Viata, activitatea si opera lui Paulin de Nola

Sfântul părinte Paulin( Meropius Pontius Paulin) s-a născut la Bordeaux, în

jurul anului 353, dintr-o familie din înalta aristocraţie romană, proprietară de terenuri
întinse în Galia, în Campania şi în Spania. A primit o educaţie rafinată în anturajul lui
Ausonius, cel mai cunoscut orator al acelei vremi şi a excelat atât de mult în arta
poetică încât este cinstit drept unul dintre cei mai mari poeţi ai creştinătăţii latine. Abia
ajunsese la vârsta adultă că i-au şi fost încredinţate înalte sarcini politice: a devenit
membru al Senatului- numit fiind de ȋmpăratul Gratian, a primit demnitatea de consul şi
chiar sarcina de guvernator al Campaniei (379-380).
In 381 a avut primele contacte cu Nola și cu istoria martiriului Sf. Felix. Foarte
tulburat, Paulin renunță la demnitatea de guvernator sip e drumul de Milano, ȋn 384 ȋl
cunoaşte pe Sf. Ambrozie care l-a ȋntărit ȋn credința creştină şi l-a ȋncurajat să
ȋmbrățișeze viața evanghelică.
Instalat pentru ceva timp în Spania cu afaceri, s-a căsătorit cu bogata
matroană Therasia, apoi reveni să se stabilească pe pământurile regiunii Acquitaine,
împărţindu-şi timpul între administrarea afacerilor sale si activităţile literare. Întâlnirea cu
Sfântul Victriciu de la Rouen şi cu Sfântul Martin de Tours (un episcope cu puteri
taumaturgice) care îl vindecă de o boală la ochi, precum şi un pelerinaj la mormântul
Sfântului Felix la Nola, în Campania, dar mai ales influenţa salutară a lui Delfin, Episcop
al oraşului Bordeaux, îl făcură să conştientizeze zădărnicia vieţii sale mondene şi să se
îndrepte către Dumnezeu. După ce este botezat  de Crăciun în anul 389 de către Delfin,
Paulin a început de îndată să ducă o viaţă ascetică şi să se îndepărteze de bunurile
acestei lumi.
Retragandu-se în Spania pentru patru ani, in satul natal al sotiei sale, a fost
hirotonit preot  împotriva propriei voinţe de episcopul Lampius al Barcelonei, în virtutea
presiunilor poporului care îi admira virtuţile (393), chiar ȋntr-o zi de Crăciun. În timpul
acestei şederi, pierderea fiului său nou-născut, Celso,( la opt zile de la naştere) îi spori
şi mai adânc credinţa şi renunţarea sa la lume şi începu să îşi vândă averea pentru a
câştiga bunurile cereşti: “Cu ajutorul bogăţiilor mele, scrie el, am cumpărat dreptul de a-
mi purta crucea; cu toate bunurile mele pământeşti am plătit nădejdea cerului ; căci
nădejdea şi credinţa valorează mai mult decât bogăţiile trupului”.
Intorcându-se în Aquitaine, îşi eliberă sclavii, dădu săracilor recoltele din
hambare iar banii obţinuţi din vânzarea pământurilor şi caselor sale îi folosi pentru a
răscumpăra prizonieri şi a-i ajuta pe cei nevoiaşi. Aici l-a regăsit pe maestrul sau,
Ausoniu și l-a cunoscut pe tȃnarul avocet Sulpicius Severus, carierist de profesie.
Filozoful Giovio şi proprietarul Gasidio completau cercul lui de buni prieteni.
Din Aquitaine s-a dus la Milano unde îl întâlni pe Sfântul  Ambrozie , pe care îl
considera ca un părinte spiritual, apoi la Roma, unde admiraţia pe care mulţi i-o purtau
pentru încreştinarea lui atrase invidie din partea unor înalte feţe preoţeşti, însuşi Papa
primindu-l cu răceala. Dintre membrii aristocraţiei, cei rămaşi păgâni îi considerau
această viaţă în pocăinţă drept o extravaganţă, reproşând lui Paulin faptul de a fi lipsit
Statul de serviciile sale. În timp ce Sfântul era criticat de toţi oamenii epocii, el era
lăudat de oamenii lui Dumnezeu : Sfântul Martin spunea despre el că era aproape
singurul om din lume care să pună în aplicare toate preceptele evanghelice, iar
Sfântul Ieronim îi scrise pentru a-i da sfaturi despre viaţa ascetică.
Sfântul Paulin s-a retras la Nola, în Campania (o regiune din Italia de sud,
învecinată cu Marea Tireniană; numele său provine din latină- Campania felix-
„pământul norocos”), unde organiză o comunitate de asceţi, pe lângă ospiciul pe care îl
construise pentru pelerinii săraci cu ocazia primului său pelerinaj. Soţia sa, cu care de
când se convertise trăia ca frate şi soră, se instală în apropiere, ajutându-l în toate
actele sale de milostenie. Lepădat de toate bunurile sale, purta un ciliciu de pocăinţă -
o haină de sac presărată cu cenuşă - din păr de cămilă, mânca la căderea serii o
bucată de pâine cu ierburi şi legume într-un vas de lut, dedându-se cu punctualitate
rugăciunilor şi imnurilor, fie noapte fie zi.
În fiecare an, de 14 ianuarie, mulţimi de pelerini veneau acolo pentru a cinsti
sărbătoarea Sfântului Felix în marea bazilică pe care Paulin o construise, cu un loc
destinat botezurilor şi cu numeroase clădiri pentru găzduire- un veritabil complex
basilical. Dar renumele omului lui Dumnezeu atrăgea şi el tot atâţia vizitatori, aristocraţi
evlavioşi sau asceţi, precum Sfânta Melania cea Bătrână şi apoi nepoata sa
Sfânta Melania cea Tânără. Deşi retras şi ducând o viaţă de pocăinţă, Paulin nu îşi
abandonă activitatea poetică şi continuă să întreţină o vastă corespondenţă cu marii
oameni ai Bisericii din acea vreme :Sfântul Augustin, Sfântul Ambrozie , Sfântul Sulpiciu
Sever, Niceta de Remesiana, Ieronim sau Eucher precum şi cu înalte personalităţi din
Galia şi de la Roma cărora le insufla virtuţile Evangheliei. A construit două mănăstiri:
una de bărbați și una de femei, locații ȋn care cei bogați se puneau ȋn slujba celor
saraci.
În 409-410, după moartea soției sale, a fost numit Episcop de Nola şi îşi
îndeplini misiunea într-o perioadă deosebit de tulburată. În anul următor, după cucerirea
Romei, barbarii intrară în Nola şi îl arestară pe marele episcop care, întărit printr-o
viziune a Sfântului Felix, îi înfruntă cu mult curaj. În închisoare el înălţă această
rugăciune : “Doamne, să nu fiu chinuit nici pentru aurul nici pentru arginţii mei, căci Tu
ştii unde sunt toate bunurile mele”. O traditie a vremii spune că s-ar fi dat chiar sclav
barbarilor pentru a răscumpăra pe tănărul fiu al unei văduve sărmane. Rezumând
activitatea sa de păstor de oameni si bun samarinean, biograful său, scria ca  nu
încerca să impună frica, ci se silea să se facă iubit de toată lumea. Cum insultele de
care avea parte îl lăsau indiferent, nimic nu putea să îl mânieze. Nu separa niciodată
mila de dreptate iar dacă era obligat să pedepsească, o făcea asemeni unui tată care
educă.
Viaţa sa era un model de operă de binefacere iar felul său de a-i primi era
pentru cei suferinzi si amărȃți o adevărată uşurare. In biografia sa, se precizează că nu
era nimeni dintre cei depărtaţi de el care să nu-şi doreasca să se apropie de dânsul şi
nimeni nu trăia fericirea de a vorbi cu el fără să îşi dorească să nu se mai despartă
niciodată de el. Înşişi împăraţii aveau o atât de mare consideraţie pentru el încât îl
convocară la un Sinod ţinut la Ravenna, pentru ca el sa decidă între cei doi pretendenţi
la succesiunea Papei Zosima (419).
Fiind foarte respectat ca autoritate bisericească, el a participat la mai multe
sinoade bisericesti cu scopul de a lămuri controversele ecleziastice ale timpului printre
care şi marea plagă a Pelagianismului. Convins fiind de unitatea Bisericii, el menținea
vii contactele cu episcopii de atunci si preciza lui Vitriciu, episcope de Rouen: “ Chiar
dacă, datorită distanței dintre regiunile noastre, suntem fizic separați, ca member ale
unui singur trup si avȃnd o singură inimă si un singur trup, ȋn unicul Dumnezeu, suntem
uniți ȋn Duhul lui Dumnezeu, care se afla pretutindeni și in care traim și ramȃnem
ȋnrădăcinați.
Venind zilele din urmă ale sfȃntului părinte, pe când suferea de o boală gravă,
Sfinţii Ianuarie si Martin i se arătară pentru a-i anunţa apropiata sa izbăvire.
Sluji Dumnezeiasca Liturghie pe un altar ridicat lângă patul său împreună cu doi
episcopi care veniseră sa-l viziteze şi a chemat la Sfânta Împărtăşanie pe toţi penitenţii
pe care îi îndepărtase de la ea, adresȃnd o rugăciune de iertare  lui Dumnezeu, cu
mâinile ridicate spre cer.
Datorită unei sume de bani aduse în mod providenţial de un preot, el
rambursă datoria pe care o contractase pentru a face haine săracilor apoi, după ce şi-a
luat rămas bun de la feţele bisericeşti rostind urări de pace, îşi dădu sufletul în mâinile
Domnului, în noaptea de 22 iunie 431.
In anul 800, printul Grimoald al III-lea a scos oasele lui Paulin din rȃndul
relicvelor si din sec. al XI-lea, acestea s-au odihnit in biserica saint Adalbert- azi Sfantul
Bartolomeu. Sfintele sale moaşte se odihnesc astăzi în catedrala de la Nola şi în
biserica Sf. Apostol Bartolomeu din Roma. In anul 432, preotul Uranus a scris lucrarea -
De obitu Paulini.
In ceea ce priveşte opera sa, aceasta este segmentata pe trei coordonate:
proză, operă poetică si corespondență. Printre operele în proză ale lui Paulin:
Panegiric - închinat împăratului Teodosie ( este pierdut), Despre pocăință, Despre
lauda generală a tuturor martirilor și Pătimirea Sf. Genesius de Ades.
Opera poetică cuprinde 35 de poeme. Amintim : Poeme în cinstea Sf. Felix -
continȃnd povesti din viaţa și minunile sfȃntului, Poemele 10 si 11 - către Ausoniu – cu
date despre convertirea autorului la creștinism. Poemul 6 - laudă pe Sf. Pe Ioan
Botezătorul iar Poemele 7, 8, 9 - versifica psalmii 1, 2, 136. Poemul 22 - adresat lui
Iovius - este un fel de manifest poetic creștin iar Poemul 25 - scris pentru nunta unui
Iulian - inaugurează epitalamul creștin (un poem sau un cantec de nunta compus in
cinstea mirilor cu prilejul oficierii casatoriei; era folosit frecvent in antichitate).
Poemul 17 - adresat lui Niceta de Remesiana - inaugurează propempticonul
creștin si Poemul 31 - inaugurează consolarea creștină în versuri. A scris în toate
formele metrice ale poeziei clasice.
 Corespondența este alcătuită din 51 Scrisori scrise între 394-413. Sunt
autentice: a 34-a - cuvântare despre caritate, a 46-a, a 47-a și a 48-a. In Scrisorile către
Sulpiciu Sever – acesta se socotea ucenicul lui Paulin iar ȋn Scrisorile către Augustin -
Paulin cere lămuriri în unele probleme teologice dar ȋşi exprimă şi afecțiunea pe care i-o
poartă. Scrisoarea către Iovius prezintă raportul dintre cultura păgână și creștinism si
Scrisoarea 18-a relatează viata Sf. Victriciu de Rouen. Scrisoarea 31-a – se axează pe
aflarea Sf. Cruci de către Sf. Elena iar Scrisoarea 45-a este un elogiu adus Sf. Melania
cea Bătrână.
In sfȃrșit, Scrisoarea către Ausoniu este foarte controversata deoarece a născut
speculația că sfȃntul ar fi fost homosexual, idée nesustinută de alte biografii. In cinstea
Sf. Felix a scris un imn anual(natalicium) care se cȃntă și ȋn ziua de astăzi. Apare
deasemenea in mod indirect ȋn Confesiunile Fer. Augustin datorită unei discutii pe care
a avut-o cu Alypius, episcope de Thagaste, un apropiat al lui Fer. Augustin. In
coversația sa, el amintea de convertirea sa la creştinism şi de asceză ca formă de
indreptare si ȋntărire a vieții creştine.
Episcopul poet a lăsat posterității poeziile sale ca marcă a cinstei, dragostei,
afectiunii si respectului pe care le-a purtat contemporanilor săi.