ANDREI V.

ANA-MARIA
ROMÂNĂ-ENGLEZĂ
ANUL III
GRUPA 40108

Emma Bovary

Arta lui Gustave Flaubert este, fără îndoială, una de o complexitate devastatoare. Prin
strădaniile sale îndelungate, el a izbutit să cristalizeze o nouă formulă a realismului critic,
cucerindu-și astfel un loc de frunte printre marii scriitori ai lumii. Flaubert are meritul de a fi
descifrat sensul evoluției fenomenului literar și de a-l fi exprimat teoretic, ilustrându-l totodată
prin operele sale artistice.
Marea și originala lui inovație este o metodă de reprezentare obiectivă a realului, în
stare să garanteze reducerea la minimum a eroilor de natură afectivă. Doctrina lui
estetică este aceea a impersonalității în artă. Principiul de bază al metodei lui
Flaubert este acela că scriitorul trebuie să prezinte realitatea fără a interveni cu
explicații personale, cu dezvăluirea propriilor lui sentimente, care să-l influențeze
direct pe cititor. Estetica lui Flaubert este de natură carteziană, clasică,
impersonalitatea preconizată de el asemănându-se mult cu regula de largă circulație
în secolul al XVII-lea, conform căreia rațiunea se cuvine să-și subordoneze
manifestările afective, să le domine. Flaubert n-a avut însă naivitatea să creadă că
scriitorul ar putea să nu se facă simțit în nici un fel în opera sa. Arta impersonală
nu poate fi absolută. Atitudinea creatorului se vădește întotdeauna din capul locului
prin alegerea unei teme anume, și nu a alteia. Felul cum se leagă și se rezolvă
faptele, felul cum vorbesc personajele dându-și pe față firea ni-l arată destul de
limpede pe autorul care încearcă să se ascundă. 1

Frumoasa protagonistă a romanului Doamna Bovary, Emma, este a doua soţie a lui
Charles Bovary, un tânăr medic ce se îndrăgosteşte de ea de la prima întâlnire. Cei doi se
iubesc şi decid să se căsătorească, dar la scurt timp după nuntă, ea va constata că aşteptările ei
nu sunt realizabile꞉ „Înainte de a se căsători crezuse că iubeşte; dar cum fericirea aşteptată din
această căsătorie nu venise, îşi spuse că trebuie să se fi înşelat. Şi Emma căuta să afle ce se
înţelegea cu adevărat în viaţă prin cuvintele fericire, pasiune şi tulburare sufletească, cuvinte
care i se păruseră atît de frumoase în cărţi.”2
Pentru Emma, acele poveşti cu adulter, cu jurăminte, suferinţă, cavaleri şi alte astfel de
cărţi pe care le citeşte, reprezintă cauza suferinţelor sale. Ea trăieşte cu impresia că realitatea
este asemenea universului pe care şi l-a creat prin prisma ficţiunii. „Poate că dacă Emma n-ar
fi citit toate acele romane, viaţa ei ar fi fost alta (la fel s-ar fi întâmplat şi cu Don Quijote,
1
Aurelian Tănase, Prefață la Doamna Bovary de Gustave Flaubert, Editura pentru Literatură Universală,
București, 1968, p. 4.
2
Gustave Flaubert, Doamna Bovary, Moldova, Iaşi, 1991, p. 34.
dacă n-ar fi citit romanele cavalereşti); poate şi-ar fi suportat soarta cu calmul şi inconştienţa
celorlalte burgheze din Yonville. Minciunile ficţiunii i-au umplut mintea de pofte, de
nelinişte, de vise.”3 De aceea, Emma începe să fie din ce în ce mai nemulţumită de Charles, îl
analizează şi îi observă defectele, devine conştientă de faptul că el nu este ca unul dintre acei
prinţi întâlniţi printre paginile romanelor. Toate acele lucruri pe care ea nu le apreciază la el,
nu ştia să înoate, să facă scrimă, să tragă cu pistolul, nu avea un limbaj elevat, sunt accentuate
de monotonia ce le domină tinerilor viaţa de zi cu zi. Emma realizează că are nevoie de ceva
anume care să o facă să simtă că trăieşte, să simtă că îi este predestinat să fie mult mai mult
decât o soţie iubitoare şi supusă.
Şi Jane Eyre este dominată, deşi nu într-o măsură la fel de mare ca în cazul Emmei, de
această nevoie de acţiune꞉
N-are nici un rost să spui că oamenii ar trebui să fie fericiţi atunci cînd au linişte; le
trebuie acţiune şi dacă n-o află în preajma lor, ei şi-o vor creea. Milioane de fiinţe
sînt condamnate la o viaţă mai liniştită decît a mea şi milioane sînt răzvrătite
împotriva soartei lor. Nimeni nu-şi închipuie ce răzvrătiri, afară de cele politice,
dospesc în masa fiinţelor vii care populează pămîntul. Ne închipuim că femeile sînt
totdeauna liniştite; dar femeile sînt ca şi bărbaţii꞉ au nevoie să-şi folosească puterile
şi ca şi fraţii lor, le trebuie un cîmp pentru strădaniile lor. Ca şi bărbaţii, ele suferă
de o constrîngere straşnică, de o nemişcare prea absolută. Din partea fraţilor mai
fericiţi este o orbire să spună că ele trebuie să se mărginească să facă budinci, să
împletească ciorapi, să cînte la pian şi să brodeze săculeţe. 4

Oricine are nevoie de mişcare, de adrenalină, nu poţi lăsa viaţa să treacă pe lângă tine
şi să trăieşti într-o continuă pasivitate. În Amurgul iubirii, Aurel Codoban susţinea că pentru a
păstra iubirea cuiva nu trebuie să laşi niciodată lucrurile să se deruleze liniştit, trebuie să ridici
mereu obstacole, piedici şi să amâni fericirea pentru altă dată. 5 Charles nu face nimic pentru a
o surprinde pe Emma, nu îi oferă cadouri, mici atenţii, nu se interesează de starea ei de spirit.
Dimpotrivă, el nici nu observă că ceva s-a schimbat în sufletul soţiei sale. Are impresia că ea
este fericită şi că au o căsnicie reuşită꞉
Descurajarea, neliniştea – ce fac din Emma treptat, treptat o adulteră – sunt
consecinţe ale frustrării ei matrimoniale, iar această frustrare este în primul rând
erotică. Temperamentul fierbinte al Emmei nu-şi găseşte un corespondent în cel al
doctoraşului Bovary şi acele insuficiente nopţi de dragoste grăbesc căderea. Pentru
Charles însă, lucrurile stau exact invers. Femeia asta frumoasă şi rafinată îl
satisface extraordinar de mult (el care aspiră la atât de puţin în acest sens, venin din
braţele osoase ale Héloisei, băbătia ale cărei picioare îngheţate îl făceau să simtă
fiori reci pe şira spinării când se băga în pat) astfel încât, în mod paradoxal, ea face
să-i dispară soţului orice urmă de nelinişte, orice fel de ambiţie꞉ are tot ce-şi
doreşte, pentru ce să vrea mai mult? Fericirea lui sexuală explică în mare măsură
de unde vin orbirea, conformismul, îndărătnica-i mediocritate. 6

3
Mario Vargas Llosa, Orgia perpetuă. Flaubert şi “Doamna Bovary”, ALLFA, Bucureşti, 2001, p. 127.
4
Charlotte Brontë, Jane Eyre, Domaco, [s.l.], [s.a.], p. 104.
5
Aurel Codoban, Amurgul iubirii, Idea Design & Print, Cluj, 2004, p. 33.
6
Mario Vargas Llosa, op. cit., p. 22.
 Spre deosebire de Ela, care se distanţează de Ştefan Gheorghidiu pentru că alege banii
în detrimentul iubirii, Emma simte că nu este iubită sau cel puţin, nu aşa cum şi-ar dori ea.
Emma se ocupă cu pricepere de treburile casei şi îl ajută pe Charles cu pacienţii săi, iar acest
lucru îl face să se simtă mândru că are o astfel de soţie. Plictiseala se instalează încet, încet în
viaţa Emmei, până când cei doi sunt invitaţi la Vaubyessard, la marchizul d’Andervilliers, iar
lumea pe care o întâlneşte acolo o fascinează, pentru că seamănă atât de mult cu lumea
romanelor citite. Acest eveniment trezeşte în Emma o dorinţă nesăţioasă de a afla totul despre
toţi, despre lumea celebrităţilor, dar şi de a face anumite schimbări în viaţa ei şi a lui Charles.
Şi Ela încearcă să îl schimbe pe Ştefan pentru a-l determina să fie aşa cum îşi doreşte ea, însă
Emma se aseamănă şi cu Otilia, într-o oarecare măsură, prin această pasiune pentru
mondenitate.
Ea decide să iasă din acea normalitate în care toată lumea se complăcea, pretinzând că
respectă normele impuse de societate꞉ „De altfel, nu-şi mai ascundea dispreţul pentru nimic şi
pentru nimeni; şi uneori se apuca să exprime păreri ciudate, defăimând ceea ce aprobau alţii şi
aprobînd lucruri perverse sau imorale, ceea ce-l făcea pe Charles să holbeze ochii la dînsa.” 7
Spre deosebire de ceilalţi, Emma refuză să îşi mai ascundă opiniile cu privire la anumite
subiecte blamabile şi să mai simuleze o atitudine de supunere. „Numai şi numai fiindcă
imaginaţia şi trupul ei, visele şi poftele ei se simt încătuşate de societate, Emma suferă, şi
acesta este motivul pentru care este adulteră, minte, fură şi-n cele din urmă se sinucide.”8
Emma rămâne însărcinată şi îşi doreşte enorm de mult să aibă un băiat pentru că
bărbaţilor le era permis orice, puteau fi liberi şi independenţi. Însă ea are o fetiţă, Berthe, pe
care uneori o respinge şi nu îi acordă atenţie, iar alteori se îngrijorează de soarta ei şi pare că o
iubeşte mai mult decât orice pe lume. Aceleaşi sentimente contradictorii le are şi faţă de
Charles. Emma nu ştie dacă ar trebui să se sacrifice şi să îşi trăiască viaţa liniştită de dinainte
sau dacă ar trebui să lupte pentru ceea ce-şi doreşte cu adevărat. Însă eşecurile financiare ale
lui Charles şi faptul că nu reuşeşte să obţină faima de medic pe care şi-o doreau amândoi, o
fac pe Emma să uite ideea de a renunţa la propria-i fericire꞉
Emma vrea să se bucure din plin; ea nu se resemnează să-şi reprime acea adâncă
nevoie sexuală pe care Charles nu i-o poate satisface, pentru că nici măcar n-are
habar de existenţa ei şi-n plus, ea mai tânjeşte să-şi umple viaţa cu elemente inutile
şi plăcute, cu eleganţă şi rafinament, materializând în obiecte pofta de frumos ce i
s-a deşteptat din imaginaţie, din sensibilitate şi din lecturi. Emma vrea să cunoască
alte lumi, alţi oameni, nu acceptă ca viaţa să i se scurgă până la capăt în orizontul
obtuz al Yonville-ului şi mai vrea ca existenţa să-i fie variată şi exaltantă, ca în ea
să existe şi aventura şi riscul şi gesturile teatrale şi măreţe ale generozităţii şi ale
sacrificiului. Revolta Emmei apare din următoarea convingere, care justifică toate

7
Gustave Flaubert, op. cit., p. 65.
8
Mario Vargas Llosa, op. cit., p. 13.
 actele ei꞉ nu mă resemnez cu soarta mea, răsplata îndoielnică din viaţa de apoi nu
mă interesează, vreau să-mi trăiesc din plin viaţa aici şi acum. 9

Deşi Emma are impresia că iubeşte cu adevărat, mai întâi pe Rodolphe, apoi pe Léon,
ea iubeşte de fapt acea idee despre dragoste pe care şi-a format-o cu ajutorul lecturilor citite.
Ea are nevoie ca Léon să îi fie alături în fiecare secundă, simte că nu mai poate trăi fără el,
însă cu toate acestea, îi cere să îşi schimbe înfăţişarea pentru a semăna cu Ludovic al XIII-lea
şi încearcă să îi modernizeze locuinţa.
Dragoste și bani se sprijină și se stimulează reciproc. Când iubește, Emma simte
nevoia să se înconjoare de obiecte frumoase, să înfrumusețeze lumea fizică, să
creeze în jurul ei un decor la fel de somptuos ca și sentimentele ei. Este o femeie
pentru care bucuria nu e totală dacă nu se materializează꞉ plăcerea trupului se
răsfrânge asupra lucrurilor iar acestea, la rândul lor, accentuează și prelungesc
plăcerea trupului. […] Ca să meargă la Yonville la Rouen, ea își dorește „un tilbury
albastru, tras de un cal englezesc și mânat de un lacheu cu cizmulițe răsfrânte.”
Tocmai această foame de bani îi va grăbi căderea; pe măsură ce dragostea ei pentru
Léon devine mai îndrăzneață și mai rafinată, datoriile ei la cămătarul Lheureux
cresc și ele, iar acesta încurajează și satisface capriciile Emmei cu mână de
maestru, până o aduce la sapă de lemn. 10

Chiar dacă visul Emmei cu saloane fastuoase și cavaleri are toate conotațiile unui
romantism fad, totuși el, la fel ca gestul fatal al sinuciderii, se constituie într-un act de protest
împotriva meschinăriei burgheze din jur. Este, de altfel, singurul vis pe care și-l permite acest
formidabil părinte al realismului critic, însă un vis în egală măsură tragic și plin de
învățăminte, mai exact un avertisment pentru cei care voluntar ori involuntar slăbesc
legăturile cu realitatea. Și cu toate astea, ca o dreaptă compensație în fața agresiunii urâtului și
searbădului din lumea ce ne înconjoară, nici cei mai realiști dintre semenii noștri nu se pot
înfrâna să viseze cu ochii deschiși. Căci visarea nu înseamnă doar o componentă a vieții așa
cum ne-o dorim cu toții. Ea înseamnă drumul spre artă, iar prin artă spre Adevăr și Frumusețe.

BIBLIOGRAFIE꞉

9
ibidem, p. 14.
10
ibidem, p. 117.
1. Brontë, Charlotte, Jane Eyre, Domaco, [s.l.], [s.a.].
2. Codoban, Aurel, Amurgul iubirii, Idea Design & Print, Cluj, 2004.
3. Flaubert, Gustave, Doamna Bovary, Editura pentru Literatură Universală,
București, 1968.
4. Flaubert, Gustave, Doamna Bovary, Moldova, Iaşi, 1991.
5. Llosa, Mario Vargas, Orgia perpetuă. Flaubert şi “Doamna Bovary”,
ALLFA, Bucureşti, 2001.