TRAGICUL CA MOD DE VIAȚĂ AL BERTHEI MASON

Am ales să analizez din punct de vedere estetic un personaj controversat din romanul
Jane Eyre al scriitoarei Charlotte Bronte. În primul rând, această excepțională carte nu poate fi
încadrată într-un singur curent, dat fiind elementele de realism, romantism dar și cele gotice
prezente în text. Fiind o scriere din perioada Victoriană, realismul se întruchipează sub forma
întâmplărilor și a nedreptăților apărute în viața personajului principlal, Jane Eyre, care coincid cu
cele trăite de scriitoare. Firul narativ urmărește în mod realist dezvoltarea profesională a orfanei
chinuită de împrejurări, într-o femeie simplă și educată, prin depășirea dificultăților impuse de
societate. Romantismul apare atunci când viața îi oferă o oportunitate profesională acasă la
domnul Edward Rochester, a cărui soție îi și devine în final. De aici până la gotic mai e doar un
pas din moment ce soția nebună a acestuia, Bertha Rochester, închisă într-un pod, reușește să
scape uneori și provocă situații greu de conceput pentru Jane.
Personajul excentric, violent, diferit fizic și mental de cum ar fi trebuit să fie o femeie în
perioada Victoriană, va da contur și sens acestei analize estetice. Spectacolul nenorocirii, așa
cum Artistotel definește tragedia, reprezintă viața Berthei Mason unde ea se sfârșește ca personaj
tragic. Pasionată dintotdeauna de tragism, cred și am să demonstrez că ea, femeia nebună a
literaturii Victoriene, este un exponent al adevărului dar și un personaj măreț care dă tonalitatea
spectacolului tragic. În primul rând, societatea victoriană asemăna femeia cu o creatură supusă,
slabă mental și fizic, simplă și inferioară bărbaților. Aceasta trebuia să se plieze în funcție de
normele societății în care trăia, iar multe dintre ele erau sortite să dea naștere copiilor și să aibă
grijă de gospodărie și de familiile lor. Le era interzis să iasă în evidență printr-o dorință de
afirmare pe plan profesional, din moment ce sexul le punea eticheta de incapabile intelectual.
Aceste norme au impus femeilor o supunere tacită, iar cele care se împotriveau societății erau
pedepsite, alungate sau chiar internate în instituții speciale pentru tulburări de comportament.
Personajul problematic al lui Bronte aduce la suprafață neînregulile societății,
diferențierea de gen și imposibilitatea femeii de își alege propriul drum și propria soartă. Bertha
devine un exponent al adevărului prin care autoarea încearcă să arate cititorilor cum erau tratate
femeile, ce șansă infimă de compătimire le era atribuită. Ea însăși se regăsește în imposibilitatea
personajului de a înfrânge idealurile societății și de a triumfa pe deplin. Faptul că Bertha a
provenit dintr-o familie instabilă psihic, i-a influențat viitorul, devenind o prizonieră a
stereotipurilor societății. Aceasta s-a sinucis din dorința de își recăpăta libertatea, reușind doar
prin moarte. De asemenea, soarta tragică o impune ca personaj măreț și o aduce în prim-planul
spectacolului tragic ce e însuși viața sa. Fiind constrânsă de societate și închisă de propriul soț
într-un pod, era imposibil ca acestea să nu îi afecteze negativ starea fizică și psihică. Prin urmare,
unicul mod de a le înfrânge pe cele două era să se elibereze, iar unica soluție posibilă era
moartea.
Johannes Volkelt consideră că tragicul se realizează atunci când o personalitate este
amenințată de o situație. Deși Bertha Mason a fost închisă mai bine de 14 ani, aceasta și-a
exteriorizat nebunia printr-un comportament violent și indezirabil doar atunci când Edward
Rochester s-a reîntors sau când acesta se apropia de ea. Mai mult de atât, din momentul în care
soțul ei a adus-o în locuința sa pe Jane și până când au decis să se căsătorească, Bertha și-a făcut
simțită prezența în moduri stranii. Acest lucru demonstrează clar teoria de mai sus din moment ce
prezența soțului care a condamnat-o la suferință, apariția unei noi femei în viața lui și căsătoria
dintre cei doi, sunt situații cheie ce declanșează nebunia interioară și tragicul personajului.
De asemenea, se spune că tragedia este primul instrument de luptă al sufletului, iar
aceasta este evidentă prin sfârșitul personajului. Femeia supusă soțului, slabă și limitată ajunge în
final să ia atitudine în privința stării în care se afla de atâta timp prin alegerea voită de a se arunca
spre moarte. Sufletul chinuit și neliniștit al Berthei Mason ajunge să fie eliberat din închisoarea
trupului, iar conștiința rămasă o ajută să înțeleagă că asta ar fi fost singura soluție pentru ea, dar și
în cazul altor femei subjugate de societatea Victoriană. Ajung, deci, la concluzia că tragicul într-
adevăr aduce în prim-plan conflicte, moarte dar și groază. Conflicte interioare, aș spune eu, din
moment ce Bertha a luat singură decizia de a se sinucide după atâția ani de acceptare a condiției.
Moarte, aceasta aducând sfârșitul inevitabil oricărui tragic iar groaza este starea de spirit iminentă
de-a lungul unei tragedii care are ca unic scop întreținerea spectacolului nenorocirii.
Asemenea lui Sisif care a convertit tragicul în fericire, Bertha a reușit să își redea propria
libertate dar și pe a celor din jurul ei alegând moartea în detrimentul limitării fizice și psihice.
Astfel, moartea psihică și mai ales cea propriu-zisă, a reușit să-i aducă ei titlul de personaj tragic,
iar celor din jurul ei, fericire. Grace Poole nu mai e nevoită să o păzească zi și noapte, Jane și
Rochester se pot căsători, iar fratele ei este împăcat că aceasta și-a găsit, în final, libertatea.
Faptul că s-a născut femeie într-o societate strictă și că originile nu i-au fost tocmai aliat, au
transformat fata tânără, frumoasă și înstărită într-una înfricoșătoare cu aspect animalic și limitată
social. Se poate spune că Bertha Mason este un erou tragic care a avut parte, evident, de o viață
tragică.
 Făcând o comparație, am ajuns la concluzia că de aceeași soartă tragică a dispus și
Ophelia din Hamlet. Consider că ambele sunt femei născute în perioade în care societatea
favoriza și dădea cuvânt bărbatului, iar ceea ce le-a legat a fost imposibilitatea de a se impune în
vreun fel în calea destinului. Cele două sunt obediente și niciuna nu are control asupra minții sau
corpului. Bertha înnebunește din cauza tratamentului folosit de Rochester, adică acela de a o
încuia într-o cameră pentru atâția ani, iar Ophelia din cauza lui Hamlet, mai ales după ce acesta i-
a omorât tatăl. Mai mult de atât, ambele au fost părăsite de frați și au iubit bărbați care le-au
distrus emoțional și social, astfel devenind reprezentante ale femeilor tipice secolelor în care au
luat naștere. În final, tragicul este elementul care leagă cele două personaje feminine prin faptul
că moartea le aduce scăparea: ambele cad și își pun singure punct suferinței.
Închei citându-l pe Sofocle care spunea că nimeni pe lumea aceasta nu este scutit de
nenorociri. Din punctul meu de vedere, tragicul e în fiecare dintre noi: la unii apare mai
pronunțat, pe unii îi însemnează, iar pe alții îi termină. Oricum ar fi, tragicul este o cerință
esențială care are și părțile sale frumoase, dar rămâne de datoria noastră să le descoperim.
Bibliografie:
 Cursuri disciplina Estetică – Sistemul categoriilor estetice: Tragicul
 http://ebooks.unibuc.ro/filologie/morar/6.htm
 http://proiectcomunicare.blogspot.ro/2006_11_01_archive.html
 https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Jane_Eyre_-
_Charlotte_Bronte.pdf