ DIMITRIE CANTEMIR

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

LECTOR UNIV. DR. ROŞU ELISABETA

CURSUL NR. 2
Acţiunea civilă
Condiții de exercitare

Secțiunea 3
Acțiunea civilă
3.1 Noţiune
Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru
protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii
juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces ( art. 29 din C.pr. civ.).
Noţiunea juridică de acţiune civilă s-a constituit, ca şi noţiunea de drept subiectiv, în mod
treptat şi progresiv, fiind un concept tânăr, ce nu este pe deplin consolidat, în ciuda preocupărilor
mai vechi pentru definirea acestuia. Înainte de apariţia unei reglementări de lege lata a noţiunii
de acţiune civile, în doctrină s-au conturat în cadrul unor veritabile controverse mai multe
definiţii ale acţiunii civile, exprimate de autori de mare prestigiu ai dreptului românesc 1.În cadrul
acestora, autorii, specialişti în drept procesual civil, au considerat, în general, că acţiunea civilă
cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de legea procesuală pentru protecţia
dreptului subiectiv sau a altor interese ce nu se pot realiza decât pe calea justiţiei (între aceste
mijloace procesuale, cele mai importante fiind : cererea, administrarea probelor, apărarea,
excepţiile, mijloacele conservatorii, judecata, hotărârea, căile de atac şi executarea silită). Cea
mai elocventă dintre definiţiile exprimate în doctrină, s-a dovedit a fi cea dată de V.M. Ciobanu,
încă din anul 1985, definiţie care a fost adoptată şi de legiuitorul Noului Cod de procedură civilă.
În ce priveşte necesitatea adoptării unei definiţii în chiar Codul de procedură civilă, deşi s-a
afirmat că nu se justifică o atare reglementare2, considerăm că scopul unei reglementări de
factură procesuală trebuie să fie, între altele, şi acela de a înlătura controversele din domeniul
respectiv, mai ales în condiţiile unui îndelungat şi sinuos proces de politică legislativă ce a
parcurs diferite legislaturi3. De altfel, chiar şi în Codul de procedură civilă francez există o

1 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. A II a, EDP Bucureşti, 1983, p. 229; V.M.
Ciobanu, Tratat… vol. I, 1997, p. 250; V.M. Ciobanu, „Consideraţii privind acţiunea civilă şi dreptul la acţiune”, în
Revista Română de Drept privat nr. 1/2008, pp. 35-43, V.M. Ciobanu, „Consideraţii privind acţiunea civilă şi dreptul
la acţiune” în Studii şi Cercetări Juridice nr. 4/1985, pp.327-335; I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Ed.
All Beck, 2005, p. 114; I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. 4, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 182; E.
Herovanu, Principiile procedurii judiciare, Institutul de Arte grafice „ Lupta „, Bucureşti, 1932, Vol. I, p. 138; G.
Boroi, Drept procesual civil, Note de curs, I, Ed. Romfeld, Bucureşti, , 1993, p. 104; M.Tăbârcă, Drept procesual
civil , Vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 92; M. Fodor, Drept procesual civil, Ediţia a II a revăzută şi
adăugită, Vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 113.
2 I.Deleanu, Consideraţii generale şi unele observaţii cu privire la Proiectul Codului de procedură civilă , în Revista
română de drept privat nr.2/2009, Ed. Universul Juridic, p. 29.
3 E.Roşu, Acţiunea civilă…, p. 6.

1
definiţie a acţiunii civile (art. 30 : “L, action est le droit, pour l’auteur d’une pretention, d’ etre
entendu sur le fond de celle/ci afin que le juge la dise bien ou mal fondé de cette pretention. Pour
l’adversaire l’action est le droit de discuter le bien fondé de cette pretention“ - Acţiunea este
dreptul pentru autorul unei pretenţii, de a fi ascultat asupra fondului acesteia, pentru ca
judecătorul să spună dacă este sau nu fondată. Pentru adversar, acţiunea este dreptul de a discuta
temeinicia acestei pretenţii).
Acţiunea civilă trebuie privită atât din perspectiva reclamantului, dar şi a pârâtului.
Dacă reclamantul are la îndemână o serie de mijloace procesuale pentru protecţia dreptului
subiectiv pretins sau a altei situaţii juridice pentru care este necesară calea justiţiei, este firesc ca
şi pârâtul să beneficieze de mijloace concrete prin care să îşi asigure apărarea în raport cu
adversarul său, iniţiator al demersului judiciar. După modelul francez, reglementarea pune în
lumină pune în lumină faptul că acţiunea priveşte nu doar pe reclamant, ci în egală măsură şi pe
pârât, adică în sensul că acţiunea permite primului sesizarea unei instanţe judecătoreşti cu
obligarea acesteia de a se pronunţa pe fondul cererii sale şi, în egală măsură, posibilitatea pentru
pârât de a discuta temeinicia cererii respective4.
Pornind de la definiţia acţiunii civile se desprind câteva caracteristici ale acesteia, ce
trebuie avute în vedere în analiza conceptului:
a) acţiunea civilă este uniformă, fiind una şi aceeaşi însă,
b) după exercitarea sa, aceasta împrumută din caracteristicile dreptului subiectiv ce se
valorifică pe această cale şi se individualizează, devenind proces5
Din definiţia acţiunii civile rezultă şi interdependenţa dintre dreptul subiectiv şi
acţiunea civilă, în ciuda distincţiilor între cele două noţiuni tratate diferit de asemenea în
doctrina juridică6. Legătura dintre acţiunea civilă şi dreptul subiectiv se manifestă cel puţin sub
două aspecte: primul constând în aceea că dreptul subiectiv constituie fundamentul acţiunii şi al
doilea, constând în faptul că în funcţie de natura dreptului subiectiv există o serie de consecinţe
relevante pentru acţiunea civilă. O primă consecinţă, aşa cum am mai menţionat, ar fi aceea
referitoare la calificarea acţiunii. De pildă, în practică s-a apreciat că acţiunea în evacuare, având
ca obiect valorificarea dreptului de folosinţă asupra unui imobil, nu presupune analiza a însuşi
dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că pârâţii trebuie să opună, în apărare, un titlu locativ
valabil iar nu neapărat un titlu de proprietate. Indicarea ca temei juridic a dispoziţiilor art. 480
din vechiul Cod civil nu face ca acţiunea să fie calificată drept o acţiune în revendicare, deoarece
textul justifică atât exerciţiul dreptului de proprietate dar şi al atributelor ce decurg din acesta,
cum ar fi dreptul de folosinţă. Acţiunea în evacuare are astfel un caracter personal7 .

4 Serinet, La qualité des parties, RTD civ. 2003, p. 203, apud G. Couchez , Procédure civile, 14 e édition, 2006,
Sirey,p. 153.
5 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil…1983, p. 233; E.Herovanu, Principiile …, 1932, p. 119; D.
Radu, Acţiunea în procesul civil, Editura Junimea Iaşi, 1974, p. 24; A. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul
civil, Editura Dacia Cluj-Napoca, 1983, pp. 104-105; M. Constantinescu, Raportul dintre acţiune şi situaţia juridică
proteguită, R.R.D. nr. 9/1969, pp. 38-49; V. M. Ciobanu, Tratat..., vol. I, p. 250).
6 V.M. Ciobanu, Tratat…, pp. 265-290; S. Zilberstein, Procesul civil internaţional. Normele de procedură din Legea
nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994,
pp. 66-79; I. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, pp. 491-507; H. Solus, R. Perrot,
Droit Judiciaire Privé, tome I, Sirey, Paris, 1961, pp. 99-100; C.A. Bucureşti, secţ. a V-a com dec. com. nr. 256/2009
şi Trib. Bucureşti, secţ. a VI-a com., sent. com. nr. 12121/2008, ambele cit. de E.Roşu în Acţiunea civilă…, p. 17,
Nota 2.
7 C.A. Bucureşti, sec. a III-a civ., dec. nr. 2160/2006; dec. nr. 1518/2006; dec. nr. 166/2006, în Culegere de practică
judiciară în materie civilă 2006, Ed. Wolters Kluwer, România, 2007, pp. 25-29, 29-32 şi 915-921; C.A. Bucureşti,
sec. a V-a com., dec. nr. 72/2007 cit. de E.Roşu în Acţiunea civilă…, p. 20, Nota 1.

2
 O altă consecinţă priveşte determinarea competenţei şi a căii de atac. Deoarece a existat
anterior o interpretare neunitară cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit.
a) şi b) şi art. 282 1 din vechiul Cod de procedură civilă, în aprecierea unor litigii ca fiind
evaluabile în bani sau neevaluabile în bani şi drept consecinţă în stabilirea competenţei şi a căii
de atac raportat la criteriul valoric, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis un recurs în
interesul legii cu privire la această interpretare. Astfel, s-a apreciat de către instanţa supremă, că
întrucât acţiunea are ca obiect, de regulă, protecţia unui drept sau a unui interes pentru realizarea
căruia calea justiţiei este obligatorie, iar obiectul acţiunii se concretizează şi nuanţează prin
mijlocul procesual folosit, obiectul cererii îl constituie pretenţia concretă a reclamantului.
Pornind de la premisa că dreptul subiectiv material constituie fundamentul acţiunii, se poate
afirma, a considerat Înalta Curte, că dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justiţie „transferă”
caracterul său patrimonial sau nepatrimonial litigiului însuşi şi astfel, procesul va putea fi evaluat
în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substanţial, dedus judecăţii, intră un
drept patrimonial, real sau de creanţă8 De asemenea, în funcţie de natura dreptului subiectiv ce se
valorifică se poate stabili uneori şi alcătuirea completului. Potrivit art. 55 alin. (1) din Legea nr.
304/2004, republicată în 2006, completele pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor
privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi
judiciari (aceştia din urmă având un vot cu caracter consultativ).
Există situaţii când dreptul subiectiv ce constituie fundamentul acţiunii civile determină şi
modul de administrare a probatoriilor. S-a reţinut, de pildă, în practică, faptul că întrucât un
contract de împrumut are caracter real, iar remiterea materială a sumei de bani constituie o
condiţie de formă, iar nu un mod de executare a obligaţiilor, înregistrarea contractului în
contabilitate este lipsită de relevanţă în analiza efectelor juridice ale contractului, valabil
încheiat. Ca atare, dovada convenţiei de împrumut s-a făcut cu însuşi înscrisul care constată
contractul, depus la dosar, instrumentum9.
3.2. Cereri în justiţie. Clasificare
Oricine are o pretenţie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a
unei situaţii juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente ( art. 30 din C.pr.
civ.).
3.2.1. Cererea de chemare în judecată. Actul de procedură prin care este investită
instanţa de judecată de către cel care are acest drept, respectiv prin care se declanşează
întregul demers judiciar, care conturează ansamblul mijloacelor procedurale ce alcătuiesc
acţiunea civilă, îl constituie cererea de chemare în judecată. Uneori, atât în doctrină cât şi în
practica judiciară, între acţiunea civilă şi cererea introductivă de instanţă, din punct de vedere
terminologic, se pune semnul egalităţii. O atare accepţiune a acţiunii civile este criticabilă, de
vreme ce prin aceasta se face confuzie între acţiune şi una din componentele sale (actul de
sesizare a instanţei), fiind restrâns nejustificat de mult sensul complex al noţiunii de acţiune
civilă10.
Acest act de sesizare a instanţei reprezintă însă numai o primă etapă în exerciţiul deplin
al acţiunii civile11, fiind apreciat ca sensul restrâns al noţiunii de „ acţiune” 12. În practică s-a
apreciat că în timp ce acţiunea civilă este o prerogativă legală, obiectivă, impersonală şi

8 I.C.C.J., S.U., dec. nr. 32/09.06.2008, publ. în M.Of nr.830/10.12.2008.

9 C.A. Bucureşti, secţ. a V-a com., dec. nr. 222/2007, cit. de E.Roşu în Acţiunea civilă…, p. 21, Nota 1.
10 E. Roşu, Acţiunea civilă…, p. 8.
11 I. Leş, Tratat… 2008, p. 181.
12 V.M. Ciobanu, Tratat…, vol. I…, p. 290.

3
permanentă, alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale, cererea de chemare în
judecată, ca unul dintre elementele acestui ansamblu, este mijlocul prin care, într-o situaţie
juridică determinată, această prerogativă este transformată în act procesual concret. Acţiunea este
o cale de drept, cererea de chemare în judecată este actul procesual prin care o persoană
deschide această cale, sesizând instanţa şi obligând-o astfel să hotărască 13. Cum în procesul civil
judecătorul nu se poate sesiza din oficiu, pentru declanşarea procedurii judiciare este necesar
actul de sesizare, potrivit unor principii recunoscute sub forma adagiilor iudex ne procedat ex
officio-judecătorul nu procedează din oficiu şi nemo iudex sine actore-nu există judecător fără
reclamant, reafirmate şi în doctrina mai recentă 14 . De aceea, acţiunea civilă, după formularea
cererii de chemare în judecată se individualizează, se subiectivează, se concretizează,
împrumutând din caracteristicile dreptului subiectiv civil ce se valorifică.
3.2.2. Clasificarea cererilor
A. În funcţie de calea procedurală pe care partea alege să o urmeze, cererile pot fi:
principale, accesorii, adiţionale şi incidentale. Înainte de a fi reglementată expres o atare
clasificare, în doctrina românească, după criteriul mai sus enunţat, erau recunoscute trei categorii
de cereri: principale, accesorii şi incidentale15. Reglementarea categoriei cererilor adiţionale este
preluată din concepţia legiuitorului francez. Aceasta reprezintă cererea prin care o parte îşi
modifică pretenţiile anterioare ( art. 65 din Noul Cod de procedură civilă francez). În dreptul
românesc categoria cererilor adiţionale nu era analizată separat, însă existau în vechea
reglementare dispoziţii privind cererea modificatoare, completatoare. Astfel, potrivit art. 132 din
vechiul Cod de procedură civilă, se putea formula o cerere modificatoare, completatoare, aceasta
însă reprezenta din punct de vedere procesual o completare, modificare a cererilor iniţiale
( putând privi fie cererea principală, fie cererea accesorie, fie cererea incidentală), astfel că
cererea adiţională nu era considerară ca făcând parte dintr-o categorie distinctă de cereri.
I. Cererea principală reprezintă acea cerere prin care se declanşează procedura
judiciară16, aceasta producând mai multe efecte pe plan procedural [investeşte instanţa cu
judecarea pricinii, determină cadrul procesual în care se desfăşoară judecata : părţile, obiectul
cererii ( pretenţia concretă), exprimă opţiunea reclamantului pentru una dintre instanţele
deopotrivă competente, în cazul competenţei teritoriale alternative, operează punerea în
întârziere a pârâtului, dreptul ce se urmăreşte a fi valorificat devine un drept litigios, care
poate forma obiectul vânzării sau cesiunii, întrerupe prescripţia, chiar şi atunci când instanţa
sesizată nu este competentă, caracterul provizoriu al efectului întreruptiv putând fi definitivat
numai dacă cererea nu va fi respinsă, anulată, perimată sau reclamantul nu va renunţa la
judecată]. Se observă astfel că introducerea cererii de chemare în judecată produce efecte atât pe
plan procesual cât şi pe cel al dreptului substanţial 17. Cererea principală poate cuprinde unul
sau mai multe capete de cerere principale şi unul sau mai multe capete de cerere accesorii,
potrivit tezei a doua a alineatului 3 din text, calificarea ca atare revenind instanţei de judecată,
indiferent de ordinea pe care reclamantul a stabilit-o în concret.

13 Î.C.C.J., S.U., dec. nr. 32 din 09.06.2008, M. Of. nr. 839 din 10 decembrie 2008.
14 V.M.Ciobanu, M. Nicolae, Coordonatori … p.111.
15 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 241; V. M. Ciobanu, Tratat…, p. 302, 303; G. Boroi, D. Rădescu, Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. All, Bucureşti, 1995, p. 181; M. Tăbârcă, Drept procesual...., 2005, p. 138-
139
16 Art. 192 din C.pr. civ.
17 V.M. Ciobanu, Tratat…, vol. II, 1997, pp. 51-53, V.G. Cădere, Tratat de procedură civilă, Tipografiile Unite
Bucureşti, 1935, pp. 182-183; P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. III, Bucureşti, 1943,
pp. 164-169; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria…, pp. 463-465, G. Boroi, D. Rădescu, Codul…, pp.180- 181.

4
 II. Cererea accesorie este aceea a cărei rezolvare depinde de soluţia din cererea
principală. Deşi există şi procese civile al căror obiect constă în soluţionarea unei singure cereri,
principale, de cele mai multe ori, cel puţin sub aspectul pretenţiei privind obligarea pârâtului la
plata cheltuielilor de judecată , un atare petit se concretizează într-o cerere accesorie, în raport cu
o altă cerere principală. Există însă şi dispoziţii legale care instituie obligaţia pentru instanţa de
judecată de a se pronunţa din oficiu asupra unor aspecte cu care instanţa nu a fost sesizată expres,
din necesitatea instituirii unor măsuri de protecţie pentru titularul dreptului subiectiv civil 18 De
asemenea, formularea unei cereri pe cale accesorie sau principală este în unele cazuri un atribut
ce ţine de dreptul de opţiune al reclamantului, element ce se circumscrie principiului
disponibilităţii părţilor. Bunăoară, dacă de cele mai multe ori cererea privind obligarea pârâtului
la plata cheltuielilor de judecată, are caracter accesoriu, fiind formulată în cadrul procesului
privind valorificarea unui drept subiectiv principal, aceasta poate fi formulată şi pe cale separată,
caz în care, aceasta are caracter principal, chiar dacă sub aspectul elementelor de dovadă în ce
priveşte culpa procesuală, se vor analiza aspectele procesuale din litigiul anterior ( C.A.
Bucureşti, secţ. a V a com., dec.com. nr. 425/2009, nepublicată).Acelaşi lucru se poate spune
despre o cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, care poate fi formulată, în cadrul
cererii privind nulitatea actului juridic ce se pretinde a fi nelegal, fiind accesorie sau ulterior, pe
cale separată, dobândind astfel caracterul unei cereri principale.
III. Cererea incidentală este aceea care poate avea o existenţă de sine stătătoare, dar
care este formulată într-un proces deja început.
În practică s-a apreciat că pentru a opera compensaţia judiciară între pretenţiile solicitate
de reclamantă şi creanţa invocată de pârâtă, era necesară formularea unei cereri reconvenţionale
conform, nefiind suficientă formularea acesteia pe calea unei apărări în cuprinsul întâmpinării 19.
În ce ne priveşte, apreciem că în cazul în care acest titlu executoriu există, nu este necesară
formularea unei cereri reconvenţionale de către pârât, deoarece compensaţia reprezintă o apărare
ce poate fi avută în vedere la aprecierea temeiniciei cererii de chemare în judecată, prin aplicarea
art.1616-art. 1618 din Noul Cod civil. Alta este situaţia când pârâtul nu deţine un titlu executoriu
care să consacre creanţa sa, în acest caz fiind necesar ca, mai înainte de invocarea
compensaţiunii, acesta să formuleze o cerere reconvenţională prin care să solicite printr-un capăt
de cerere (printr-un petit distinct de apărarea formulată), timbrat corespunzător, obligarea
reclamantului la plata sumelor pretinse ca şi creanţă certă, lichidă şi exigibilă în raport cu
acesta20. În acest caz, atât creanţa pretinsă de reclamant cât şi cea pretinsă de pârât, trebuie
stabilite pe cale judiciară de către instanţă, caracterul lor cert, lichid şi exigibil fiind constatat
deodată şi deopotrivă prin aceeaşi hotărâre judecătorească).
Referitor la această clasificare, sunt importante anumite clarificări.

18 art. 918 alin. 2 din C.pr. civ. obligă instanţa să se pronunţe din oficiu, chiar fără a fi fost formulată o cerere în
acest sens, asupra modalităţii de exercitare a puterii părinteşti şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de
creştere şi educare a copiilor minori – M. Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu, 2013, p. 131.
19 C.A. Bucureşti, secţ. a V a Comercială, dec. nr. 520/31.10.2006, în Culegere de practică judiciară în materie
comercială 2006, vol. 1, Ed. Wolter Kluwer România, 2007, p. 402-409. Notă : În ce priveşte necesitatea formulării
unei cereri reconvenţionale pentru operarea compensaţiunii legale sau judiciare, considerăm că trebuie făcută
distincţia după cum pârâtul deţine sau nu un titlu privitor la creanţa sa ( titlu executoriu), aspecte ce ţin de distincţia
dintre compensaţia legală şi compensaţia judiciară – Fl. Baias, E.Chelaru, R.Constantinovici. I.Macovei,
Coordonatori , Noul Cod civil. Comentariu pe articole. Ed. C.H. Beck Bucureşti, 2012, pp. 1705-1707.
20 În doctrina mai veche compensaţia judiciară era considerată „ aceea pe care o face justiţia, sesizată cu o
reclamaţie şi de o cerere reconvenţională” – C.Hamangiu, I.Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil
român, Vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 386.

5
 În primul rând, trebuie avut în vedere că totdeauna actul de procedură prin care se
sesizează instanţa, în întregul său, îl reprezintă cererea principală. De pildă, dacă se solicită
prin cererea de chemare în judecată anularea unui contract pentru vicii de consimţământ, dar şi
repunerea părţilor în situaţia anterioară, precum şi cheltuieli de judecată, numai capătul de cerere
privind anularea contractului are caracter de cerere principală, celelalte două capete de cerere
fiind accesorii, deoarece rezolvarea lor depinde de soluţia dată capătului de cerere principal. De
asemenea, aşa cum arătam mai sus, nu are importanţă ordinea în care reclamantul formulează
capetele de cerere, ci pentru calificarea acţiunii ca fiind principală sau accesorie trebuie văzut
dacă soluţia dată unuia dintre acestea depinde de soluţia dată celuilalt21 .
Dacă pârâtul formulează o cerere reconvenţională prin care solicită obligarea
reclamantului la plata unor despăgubiri pentru cheltuielile efectuate cu privire la imobilul din
care reclamantul cere evacuarea sa, cererea respectivă este o cerere incidentală, deoarece deşi
aceasta ar putea forma obiectul unei judecăţi separate, a fost introdusă într-un proces deja
început.
De asemenea, dacă în cadrul unui proces de partaj al bunurilor comune dobândite de soţi
în timpul căsătoriei, părinţii unuia dintre aceştia solicită printr-o cerere de intervenţie întemeiată
pe dispoziţiile art. 49 şi următoarele din C. proc. civ., obligarea soţilor la plata îmbunătăţirilor
efectuate la apartamentul bun comun ( pretinzând astfel un drept de creanţă cu privire la un bun
ce face parte din masa partajabilă) aceasta este o cerere incidentală, putând avea şi o existenţă
de sine stătătoare.
În Codul de procedură civilă francez este consacrată clasificarea cererilor în principale
şi incidente, cererea principală fiind aceea prin care o parte iniţiază un proces, supunând
judecătorului pretenţiile sale (art. 53 din Noul Cod de procedură civilă ), iar din categoria
cererilor incidente, fac parte acele cereri care intervin atunci când instanţa este deja investită şi
care se grefează pe procesul în curs. Din această categorie fac parte cererea reconvenţională,
cererea adiţională şi intervenţia ( art. 63 din Noul Cod de procedură civilă francez). În doctrina
franceză, cererea reconvenţională este analizată mai curând ca un mijloc de apărare decât ca
o cerere, deoarece aceasta reprezintă, pentru cel contra căruia o instanţă este angajată, o
modalitate de a riposta, iar această ripostă nu constă, pentru pârât doar într-o contestare a

21 De pildă, în practică, instanţa de recurs a admis recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate de tribunal prin
care fusese respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant privind : în principal, a) constatarea nulităţii
absolute a unor contracte de închiriere încheiate de pârâte cu privire la un imobil proprietatea reclamantului şi, în
consecinţă, printr-un capăt de cerere accesoriu, ca efect al nulităţii, b) obligarea uneia dintre pârâte la restituirea
chiriei încasate de la cealaltă. Tribunalul a apreciat în considerente, că primul capăt de cerere a rămas fără obiect
întrucât contractele au expirat (deşi în dispozitiv a respins cererea în întregime ca neîntemeiată ), iar cu privire la al
doilea capăt de cerere, a judecat în fond, reţinând că pârâta nu poate fi obligată la restituirea fructelor civile culese în
temeiul unui titlu, deoarece aceasta a fost de bună credinţă, iar art. 485 şi art. 486 din vechiul Cod civil permit
posesorului de bună-credinţă să păstreze fructele. Curtea, constatând contradicţia dintre considerente şi dispozitiv
(constând în aceea că în dispozitiv a respins cererea ca neîntemeiată, iar în considerente a apreciat întemeiată
excepţia lipsei de obiect a capătului principal de cerere), a admis recursul, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre
rejudecare. Cu privire la modul cum s-a judecat cererea, structurată în cele două capete, din care primul avea
caracterul de cerere principală, iar al doilea, de cerere accesorie, deoarece privea restituirea chiriilor încasate pe
nedrept de una dintre pârâte, Curtea a apreciat că atâta vreme cât în ce priveşte capătul principal de cerere, soluţia
avută în vedere a privit admiterea unei excepţii ( lipsa de obiect, care în realitate reprezintă lipsa interesului ),
analiza capătului de cerere accesoriu nu se putea face pe fond, deoarece soarta acestuia depindea de soluţia dată
cererii principale. Cu alte cuvinte, dacă s-a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind nulitatea, aceeaşi
soluţie trebuia dată şi capătului de cerere privind restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului juridic a cărui
nulitate s-a cerut, principiul accesorium sequitur principale fiind aplicabil şi în materia cererilor principale şi
accesorii - C.A.Bucureşti, sec. a V a comercială, dec. nr. 22/14.01.2008 nepublicată].

6
pretenţiei reclamantului, ci şi în emiterea unei pretenţii de către pârâtul însuşi. Cu alte cuvinte,
acesta se apără atacând la rândul său. Deşi cererea reconvenţională are caracter defensiv, aceasta
este considerată totuşi o cerere, mai ales în condiţiile în care art. 64 din Codul de procedură
civilă francez stabileşte: „ pârâtul originar pretinde obţinerea unui avantaj, altul decât simpla
respingere a pretenţiei adversarului său”22.
Importanţa practică a clasificării după acest criteriu este relevată în următoarele
aspecte:
În ce priveşte competenţa ( atât teritorială cât şi materială), cererile accesorii şi
incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală;
Unele cereri pot fi formulate doar pe cale principală [cum este cererea în tăgada
paternităţii ( În acest context, antonimia priveşte diferenţa dintre principal şi accesoriu, deoarece
cererea în tăgada paternităţii va putea fi formulată însă pe cale incidentală, în cadrul procesului
de divorţ, în care prin cererea reclamantei se solicită atât desfacerea căsătoriei, dar şi, pe cale
accesorie, încredinţarea copilului minor născut în timpul căsătoriei şi obligarea pârâtului la plata
unei pensii de întreţinere. Dacă pârâtul contestă paternitatea copilului din căsătorie, acesta, pe
calea unei cereri reconvenţionale va putea declanşa acţiunea în tăgada paternităţii, situaţie în care
soluţionarea capetelor de cerere accesorii din cererea principală va depinde şi de soluţia dată
cererii incidentale în tăgada paternităţii ), iar altele numai pe cale accesorie (cum este cererea
prin care soţul solicită, în caz de desfacere a căsătoriei prin divorţ, să poarte în continuare numele
dobândit prin căsătorie);
Există cereri accesorii şi incidentale, care trebuie rezolvate din oficiu de către instanţa
sesizată cu cererea principală23.
Prin intermediul unei cereri incidentale, pot fi atrase în proces terţe persoane care
dobândesc calitatea de parte, iar hotărârea pronunţată le va fi opozabilă (intervenţia voluntară –
art. 61-67 din C.pr. civ., care poate fi principală sau accesorie, intervenţia forţată numită
chemarea în judecată a altei persoane, reglementată de dispoziţiile art. 68-71 din C.pr. civ.
cererea de chemare în garanţie – art. 72-art. 74 din C.pr. civ. sau cererea de arătare a titularului
dreptului – art. 75-art. 77 din C.pr. civ.
Termenul de apel sau de recurs este cel prevăzut de lege pentru hotărârea dată asupra
cererii principale, chiar dacă se atacă numai soluţia pronunţată cu privire la cererea accesorie sau
incidentală şi, care, dacă ar fi fost judecată separat, ar fi fost supusă unui alt termen de apel sau
recurs;
Calea de atac formulată împotriva hotărârii ce cuprinde soluţii atât cu privire la cereri
principale cât şi accesorii şi incidentale, va fi aceeaşi ca pentru cererea principală, chiar dacă se
atacă doar soluţia pronunţată cu privire la unele capete de cerere accesorii.
Deoarece Noul cod de procedură civilă reglementează apelul ca şi cale de atac pentru
toate hotărârile pronunţate în primă instanţă, indiferent de valoarea obiectului cererii ( art. 466
din C.pr. civ.), apreciem că o atare discuţie nu se mai poate face în prezent, în raport cu noua
reglementare, determinarea căii de atac nemaifiind influenţată de valoarea obiectului cererilor,
nici chiar în cazul procedurii speciale aplicabile cererilor cu valoare redusă ( art. 1025-art.1032
din NCPC).
Referindu-se la interesul clasificării cererilor în principale şi incidente, doctrina
franceză semnalează trei aspecte ce prezintă importanţă în acest sens: 1) În primul rând,
competenţa de soluţionare a cererilor incidente aparţine aceleiaşi instanţe sesizate cu cererea

22 G. Couchez, Procédure civile..., 2006, p. 162.

23 Art. 918 din C.pr. civ.

7
principală, nefiind aceeaşi situaţie dacă aceeaşi cerere ar fi fost formulată pe cale principală 24 2)
În al doilea rând, potrivit art. 68 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă francez, atunci când
cererea de intervenţie ( ca şi cerere incidentă) este în interesul uneia dintre părţile iniţiale
( intervenţie accesorie ), aceasta trebuie formulată în acelaşi mod ca mijloacele de apărare
( prin simple concluzii), în timp ce dacă aceasta este formulată împotriva părţilor (intervenţie
voluntară principală) sau a unor terţi ( intervenţie forţată), aceste cereri sunt supuse formelor
prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată introductivă de instanţă, ceea ce
presupune şi citarea şi comunicarea acesteia către părţile iniţiale sau terţele persoane chemate pe
această cale 25.
B. În funcţie de scopul material urmărit de către reclamant, cererile se clasifică în:
I. Cereri în realizarea dreptului, prin care reclamantul, ce se pretinde titularul unui drept,
solicită instanţei să îl oblige pe pârât să-i respecte dreptul, iar dacă acest lucru nu mai este posibil,
să îl oblige la despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a nesocotirii dreptului ( art. 30
C.pr.civ) . Aceste categorii de cereri prezintă o importantă particularitate, constând în aceea că
hotărârea instanţei este susceptibilă de executare silită;
II. Cereri în constatare, prin care reclamantul solicită instanţei să constate existenţa unui
drept al său împotriva pârâtului sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa, fară ca
instanţa să condamne la executarea unei prestaţii ( art. 35 C.pr.civ.)
Pe calea acestei cereri se poate solicita numai constatarea existenţei sau neexistenţei unui
drept, nu şi a unui fapt, hotărârea instanţei nu poate fi pusă în executare silită, iar cererea nu
poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege,
această din urmă caracteristică fiind recunosscută şi sub denumirea de caracterul subsidiar al
acţiunii în constatare26.
La rândul lor, cererile în constatare pot fi cereri în constatare pozitive , atunci când se
solicită să se constate existenţa unui drept al reclamantului împotriva pârâtului sau cereri în
constatare negative , prin care se solicită să se constate inexistenţa unui drept al pârâtului faţă de
reclamant).
De asemenea, în funcţie de obiectul constatării, cererile în constatare pot fi cereri în
constatare declaratorii , prin care se solicită instanţei constatarea existenţei sau inexistenţei unui
raport juridic, cereri în constatare interogatorii, prin care se urmăreşte constrângerea unei
persoane care beneficiază de un termen pentru a face o opţiune, în general destul de lung, să
aleagă imediat, cereri în constatare provocatorii, prin care titularul unui drept cheamă în judecată
pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale (invocând el însuşi un drept), îl împiedică pe
reclamant în exerciţiul normal al dreptului, pentru ca pârâtul să-şi valorifice pretenţiile sau să-şi
dovedească dreptul, sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca, dacă nu-l demonstrează.
III. Cereri în constituire de drepturi, prin care reclamantul solicită aplicarea legii la
anumite fapte pe care le invocă, în scopul de a crea o situaţie juridică nouă între părţi.
În cazul cererilor în constituire de drepturi, de regulă, hotărârile pronunţate asupra lor
produc efecte numai pentru viitor. Cu toate acestea, produc efecte retroactiv hotărârile pronunţate
asupra cererii de anulare a căsătoriei, de stabilire a filiaţiei faţă de mamă ori faţă de tată, a cererii
de tăgadă a paternităţii, de anulare a adopţiei, de declarare judecătorească a morţii.
C. După natura dreptului ce se valorifică prin acţiune, cererile se clasifică în:
I. Patrimoniale, atunci când dreptul subiectiv ce se valorifică are caracter patrimonial.
24 G. Couchez, op. cit., p. 162.
25 art. 68 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă francez şi G. Couchez, op. cit., p.163 ; J. Larguier, Ph. Conte,
Procédure civile, Droit judiciaire privé, 19 e édition, Dalloz, 2005, pp. 67-69.
26 M. Tăbârcă, Drept procesual civil…, pp. 245-247.

8
 La rândul lor, cererile patrimoniale se clasifică în:
I.1. cereri reale, prin care se urmăreşte valorificarea unui drept real ( acestea se pot
subclasifica în cereri reale mobiliare, când au ca obiect un bun mobil; cereri reale imobiliare,
când au ca obiect un imobil. Cererile reale imobiliare pot să fie:petitorii, atunci când au ca obiect
apărarea unui drept real, posesorii, atunci când au ca obiect apărarea posesiei ca stare de fapt;
I.2. cereri personale, prin care se valorifică un drept personal, de creanţă. Acestea se pot
subclasifica în mobiliare, dacă dreptul de creanţă are ca obiect un bun mobil şi imobiliare, dacă
dreptul de creanţă are ca obiect un imobil
II. Nepatrimoniale, atunci când dreptul subiectiv ce se valorifică are caracter
nepatrimonial.
Această clasificare prezintă importanţă sub aspectul calităţii procesuale pasive; sub aspectul
competenţei teritoriale27.
3.3. Apărările
Apărările formulate în justiţie pot fi de fond sau procedurale.
Deoarece în conţinutul acţiunii civile, alături de mijloacele procesuale puse la îndemâna
reclamantului, se regăsesc şi acelea privind asigurarea apărării părţilor în proces, legiuitorul a
simţit nevoia să clasifice28 aceste apărări în: apărări de fond şi apărări procedurale. Astfel,
dispoziţia cuprinsă în art. 31 are valoare de principiu reglementând noţiunea generală de
„ apărare”, ca şi mijloc procesual aflat la îndemâna pârâtului, prin care acesta urmăreşte să
paralizeze pretenţiile reclamantului, în sensul respingerii cererii sau să amâne executarea
obligaţiei pretinse prin cerere ( indiferent de obiectul acesteia), obţinând un efect dilatoriu al
procedurii judiciare, fie că e vorba de declinarea competenţei sau de obţinerea unei soluţii care să
nu privească fondul dreptului şi care nu s-ar bucura de putere de lucru judecat. Se poate observa
că prin textul de lege comentat aici nu se face o distincţie între apărările de fond, care ar
cuprinde acele susţineri în fapt sau în drept care ar fi de natură a conduce la respingerea în fond a
cererii şi apărările procedurale ( reglementate ca şi excepţii procesuale chiar în art. 245 din
NCPC şi clasificate la rândul lor ca fiind de procedură sau de fond, după lipsurile sau
neregularităţile ce se invocă sau absolute şi relative, după caracterul normei ce se pretinde a fi
fost încălcată ) .
Pe de altă parte, însă, prin modul cum a ales să reglementeze „apărările” în Cartea I :
Dispoziţii generale, Titlul I : „ Acţiunea civilă” iar „excepţiile procesuale”, în cadrul Cărţii a II a,
Titlul I „ Procedura în faţa primei instanţe”, Capitolul II „ Judecata”, Secţiunea 1 „ Dispoziţii
generale „, Subsecţiunea a 2 a, legiuitorul a dorit să sublinieze categoria mai largă a
apărărilor, în general, ca şi mod de exercitare a acţiunii civile, din perspectiva pârâtului (
noţiunea gen), dar şi să clarifice regimul juridic, procedura de invocare cu privire la o categorie
specială de apărări, cum sunt „excepţiile procesuale” ( noţiune specie). Printr-o atare
reglementare, a fost stabilit un cadru procedural mai clar pentru soarta excepţiilor procesuale, iar
abordarea acestor apărări într-o atare manieră se regăsea şi în doctrina anterioară, devenită astfel
drept obiectiv ( V.M. Ciobanu, op. cit., vol. II, pp. 114-145).

27M. Tăbârcă, Drept procesual civil…, p. 253.

28 În realitate, o atare clasificare se regăsea şi anterior, însă numai în doctrina juridică ( V.M.Ciobanu, Tratat …,
vol. II, pp. 114-115; M.Tăbârcă, Excepţiile, 2006, p. 22). În reglementarea anterioară, Codul, deşi făcea vorbire de
apărări, de pildă în art. 115 din vechiul Cod ( prin utilizarea expresiilor „excepţiile de procedură pe care pârâtul….”
sau „răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii”) sau în art. 137 (prin expresii precum „ excepţiile de
procedură sau de fond …”), nu stabilea un regim juridic distinct între apărări, în general şi excepţii procesuale, ceea
ce a clarificat legiuitorul prin noile dispoziţii.

9
Deoarece, aşa cum am arătat, există apărări care nu se circumscriu categoriei excepţiilor, este
foarte important să facem distincţia între acele apărări de fond care pot fi susţineri în fapt ( de
pildă atunci când pârâtul susţine că nu a încheiat contract cu reclamantul, astfel că nu datorează)
sau în drept ( atunci când de pildă pârâtul susţine că temeiul juridic invocat de reclamant nu se
aplică situaţiei de fapt ce s-a petrecut între părţi) şi excepţiile procesuale de fond ( care se referă
la exerciţiul dreptului la acţiune). Chiar dacă primirea uneia sau alteia dintre acestea de către
instanţă conduce deopotrivă la respingerea sau anularea cererii, trebuie stabilit exact dacă
apărarea vizează însuşi fondul dreptului subiectiv dedus judecăţii sau doar lipsuri ce vizează
exerciţiul dreptului la acţiune.
În orice caz, aşa cum rezultă din textul comentat, apărările reprezintă acele mijloace procesuale
prin care partea răspunde, reacţionează la pretenţiile adversarului. Desigur că dată fiind dinamica
procesului civil, atât reclamantul, cât şi pârâtul pot fi nevoiţi să se apere în raport cu pretenţia
adversarului, astfel că „ apărările”, în sens larg, sunt mijloace procedurale la îndemâna
oricăreia dintre părţile implicate în procedura judiciară ( M. Tăbârcă, Excepţiile…, pp. 21-
36).

Secțiunea 4
Condiţiile de exercitare a acţiunii civile ( art. 32 din C.pr. civ.)
Înainte de a fi reglementate expres prin lege condiţiile de exercitare a acţiunii civile, în
doctrină au existat mai multe teorii privind identificarea, structura şi conţinutul acestora 29. Astfel,
s-a arătat că în demersul de a stabili condiţiile de exercitare a acţiunii civile trebuie să pornim de
la împrejurarea că dreptul la acţiunea civilă se circumscrie dreptului fundamental de liber acces
la justiţie (art. 21 din Constituţia României), iar pe de altă parte, faptul că exercitarea acţiunii
civile este liberă, ea nu este, în principiu supusă unor garanţii sau autorizări prealabile 30 cele
două funcţii ale sale fiind deopotrivă expresii ale unui stat de drept.
În ce priveşte exercitarea acţiunii civile, în special, ca o componentă a liberului acces la
justiţie, în literatura juridică s-a apreciat că aceasta este liberă31 exprimându-se chiar opinia în
sensul că nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru invocarea in justiţie a unor pretenţii
nejustificate32 iar pe de altă parte, deoarece exerciţiul ei nu este supus unor garanţii sau
autorizări prealabile.
Această teorie nu mai poate fi susţinută însă în prezent, deoarece prin Codul de procedură
civilă s-au reglementat împrejurări ce pot constitui abuz de drept procesual în ce priveşte
exercitarea cu rea credinţă a dreptului la acţiune sau a altor drepturi procesuale şi a unor
sancţiuni aplicabile în aceste situaţii33.

29 E. Roşu, Acţiunea civilă…, pp. 23-41.

30 V. M. Ciobanu, Tratat..., vol. I, 1997, pp. 265-266. În ce priveşte liberul acces la justiţie, acesta reprezintă atât
un drept fundamental (I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Coordonatori Constituţia, comentariu de I. Muraru şi V.M.
Ciobanu), pp. 175-194; M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituţia
României comentată şi adnotată, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992, p. 51; V.M. Ciobanu,
Accesul liber la justiţie-principiu constituţional, în I. Muraru - Liber amicorum. Despre constituţie şi
constituţionalism, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, pp. 56-65; I. Deleanu, Tratat... vol. I, 2005, p. 52; M. Tăbârcă,
Drept procesual ..., vol. I, 2005, p. 44),
31 V. M. Ciobanu, Tratat..., vol. I, 1997, pp. 265-266; I.Stoenescu, S. Zilberstein, op.cit., p. 279; E. Herovanu,
Principiile..., pp.143-144 ; D. Radu, Acţiunea… cit. pp.151-153; G. Boroi, D. Rădescu, Codul..., pp. 99-100.
32 E. Poenaru, Drept civil, Teoria generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti 2002, pp. 241-242.
33 Art. 187-art. 191 din C.pr. civ.

10
 Pe de altă parte, reglementarea abuzului de drept procesual nu afectează în nici un mod
accesul liber la justiţie, consacrat ca drept fundamental, deoarece dreptul de liber acces la justiţie
nu poate avea un caracter absolut. Este aşa deoarece sancţiunea nu se aplică în fiecare situaţie în
care cererea ar fi respinsă, ci numai dacă aceasta este vădit netemeinică şi a fost introdusă cu rea-
credinţă.
În analiza condiţiilor de exercitare ale acţiunii civile trebuie să ţinem seama şi de faptul
că aceasta ( acţiunea) este facultativă, deoarece nimeni nu poate fi constrâns să o exercite
împotriva voinţei sale. Ca atare, existenţa acţiunii nu înseamnă şi posibilitatea imediată de
exercitare a ei. Pentru a declanşa procesul civil, cu toate formele procedurale care alcătuiesc
conţinutul acţiunii, este necesară în primul rând voinţa de a acţiona 34. De aceea, odată ce voinţa
de a acţiona există, trebuie îndeplinite si anumite condiţii de exerciţiu.
Cu privire la caracterul facultativ şi liber al acţiunii civile, în doctrina franceză care nu
recunoaşte caracterul acţiunii civile de aspect al dreptului subiectiv, s-a arătat că cele două
caractere nu pot să se refere la acţiune, ca putere virtuală, ci la cerere, ca şi act de procedură35.
Se pune întrebarea ce ar putea însemna că o putere virtuală este facultativă ? Iar răspunsul este
acela că numai cererea sau eventual apărarea poate fi facultativă. Astfel, putem să alegem dacă
formulăm sau nu acest act procedural ( cererea sau apărarea) aplicat la o putere virtuală
(acţiunea), însă aceasta conduce la pierderea sensului facultativ al acţiunii. Autorii francezi au
dezbătut şi limitele caracterului facultativ al cererii, considerând că riscul suportat ca urmare a
unei nelegalităţi interesează şi societatea, însă acţiunea civilă fiind acordată particularilor mai
întâi, nu se poate impune acestora exercitarea lor, deoarece prin obligativitatea exercitării acestui
drept s-ar denatura chiar drepturile acestora. Pentru a sublinia caracterul facultativ al cererii
decurgând din libertatea particularilor de a acţiona, se face trimitere şi la dictonul popular
potrivit cu care “ mai bine o împăcare rea decât o judecată dreaptă” ( un mauvais arrangement
vaut mieux qu’un bon procés ).
Concluzionând asupra caracterului de putere virtuală al acţiunii civile, se consideră că
numai cererea are un caracter facultativ şi liber, iar abuzul de drept nu s-ar putea explica în raport
cu o simplă potenţialitate.
În ce ne priveşte, pornind de la ideea ca acţiunea reprezintă un ansamblu de mijloace
procesuale prin care se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, rezultă şi consecinţa că cel care
recurge la ea trebuie să afirme existenţa unui drept ( să formuleze o pretenţie concretă) şi să
justifice interesul de a recurge la serviciul justiţiei, identificarea condiţiilor de exercitare şi
recunoaşterea ca atare fiind făcută pentru prima dată în reglementarea dată în NCPC. De
asemenea, aşa cum rezultă din textul comentat aici, mai este nevoie ca părţile să aibă
capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu, precum şi calitatea procesuală de a figura în proces.
În literatura juridică anterioară Noului Cod de procedură civilă au existat însă şi autori
care au considerat că altele ar fi condiţiile de exercitare ale acţiunii civile36 .
34 E.Herovanu, Principiile…, p.156; V.M.Ciobanu, Tratat…, I, p.266; D. Radu, op.cit., p.100.
35 J. Héron, Droit judiciaire, privé, Montchrestien,m Paris, 1991, p.51.
36 interesul şi calitatea (G.Couchez , Procedure…, pp. 155-161), interesul, calitatea şi capacitatea ( I. Deleanu,
Tratat…, p. 159 ; J.Larguier, Procédure civile, Mementos, Dalloz, Paris, 1972, p.46-48; H.Sollus, R. Perrot,
Droit… p. 197 ; A.Jauffret, J.Normand, Manuel de proceduré civile et voies d’ exécution, L.G.D.J., Paris, 1984, p.
17, apud V.M.Ciobanu, Tratat… Nota 80, p.266), interesul, calitatea şi termenul pentru a acţiona (R. Martin, Théorie
générale du proces (Droit Processuel), E.J.T., Semur-en-Auxois, 1983, p.86-96, apud V.M.Ciobanu, Tratat…, Nota
80, p.266, voinţa legiuitorului (prevederea legală ), calitatea, interesul (G.Chiovenda, Istituzioni di diritto
processuale civile, Vol I, Casa Editrice Dott Eugenio Jovene ( Gia Nicola Jovene & G.) Napoli, 1935, XIII, p. 59
( Enumerând condiţiile de exercitare ale acţiunii civile, autorul indică a) existenţa voinţei legii ( una volontà di legge
che garantisca ad alcuno un bene obbligando il convenuto ad una prestazione), b) calitatea ( la qualita, cioè

11
 Deşi problema condiţiilor de exercitare ale acţiunii civile a fost controversată, considerăm
că prin reglementarea ca atare a celor patru condiţii în cuprinsul art. 32 din NCPC,
controversa s-a atenuat, ceea ce va contribui la clarificarea modului de abordare doctrinară a
acestui subiect.
Pe de altă parte, legiuitorul a simţit nevoia să reglementeze expres aplicarea acestor
condiţii de exercitare şi apărărilor din procesul civil, deoarece, aşa cum am mai arătat, şi acestea
constituie elemente ce intră în conţinutul acţiuni civile, din perspectiva pârâtului. Aşadar, ori de
câte ori pârâtul invocă o apărare în scopul paralizării pretenţiilor reclamantului sau al obţinerii
unui efect dilatoriu, această apărare trebuie să justifice toate condiţiile de exercitare, ca şi cererea
de chemare în judecată.
4.1. Interesul de a acţiona ( art. 33 din C.pr. civ.)
Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea,
chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni
încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube
iminente şi care nu s-ar putea repara.
A. Noţiune. Deşi nici Noul Cod de Procedură civilă nu defineşte interesul, această
condiţie ( poate din dorinţa de a nu exagera cu definiţiile în noua reglementare!) întrucât aceasta
era acceptată chiar înainte de reglementarea sa ca atare, de toţi autorii, a fost definită în doctrină 37
ca fiind folosul practic, imediat, pe care-l are o parte pentru a putea justifica punerea în
mişcare a procedurii judiciare şi întreţinerea acesteia până la pronunţarea unei hotărâri
irevocabile.
De aceea, spunem că nu este suficient să afirmi existenţa unui drept actual, ci este firesc
ca procedura judiciară să nu fie pusă în mişcare dacă nu aduce părţii nici un avantaj legal, ci
urmăreşte numai şicanarea părţii adverse, încărcând inutil rolul instanţelor. Având în vedere două
maxime celebre: „L’interet est la mesure des actions”, „Pas d’intérét, pas d’action” 38. Prin
instituirea acestei condiţii de exerciţiu al acţiunii civile s-a urmărit să se evite, pe cât posibil,
acele litigii lipsite de orice utilitate pentru reclamant, pur vexatorii, dar şi să se menajeze timpul
magistraţilor, al căror rol să nu fie încărcat cu astfel de pricini.
În doctrina franceză se consideră că interesul este o cerinţă a dreptului la acţiune
tradiţională39 .
Interesul poate fi astfel, fie material, atunci când reclamantul urmăreşte obţinerea unui
folos patrimonial ( o sumă de bani, predarea unui bun, plata unei datorii, revendicarea unui bun

l’identità della persona dell’attore colla persona obbligata ) şi c) interesul (l’interesse a conseguire il bene per
opera degli organi pubblici ) ; un alt autor face distincţie între condiţiile de existenţă a acţiunii (dreptul de acces la
tribunale, interesul, calitatea) şi condiţii de exerciţiu ( capacitatea de a sta în justiţie) - R. Perrot, Droit judiciaire
privé, fascicule I, Paris, V-e, 1980, p.73-93;de asemenea, se mai arată de către unii autori că s-ar putea vorbi şi de
condiţii de deschidere a acţiunii, care se referă la persoanele care acţionează ( interesul şi calitatea ), la obiectul
cererii ( să nu existe putere de lucru judecat si pretenţia să nu fie contrară bunelor moravuri) şi la necesitatea de a
acţiona intr-un anumit termen ( J.Vincent, S.Guinchard, Procédure civile, 22 e édition, Dalloz, Paris, 1991, pp. 39-
53).
37 I.Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria generală, p. 297; I. Deleanu, Tratat…, p. 159; I. Leş, Tratat… p. 119, M.
Tăbârcă, Drept procesual..., 2005, p. 101; C.A. Bucureşti, sec. a V a com., dec. nr. 416/2008, în E.Roşu, Acţiunea
civilă…, p. 52; C.A. Bucureşti, sec. a VI a com., dec. nr. 170/2006, în Culegere de practică judiciară în materie
comercială 2006, vol. II, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, pp. 351-352 .
38 G.Tocilescu, Curs de procedură civilă, Partea a II a, Iaşi, Tipografia Naţională, 1887, p.23 ; H. Ronald, L. Boyer,
Locutions latines et adages du droit français contemporain, 2 e édition, 1986, apud I. Deleanu, Tratat...2005, vol. I, p.
159.
39 G. Couchez, Procedure…p. 155.

12
etc.) sau moral, cum este de pildă situaţia în care se urmăreşte obţinerea unei satisfacţii
sufleteşti (punerea sub interdicţie a alienatului mintal, ceea ce înseamnă desigur punerea sub
protecţia legii a acestuia, cât şi asigurarea unei protecţii a terţilor cu care acesta ar putea încheia
anumite acte juridice). Interesul moral nu trebuie însă confundat cu prejudiciul moral şi nici cu
reparaţia materială a daunelor morale40 Reclamantul trebuie să justifice numai în persoana sa,
interesul de a promova acţiunea, iar nu şi în persoana pârâtului, deoarece dacă pârâtul ar fi supus
cerinţei justificării unui interes pentru a deveni parte în proces, ar putea, prin atitudinea sa, să
paralizeze întreaga activitate de înfăptuire a justiţiei într-o cauză civilă concretă41.
Pe de altă parte, însă, reclamantul trebuie să justifice interesul de a chema în judecată pe
acel pârât, această dovadă însă fiind legată mai mult de calitatea procesuală pasivă a pârâtului ( a
se vedea comentariul la art. 36).
Un aspect foarte important de subliniat este şi faptul că interesul nu trebuie să existe
numai la data introducerii cererii, ci acesta trebuie să subziste pe tot parcursul procesului şi
să fie în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii : cereri, apărări,
exercitarea căilor de atac, executarea silită etc42. Condiţia interesului se cere atât în cazul
acţiunilor în realizare cât şi în cazul acţiunilor în constatare, adică acele acţiuni prin care se cere
instanţei să constate existenţa sau inexistenţa unui drept, fapt reglementat expres în art. 35 din
C.proc. civ.
Ca atare, dacă promovarea oricărei forme procedurale nu asigură nici un folos practic,
celui care a recurs la ea, spunem că aceasta este lipsită de interes.
Interesul este necesar ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile şi pentru motivul că
instanţele de judecată nu pot fi solicitate să ofere „consultaţii pur teoretice sau să delibereze
asupra unor chestiuni academice”43.
De asemenea, în doctrina franceză se consideră că fundamentul interesului rezidă în
obţinerea unui „ remediu” spre care tinde reclamantul, ceea ce înseamnă că „ fără interes” poate
semnifica „ fără remediu”44. Sunt apreciate ca lipsite de interes: cererea prin care creditorul
urmăreşte aducerea unor valori în patrimoniul debitorului, atunci când debitorul său este
solvabil45 , cererea sau excepţia prin care se invocă o nulitate care nu vatămă partea ce o invocă 46,
cererea de apel sau de recurs exercitată de partea care a obţinut câştig de cauză 47, cererea
creditorului care critică ordinea unui tablou de distribuire, dacă chiar schimbând ordinea, nu şi-ar
putea asigura participarea la distribuire 48, promovarea unei contestaţii în anulare prin care se
invocă nelegala citare a adversarului sau a unei contestaţii în anulare de către partea care a
câştigat recursul49, moştenitorul legal nu are interes să ceară anularea unui legat particular atunci
când există un legatar universal, pentru că acesta din urmă ar culege legatul anulat 50. Se observă
astfel din analiza textului comentat că interesul este o condiţie de ordin subiectiv, în strânsă
legătură cu dreptul subiectiv afirmat (pretenţia concretă) sau cu situaţia juridică

40 D.Radu, Acţiunea…, p.166.

41 I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p.55.
42 E.Herovanu, Principiile…, pp. 153-154.
43 R. Perrot, Droit… p. 75.
44 G. Cornu, J. Foyer, Procédure civile, 3e édition, PUF Paris, 1996, p. 344.
45 T.Supr., sec.civ., dec.nr.2185/1976, R.R.D. nr.4/1977, p.59.
46 J. Sect. 6 Bucureşti, sent. civ. nr..6630/2007, în E.Roşu, Acţiunea…, p. 54.
47 T.jud.Argeş, dec.civ. nr.954/1979, R.R.D. nr.5/1980, p. 60.
48 V.M.Ciobanu, Tratat…, Vol. I, p. 271.
49 C.A.Bucureşti, sec. a VI a com., dec. nr. 1914/2006, în Culegere de practică judiciară în materie comercială 2006,
vol. II., Ed. Wolters Kluwer, 2007, pp. 416-417.
50 M.Tăbârcă, Tratat…, p. 102.

13
proteguită, fără însă a se confunda cu acesta. De aceea, aşa cum s-a arătat şi în practica
judiciară, interesul se va aprecia în concret, de la caz la caz, în funcţie de împrejurările de fapt şi
de drept expuse de parte, de conţinutul pretenţiei afirmate raportat la patrimoniul sau la persoana
reclamantului51.
Referitor la conţinutul conceptului, în literatura de specialitate au fost totuşi autori care au
confundat condiţia interesului cu aceea a calităţii procesuale52 sau autori care nu fac distincţie
netă între interesul de a acţiona şi dreptul subiectiv dedus judecăţii 53. De asemenea, unii
teoreticieni de prestigiu susţin că interesul este o noţiune multiformă, generatoare de grave
impreciziuni, neprezentând nici o importanţă practică54. De asemenea, condiţia interesului nu
trebuie confundată nici cu condiţia formulării unei pretenţii, deoarece în timp ce prima se referă
la folosul practic urmărit, cealaltă se referă la însuşi obiectul cererii de chemare în judecată. De
aceea, în condiţiile în care după formularea cererii în pretenţii ( de pildă) pârâtul achită suma
pretinsă de reclamant, cererea va fi respinsă ca rămasă fără obiect, iar nu ca lipsită de interes,
deoarece reclamantul a justificat interesul promovării cererii55.
În literatura juridică italiană se face deosebire între interesul de a acţiona şi interesul de a
se apăra56.
B. Cerinţele interesului
În analiza condiţiei interesului, chiar înainte de a fi reglementate expres, s-a considerat că
interesul trebuie să îndeplinească anumite cerinţe, respectiv: să fie legitim, să fie personal şi
direct, să fie născut şi actual. Deşi tradiţională şi argumentată, teoria cerinţelor interesului a
fost la rândul ei, contestată de unii autori: astfel, s-a considerat că este discutabilă această
grupare a unor atribute totalmente distincte, care să justifice interesul, ca şi condiţie de exercitare
a acţiunii civile, deoarece ele nu au în comun decât cuvântul „interes” în jurul căruia sunt
grupate57, iar pe de altă parte, acestea sunt o sursă de ambiguităţi 58. În ce ne priveşte, considerăm
că a fost necesară şi utilă stabilirea cerinţelor interesului prin chiar conţinutul noii reglementări
procesuale, deoarece în practica judiciară se făceau toate aceste distincţii între condiţiile pe care
trebuie să le îndeplinească interesul pentru a fi întrunit, utilitatea practică a sa rezultând din chiar
soluţiile pronunţate.
Deşi anterior doctrina nu a reţinut cerinţa de a fi şi determinat, Noul Cod de procedură
civilă a reglementat, pe bună dreptate, considerăm noi, alături de celelalte cerinţe şi pe aceea ca
interesul să fie determinat.

51 C.A.Bucureşti, sec. a V a com., dec. nr. 567/2007, în E. Roşu, Acţiunea civilă, pp. 55-56.
52 V. Andrioli, Lezioni di diritto processuale civile, Napoli, 1961, Vol I, pp. 231-232
53 S.Satta, C. Punzi, Diritto processuale civile, tredicisima edizione, Casa Editrice Dott.Antonio Milani ( CEDAM),
2000 p. 137.
54 F.Carnelutti, în Studii di Diritto processuale civile ( Lite e processo), Padova, 1939, Vol III, p. 21.
55 G. Boroi, O.Spineanu Matei, A. Constanda, C. Negrilă, V. Dănăilă, D.N.Theohari, G.Răducan, D.M. Gavriş,
F.G. Păncesu, M.Eftimie, Noul Cod de procedură civilă, comentariu pe articole, Vol. I, Ed. Hamangiu, 2013, pp.32-
33, T.Bucureşti, Secţia a VI a Civilă, sent. civ.nr.20158/2012, nepublicată.
56 A.P.Pisani, Dell’ exercitio dell’ azione, Torino, 1970, pp. 1083-1084 ; Cu privire la conţinutul art. 100 din
C.proc. civ. italian, care pune semnul egalităţii între interesul de a acţiona şi interesul de a te apăra, S.Satta şi
C.Punzi ( loc.cit. ) consideră că legiuitorul a apreciat astfel, deoarece pârâtul , în susţinerea excepţiei devine
reclamant, potrivit principiului reus in excipiendo fit actor („Sara ad ogni modo opportuno notare che malamente l’
art. 100 c.p.c. pone sullo stesso piano dell’ interesse a contraddire, perché quest’ ultimo è un criterio di ricerca e di
determinazione del convenuto, e come tale rientra nel principio del contradittorio. L’interesse a contraddire ha un
significato e un volare soltanto con riferimento all’ ipotesi in cui reus in excipiendo fit actor, e allora si distingue
dall’ interesse ad agire. „).
57 E. Héron, 2002, nr. 63 şi urm.
58 I. Deleanu, Tratat… 2013, vol. I, pp.317-321.

14
 Această cerinţă nu a fost considerată necesară până la adoptarea Noului Cod, deşi
premisele caracterului determinat al interesului se regăsesc în cerinţa ca interesul să fie născut şi
actual sau în aceea privind caracterul serios al acestuia. Astfel, considerăm că pentru ca interesul
să fie determinat, acesta trebuie să se concretizeze într-un anume folos, fie material, fie
moral. De pildă, atunci când partea susţine că prin acţiune doreşte doar restabilirea legalităţii
încălcate prin actul juridic a cărui nulitate se solicită, se poate considera că este vorba de un
interes nedeterminat. Din această perspectivă, restabilirea legalităţii constituie o chestiune de
interes general, care nu determină prin ea însăşi consecinţe individuale, care să privească
persoana sau patrimoniul reclamantului, interesul raportat la acesta neputând fi determinat sau
cel puţin determinabil59. Legat de caracterul determinat al interesului, uneori, în doctrină, se
vorbeşte şi de caracterul pozitiv şi concret60, pentru acurateţea reglementării însă fiind apreciată
mai potrivită formularea „ determinat”, care relevă concreteţea interesului tocmai pentru a
fi susceptibil de o verificare judiciară61. O atare condiţie presupune, de asemenea, ideea unui
interes „ semnificativ”, de natură să justifice o cerere în justiţie. Doctrina şi practica franceză
dau un exemplu în acest sens, respectiv cazul celui care, deşi a obţinut câştig de cauză, declară o
cale de atac împotriva hotărârii62. De aceea, un „ interes notoriu insignifiant” nu poate constitui
temeiul unui demers procesual63 .
De asemenea, interesul trebuie să fie legitim în sensul că acesta nu trebuie să vină în
conflict cu legea sau cu regulile de convieţuire socială. Uneori, în literatură64 s-a arătat că
interesul trebuie să fie şi juridic, pentru a se sublinia că un interes pur economic sau pur
teoretic nu pot justifica exerciţiul acţiunii civile 65. De aceea, interesul trebuie să fie conform
atât cerinţelor legii materiale cât şi legii procesuale66 .
Interesul este legitim atunci când pe calea acţiunii se urmăreşte afirmarea sau realizarea
unui drept subiectiv recunoscut de lege sau a unui interes ocrotit de lege, potrivit scopului
economic şi social pentru care a fost recunoscut67. Având în vedere această condiţie privind
interesul, rezultă că exercitarea acţiunii civile pentru valorificarea unui drept subiectiv fără
interes legitim, contrar scopului pentru care acesta a fost recunoscut de lege, ar putea constitui
potrivit art. un abuz de drept procesual. Pe de altă parte, împrejurarea că cererea de chemare în
judecată a fost respinsă nu atrage automat concluzia că cererea este abuzivă, ci trebuie apreciat
de către judecător, de la caz la caz, dacă scopul pentru care iniţiatorul ei a formulat-o este unul
abuziv sau acesta a fost de bună-credinţă, având reprezentarea temeiniciei cererii sale. În acest
sens, dispoziţiile art. 186 alin. 1 pct. 1 lit. a) din NCPC stabilesc că se sancţionează cu amendă
judiciară „introducerea cu rea-credinţă, a unor cereri principale, accesorii, adiţionale sau
incidentale, precum şi pentru exercitarea unei căi de atac, vădit netemeinice. „( s.n ).
Legitimitatea interesului nu trebuie să rezulte dintr-o dispoziţie legală expresă, ci aceasta
poate rezulta din împrejurările de fapt şi de drept expuse de reclamant în cererea de chemare în

59 C.A. Bucureşti, sec. a VI a Comercială, dec. nr. 170/2006, în E. Roşu, Acţiunea civilă…, p. 52.
60 I. Deleanu, Tratat... , vol. I, 2005, p. 163.
61 I.Deleanu, Tratat de procedură civilă, Vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 318 .
62 J. Vincent, S. Guinchard, Procedure…1991, p. 45.
63 I. Deleanu, Tratat... 2005, vol. I, p. 163.
64 G.Couchez, Procedure…., p.100 ; J.Larguier, Procedure… p.46; J.Vincent, S.Guinchard, Procedure… 1991, p.
40; G.Boroi, Note…, I, p.118-119; I.Deleanu, Tratat, vol. I, 2005, p.144,
65 I. Deleanu, Tratat..., vol. I, 2008, p. 160 .
66 C.A. Ploieşti, sec.com. şi de cont. adm, dec. nr. 85/1998, Culegere de practică judiciară pe anul 1998, pp. 300-
301.
67 C.A.Bucureşti, sec. a V a com., dec. nr. 122/2007, în E. Roşu, Acţiunea civilă…, pp. 59-60.

15
judecată sau de pârât, în apărările sale, acestea fiind raportate de la caz la caz, atât în legătură cu
patrimoniul părţii (dacă este vorba de un interes patrimonial) sau cu foloase nepatrimoniale pe
care partea le justifică în susţinerile sale
Sintagma „ interes juridic şi legitim” a fost şi este criticată atât în doctrina românească68 ,
dar şi în doctrina străină69. În jurisprudenţa franceză70 s-a considerat că ar putea fi justificat un
interes de către concubina care solicita repararea prejudiciului suferit de aceasta din cauza
decesului accidental al bărbatului cu care aceasta trăise, ceea ce reprezintă fundamentarea
interesului pe o simplă situaţie de fapt cu consecinţe juridice, fără ca în această situaţie să fie
vorba de analiza unui drept subiectiv.
În ce ne priveşte, considerăm că această cerinţă a interesului nu produce în mod automat
confuziile exprimate mai sus de criticii săi, deoarece limitele analizei interesului, ca şi condiţie
de exercitare a acţiunii civile se situează, ca şi în cazul condiţiei de afirmare formulare) a unei
pretenţii ( a unui drept ), înaintea oricărei analize a dreptului subiectiv dedus judecăţii, respectiv
a fondului acestui drept.
Interesul trebuie să fie personal şi direct, adică folosul practic să vizeze pe cel care
recurge la forma procedurală, iar nu pe adversarul său. Uneori, această cerinţă suferă derogări,
deoarece în unele situaţii legea recunoaşte legitimare procesuală activă şi altor persoane sau
organe, precum procurorul, autoritatea tutelară, altor persoane sau organizaţii, instituţii sau
autorităţi.
În fapt, nu este vorba de o excepţie întrucât această cerinţă este îndeplinită şi în aceste
situaţii, deoarece folosul practic se produce asupra titularului dreptului. De regulă, aceste
persoane sau organe urmăresc în acelaşi timp şi protejarea unui interes general al societăţii (T.
Supr, sec. civ., dec. nr.96/1982, C.D. 1982, pp. 184-187) sau apărarea drepturilor ori intereselor
legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes
de grup ori general.
Astfel, s-a apreciat în practica judiciară că exerciţiul acţiunii în justiţie cere o justificare
deosebită, care nu constă în interesul material sau moral care formează substanţa dreptului
subiectiv în cauză, ci în interesul de a-l urmări pe cale formală, care duce la punerea în
funcţiune a organelor jurisdicţionale. Atunci când se invocă un interes de ordin general ( cum
ar fi restabilirea legalităţii ca urmare a anulării unui act juridic civil), iar nu un interes personal,
cererea va fi respinsă ca lipsită de interes, deoarece partea nu justifică folosul practic urmărit pe
calea acţiunii. Într-o cauză, s-a decis că reclamanţii, asociaţi într-o societate comercială, care
solicitau să se constate nulitatea unui act de cesiune de părţi sociale încheiat între pârâte,
invocând un interes general de restabilire a legalităţii, fără ca în urma admiterii acestei cereri să
se producă vreo consecinţă asupra patrimoniului sau asupra poziţiei lor în societate, nu justifică
un interes personal, ceea ce a dus la admiterea excepţiei lipsei de interes şi respingerea cererii ca
atare71.
În jurisprudenţa belgiană se subliniază că acţiunea unei persoane fizice sau juridice nu
poate fi admisă dacă reclamantul nu are un interes personal şi direct, adică un interes care să-i fie
propriu. În acest sens, un interes general nu justifică formularea acţiunii civile 72 Interesul trebuie
să fie şi direct, pentru a sublinia faptul că o persoană nu poate apăra dreptul altei persoane. Sunt

68 I. Deleanu, Tratat...,vol. I, 2013, p. 319.

69 H. Solus, R. Perrot, Droit…., pp. 201-204; J. Vincent, S. Giunchard, Procedure…1991, pp. 45-47; R. Perrot,
Droit…. pp. 76-77.
70 Curtea de Casaţie franceză, D. 1970J.201/1970, note Combaldieu, JCP 1970.II.16305, concl. Lindon, note
Parlange, apud G. Couchez, op. cit. p. 155 .
71 C.A. Bucureşti, sec. a VI a Comercială, dec. nr. 170/2006, cit supra.

16
considerate excepţii de la această cerinţă acţiunea oblică şi acţiunile colective exercitate, de
exemplu, de sindicate sau de asociaţiile de protecţie a consumatorilor. În aceste situaţii
considerăm că este vorba mai mult de calitatea procesuală şi nu de interes, deoarece folosul
practic, chiar dacă indirect, se produce şi asupra titularului dreptului.
Interesul trebuie să fie născut şi actual, în sensul că, dacă cel interesat nu ar recurge la
acţiune în momentul respectiv s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu. Sensul cuvântului
„prejudiciu” este utilizat aici într-un sens larg, acesta desemnând fie crearea unei pagube
efective, pierderea unui beneficiu al dreptului său, existenţa posibilităţii de a interveni prescripţia
dreptului (şi prin aceasta de a se stinge dreptul la acţiune ) precum şi simpla împrejurare că
partea este lipsită de dreptul său, sau exerciţiul acestuia îi este obstrucţionat, îngrădit, limitat, în
mod nejustificat de către pârât. Dacă dreptul pretins este actual şi interesul este născut şi actual.
Este însă posibil ca dreptul subiectiv să nu fie actual şi totuşi interesul de a acţiona să
existe, să fie actual, cum este de pildă în cazul prevăzut de art. 34 din C.pr. civ. ( Realizarea
drepturilor afectate de un termen). Aceeaşi situaţie este şi în cazul asigurării dovezilor conform
art. 359-art.365 din C.pr civ., care vor putea fi administrate de urgenţă dar numai dacă există
pericolul ca aceste dovezi să dispară sau să fie greu de administrat în viitor.
Cu privire la caracterul interesului de a fi născut şi actual, în doctrina franceză s-a
apreciat că un interes viitor sau eventual nu ar fi în principiu suficient, ceea ce conduce la
declararea ca inadmisibile a acţiunilor preventive73. De pildă, nu sunt admise acţiunile
interogatorii, adică acele acţiuni care tind să oblige pe cineva care dispune de un termen să
opteze pentru ceva înaintea acestui termen ( cum ar fi cazul moştenitorului căruia i se cere să
spună dacă acceptă sau refuză o succesiune, înainte de expirarea termenului de opţiune
succesorală). Şi cu privire la acţiunile provocatorii se consideră de către acelaşi autor că interesul
poate fi apreciat ca nefiind născut şi actual, respectiv acele acţiuni prin care se urmăreşte
constrângerea pârâtului care pretinde că are unele drepturi pe care urmează să le dobândească în
justiţie, de a demonstra imediat realitatea asupra drepturilor sale.
De asemenea, în practica judiciară s-a apreciat, de pildă, că, întrucât pârâta a făcut dovada
îndeplinirii integrale a obligaţiei de realizare a unor investiţii în valoare de 257.200.000 lei, iar
obligaţia de constituire a gajului era accesorie acesteia, de vreme ce prin aceasta se garanta
tocmai îndeplinirea obligaţie principale, cererea reclamantei de obligare la constituirea gajului
este, în atare condiţiuni, lipsită de interes74 .
În privinţa acestei cerinţe s-a mai pus problema în practică a interesului pentru formularea
căii de atac a apelului, în condiţiile în care hotărârea judecătorească apelată fusese executată
(deoarece fiind vorba de o hotărâre în materie comercială, aceasta avea potrivit legii, caracter
executoriu, apelul în această materie neavând un efect suspensiv de executare ). Mai exact s-a
pus problema dacă după executarea hotărârii, mai subzistă interesul pentru soluţionarea căii de
atac împotriva acesteia. Instanţa a stabilit că faptul executării hotărârii apelate nu conduce de
plano la aprecierea inexistenţei interesului, deoarece apelantul ar putea avea interesul ca în cazul
admiterii apelului şi al desfiinţării hotărârii deja executate să obţină întoarcerea executării75.

72 J.van Compernolle, G.Closset-Marchal, Droit Judiciaire. Competence et procedure. Farde de jurisprudence,

Université Catolique de Louvain, 1991-1992, p.I.5, apud V.M.Ciobanu, Tratat, I, p. 272.

73 G. Couchez, op. cit. p. 156.

74 C.S.J., sec. com., dec. nr. 3357/2002 în Pandectele Române nr. 3/2003, p. 78.
75 C.A. Bucureşti, sec. a V a com., Încheierea din 06.04.2009 pronunţată în Dosarul nr. 7518/3/2008, în E.Roşu,
Acţiunea civilă…, p.69.

17
 În fine, această formulare a cerinţei interesului este considerată de unii autori ca fiind
redundantă, dar şi contrazisă imediat de teza a doua a art. 33 din C.pr. civ., care permite
formularea unei cereri chiar înainte de a se fi născut interesul76.
4.2. Calitatea procesuală ( art. 36)
Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic
litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a
obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.
A. Noţiune.
Înainte de a fi reglementată expres noţiunea de calitate procesuală, aceasta a fost definită
în doctrină77 ca acea condiţie de exercitare a acţiunii civile care presupune existenţa unei
identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic
dedus judecăţii ( calitatea procesuală activă ) şi, pe de altă parte, între persoana pârâtului şi cel
obligat în acelaşi raport juridic ( calitate procesuală pasivă). Legiuitorul a considerat necesar
însă în noua reglementare să explice această noţiune, acordându-i alături de celelalte condiţii de
exercitare a acţiunii civile, o importanţă deosebită. Practica judiciară a statuat că legitimatio ad
causam ( calitatea procesuală) este acel concept juridic folosit pentru a desemna îndreptăţirea
unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară 78 sau titlul care conferă
unei persoane puterea de a aduce în justiţie dreptul a cărui sancţiune o cere. În cazul situaţiilor
juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie, calitatea procesuală activă aparţine
celui ce se poate prevala de acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de
care se poate realiza acel interes79.
În prezent fiind reglementată o astfel de definiţie a calităţii procesuale, rezultă că instanţa
va putea stabili dacă este îndeplinită această condiţie de exercitare a acţiunii civile, de la caz la
caz, determinând în concret, în funcţie de raportul juridic dedus judecăţii, îndeplinirea sau
neîndeplinirea acesteia.
Uneori, calitatea procesuală este strâns legată de interesul pentru formularea acţiunii, însăşi
legea punând semnul egalităţii între cele două condiţii de exercitare a acţiunii civile.
De pildă, considerând că în conţinutul complex al acţiunii civile se include şi dreptul la
formularea unei căi de atac, în cazurile prevăzute de art. 6 alin. 3 din Legea nr. 26/1990 şi art. 60
alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990, legiuitorul prevede posibilitatea ca împotriva încheierilor
judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerţului, să declare recurs, pe de o parte, părţile,
iar pe de altă parte, orice persoană interesată. Prin acordarea legitimităţii de a formula recurs
oricărei persoane interesate, practic legiuitorul conferă calitatea procesuală celui care justifică un
interes. Altfel spus, dacă partea are interes înseamnă că aceasta are şi calitatea procesuală de a
formula calea de atac împotriva acestor încheieri.
De asemenea, în cazul cererilor soluţionate pe calea procedurii necontencioase, art. 534
alin. 4 din C.pr. civ. stabileşte că poate declara apel, orice persoană interesată, chiar dacă nu a
fost citată la soluţionarea cererii. Din nou legiuitorul a apreciat că interesul conferă părţii calitate
procesuală activă pentru declararea recursului.

76 I. Deleanu, Tratat…2013, pp. 318-320.

77 I. Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria generală…, p. 287; D.Radu, Acţiunea….p. 173; V.M.Ciobanu, Tratat, I, p.
280; T. Supr. sec.civ ., dec. nr. 426/1988, R.R.D. nr. 4/1989, p. 75.
78 C. A. Bucureşti, sec. a V a com. dec. nr. 251/2006, în Culegere de practică judiciară în materie comercială, Vol. I,
2006, Ed. Wolters Kluwer România, 2007, pp. 380-383 .
79 V.M.Ciobanu, G.Boroi, Curs selectiv…, 2005, p.7.

18
 În doctrina franceză, calitatea este definită ca fiind titlul juridic care permite unei
persoane să invoce în justiţie dreptul prin care ea cere sancţiunea80.
De cele mai multe ori, este suficient să se justifice un interes care întruneşte cerinţele
analizate în secţiunea precedentă, pentru a se recunoaşte titularului şi calitatea procesuală activă.
Se mai consideră că numai în mod excepţional, calitatea procesuală este o condiţie autonomă
de exercitare a acţiunii civile în raport cu interesul, acesta fiind de cele mai multe ori, singura
condiţie veritabilă necesară pentru aceasta. De altfel art. 31 din Nouveau Code de procédure
civile, prevede că acţiunea civilă este deschisă tuturor celor care au un interes legitim în succesul
sau în respingerea unei pretenţii, fiind expres reglementate acele situaţii în care legea atribuie
dreptul de a acţiona anumitor persoane pentru a ridica sau combate o pretenţie sau pentru a apăra
un anume interes81.
În practica judiciară, uneori, se face o greşită apreciere a premiselor necesare stabilirii
calităţii procesuale active, pornind de la ideea că numai cel ce se pretinde titularul unui drept
subiectiv decurgând dintr-un raport juridic are această legitimare procesuală. De pildă s-a decis
într-o cauză că utilizatorul din contractul de leasing cu privire la un autoturism nu justifică
legitimarea procesuală activă de a solicita obligarea pârâtei (societate de asigurare la care fusese
încheiată poliţa de tip CASCO pentru pierderea totală - furt -) la plata despăgubirilor, deoarece
acesta nu a fost parte în contractul de asigurare încheiat între proprietarul autoturismului şi
societatea de asigurare, ci acesta a avut calitatea de mandatar al proprietarului 82. O atare soluţie a
fost considerată excesivă, deoarece nu ţine seama de împrejurarea că şi un simplu interes, dacă
are natura unui interes legitim, personal şi direct, născut şi actual, este de natură uneori să
confere calitate procesuală activă pentru declanşarea demersului judiciar. Soluţia instanţei este
criticabilă deoarece exclude de plano posibilitatea pentru reclamantul-utilizator în contractul de
leasing, de a obţine în justiţie despăgubiri, deşi pierderea totală a autoturismului utilizat de acesta
se referă indiscutabil la patrimoniul său, la interese de necontestat ale acestuia de a utiliza maşina
furată sau, cel puţin de a recupera contravaloarea acesteia, cu atât mai mult cu cât în contract
exista o clauză potrivit căreia despăgubirea încasată în urma valorificării poliţei de asigurare se
distribuie între proprietar şi utilizator. Dintr-o astfel de clauză rezultă chiar şi un drept subiectiv
de creanţă al reclamantului care conferă posibilitatea pentru acesta de a acţiona în judecată
societatea de asigurare. Mai mult, în caz de pasivitate a proprietarului, reclamantul în calitate de
utilizator este cel mai interesat în recuperarea contravalorii autoturismului furat, în toată această
perioadă fiind lipsit de folosinţa sa şi, de asemenea, dreptul său de opţiune la cumpărare este
profund afectat în sensul că acesta poate fi stins prin dispariţia obiectului83.
B. Justificarea calităţii procesuale
În privinţa reclamantului instanţa trebuie să constate că acesta este titularul dreptului în
raportul juridic dedus judecăţii ori se poate prevala de interesul a cărui realizare nu se poate face
decât pe calea justiţiei (calitatea procesuală activă), iar în privinţa pârâtului, trebuie verificat,
pornind de la acelaşi raport juridic supus cercetării judecătoreşti, dacă el este cel obligat în acel
raport (calitatea procesuală pasivă) .
Această obligaţie rezultă şi din dispoziţiile art. 194 alin. 1 lit. a), c) şi d) din C.pr. civ., care
prevăd că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă, printre alte elemente, obiectul,
precum şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia reclamantului, din acestea
80G. Couchez, Procedure… p. 160.
81 Civ. 1, 9 iul. 1996, D.1996, Inf. Rap. 209- V. Despre monopolul reprezentantului creditorilor pentru apărarea
intereselor colective ale acestora. Com. 4 oct. 2005, D. 2005.2805, apud G.Couchez, op. cit. p. 161.
82 T.Bucureşti, sec. a VI a com., în E.Roşu, Acţiunea civilă …, p. 96.
83 Idem

19
trebuind să rezulte îndreptăţirea pe care o are reclamantul de a chema în judecată un anumit
pârât.
B .1. Cu privire la calitatea procesuală activă, în practica judiciară anterioară Noului
Cod civil şi a Noului Cod de procedură civilă s-au exprimat în unele materii, opinii diferite cu
privire la existenţa sau nu a acestei legitimări în cazul anumitor persoane fizice, juridice, de drept
public sau de drept privat. De pildă, în materia proprietăţii comune pe cote părţi, în ce priveşte
regula unanimităţii referitor la exercitarea acţiunii în revendicare, după îndelungi
controverse referitoare la necesitatea formulării acţiunii de către toţi coproprietarii sau aplicarea
atenuată a acestei reguli, în prezent, în condiţiile reglementării art. 661 din Noul Cod civil,
legitimarea procesuală activă a unora dintre coproprietari este permisă de lege, regula
unanimităţii nemaifiind astfel o condiţie de admisibilitate. Aceasta înseamnă că în condiţiile
reglementării actuale, a evoluţiei instituţiei juridice a acţiunii în revendicare şi în lumina practicii
Curţii Europene a Drepturilor Omului84 a fost îmbrăţişată opinia potrivit căreia se poate formula
acţiunea în revendicare doar de către unii dintre coproprietari, considerând că aceasta
corespunde cerinţelor actuale în această materie şi evoluţiei instituţiei proprietăţii comune pe
cote-părţi.
De asemenea, în materia nulităţii actului juridic civil, referitor la calitatea procesuală
activă, atât în doctrină cât şi în practică se pun probleme pornind de la regimul juridic al fiecărei
categorii de nulitate.
În ce priveşte nulitatea relativă, doctrina85 şi practica judiciară86 au fost constante în a
considera că aceasta nu poate fi solicitată decât de părţile actului juridic civil, întrucât principiul
relativităţii efectelor contractului prevăzut în art. 1280 din Noul Cod civil („Contractul produce
efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel”) conduce la concluzia că pentru
solicitarea declarării unei nulităţi relative trebuie să existe o vătămare rezultată din însăşi
încheierea actului juridic.
Cum doar părţile se pot prevala de drepturi sau obligaţii născute dintr-un act juridic civil,
doar acestea vor putea solicita şi invalidarea acestuia pe calea unei nulităţi relative. Astfel, s-a
mai decis că acţiunea în anularea actului de înstrăinare nu poate fi solicitată de către adevăratul
proprietar decât atunci când este vorba de existenţa unei nulităţi absolute, fiind terţ faţă de
contract, însă acesta poate recurge la acţiunea în revendicare pentru valorificarea dreptului său de
proprietate87
Referitor la acţiunea în constatarea nulităţii absolute, se pun câteva probleme în legătură cu
calitatea procesuală şi interesul, ambele ca şi condiţii de exercitare ale acţiunii civile. Astfel,
potrivit regimului juridic al nulităţii absolute, aceasta poate fi solicitată de oricine are interes,
putând fi invocată chiar şi din oficiu de către instanţă sau de către procuror ( Gh. Beleiu, Drept
civil, 1992, p. 191; G. Boroi, Drept civil, 1999, pp. 239-240).
Se observă pornind de la această premisă, că în cazul acţiunii în nulitate absolută, cele două
condiţii de exercitare se întrepătrund, între acestea nefiind delimitări clare din punct de vedere
procesual. Cu alte cuvinte, cine justifică un interes pentru a solicita nulitatea absolută a unui
act juridic civil, acesta va avea şi legitimarea procesuală activă de a valorifica acest interes pe
cale de acţiune.
84 Hotărârea din 14.12.2006 - Lupaş şi alţii împotriva României şi în Hotărârea din 26.08.2008- Derscariu şi alţii
împotriva României .
85 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă
„ Şansa” S.R.L. 1992, pp. 181-182; G. Boroi, Drept civil, Partea generală… 1999, pp. 239-240 .
86 T. Bucureşti, sec. a VI a com., sent. nr. 13395/05.12.2008, în E. Roşu, Acţiunea civilă…, p. 109.
87C.S.J., sec.civ, dec. nr. 132/1994, în Buletinul Jurisprudenţei/1994 , p. 37 .
20
Din acest principiu referitor la regimul juridic al nulităţii absolute decurge regula ca interesul sau
dreptul subiectiv afirmat să fie verificat anterior stabilirii îndeplinirii condiţiei de exercitare
privind calitatea procesuală activă. Altfel spus, dacă se verifică cerinţele interesului şi ale
dreptului, atunci reclamantul va avea legitimarea procesuală activă într-o acţiune în nulitate.
Pornind de la aceste reguli, în practică s-a apreciat că întrucât la data încheierii actului
juridic a cărui nulitate absolută se solicită, reclamanţii nu deţineau vreun drept asupra imobilului
ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, dreptul lor fiind născut cu mult după
încheierea actului, iar motivele de nulitate şi vătămarea trebuie raportate la momentul încheierii
actului, aceştia nu justifică legitimarea procesuală activă de a solicita nulitatea actului. 88 Cu alte
cuvinte, interesul sau dreptul pretins a fi fost vătămat prin încheierea actului a cărui nulitate se
solicită a fi declarată de către instanţă, trebuie să fi existat la data încheierii acestuia, iar nu să se
nască ulterior.
Acest lucru a fost avut în vedere şi de către alte instanţe, care au decis că întrucât
reclamantul a solicitat anularea unui contract de vânzare-cumpărare a unui activ faţă de care e
terţ, de vreme ce acesta a devenit ulterior acţionar majoritar prin cumpărarea acţiunilor societăţii
ce deţinea acel activ înstrăinat anterior acestei vânzări de acţiuni ( activul nefiind menţionat în
patrimoniul societăţii prin caietul de sarcini), rezultă că acesta nu justifică un interes pentru
anularea actului89 .
O altă problemă care s-a mai ridicat în practică a fost şi aceea a calificării motivelor de
nulitate invocate de reclamant, deoarece uneori partea inserează în capătul de cerere o
solicitare privind constatarea nulităţii absolute, dar din dezvoltarea motivelor de fapt şi de drept,
rezultă că, în realitate, motivele invocate se circumscriu cauzelor de nulitate relativă.
Întrucât instanţa, prin interpretarea art. 152 din C.pr. civ. ( valabilitatea cererii chiar
atunci când poartă o denumire greşită) şi a art. 22 din C.pr. civ. ( rolul judecătorului în aflarea
adevărului) este îndreptăţită să califice ea însăşi acţiunea, chiar dacă partea i-a dat o denumire
greşită, rezultă că şi motivele de nulitate vor fi calificate de instanţă, indiferent de petitul
formulat de parte. În acest sens, în practică s-a reţinut de pildă că deşi reclamantul a solicitat
constatarea nulităţii absolute a unei hotărâri a Adunării Generale a Asociaţilor, faţă de motivele
de fapt şi de drept invocate, respectiv susţinerea că i-a fost sustras consimţământul prin dol,
întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 948 din vechiul Cod civil (viciile de consimţământ fiind în
prezent reglementate de art. 1299 din Noul Cod civil), acestea se încadrează între cauzele de
nulitate relativă90.
Uneori, pentru justificarea calităţii procesuale active la acţiunea în nulitate, este necesară
administrarea de probe, ceea ce conduce la unirea excepţiei invocate cu fondul, în condiţiile art.
248 alin. 4 din C.pr. civ..
B.2. Justificarea calităţii procesuale pasive
Reclamantul trebuie să dovedească atât calitatea procesuală activă cât şi calitatea
procesuală pasivă, adică să arate de ce a ales să îl cheme pe acel pârât în judecată. Prin urmare, în
privinţa acestuia, trebuie verificat, pornind de la acelaşi raport juridic supus cercetării
judecătoreşti, dacă el este cel obligat în acel raport juridic obligaţional .
Dacă în cazul unei răspunderi civile contractuale decurgând in neexecutarea obligaţiilor
născute în temeiul unui contract, calitatea procesuală pasivă este uşor de stabilit, de vreme ce

88 J. sectorului 1 Bucureşti, sent. civ. nr. 9558 din 09.12.2004 cit. în E. Roşu, Acţiunea civilă, p. 111).
89 T. Bucureşti, sec. a VI a com, sent. com. nr. 12028/10.11.2008 menţinută prin decizia nr. 243/18.05.2009 a C.A.
Bucureşti, sec. a V a com, în E.Roşu, Acţiunea civilă, p. 111.
90 T. Bucureşti, sec. a VI a com., sent. com nr. 13395/05.12.2008, în E.Roşu, Acţiunea civilă…, p. 112

21
pârâtul este debitorul obligaţiei neexecutate sau executate necorespunzător, nu acelaşi lucru se
poate spune în cazul unei răspunderi civile delictuale, unde calitatea procesuală pasivă decurge
din afirmaţia reclamantului că pârâtul este cel care a săvârşit fapta ilicită, care a cauzat
prejudiciul, cu o anumită formă de vinovăţie etc. Însă problema dacă fapta ilicită alegată a fost
săvârşită de către pârât şi dacă aceasta a cauzat prejudiciul pretins şi dovedit de reclamant este o
chestiune ce ţine de cele mai multe ori de însuşi fondul cauzei.
Ca şi în cazul legitimării procesuale active şi în ce priveşte calitatea procesuală pasivă, în
practică au existat opinii divergente cu privire la anumite categorii de acţiuni.
În materia uzucapiunii, s-a considerat că întrucât uzucapiunea este o sancţiune îndreptată
împotriva adevăratului proprietar care s-a delăsat de bunul său, posesorul, dorind să obţină un
titlu asupra acestuia prin constatarea intervenirii uzucapiunii, va trebui să cheme în judecată pe
adevăratul proprietar. În situaţia în care reclamantul invocă prescripţia achizitivă împotriva unei
persoane cunoscute, care a fost proprietarul imobilului uzucapat, iar această persoană fie este în
viaţă, fie are moştenitori, succesiunea de pe urma sa fiind dezbătută, iar reclamantului îi este cu
putinţă să afle datele acestor persoane ( nume, prenume, domiciliu), acţiunea îndreptată
împotriva proprietarului cunoscut sau a moştenitorilor cunoscuţi ai acestuia se întemeiază pe o
legitimare procesuală pasivă de necontestat.
Problema se pune însă atunci când adevăratul proprietar al imobilului a decedat, iar
reclamantului nu îi este cu putinţă să afle moştenitorii acestuia, în condiţiile în care în evidenţele
Camerei Notarilor Publici nu figurează că s-ar fi dezbătut succesiunea de pe urma acestuia. Într-o
atare situaţie, s-au exprimat două opinii: a) într-o primă opinie se consideră că cererea prin care
se solicită constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţia achizitivă ar putea fi
îndreptată împotriva Consiliului Local numai dacă reclamantul ar face dovada decesului
adevăratului proprietar şi a împrejurării că în cazul decesului acestuia, succesiunea este
vacantă91; b) într-o altă opinie, se apreciază că, dimpotrivă, Consiliul Local nu are calitatea
procesuală pasivă în acţiunea în uzucapiune, pentru considerentul amintit mai sus, respectiv
împrejurarea că uzucapiunea este o sancţiune îndreptată împotriva adevăratului proprietar
nediligent cu bunul său92.
Pornind de la cele două opinii diferite în ce priveşte calitatea procesuală pasivă în
acţiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra unui imobil dobândit prin uzucapiune,
considerăm că soluţia practică şi eficientă trebuie nuanţată.
Mai întâi, considerăm că trebuie reţinut că în cazul în care reclamantul identifică pe
adevăratul proprietar ( sau moştenitorii acestuia), este cert că acţiunea se va introduce împotriva
acestuia, deoarece ne aflăm în situaţia în care reclamantul poate face dovada că acesta este
adevăratul proprietar, el fiind pârâtul cu legitimare procesuală pasivă.
Dacă însă reclamantul nu cunoaşte cine este adevăratul proprietar (mai ales în condiţiile
în care înainte de decembrie 1989, potrivit art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58/1974, “ În caz de
înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului, cu
plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 56 alin. 2 din Legea nr. 4/1973), pe de o
parte întrucât terenul era abandonat de acesta la data la care reclamantul a intrat în posesia sa sau
a preluat terenul de la un alt posesor fără nici un titlu de proprietate, iar din evidenţele publice
existente, nu rezultă cine este adevăratul proprietar, se impune ca reclamantul să aibă la
îndemână o cale procedurală previzibilă şi eficientă pentru valorificarea dreptului său.
91 Î.C.C.J., sec. civ. şi de proprietate intelectuală, dec. nr. 3109/2005, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de
decizii pe anul 2005, pp. 47-48.
92 C.A. Bucureşti, sec. a IV a civ, dec. nr. 1528/1996, Culegere de practică judiciară civilă pe anii 1993-1998, p. 95 .

22
 Într-o astfel de situaţie, este într-adevăr facil ca instanţa, constatând că pârâtul nu este
proprietarul imobilului în condiţiile în care reclamantul nu depune la dosar titlul acestuia de
proprietate şi nu îl identifică (deoarece acest lucru nu este posibil prin demersuri obiective la
îndemâna părţii), să respingă cererea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate
procesuală pasivă, dar nu şi echitabil.
Se pune problema însă dacă nu cumva reclamantului i se impune o sarcină
disproporţionată şi excesivă în raport cu posibilităţile reale şi obiective de identificare a acestei
persoane, în lipsa unei evidenţe precise administrative a teritoriului pentru perioada în care
reclamantul a deţinut posesia.
Deşi Noul Cod de procedură civilă reglementează cu caracter de noutate „Procedura
privitoare la înscrierea drepturilor dobândite în temeiul uzucapiunii” ( art. 1049-art. 1052 din
C.pr. civ.) iar Noul Cod civil reglementează uzucapiunea imobiliară extratabulară ( art. 930 )şi
uzucapiunea tabulară ( art. 931 ), problema practică a dificultăţii identificării persoanei cu
legitimare procesuală pasivă în acţiunile având ca obiect constatarea uzucapiunii, nu a fost
rezolvată pe deplin, deoarece, pe de o parte sistemul înregistrării dreptului de proprietate asupra
unui imobil în Cartea funciară a fost extins la nivelul întregii ţări în anul 1999 ( prin Legea nr.
7/1996 aplicată efectiv din anul 1999), iar pe de altă parte, în practică, înscrierile în Cartea
Funciară nu s-au efectuat cu privire la toate imobilele deţinute de proprietari, procedura fiind
încă destul de greoaie şi costisitoare, astfel încât o atare procedură nu era utilizată decât în caz de
înstrăinare, dezbatere a succesiunii etc.
Pornind de la dificultăţile practice care continuă să subziste chiar după noua
reglementare, considerăm că în condiţiile descrise mai sus, Statul ar putea avea legitimare
procesuală pasivă într-o acţiune privind constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune, în
cazul în care nu poate fi identificat un alt proprietar, persoană fizică sau juridică.
În materia accesiunii imobiliare artificiale se pun probleme legate de calitatea
procesuală pasivă atunci când reclamantul a edificat o construcţie pe terenul proprietatea sa, dar
fără autorizaţie de construire şi doreşte obţinerea unui titlu ( instrumentum) pentru construcţia sa.
Problema calităţii procesuale pasive în cadrul acţiunilor de acest fel a fost tratată diferit în
doctrina şi practica judiciară, astfel încât s-au conturat două opinii contrare, una potrivit căreia
autoritatea publică locală (unitatea administrativ teritorială, prin Primar sau Primăria localităţii )
ar avea calitate procesuală pasivă93 şi cealaltă, potrivit căreia, această autoritate nu ar avea
calitate procesuală pasivă într-o asemenea acţiune94.
C. Invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale.
Fie că este vorba de lipsa calităţii procesuale active, fie că este vorba de lipsa calităţii
procesuale pasive, neîndeplinirea acestei condiţii de exercitare a acţiunii civile se poate invoca
pe calea excepţiei.
Excepţia lipsei de calitate procesuală este calificată drept o excepţie de fond ( deoarece este
în legătură cu una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii ), peremptorie sau dirimantă (pentru că
tinde la respingerea acţiunii ) şi absolută ( deoarece normele care reglementează această condiţie
de exerciţiu au caracter imperativ). De aceea, excepţia lipsei calităţii procesuale poate fi invocată
de oricare dintre părţi, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii, iar
admiterea excepţiei face de prisos cercetarea fondului dreptului.

93 Î.C.C.J., sec. civ. şi de proprietate intelectuală, dec. nr. 3668/2005, în Buletinul Jurisprudenţei. Culegere de
decizii pe anul 2005, pp. 21-22 ; T. Bucureşti, sec. a III a civ., dec. nr. 1129/2006, în E.Roşu, Acţiunea civilă, p. 132.
94 C.A. Bucureşti, Secţia a III a civilă, dec. nr. 2586/2001, Practică judiciară pe anii 2001-2002, p. 378; M.Tăbârcă,
Drept procesual ..., Vol. I, p.106 .

23
Calitatea procesuală se apreciază în concret, în raport de litigiul dedus judecăţii, deoarece numai
o anumită persoană poate fi reclamant 95 sau pârât, iar în funcţie de acestea se determină raportul
de drept procesual, se stabileşte acest raport juridic, deoarece numai între aceste persoane se va
stabili dreptul în litigiu, disputat96.
În cazul în care instanţa apreciază că excepţia lipsei calităţii procesuale este întemeiată,
va respinge cererea ( în oricare din formele sale: cerere principală, cerere de intervenţie, cale de
atac) ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă sau ca fiind formulată
împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă97.
Referitor la momentul procesual până la care se poate face analiza excepţiei, s-a afirmat
că aceasta trebuie să se facă in limine litis, adică la începutul judecăţii 98 înainte de a se pune
concluziile în fond. În acest sens, s-a precizat că lipsa calităţii procesuale poate fi complinită
până la sfârşitul procesului, iar excepţia devine, în această situaţie, inoperantă99.
Uneori, rezolvarea excepţiei este relativ simplă, atunci când lipsa calităţii procesuale se
poate stabili independent de problema temeiniciei acţiunii, însă există şi situaţii când rezolvarea
excepţiei nu se poate face decât odată cu fondul.
Pe de altă parte însă, a stabili că reclamantul nu are calitate procesuală activă înseamnă a
stabili că acesta nu este titularul dreptului în raportul dedus judecăţii şi că, deci, acţiunea nu este
întemeiată. În situaţia în care pentru rezolvarea excepţiei este necesară administrarea aceloraşi
probe ca şi pe fondul cauzei, art. 248 alin. 4 din C.pr. civ. îngăduie unirea excepţiei cu fondul,
ceea ce atrage analiza excepţiei la sfârşitul procesului, mai înainte de soluţionarea fondului. Dacă
excepţia este întemeiată, instanţa nu va mai purcede la analiza fondului, pronunţând o hotărâre
prin care va respinge cererea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă sau
împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
De altfel, teza a doua cuprinsă în art. 36 din C.pr. civ. clarifică această chestiune, care a
fost disputată anterior în doctrina şi practica judiciară la care am făcut pe scurt referire mai sus,
în sensul că analiza excepţiei trebuie limitată la analiza condiţiei de exercitare a acţiunii civile,
iar o atare analiză nu trebuie să cuprindă şi stabilirea a însuşi dreptului subiectiv dedus judecăţii (
în ce priveşte calitatea procesuală activă) sau a însăşi obligaţiei corelative dreptului invocat ( în
ce priveşte calitatea procesuală pasivă).
În situaţia în care cererea reclamantului a fost respinsă ca efect al admiterii excepţiei
lipsei de calitate, este posibil să se formuleze o nouă acţiune fie de persoana cu calitate
procesuală (dacă acţiunea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active ) fie împotriva
persoanei obligate în raportul juridic dedus judecăţii ( când cererea a fost respinsă pentru lipsa
calităţii procesuale pasive).
D. Legitimarea procesuală a altor persoane
În cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot
formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes
95J. sectorului 1 Bucureşti, încheierea din 02.09.2004 pronunţată în Dosarul nr. 3406/2004, în E. Roşu, Acţiunea
civilă, p. 133.
96 T. Supr., se.civ., dec. nr. 861/1978, Revista română de drept nr. 11/1978, p. 58.
97 V.M. Ciobanu, Tratat..., 1997 vol I , p. 289 ; I. Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria generală..., pp. 290-291 ;
M.Tăbârcă, Excepţiile..., 2006 p. 170 ; M.Tăbârcă, Drept procesual…, 2005, p. 117 ; C.S.J., sec. civ., dec. nr.
132/1994, Buletinul jurisprudenţei/1994, p. 37.
98I.Deleanu, Tratat..., 2005, Vol. I, p. 170 ; P. Perju, Probleme de drept civil şi procesual civil din practica Secţiei
Civile şi de proprietate intelectuală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în Dreptul nr. 6/2005, pp. 233-234.
99 Î.C.C.J., sec. civ. şi de proprietate intelectuală, dec. civ. nr. 5804/2004, Comentariu P.Perju, Idem, p. 234.

24
personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate
în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.
Deoarece calitatea procesuală şi interesul sunt condiţii diferite de exercitare a
acţiunii civile, atât în vechea cât şi în noua reglementare legiuitorul a recunoscut legitimare
procesuală şi altor persoane sau organe decât titularului dreptului.
Aşa cum rezultă din art. 37 din C.pr. civ. , în situaţiile expres prevăzute de lege, condiţia
interesului personal poate să lipsească, dar din anumite raţiuni şi în anumite scopuri, alte
persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi decât titularul dreptului sau al interesului, pot
formula cereri sau apărări în justiţie.
Uneori, legitimarea procesuală dată altor persoane este justificată de raţiuni de protecţie
socială:
Astfel, Ministerul Public ( procurorul) poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este
necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub
interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege ( art. 92 din C.pr. civ. ).
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului poate formula cereri
specifice procedurilor de decădere din drepturile părinteşti sau privind unele măsuri speciale de
protecţie a copilului (plasament, plasament în regim de urgenţă şi supravegherea specializată,
încuviinţarea adopţiei etc. Aşa cum este noua reglementare din Noul Cod civil privind diferitele
norme ce asigură protecţia copilului, se observă o lărgire a categoriei celor care pot sesiza
instanţa cu privire la situaţii de încălcare gravă a îndatoririlor părinteşti şi nu numai, aceasta
putând fi făcută de orice autoritate a administraţiei publice, centrale sau locale, care are date
despre acte sau fapte grave săvârşite de părinte asupra unui minor, între care, alături de procuror
sunt instituţii precum : direcţiile de protecţia a copilului, primarul, poliţia, unitatea
medicală, unitatea şcolară 100.
De asemenea, cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi introdusă şi de direcţia de la
domiciliul adoptatorilor, în anumite situaţii şi condiţii ( art. 48 alin. 1 din Legea nr. 273/2004
privind regimul juridic al adopţiei );
În alte situaţii, legitimarea procesuală dată altor categorii de persoane este justificată de
raţiuni ce ţin de apărarea drepturilor ori intereselor unor grupuri de persoane aflate în
situaţii similare
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au legitimarea de a introduce acţiuni în
justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor ( art. 37 lit. h) din
O.G. nr. 21/1992 republicată cu modificări şi completări), acestea având drept unic scop apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor în general ( art. 30 din
OG Nr. 21/1992).
Dacă în trecut numărul acţiunilor în justiţie formulate de asociaţiile pentru protecţia
consumatorilor era redus, în prezent, se constată o creştere a numărului acestor tipuri de
acţiuni101.
Acestea îmbracă uneori forma unor acţiuni colective, class action sau recours collectifs,
cum mai sunt denumite102. Cu toate acestea, reglementarea acţiunilor colective în România nu a

100 a se vedea comentariul la art. 508 din Noul Cod civil, în Fl. Baias, Noul Cod civil, …2012, pp. 554-555.
101 C.A. Bucureşti, sec. a VI a Civilă, dec. nr. 493 din 10.12.2012, nepublicată; J. Braşov, sent. Civ. nr. 1411 din
16.12.2004, nepublicată
102 Les recours collectifs: étude comparée, Journé d’études du 27 janvier 2006, Société de législation comparée,
Colloques, vol. 5, Coordonnateurs: Jules-Marc Baudel, avocat honoraire, Jacques Fourvel, directeur de l’ audit
juridique du Groupe Rallye.

25
fost considerată o prioritate nici pentru legiuitorul Noului Cod de procedură civilă, deşi
propuneri de lege ferenda au existat în acest sens în doctrină 103.
Organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului sau
care au un interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă, în cazul
în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate ( art. 28 din O.G. nr. 137/2000).
Deoarece este necesară formularea unei cereri de către persoana discriminată, atunci când este
vorba de persoana fizică, în această situaţie poate fi vorba mai degrabă de un mandat acordat
organizaţiei, decât de o legitimare procesuală dată de lege ( mai ales că prin Legea nr. 202/2002
republicată la data de 05.06.2013 s-a stabilit : art. 35 (…) alin. 2 „Sindicatele sau organizaţiile
neguvernamentale care urmăresc protecţia drepturilor omului, precum şi alte persoane juridice
care au un interes legitim în respectarea principiului egalităţii de şanse şi de tratament între femei
şi bărbaţi pot, la cererea persoanelor discriminate, reprezenta/asista în cadrul procedurilor
administrative aceste persoane”, prin această formă de reglementare a acţiunilor colective fiind
adoptat aşa-numitul sistem opt in, care presupune exercitarea acţiunii colective în baza unui
mandat din partea persoanei/persoanelor interesate104
Organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv
de a formula ori continua orice acţiune în justiţie, pentru apărarea drepturilor membrilor lor ce
decurg din legislaţia muncii, din statutele funcţionarilor publici, contractele colective sau
individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor
publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale
statului ( art. 28 alin. 1 şi 2 din Legea dialogului sociale nr.67/2001). Spre deosebire de acţiunile
formulate în temeiul Legii nr. 202/2002 republicată în 2013, acţiunea sindicatelor poate fi
introdusă în numele membrilor lor, fără a fi nevoie de un mandat expres din partea membrilor ale
căror interese sunt valorificate pe această cale, însă o atare acţiune nu va putea fi introdusă sau
continuată dacă cel în favoarea căreia este formulată se opune sau renunţă la judecată ( acest
sistem este denumit în doctrina internaţională specifică acţiunilor colective, sistemul opt out, în
sensul că permite exercitarea acţiunii fără mandat, însă posibilitatea renunţării din partea
persoanei interesate face ca un atare sistem să fie atenuat105.
Potrivit art. 169 alin. 1 din Legea nr. 85/2014, administratorului judiciar/lichidatorului
judiciar îi este recunoscută o legitimare procesuală activă specială, în ce privește exercitarea
acțiunii în răspunderea patrimonială a persoanelor fizice cărora li se impută starea de insolvență,
întrucât acesta susține interesele creditorilor, deşi dreptul subiectiv civil a cărui valorificare se
urmărește pe calea acestei acțiuni aparține creditorului.
Pe de altă parte, în ciuda legitimării procesuale active speciale, legale, conferite de acest text de
lege, din considerente ce țin de administrarea procedurii insolvenței de către profesioniști,
administratorul/lichidatorul judiciar acționează în virtutea unui mandat legal, astfel că acesta nu
este titularul dreptului subiectiv dedus judecății ( dreptul de creanță), acesta aparținând
creditorului (sau creditorilor, după caz). Aceasta înseamnă că administratorul/lichidatorul
judiciar este un mandatar legal, calitate specială conferită de legea specială, care însă nu îl
transformă pe acesta în parte propriu-zisă, ci îi păstrează caracteristicile unui mandatar cu puteri
speciale. De altfel, în ipoteza admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale a pârâților
103 E.Roşu, Acţiunea civilă, pp. 150-175.
104 S. Guinchard, în Les recours collectifs: étude comparée, Journé d’études du 27 janvier 2006, Société de
législation comparée, Colloques, vol. 5, Coordonnateurs: Jules-Marc Baudel, avocat honoraire, Jacques Fourvel,
directeur de l’ juridique du Groupe Rallye, pp.135-145.
105 pentru detalii privind modul cum sunt reglementate acţiunile colective în unele ţări europene E. Roşu, Acţiunea
civilă, pp. 150-176.

26
persoane fizice, executarea silită se va desfășura între creditori și pârâții obligați la suportarea
pasivului. Altfel spus, chiar dacă inițiativa declanșării acțiunii în răspundere este strâns legată de
aprecierea administratorului/lichidatorului judiciar, deoarece aceasta a fost voința legiuitorului
care a impus ca și condiție primordială stabilirea persoanelor vinovate de starea de insolvență,
interesul și dreptul subiectiv valorificate prin aceasta aparține exclusiv creditorilor, ceea ce le
permite acestora să pună capăt demersului judiciar sau să se desisteze de acesta, în cazul în care
nu ar dori să și-l asume.
Acțiunea în răspundere este bazată practic pe o subrogare fictivă a creditorilor în
drepturile debitoarei față de care persoanele fizice responsabile de ajungerea acesteia în
insolvență au obligația de a răspunde ( chiar și patrimonial), răspundere specială, derogatorie de
la dreptul comun, astfel că și în plan procesual raportul juridic se desfășoară exclusiv între
creditori și pârâții chemați în judecată într-o atare acțiune în răspundere, în nici un caz
administratorul/lichidatorul judiciar în nume propriu106
Art. 169 alin. 2 din Legea nr. 85/2014 conferă o legitimare procesuală specială
Preşedintelui Comitetului creditorilor, atunci când un astfel de Comitet se constituie în cadrul
procedurii insolvenţei, dar numai în baza hotărârii adunării creditorilor.
Din analiza acestor situaţii exprese în care legiuitorul a înţeles să confere legitimare
procesuală activă şi altor persoane decât titularului dreptului subiectiv, se poate observa că cele
două condiţii de exercitare ale acţiunii civile, calitatea şi interesul nu sunt întrunite, ambele, în
persoana reclamantului. Cu toate acestea, interesul trebuie să existe chiar şi atunci când autorul
cererii nu este titularul dreptului, dar legea îi recunoaşte această legitimare procesuală, însă
acesta trebuie întrunit în raport cu persoana ce are calitatea de titular al dreptului subiectiv dedus
judecăţii.
E. Transmiterea calităţii procesuale ( art. 38 din C.pr. civ.)
Calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în
condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii.
În tot cursul procesului, calitatea procesuală poate fi transmisă fie unei alte părţi din
proces, fie unei persoane străine de proces, pe cale legală sau convenţională.
E.1. Transmisiunea legală
E.1.1. Transmisiunea legală, în cazul persoanelor fizice, se realizează prin succesiune.
Astfel, moştenitorii care acceptă moştenirea preiau drepturile şi obligaţiile autorului lor şi
continuă, în locul acestuia, procesele privitoare la drepturile şi obligaţiile respective, dobândind
calitatea de reclamant sau pârât, pe care a avut-o autorul lor. De aceea,în practică s-a apreciat că
cererea de introducere în cauză a moştenitorului pârâtului nu poate fi primită ( în condiţiile în
care pârâtul era decedat cu mult timp înaintea introducerii cererii de chemare în judecată)
deoarece moştenitorii preiau poziţia procesuală a autorului lor numai dacă decesul a intervenit pe
parcursul judecăţii107.
De asemenea, în practică s-a mai considerat că întrucât acţiunea a fost respinsă pentru
lipsa capacităţii de folosinţă a reclamanţilor, moştenitorilor persoanelor care au figurat în proces
în calitate de reclamanţi la data înregistrării cererii de chemare în judecată, nu li se poate
recunoaşte calitatea de apelanţi. Cererea de apel, formulată de aceştia, este inadmisibilă deoarece
nu a operat transmisiunea procesuală în cursul judecăţii, în faţa primei instanţe ori după
pronunţarea hotărârii108.
106 C.A. Bucureşti-Sec. A V a Civliă, decizia civilă nr. 1921 din 28.10.2013 nepublicată .
107 C.A. Bucureşti, sec. a IV a civilă, dec. nr. 501/2002, Practică judiciară civilă pe anii 2001-2002, p. 357.
108 C.A. Bucureşti, sec. a III a civilă, dec. nr. 1214/2001, Practică judiciară civilă pe anii 2001-2002, p. 516.

27
 E.1.2. În cazul persoanelor juridice, transmisiunea legală a calităţii procesuale are loc
prin reorganizarea sau transformarea persoanei juridice, parte în proces109.
E.2.Transmisiunea convenţională poate interveni în câteva situaţii :
E.2.1. În cazul în care operează cesiunea contractului dedus judecăţii ( art. 1315 din
Codul civil), cesionarul preia poziţia procesuală pe care a avut-o cedentul110.
E.2.2. În cazul cesiunii de creanţă de asemenea, operează o transmitere a calităţii
procesuale. În principiu, orice drept de creanţă poate forma obiectul unei cesiuni, iar nu doar
acelea care au ca obiect plata unei sume de bani, fie că este vorba de o creanţă litigioasă sau nu.
Pentru a opera transmisiunea calităţii procesuale însă ne interesează doar acele creanţe ce fac
obiectul unui litigiu deja început111.
E.2.3.În cazul preluării de datorie, este conferită celui care a preluat datoria, legitimare
procesuală pasivă faţă de creditorul care a pornit acţiunea112.
E.2.4. În cazul vânzării sau donării bunului litigios, cumpărătorul sau donatarul
dobândesc calitatea procesuală pe care a avut-o vânzătorul sau donatorul. În ce priveşte
vânzarea de drepturi litigioase, aceasta constă în înstrăinarea dreptului litigios (fie acesta un drept
real sau de creanţă) în schimbul unui preţ113.
E.3. Întinderea transmisiunii diferă după conţinutul actului juridic prin care are loc,
transmisiunea putând fi universală, cu titlu universal şi cu titlu particular.
Transmiterea calităţii procesuale este universală dacă există un singur moştenitor legal
sau legatar universal ( al persoanei fizice), iar în cazul persoanei juridice, atunci când are loc o
fuziune, absorbţie, transformare.
Transmiterea este cu titlu universal când există mai mulţi moştenitori legali ori un
legatar cu titlu universal, sau se pune problema divizării totale ori parţiale a persoanei juridice.
Transmiterea cu titlu particular are loc în cazul legatului cu titlu particular sau al
transmiterii convenţionale.
Este importantă stabilirea caracterului transmisiunii drepturilor şi obligaţiilor din punct de
vedere substanţial, respectiv dacă aceasta este universală, cu titlu universal sau cu titlu particular,
deoarece în timp ce beneficiarul unei transmisiuni universale poate deveni parte în orice proces
al autorului lui, în cazul unei transmisiuni cu titlu particular va putea participa numai în procesul
care se referă la bunul sau bunurile respective.114
Indiferent de felul transmiterii calităţii procesuale, dobânditorul preia procesul în starea în
care se găseşte în momentul când ale loc transmisiunea şi din acest moment judecata se va
desfăşura în contradictoriu cu el, toate actele de procedură fiind îndeplinite în persoana sa. De
aceea, dobânditorul acestei calităţi nu va putea pretinde îndeplinirea şi faţă de el a actelor de
procedură care fuseseră efectuate anterior faţă de autorul său.

109 G.Boroi, Drept civil, Partea generală, Persoanele. Ediţia a II a, 2002, Ed. All Beck, pp. 400-409.
110 comentariu la art. 1315 din Noul Cod civil, H. Dumitrescu, în Fl. Baias şi alţii…., Noul Cod civil,
comentariu…, pp.1377-1379.
111 C. Roşianu, comentariile la art. 1566-1592 din Noul Cod civil, în Fl. Baias şi alţii, Noul Cod civil,
comentariu…, pp. 1663-1684.
112 C. Roşianu, comentariile la art. 1599-1614 din Noul Cod civil, în Fl. Baias şi alţii, Noul Cod civil,
comentariu…, pp. 1689-1703.
113 a se vedea Ghe. Gheorghiu, în comentariul la art. 1563 din Noul Cod civil, în Fl. Baias şi alţii, Noul Cod civil,
comentariu…, pp. 1737-1738.

114 I. Leş, Tratat..., 2008, p. 117.

28
 E.4. Situaţia procesuală a înstrăinătorului şi a succesorilor săi ( art. 39 din C.pr.
civ).
Dacă în cursul procesului dreptul litigios este transmis prin acte între vii cu titlu
particular, judecata va continua între părţile iniţiale. Dacă însă transferul este făcut, în condiţiile
legii, prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte, judecata va continua cu succesorul
universal ori cu titlu universal al autorului, după caz.
În toate cazurile, succesorul cu titlu particular este obligat să intervină în cauză, dacă
are cunoştinţă de existenţa procesului, sau poate să fie introdus în cauză, la cerere ori din
oficiu. În acest caz, instanţa va decide, după împrejurări şi ţinând seama de poziţia celorlalte
părţi, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu universal al acestuia va rămâne sau,
după caz, va fi scos din proces. Dacă înstrăinătorul sau, după caz, succesorul universal ori cu titlu
universal al acestuia este scos din proces, judecata va continua numai cu succesorul cu titlu
particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul la care acesta a intervenit
sau a fost introdus în cauză.
Hotărârea pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu
universal al acestuia, după caz, va produce de drept efecte şi contra succesorului cu titlu
particular şi va fi întotdeauna opozabilă acestuia din urmă, cu excepţia cazurilor în care a
dobândit dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul
titular.
E.4.1. Înstrăinarea dreptului litigios
Aşa cum am arătat mai devreme, una dintre ipotezele de transmitere a calităţii procesuale,
fie active, fie pasive, este vânzarea sau donarea dreptului litigios.
După ce în art. 38 este reglementată transmiterea calităţii procesuale, cu titlu de principiu,
dispoziţiile art. 39 aduc unele lămuriri, ce reprezintă o noutate în legislaţia procesual civilă, prin
care se stabileşte practic că înlocuirea părţilor din procesul iniţial nu se produce automat, în toate
cazurile în care se transmit drepturile şi obligaţiile deduse judecăţii.
Aceste elemente de noutate vin în sprijinul practicienilor şi clarifică modul cum se
transpun în plan procesual, modificările ce intervin după declanşarea litigiului în elementele
raportului juridic de drept substanţial originar, în special, cele referitoare la părţi, la poziţia lor
procesuală. Se observă că noua reglementare face distincţie între situaţia înstrăinării prin acte
între vii şi prin acte cu titlu particular, dar pentru cauză de moarte, stabilind astfel că nu în toate
situaţiile în care se înstrăinează dreptul litigios operează şi o transmitere automată a calităţii
procesule.
E.4.2. Înstrăinarea dreptului litigios prin acte între vii cu titlu particular.
În cazul înstrăinării dreptului litigios prin acte între vii, cu titlu particular, procesul va
continua între părţile iniţiale, provizoriu, dacă nu se decide altfel ulterior, astfel că sub acest
aspect, în plan procesual nu intervin schimbări ale cadrului procesual iniţial. Practic în aceste
cazuri este vorba de o transmitere convenţională a dreptului litigios, ceea ce justifică păstrarea
cadrului procesual iniţial. Deşi textul vorbeşte doar de transmiterea dreptului litigios prin acte
între vii cu titlu particular, potrivit noii reglementări în dreptul civil substanţial, există şi un caz
de transmitere prin acte între vii cu titlu universal, respectiv fiducia 115.

115 art. 773 şi urm. Din Noul Cod civil- a se vedea R. Constantinovici, comentariul la art. 773-art. 791 din Noul
cod civil, în Fl. Baias şi alţii, Noul Cod civil, comentariu…, pp. 822-836.

29
 E.4.3. Înstrăinarea dreptului litigios prin acte cu titlu particular pentru cauză de
moarte însă produce schimbări ale părţilor iniţiale, deoarece partea care a decedat nu mai poate
figura în proces, nemaiavând nici capacitate de folosinţă sau de exerciţiu. De aceea, teza a doua a
art. 39 alin. 1 stabileşte expres că în atare situaţie, judecata va continua cu succesorul
universal sau cu titlu universal al înstrăinătorului (autorului).
E.4.4. Intervenţia voluntară obligatorie a succesorului cu titlu particular şi efectele
procesuale ale transmiterii dreptului prin acte cu titlu particular pentru cauză de moarte
Deşi în alin. 1 al art. 39 din C.pr. civ. se prevede că „ judecata va continua între părţile
iniţiale” în cazul transmiterii dreptului litigios prin acte între vii cu titlu particular, alin. 2
stabileşte în sarcina succesorului, obligaţia de a interveni în proces, dacă are cunoştinţă de
existenţa acestuia (intervenţie voluntară). Cu toate că textul stabileşte sub forma unei obligaţii
în sarcina succesorului cu titlu particular, considerăm că formularea expresă a actului de
procedură prin care acesta intervine este totuşi la latitudinea acestuia, sesizarea instanţei cu
cererea sa de intervenţie voluntară fiind un aspect al disponibilităţii procesului civil. Pe de altă
parte, indiferent dacă acesta intervine sau nu în proces, voluntar, instanţa, la cererea oricăreia
dintre părţi sau din oficiu, va putea dispune introducerea acestuia în cauză.
Practic, se reglementează un caz special de intervenţie forţată a succesorului cu titlu
particular, în ce priveşte procesul ce vizează însuşi dreptul litigios transmis, fiind astfel
aplicabile dispoziţiile art. 78-art. 79 din NCPC).
Deoarece şi acest aspect presupune discutarea în contradictoriu întrucât vizează
modificarea cadrului procesual, instanţa decide în funcţie de poziţia celorlalte părţi şi de
circumstanţele concrete ale cauzei, dacă înstrăinătorul sau succesorul universal ori cu titlu
universal al acestuia va rămâne în proces. Aşadar, legiuitorul conferă posibilitatea pentru
instanţă şi, oarecum, şi pentru părţi, de a aprecia dacă pentru o mai bună administrare a
procedurii, în stadiul în care aceasta se află la momentul înstrăinării dreptului litigios, se impune
sau nu scoaterea din cauză a înstrăinătorului cu titlu particular sau a succesorului universal sau
cu titlu universal.
Dacă soluţia va fi de scoatere din cauză a acestuia, în orice caz, judecata va continua
numai cu succesorul cu titlu particular care va lua procedura în starea în care se află la momentul
la care acesta a intervenit sau a fost introdus în cauză.
Prin sintagma „ În toate cazurile”, legiuitorul a dorit să sublinieze că este vorba atât de situaţia
actelor de înstrăinare prin acte între vii ( inter vivos) cât şi a acelor acte juridice cu titlu particular
pentru cauză de moarte ( mortis causa).
E.5. Efectele hotărârii judecătoreşti
În ce priveşte opozabilitatea hotărârii judecătoreşti în situaţia înstrăinării dreptului litigios
( pronunţată contra înstrăinătorului sau succesorului universal ori cu titlu universal) este
consacrată opozabilitatea de drept şi contra succesorului cu titlu particular.
Cu titlu de excepţie, legiuitorul a prevăzut ipoteza în care acesta din urmă a dobândit
dreptul cu bună-credinţă şi nu mai poate fi evins, potrivit legii, de către adevăratul titular. Cu
privire la excepţia astfel reglementată, deoarece buna-credinţă se prezumă, rezultă că în situaţia
invocării relei-credinţe a succesorului cu titlu particular al dreptului litigios, aceasta trebuie
dovedită, fiind necesară dovedirea împrejurării că acesta a avut cunoştinţă de existenţa litigiului,
caz în care hotărârea îi va fi opozabilă, potrivit regulii instituite în prima teză a textului.
4.3. Condiţia formulării unei pretenţii

30
 În ce priveşte această condiţie, trebuie precizat că anterior noii reglementări procesuale
[art. 32 alin. 1 lit. c) din C.pr. civ.] existenţa sa ca şi condiţie de exerciţiu pentru declanşarea
demersului judiciar era contestată de unii dintre doctrinari.
Întrucât obiectul acţiunii civile îl reprezintă protecţia unui drept subiectiv civil sau a unei
situaţii juridice ocrotite de lege116, afirmarea unui drept s-a impus în mod firesc ca şi condiţie de
exercitare a acţiunii, reglementarea sa în dreptul obiectiv confirmând necesitatea reţinerii ca
atare, cu consecinţa înlăturării controverselor anterioare.
Acţiunea poate avea ca obiect însă şi protejarea unui interes legitim care nu se poate
realiza decât pe această cale117. În aceste cazuri, legea îngăduie în mod expres celui interesat să
recurgă la acţiune. Aceeaşi situaţie este şi în cazul acţiunilor în constatare ( art. 35 din C.pr. civ.)
În analiza acestei condiţii trebuie subliniat faptul pentru a fi îndeplinită o atare cerinţă
este necesară numai formularea unei pretenţii, afirmarea unui drept şi nu dovedirea existenţei
acestora, deoarece nu trebuie crezut că înainte de judecată se va verifica de către judecător dacă
într-adevăr pretenţia/dreptul există sau nu. Verificarea în fapt a existenţei sau inexistenţei
dreptului se face tocmai pe calea acţiunii, când prin hotărârea ce se va pronunţa se clarifică
incertitudinea provocată prin afirmaţiile contradictorii ale părţilor în litigiu 118. De aceea,
formularea unei pretenţii ori invocarea dreptului subiectiv civil nu reprezintă o realitate
incontestabilă, ci o situaţie juridică ipotetică, un element al pretenţiei invocate de reclamant prin
cerere119.
Astfel, când se vorbeşte de interes, se reţine ca o condiţie a lui, să fie legitim, juridic,
adică " să fie în legătură cu pretenţia formulată, deci cu dreptul subiectiv civil afirmat, ori cu
situaţia juridică legală pentru a cărei realizare calea justiţiei este obligatorie ", condiţie însă
care se verifică, la fel ca si dreptul/ pretenţia, după dezbaterea fondului pretenţiei.
Formularea pretenţiei ori afirmarea dreptului subiectiv ( sau a interesului proteguit de
lege ) se manifestă mai pregnant la declanşarea procedurii judiciare, însă acesta se manifestă şi
sub alte forme, în continuare, deoarece întreaga acţiune civilă are ca obiect protecţia lui. Pe de
altă parte, pretenţia dedusă judecăţii constă nu numai într-un demers de iniţiativă proprie a celui
ce o invocă ( reclamaţia), ci şi în opoziţia sau rezistenţa celui ce combate cererea principală
( apărarea)120. Este aşa, deoarece, acţiunea trebuie privită atât din punctul de vedere al
reclamantului cât şi al pârâtului 121.
Chiar şi în Codul de procedură civilă italian se utilizează această formulare, în art. 99,
care reglementează : „Cine doreşte să-şi valorifice un drept în justiţie trebuie să promoveze o
cerere în faţa judecătorului competent.”

116 Este cazul acţiunii de divorţ, al ordonanţei preşedinţiale şi al acţiunii posesorii. În acelaşi sens, se tinde numai la
restabilirea unei situaţii juridice şi atunci când se introduce o acţiune pentru constatarea nulităţii sau simulaţiei unui
act ori rectificarea unui act de stare civilă. Mai recent însă, practica judiciară a exprimat un punct de vedere diferit
cu privire la acţiunea în constatarea nulităţii sau simulaţiei, considerând că prin aceste categorii de acţiuni se
urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv cu caracter patrimonial decurgând din contractele cu caracter
patrimonial. Pentru această soluţie, argumentele prezentate privesc aplicarea unui principiu al simetriei între
încheierea contractului şi desfiinţarea acestuia. Bunăoară, dacă aceste contracte au dat naştere unor drepturi
patrimoniale, este evident că şi lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecinţe patrimoniale şi, ca
atare, acţiunea prin care se valorifică un asemenea drept este patrimonială ( ÎCCJ, Sec. Unite, dec. nr.
32/09.06.2008, cit. supra).
117 M. Constantinescu, Raportul…, p.46-49.
118 E.Herovanu, Principiile…, p.143.
119 I. Leş, Tratat...2008, p. 196.
120 V.M.Ciobanu, Tratat…, I, p. 268; E.Herovanu, Principiile, p.108; I.Stoenescu, S.Zilberstein, op. cit., p. 295.
121 G. Couchez, Procedure…, pp. 153-154

31
 Dacă cererea de chemare în judecată ( actul de sesizare al instanţei) nu ar cuprinde
afirmarea ( formularea) unei pretenţii pe care reclamantul doreşte să o deducă judecăţii, nu s-ar
putea şti de la început care este competenţa de soluţionare a cauzei, care va fi procedura de
urmat pentru judecata acesteia, respectiv ce probe sunt admisibile şi utile, deoarece, aşa cum am
văzut, deşi acţiunea este uniformă, ea se individualizează în momentul în care se apelează la ea şi
împrumută din caracterele dreptului dedus judecăţii, fiindu-i aplicabile ulterior reguli proprii
pretenţiei afirmate (dreptului subiectiv, interesului proteguit sau situaţiei juridice pentru care
calea justiţiei este eficientă în vederea valorificării sale).
Altfel spus, reclamantul nu va putea formula o cerere de chemare în judecată fără să arate
care este pretenţia pe care o afirmă faţă de pârât, sau care este situaţia juridică protejată de lege,
adică nu va putea să insereze doar faptele petrecute în legătură cu un drept subiectiv, lăsând la
latitudinea instanţei, să deducă pretenţia sa ( cum ar fi, de pildă, o formulare în sensul „ vă rog să
luaţi măsurile legale…cu privire la cele arătate !”) . Nici judecata nu va avea loc în lipsa
precizării acestei pretenţii, deoarece ar lipsi însuşi obiectul cererii de chemare în judecată. De
altfel, dispoziţiile art. 196 alin. 1 din C.pr. civ. reglementează sancţiunea nulităţii cererii pentru
lipsa obiectului, chiar şi în practica judiciară anterioară Noului Cod de procedură civilă,
afirmarea unui drept, formularea unei pretenţii concrete fiind astfel consfinţită ca o condiţie
distinctă de exercitare a acţiunii civile 122.
În doctrina franceză, s-a arătat că nu se poate formula o acţiune în justiţie, chiar dacă se
justifică un interes şi calitatea procesuală a celui care acţionează, dacă acesta nu a formulat în
concret o pretenţie 123 sau altfel spus, acesta nu poate fi audiat asupra fondului pretenţiei dacă în
cererea sa nu a arătat care este pretenţia concretă. În concepţia autorilor francezi apare ca o
“condiţie generală de admisibilitate” a cererii, alături de interes şi calitate şi aceea de a se “ emite
o pretenţie”.
Pretenţia astfel formulată trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:
a) să fie recunoscută şi ocrotită de lege, adică să nu intre în conţinutul unui raport
juridic ilegal, care să contravină ordinii publice sau bunelor moravuri. Aceasta însă este şi o
condiţie de fond pentru validitatea pretenţiei concrete, nu numai de exerciţiu al acţiunii, iar dacă
se constată că dreptul afirmat nu este recunoscut şi ocrotit de lege ( de pildă, atunci când dreptul
a cărui valorificare se încearcă pe calea acţiunii, intră în conţinutul unui raport juridic ilicit )
acţiunea va fi respinsă de instanţa de judecată ca neîntemeiată sau nefondată, dar numai după
dezbateri contradictorii în care fiecare dintre părţi a avut posibilitatea să administreze probe în
susţinerea poziţiei sale 124.
b) dreptul subiectiv civil corespunzător pretenţiei concrete formulate trebuie să fie
exercitat în limitele sale externe ( de ordin material şi de ordin juridic ) şi interne ( adică numai
potrivit cu scopul economic şi social pentru care a fost recunoscut de lege.
c) dreptul subiectiv civil ori interesul proteguit să fie exercitat cu bună-credinţă 125.
d) dreptul subiectiv corespunzător pretenţiei formulate să fie actual, adică să nu fie supus
unui termen ( qui doit a terme ne doit rien) sau unei condiţii suspensive. Această condiţie se

122 T.Bucureşti, sec. a III a civ., sent. civ. nr. 104/2006 nepublicată ( întrucât reclamantul nu a indicat obiectul
cererii de chemare în judecată, respectiv care este pretenţia afirmată şi nici numele şi domiciliul pârâţilor, cererea a
fost anulată în temeiul art. 133 alin. 1 din C.pr. civ.)
123J. Héron, Droit…, p. 48
124 I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil 1983…, p.295.
125 M. Banciu, Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Editura
Academiei, Bucureşti, 1978, p.38-56; D. Gherasim, Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei,
Bucureşti, 1981, p.104-123; I.Deleanu, op.cit.,. 1988, p.50-232; M.Tăbârcă, Excepţiile … 2006, pp. 369-374.

32
referă la situaţiile in care se cere în justiţie realizarea dreptului, nu şi atunci când se solicită a se
constata dreptul în starea în care se găseşte, întrucât dreptul ce se cere a fi valorificat printr-o
acţiune în realizare trebuie să corespundă unei obligaţii exigibile. În acest sens, s-a apreciat că
există un moment pentru a acţiona în justiţie, motiv pentru care, înainte ca acest moment să
apară, este prea devreme ( caz în care cererea va fi respinsă ca prematură, deoarece dreptul încă
nu s-a născut) iar după ce acest moment s-a scurs, este deja prea târziu (situaţie în care cererea va
fi respinsă ca tardivă deoarece dreptul s-a stins ) 126.
Această condiţie a fost conturată ca urmare a necesităţii de a descuraja acţiunile făcute în
scop de şicană, pur vexatorii ( de pildă, acţiunea pentru stabilirea paternităţii nu poate fi
exercitată mai înainte de naşterea copilului). În doctrina franceză s-a arătat referitor la această
condiţie că dată fiind caracteristica acţiunii civile de a fi similară unui război, deoarece nu există
un război preventiv, nu se poate presupune nici că ar putea exista procese preventive 127. Altfel,
susţin autorii francezi, „ acţiunea în justiţie ar fi deturnată de la finalitatea sa: rezolvarea unui
conflict.”128
Aceasta nu înseamnă că drepturile afectate de termen nu se bucură de nici o protecţie, art.
34 din C.pr. civ. reglementând „ Realizarea drepturilor afectate de un termen”.
Astfel, posibil ca în cazurile expres prevăzute de lege să se introducă o acţiune
preventivă, care nu aduce nici un prejudiciu debitorului, deoarece hotărârea obţinută se va putea
pune în executare numai la împlinirea termenului. Aceste acţiuni mai poartă denumirea şi de
„ acţiuni preventive”.
În prima ipoteză reglementată de aceste dispoziţii legale ( art. 34 alin. 1) este prevăzută
posibilitatea formulării unei cereri pentru predarea unui bun la împlinirea termenului contractual,
chiar înainte de împlinirea acestui termen.
A doua ipoteză avută în vedere de dispoziţiile art. 34 alin. 2 se referă la executarea la
termen a unei obligaţii de întreţinere sau a unei prestaţii periodice. Astfel, de pildă, se poate cere
înainte de împlinirea termenului, în cazul unei rente viagere sau a unui contract de întreţinere,
îndeplinirea obligaţiei, mai înainte ca aceasta să devină scadentă.
În fine, pot fi încuviinţate, în aceeaşi măsură, şi alte cereri pentru executarea la termen a
unor obligaţiuni, ori de câte ori instanţa va socoti că cererea este îndreptăţită pentru a
preîntâmpina reclamantului o pagubă însemnată pe care acesta ar încerca-o dacă ar aştepta
împlinirea termenului (alin. 3).
În cazul acestor acţiuni preventive, reglementate cu titlu de excepţie, (dispoziţiile speciale
derogatorii mai sus enunţate fiind de strictă interpretare şi aplicare şi neputând fi extinse la alte
situaţii, prin analogie) decurg o serie de consecinţe:
Prima consecinţă este aceea că debitorul nu este decăzut din beneficiul termenului,
obligaţia sa putând fi executată oricând, până la îndeplinirea condiţiei sau până la împlinirea
termenului.
O a doua consecinţă se referă la posibilitatea executării hotărârii numai la scadenţă, la
împlinirea termenului ( iar nu mai înainte).
Aceste acţiuni sunt însă profitabile creditorului, care, întrucât legiuitorul îi permite, nu
mai trebuie să aştepte să se împlinească termenul pentru a constata că debitorul său nu-şi execută
obligaţia, astfel încât numai după acest moment să poată să acţioneze ci, la scadenţă, el are deja
un titlu executoriu pe care să-l poată pune imediat în executare.

126 M.Tăbârcă, Drept procesual ...vol. I, 2005, p. 97.

127 G.Cornu, J.Foyer, Procedure… , p.351.
128 Ibidem.

33
 4.4.Capacitatea procesuală
Capacitatea civilă este definită în dreptul civil ca fiind acea parte a capacităţii juridice a
persoanei, care constă în capacitatea de a avea şi a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi a-şi
asuma obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice. Pornind de la această definiţie rezultă că
în structura capacităţii civile intră două elemente : capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu129.
Capacitatea procesuală este practic aplicaţiunea pe plan procesual a capacităţii civile 130,
transpusă în planul procesului civil, ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile [ art. 32 alin. 1
lit. a) din C.pr. civ.].
A. Capacitatea procesuală de folosinţă
Capacitatea procesuală de folosinţă reprezintă acea parte a capacităţii procesuale care constă
în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual sau, altfel spus, de a
deveni parte în procesul civil. De aceea, art. 56 alin. 1 din C.pr. civ. stabileşte că poate fi parte
în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile. În alin. 2 se precizează că
asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă sunt
constituite potrivit legii.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinţă începe la naşterea lor şi încetează la
moartea lor (art. 35 din Codul civil) 131. Capacitatea de folosinţă există pentru toate persoanele
fizice, indiferent de sex, rasă, naţionalitate, religie, grad de cultură sau origine şi nici o persoană
nu poate fi lipsită în totalitate de această capacitate. Este însă posibil ca în cazurile şi condiţiile
expres prevăzute de lege să fie îngrădită capacitatea de folosinţă, situaţii în care, în afara
limitelor astfel fixate de lege, persoana fizică nu va putea să dobândească drepturi şi să-şi asume
obligaţii pe plan procesual132. Bunăoară, s-a decis că dacă pârâtul era decedat la data formulării
cererii, acesta nemaiavând capacitate de folosinţă, cererea trebuie respinsă ca fiind formulată
împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă133. Aceste îngrădiri îmbracă fie forma unor
interdicţii cu caracter de sancţiune, fie cu caracter de protecţie, fiind transpuse corespunzător pe
plan procesual, în sensul că persoana respectivă nu poate figura ca parte în proces, în limitele
îngrădirii.
În cazul persoanelor juridice, capacitatea de folosinţă se dobândeşte diferit, după cum
acestea fac parte dintr-o categorie sau alta reglementată de legi speciale sau de Codul civil (art.
192 din Codul civil reglementând regimul juridic diferit al persoanelor juridice în raport cu
categoria din care acestea fac parte.
Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are loc pe data încetării persoanei
juridice însăşi. Cu privire la conţinutul134 capacităţii de folosinţă al persoanei juridice, acesta
diferă de acela corespunzător capacităţii persoanelor fizice, care, în mod egal şi fără nici o

129 Gh. Beleiu, Drept civil…, p. 254.

130 I. Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria generală…, p. 281.
131 De la această regulă, art. 36 din Codul civil instituie o excepţie ,stabilind că drepturile copilului nenăscut sunt
recunoscute de la concepţie, dacă el se naşte viu, regulă recunoscută şi sub forma adagiului : "infans conceptus pro
nato habetur, quotiens de commodis ejus agitur " ( anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil existând
reglementarea din art. 7 alin. 2 din Decr. nr.31/1954).
132 Gh. Beleiu,, op.cit., pp.262-268;
133 J. sectorului 1 Bucureşti, sent. civ. nr. 2057/2001, în Pandectele române nr. 2/2002, p. 117; în acelaşi sens, C.A.
Bucureşti, sec. a IV a civilă, dec. nr. 501/2002, în Practică judiciară civilă pe anii 2001-2002, p. 356.
134 Art. 187-251 din Codul civil reglementează aspecte generale ce ţin de conţinutul capacităţii civile a persoanei
juridice.

34
deosebire are un conţinut identic pentru toate aceste persoane, deoarece capacitatea persoanelor
juridice depinde de specialitatea fiecăreia dintre acestea135.
Sancţiunea care intervine pentru lipsa capacităţii procesuale de folosinţă
Codul de procedură civilă prevede care este sancţiunea pentru lipsa capacităţii procesuale
de folosinţă, stabilind că actele de procedură efectuate de o persoană fără capacitate de folosinţă
sunt nule, ceea ce confirmă opinia exprimată anterior în doctrina şi practica judiciară, în sensul
că acestea sunt lovite de nulitate absolută 136.
Excepţia decurgând din lipsa capacităţii procesuale de folosinţă este o excepţie de fond,
peremptorie, absolută, astfel încât, aceasta poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror
sau de instanţă, din oficiu, în tot cursul procesului.
În caz de coparticipare procesuală activă, dacă unul dintre reclamanţi este decedat, excepţia
lipsei capacităţii de folosinţă este admisibilă doar în privinţa acestuia, nu şi în privinţa celorlalţi
137
.
Dacă pârâtul este cel care este lipsit de capacitatea de folosinţă la data introducerii cererii,
deoarece acesta era decedat, sancţiunea este respingerea cererii ca fiind formulată împotriva unei
persoane fără capacitate procesuală de folosinţă. În practica judiciară s-a apreciat că
respingându-se acţiunea pentru lipsa capacităţii civile de folosinţă a pârâtului, decedat la data
formulării acţiunii, s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 7 din Decretul nr. 31/1954 138 şi
a art. 41 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă. Identificarea pe parcursul procesului a
moştenitorilor, nu poate constitui motiv de casare a hotărârii care este legală, cât timp acţiunea a
fost introdusă împotriva unei persoane lipsite de capacitate de folosinţă, moştenitorii neputând fi
introduşi în cauză, în acest litigiu, ci doar chemaţi în judecată într-o nouă acţiune 139. De
asemenea, apreciem că nu se poate pretinde instanţei de judecată să facă demersuri procedurale
pentru aflarea faptului dacă pârâtul este în viaţă sau nu ( reclamantul fiind cel căruia îi incumbă
sarcina probei atât cu privire la condiţiile de exercitare ale acţiunii cât şi asupra fondului) sub
pretextul că diferite autorităţi administrative, respectiv Primăria-serviciul de Stare Civilă sau
Direcţiile de Evidenţă Informatizată a persoanei sau chiar Camera Notarilor Publici nu oferă
reclamantului, anterior introducerii cererii, astfel de informaţii. Cu alte cuvinte, reclamantul este
îndreptăţit să declanşeze demersul judiciar numai după verificarea tuturor aspectelor care
interesează capacitatea procesuală a pârâtului chemat în judecată.
B. Capacitatea procesuală de exerciţiu
Capacitatea procesuală de exerciţiu este acea parte a capacităţii procesuale care constă în
aptitudinea unei persoane care are folosinţa unui drept, de a valorifica singură acest drept în
justiţie, exercitând personal drepturile procesuale şi îndeplinind tot astfel obligaţiile procesuale.

135 C.Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, E.D.P., Bucureşti, 1970, p.421.
136 a se vedea C.A. Bucureşti, sec. a IV a civilă, dec. civ. nr. 839/1999, publicată în Juridica nr. 1/2000 , prin care
Curtea a admis recursul declarat împotriva unei decizii a Tribunalului Teleorman, a casat decizia recurată şi a trimis
cauza spre rejudecarea apelului, aceluiaşi Tribunal, constatându-se nulitatea absolută a deciziei tribunalului pentru
lipsa capacităţii procesuale de folosinţă a intimatei. În speţă, intimata decedase după închiderea dezbaterilor în primă
instanţă, motiv pentru care Curtea, făcând aplicaţiunea art. 243 alin. 2 din C.pr.civ. a constatat nulitatea deciziei.
137 C.A.Cluj, sec.civ., de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, dec. nr. 246/R/2006, în Buletinul
jurisprudenţei 2006, Ed. Sfera, 2007, pp. 242-244.
138 Decretul nr. 31/1954 a fost abrogat, însă conţinutul art. 7 este similar cu cel al art. 35 din Codul civil, referitor la
durata capacităţii de folosinţă.
139 C.A. Bucureşti, sec. a IV a civilă, dec. civ. nr. 1999/2007, în Culegere de practică judiciară în materie
comercială, Vol. I, 20civilă, 2007, Ed. Wolters Kluwer România, 2007, pp. 442-445.

35
Altfel spus, este capacitatea de a angaja şi conduce personal procesul, capacitatea de a sta în
judecată140.
Aceasta este practic consecinţa capacităţii de folosinţă şi, de aceea, cine nu are capacitate
de folosinţă, nu are nici capacitate de exerciţiu. Este însă posibil ca o persoană să aibă capacitate
de folosinţă, dar să nu aibă capacitate de exerciţiu.
În cazul persoanelor fizice, capacitatea de exerciţiu ( deplină) începe de la data când
persoana devine majoră, adică la împlinirea vârstei de 18 ani (art. 38 alin. 1 din C.civ.), existând
şi excepţii în sensul că minorul dobândeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu ( art. 39
din C.civ.) sau în cazul în care instanţa de tutelă apreciază necesar, poate acorda minorului care a
împlinit 16 ani, capacitate deplină de exerciţiu ( capacitate de exerciţiu anticipată – art. 40 din
C.civ.).
Capacitatea de exerciţiu deplină încetează, după caz, definitiv sau temporar, în următoarele
moduri şi situaţii : odată cu încetarea capacităţii de folosinţă, deci la data morţii, prin punerea sub
interdicţie judecătorească; în cazul anulării căsătoriei care intervine înainte ca femeia să
împlinească 18 ani.
Art. 80 din C.pr. civ. face referire la trei instituţii ce privesc modul cum stau în judecată
aceste persoane lipsite de capacitatea de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
a) Reprezentarea este necesară în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu,
respectiv minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub interdicţie. Aceste persoane nu stau personal
în proces, ci prin reprezentanţii lor legali care pot fi pentru minori, părinţii sau, în lipsa acestora,
tutorele, iar în cazul interzişilor, tutorele sau curatorul provizoriu, numit până la rezolvarea
procesului de punere sub interdicţie. În cazul în care cel lipsit de capacitate de exerciţiu nu are
reprezentant legal şi există urgenţă în soluţionarea cauzei, la cererea părţii interesate, se va numi
un curator special, care să-l reprezinte pe incapabil până la numirea reprezentantului legal ( art.
58 alin. 1 teza I din C.pr. civ. ). Numirea curatorului se impune (şi nu este nicidecum facultativă
cum lasă să se înţeleagă art. 58 alin. 1 teza a doua din C.proc. civ) şi atunci când există
contrarietate de interese între reprezentat şi reprezentant141.
b) Asistarea este necesară pentru ocrotirea intereselor care au capacitate restrânsă de
exerciţiu, respectiv a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani (41 alin. 2 din C.civ.). Astfel,
minorul având vârsta între 14 şi 18 ani va fi citat şi va sta personal în proces, dar va fi asistat de
părinţi sau, în lipsa acestora, de tutore care, pentru a-i întregi capacitatea, semnează alături de
minor cererile adresate instanţei142. Contrar acestei opinii, în doctrină s-a arătat că minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani îşi exercită singur drepturile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a
părinţilor sau a tutorelui. Ca atare, se considera că din momentul în care acest minor a primit
încuviinţarea prealabilă, adică autorizarea de a sta în judecată, el îşi va exercita singur
drepturile143. Această soluţie a fost considerată greşită, deoarece, pe de o parte, se considera că se
face confuzie între “încuviinţarea prealabilă” ( care priveşte încheierea de către minor a unor acte
juridice singulare de drept material ) şi “ autorizarea” la care se referea art. 42 din vechiul Cod
140 I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 281.
141 Plenul T. Supr., dec de îndr. nr.6/1959, în S.Zilberstein, V.M.Ciobanu, Îndreptar, pp. 199-200; T. Jud.Timiş,
dec.civ. nr.1464/1974, R.R.D. nr. 9/1975, pp. 72-73.
142 T. Supr., sec.civ., dec. nr. 2292/1987, R.R.D. nr. 6/1988, pp. 64-65 ( Întrucât minorul împlinise vârsta de 14 ani
la data formulării cererii, citarea sa în cauză, alături de curatorul ce i s-a desemnat, era obligatorie, aceeaşi omisiune
fiind săvârşită şi de instanţa de recurs, din încheierea de dezbateri cuprinsă în Decizia pronunţată asupra recursului
rezultând că minorului, deşi prezent, nu i s-a acordat cuvântul pentru a pune concluzii ) ; în acelaşi sens: Plenul
T.Supr, dec de îndr. nr. 13/1957, cit de S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, în Îndreptar, pp. 113-115; T. Supr, dec. nr.
2546/1985, în RRD nr. 9/1986, p. 65, cit de V.M. Ciobanu în Tratat..., vol. I, 1997, p. 277.
143 G. Porumb, op. cit. , vol. I, 1960, p. 139.

36
de procedură civilă, care avea în vedere “ încuviinţarea” pe care trebuie să o dea organul
competent reprezentanţilor sau celor care asistă pe minor în cazul actelor procesuale ( de drept
procesual) de dispoziţie 144. În raport cu noua reglementare din Codul civil şi din Codul de
procedură civilă, considerăm că nuanţele supuse discuţiei în controversa amintită nu mai sunt de
natură a pune atare probleme de interpretare.
c) Autorizarea intervine atunci când reprezentantul legal al minorului lipsit de capacitate
de exerciţiu sau ocrotitorul legal al celui cu capacitate de exerciţiu restrânsă, face acte procesuale
de dispoziţie ( renunţarea la judecată sau la însuşi dreptul subiectiv, achiesarea, tranzacţia ). De
regulă, organul competent pentru autorizarea acestor acte procedurale, este instanţa de tutelă
( art. 41 din C.civ.).
Autorizarea trebuie să fie anterioară săvârşirii actului, iar în situaţia în care instanţa a luat
în considerare un act de dispoziţie săvârşit în lipsa autorizării prealabile, acesta este lovit de
nulitate. Fiind vorba de o condiţie de validitate a actului, aceasta trebuie să existe la momentul
îndeplinirii actului de procedură, nefiind înlăturată sancţiunea prin obţinerea ulterioară a
autorizaţiei.
În cazul persoanelor juridice, capacitatea de exerciţiu se dobândeşte la data înfiinţării
acestora şi se pierde în momentul încetării în vreunul din modurile de încetare prevăzute de lege.
Sancţiunea care intervine în cazul lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu
Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are exerciţiul drepturilor procedurale, sunt
anulabile ( fie că este vorba de o persoană fizică, fie de o persoană juridică), sancţiunea fiind
prevăzută expres de dispoziţiile art. 40 alin. 1 din C.pr. civ.
Aceeaşi sancţiune intervine şi pentru actele de procedură îndeplinite de persoana cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, în lipsa asistării acesteia de către ocrotitorul legal, în situaţia în
care aceasta este obligatorie.
Excepţia lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu este o excepţie de fond, absolută şi
peremptorie, însă anularea actelor de procedură astfel săvârşite nu intervine automat, chiar la
termenul la care se constată neregularitatea. Astfel, potrivit art.57 alin. 5 din C.pr. civ. , când
instanţa constată lipsa capacităţii de exerciţiu a drepturilor procedurale ale părţii, se poate da un
termen pentru împlinirea lipsurilor, acoperirea acestora făcându-se prin intervenirea în proces a
reprezentantului sau ocrotitorului legal care ratifică actele săvârşite de incapabil şi numai dacă
aceste lipsuri „ nu se împlinesc”, cererea va fi anulată în condiţiile art. 57 alin. 5 teza a II a din
C.pr. civ.

144 V.M. Ciobanu, Tratat..., 1997, Vol. I, p. 277 şi V.M. Ciobanu, Aspecte ale raporturilor dintre părinţi şi copii, în
R.R.D. nr. 12/1985, p. 39.

37