MIȘCAREA-SINTEZĂ, CL.

A XI A, 2021
Mișcarea este o însușire fundamentală a materiei vii, care se realizează la om prin intermediul
sistemului osteoarticular cu rol pasiv și al sistemului muscular cu rol activ, ceea ce asigură mișcările
corpului, ale unor segmente ale sale și locomoția.
SISTEMUL OSOS
Dezvoltarea oaselor are loc prin procesul de osteogeneză (vezi fig. 63/63), care constă în
transformarea țesutului cartilaginos hialin sau a țesutului conjunctiv fibros al embrionului/fătului în
țesutul osos al adultului.
După originea lor, oasele pot fi de membrană, dezvoltate prin osificare de membrană sau desmală și
de cartilaj, dezvoltate prin osificare de cartilaj sau endocondrală/encondrală.
A. Osificarea de membrană =desmală=endoconjunctivă are loc în țesut conjunctiv fibros și
generează oasele bolții cutiei craniene vezi fig.64/63), parțial claviculele și mandibula. De
asemenea, are rol în creșterea în grosime a oaselor lungi, pe seama stratului intern osteogen al
periostului și în reparația osoasă în caz de fracturi.
B. Osificarea de cartilaj=endocondrală= encondrală are loc în țesut cartilaginos hialin și generează
oasele membrelor, oasele scurte și oasele de la baza craniului (sfenoid, etmoid vezi fig. 64/63). De
asemenea, asigură creșterea în lungime a oaselor, până la 20-25 de ani, prin cartilajul de creștere
diafizo-epifizar (metafizar), asupra căruia acționează somatomedinele. În modelul cartilaginos al
unui os lung apar centri primari de osificare , întâi în diafiză, ulterior în epifize. Osificarea
epifizelor începe mai târziu, după ce ele au ajuns aproape de dimensiunile definitive și rămân
cartilaginoase, până la 20-25 de ani, doar cartilajele de conjugare diafizo-epifizare sau de creștere,
care se osifică și epifizele se sudează la diafiză. Celulele cartilaginoase proliferează numai spre
diafiză, realizând creșterea în lungime a osului, vezi fig. 63/63. După încetarea creșterii în lungime
a oaselor, epifizele rămân acoperite de un strat fin de cartilaj hialin (articular).
Scheletul reprezintă totalitatea oaselor așezate în poziție anatomică, vezi fig. 65/64. După forma
lor, oasele se clasifică în :
1. lungi- predomină lungimea, de ex. femur, tibie, humerus, radius, cubitus (ulnă), fibulă
(peroneu);
2. late- predomină lățimea și înălțimea, de ex. parietale, frontal, occipital, stern, scapulă
(omoplat), coxale (cele mai late oase din corp);
3. scurte- cele trei dimensiuni sunt aproximativ egale, de ex. carpiene, tarsiene.
4. Alungite- la care predomină lungimea, dar nu au diafiză și epifize, de ex. claviculele și
coastele;
5. neregulate- vertebrele, mandibula;
6. sesamoide (în tendonul unui mușchi)- de ex. rotula se află în tendonul mușchiului cvadriceps
femural.
Scheletul capului- are 22 de oase, având două părți și anume: neurocraniu sau cutia craniană, ce
adăpostește creierul , având 8 oase și viscerocraniu (fața) cu 14 oase, vezi fig. 64/63.
Neurocraniul- are patru oase nepereche (frontal, occipital, sfenoid, etmoid) și 2 perechi (parietale,
temporale).
Viscerocraniul- are segmentele periferice (receptorii) ale organelor de simț și primele segmente ale
aparatului digestiv (cavitatea bucală) și respirator (cavitatea nazală cu fosele nazale). Prezintă 6
oase pereche (nazale, palatine, zigomatice, maxilare, lacrimale, cornete nazale inferioare) și 2 oase
neperechi -vomerul și mandibula (os mobil).
Scheletul trunchiului-vezi fig. 65/64 cuprinde coloana veretebrală (33-34 de vertebre) sternul,
coastele și bazinul. Pelvisul osos sau bazinul este format din cele două oase coxale articulate la osul
sacrum și adăpostește organe ale sistemului genital, urinar și partea terminală a tubului digestiv.
Coloana vertebrală- reprezintă scheletul axial (la care se adaugă și craniul), se află în partea
mediană și posterioară a corpului și are triplu rol și anume: ax de susținere; protecția măduvei
spinării și realizarea mișcărilor trunchiului și capului. Cuprinde 5 regiuni cu un anumit număr de
vertebre dispuse metameric și articulate prin discurile intervertebrale : 7 cervicale, 12 toracale, 5
lombare, 5 sacrale (unite în osul sacrum) și 4-5 coccigiene unite în coccige (codiță) redusă la om,
vezi fig. 67/65. O vertebră tip (vezi fig. 66/64) prezintă corpul vertebral dispus anterior și arcul
vertebral, posterior, care se leagă de corp prin 2 pediculi vertebrali, care prin suprapunere ,
delimitează orificiile de conjugare sau intervertebrale, pe unde ies nervii spinali. Între arc, corp și
pediculi se delimitează gaura vertebrală unde se află măduva spinării. Corpul are suprafață de
articulare plană sau ușor concavă pentru discul intervertebral. Arcul vertebral are apofize sau
procese articulare (2 superioare și 2 inferioare) pentru inserția ligamentelor și musculare (1 apofiză
spinoasă și 2 transverse) pentru inserția mușchilor. Primele două vertebre cervicale sunt unite și
modificate în vederea mișcărilor de rotație ale capului; atlasul nu are corp vertebral și apofiză
spinoasă, este un inel osteofibros, iar axisul are o apofiză odontoidă, care pătrunde ca un pivot în
prima vertebră. Osul sacrum provine din sudarea celor 5 vertebre sacrale, este triunghiular , median,
nepereche, cu baza în sus; fețele laterale prezintă suprafață de articulare pentru osul coxal, iar vârful
îndreptat în jos se articulează cu baza coccigelui.
Coloana vertebrală prezintă curburi în plan sagital și frontal; cele sagitale sunt lordoze (cervicală și
lombară) cu concavitatea orientată posterior și cifoze (toracală și sacrală ) cu concavitatea orientată
anterior. Curburile frontale sunt numite scolioze, fiind orientate cu convexitatea la stânga sau la
dreapta, vezi fig. 67/65.
Scheletul toracelui- prezintă stern, coaste și vertebrele toracale (12). Sternul este os lat, dispus
median, anterior, este format din manubriu, corp și apendice xifoid. La manubriu se articulează
claviculele; la corp se articulează coastele , iar apendicele xifoid rămâne cartilaginos până la vârsta
de 40-45 de ani. Coastele sunt 12 perechi de arcuri osteocartilaginoase situate în partea laterală a
toracelui, întinse de la coloana vertebrală toracală, la stern. Posterior prezintă un arc osos și anterior,
cartilajul costal. Primele 7 perechi sunt adevărate, fiecare având cartilaj propriu de articulare la
stern. Perechile VIII, IX, X sunt numite false, deoarece se articulează la stern, prin cartilajul coastei
VII, iar perechile XI și XII nu au cartilaj costal, fiind numite flotante.
Scheletul membrelor
Scheletul membrelor superioare prezintă centura scapulară (pectorală ) foarte mobilă și membrul
liber sau propriu-zis; centura scapulară are claviculă și omoplat (scapulă) și leagă membrul superior
de trunchi. Clavicula este un os alungit, în forma literei S culcat; se articulează medial la manubriul
sternal și lateral la scapulă. Scapula este un os lat, triunghiular, cu baza în sus, care se articulează
lateral cu humerusul. Partea liberă a membrului are trei segmente și anume: braț cu humerus,
antebraț cu radius și cubitus, mâna cu 27 de oase :8 carpiene, 5 metacarpiene, 14 falange, la degetul
mare sau police sunt 2 falange și la celelalte degete câte trei falange.
Scheletul membrelor inferioare este format din centura pelviană (pelvină) foarte rigidă și membrul
liber; centura leagă membrul de trunchi și are două oase coxale, unite anterior prin simfiza pubiană
și posterior la osul sacrum, cu care delimitează bazinul osos. Osul coxal provine din sudarea a trei
oase (ilion, ischion, pubis) și este expresia adaptării la locomoția bipedă și pentru preluarea greutății
corporale. Scheletul părții libere a membrului prezintă coapsă cu osul femur, gambă cu tibie și
fibulă sau peroneu și piciorul cu 26 de oase: 7 tarsiene, 5 metatarsiene și 14 falange, din care
degetul mare sau halucele are 2 și restul câte trei falange.
Rolurile funcționale ale oaselor sunt:
1. Pârghii ale aparatului locomotor, vezi fig. 68, asupra lor acționează mușchii, asigurând
susținerea corpului și locomoția. Există pârghii de trei ordine și anume: de ordinul I, între
craniu și coloană vertebrală; de ord. II, între gambă și picior și de ord. III, între braț și
antebraț.
2. Protecția unor organe vitale: cutia craniană pentru creier, toracele pentru inimă și plămâni;
canalul vertebral (rahidian) pentru măduva spinării; bazinul osos pentru organele pelvine.
3. Antitoxic-oasele rețin numeroase substanțe toxice (Hg, F, Pb, As) pătrunse accidental în
organism și le eliberează treptat , pentru a fi eliminate renal, fără a afecta organele interne.
4. Hematopoieză- la copii, toate oasele, iar la adult, oasele late conțin măduva roșie
hematogenă; la adult măduva din diafiza oaselor lungi este galbenă (țesut adipos de rezervă)
și cenușie, nefuncțională, la vârstnici.
 5. Metabolismul Ca, P și al electroliților- oasele reprezintă principalul rezervor de minerale al
organismului
Compoziția chimică a oaselor- 20% apă și 80% reziduu uscat, alcătuit din matrice organică
solidă, ce este întărită de depozitele de săruri de fosfat de calciu. Matricea organică (oseina) prezintă
90-95% fibre de colagen și 5-10% substanță fundamentală omogenă. Fibrele de colagen se extind în
primul rând, de-a lungul liniilor de forță de tensiune și conferă osului, o mare rezistență la tensiune.
Sărurile minerale sunt reprezentate, mai ales, de fosfat tricalcic , iar cea mai importantă substanță
cristalină este hidroxiapatita.
Oasele au metabolism intens și substanța fundamentală are o mare afinitate pentru sărurile minerale.
ARTICULAȚIILE
Sunt organe de legătură între oase , fiind sediul mișcărilor. După gradul de mobilitate, articulațiile
pot fi sinartroze și diartroze.
A. Sinartrozele- sunt fixe, imobile sau cu mobilitate foarte redusă; nu posedă cavitate articulară.
După țesutul interpus între cele două oase, există: 1. sindesmoze-se interpune țesut conjunctiv
fibros, de ex. suturile craniene, vezi fig. 64/63; gonfoza sau articulația de la dinți; 2. sincondroze-
se interpune țesut cartilaginos fibros, de ex. simfiza pubiană; 3. sinostoze- sunt primele două tipuri,
osificate cu vârsta.
B. Diartrozele au grad variat de mobilitate și se clasifică în amfiartroze (semimobile) și artrodii sau
articulații sinoviale, mobile.
1. Amfiartrozele- au suprafețe plane sau ușor concave, de ex. articulațiile dintre corpurile
vertebrale care se fac prin interpunerea discurilor intervertebrale, vezi fig. 65/64.
2. Artrodiile- sunt sinoviale, cu un grad mare de mobilitate, vezi fig. 69/67, iar mișcările
depind de forma suprafețelor articulare și se pot realiza în jurul unuia, două sau trei axe.
Prezintă mai multe elemente structurale și anume: capsulă articulară, membrană sinovială,
lichid sinovial, cavitate articulară, suprafețe articulare, cartilaj hialin și ligamente articulare.
Noțiuni elementare de igienă și patologie
1. Deformările- pot apărea în orice segment osos; cele mai întâlnite sunt la nivelul coloanei
vertebrale, de ex. cifoza, lordoza, scolioza. Cifoza este o exagerare a curburii coloanei
toracale; lordoza este o exagerare a convexității coloanei lombare; scolioza este o curbare
laterală, anormală a coloanei vertebrale, la orice nivel al acesteia.
2. Fracturile-sunt întreruperi în continuitatea anatomică a unui os și survin, de obicei, în urma
unor traumatisme sau datorită unor boli, producându-se spontan .
3. Entorsele- se produc prin alungirea ligamentelor componente ale unei articulații și a
ligamentelor din vecinătate. Au diverse grade de gravitate, tratamentul se face diferențiat și
se asociază frecvent cu sinovite (acumulare de lichid sinovial).
4. Luxațiile- înseamnă dislocarea oaselor din articulație, mai ales, a suprafețelor articulare,
leziunea capsulei. Cele mai frecvente sunt la genunchi și la umăr.
5. Bolile reumatismale sau artrite sunt afecțiuni articulare diferite (peste 50) având ca
simptome comune edemul, inflamația și durerea. Sunt cauzate de procese infecțioase,
traumatisme, boli autoimune, sensibilitate genetică, frig, umezeală etc.