Reprezentarea satului românesc în proza lui Serafim Saka

Cristina ANTONI

Keywords: Serafim Saka; Bessarabian literature; short prose; Northern

Bucovina and Bessarabia

Filosoful rus Nicolai Berdiaev a definit noțiunea de om național, menționând

că omul se naște pe lumea aceasta cu individualitatea sa națională: „Omul național
înseamnă mai mult decât omul pur și simplu, omul național deține trăsături ale speței
umane, dar și pe acele individual-naționale” (Berdiaev 1991: 68). Scriitorul și
publicistul Serafim Saka (1935–2011), fiind parte din așa-numita „generație
șaizecistă” din cadrul literaturii române din Basarabia, a manifestat cu plinătate
caracterul și felul de a fi al românului. Criticul Laurențiu Ulici a făcut un portret
devenit celebru al firii prozatorului Serafim Saka:
Din câte îmi dau seama Serafim Saka reprezintă un fel de alianță, o alianță
profund românească. El este basarabean și moldovean, în general, prin sufletul lui,
prin blândețea sufletului lui, prin candoarea cu care de multe ori întâmpină
împrejurările lumii, dar este și foarte muntean, prin causticitatea spiritului lui. O
causticitate care îl introduce în categoria marilor cârtitori pe care i-a dat cultura
română din spațiul muntenesc (Ulici 1994: 4).
Basarabeanul Serafim Saka este originar din satul Vancicăuți din județul de la
nordul Basarabiei – Hotin, județ vecin cu Bucovina. Satul său natal a fost „mutat” în
Ucraina sovietică, păstrând esența românească. Serafim Saka a împărțit suferința și
nedreptățile cu frații din ținuturile Bucovinei de Nord, rămasă în continuare în
componența statului vecin și după destrămarea odiosului imperiu sovietic. O dublă
negare a identității cunosc vancicăuțenii – se numesc moldoveni basarabeni în
mijlocul bucovinenilor, dar rămân a fi moldoveni, în moment ce bucovinenii din
Ucraina se identifică ca români. Tematica destinului dramatic al satului a fost pentru
tânărul Serafim Saka un fir roșu în proza scurtă de la începuturile carierei sale de
scriitor.
Autor de povestiri, romane, volume de dialoguri și confesiuni, Serafim Saka a
fost și va rămâne pentru istoria literaturii basarabene un personaj cu demnitate și
verticalitate, chiar dacă a fost de multe ori sancționat de „arbitrii” procesului literar
sovietico-moldovenesc. Nici chiar interdicția de a publica timp de un deceniu nu a
schimbat firea autentică a omului Serafim Saka, a celui care se întreabă mereu.
Scriitorul prin intermediul textelor sale transmite cititorilor (eufemistic spus)
îndoielile și nedumeririle sale față de activitatea sistemului în care exista societatea
sovietică moldovenească. Totuși destinul i-a fost binevoitor, căci „având atâta

 Școala Doctorală a Universității de Stat „Alecu Russo”, Bălți, Republica Moldova.

277
 Cristina ANTONI

contra în fibra sa intimă, te întrebi imediat cum de a supraviețuit timpurilor când a fi

contra însemna mai mult decât un simplu delict” (Lungu 2014: 165), constată cu
admirație criticul chișinăuian Eugen Lungu. Revolta împotriva regimului autoritar și
diabolic al partidului comunist și adevărul despre identitatea românească a
bucovinenilor/basarabenilor au constituit pilonii activității sale de mai bine de șase
decenii. Totul a pornit de la faptul de viață. Și de la însemnările ce le făcea tânărul
Serafim Saka, ascultând ceea ce povesteau consătenii despre procesul incriminat
unchiului său Vladimir Saca. Aduși de nkvd-iști ca martori, aceștia au vorbit ceea ce
li s-a spus. În iarna lui 1956, după prima amnistie de la moartea lui Stalin, în fața
unchiului revenit din GULAG, martorii de atunci evident și-au schimbat depozițiile.
Studentul Serafim Saka la Facultatea de Istorie și Filologie a Institutului Pedagogic
din Chișinău încerca să reconstituie una din dramele familiei sale. A rămas orfan de
tată, căzut pe frontul celui de-al II-lea Război Mondial, războiul „era al lui Stalin și
Hitler, pe care bunica îi blestema seară de seară înainte de a-și spune îndelung
rugăciunea” (Saka 2013: 51), după cum rememora cu durere scriitorul-narator
Serafim Saka pe paginile romanului-fapt Pe mine mie redă-mă. Mama, la nici un an,
în martie 1945, e răpusă de tifos, dar mai ales de durere: „Moartea tatei a clătinat
sufletul mamei, după care mama nu și-a mai recăpătat echilibrul sufletesc” (Saka
2013: 42). După luni de zile de luptă cu foamea, durerea, munca, cei patru copii din
familia Saka au fost fie instituționalizați, fie adăpostiți la casele rudelor. Micul
Serafim este luat în familia unchiului Vladimir Saca, care, în 1949, este condamnat
politic și dus la Kolâma.
Criticul literar Dan C. Mihăilescu constata în eseul său Întrebările poeziei că
în fiece perioadă a vieții suntem urmăriți de întrebări: în copilărie ne însoțesc cele 8
întrebări categoriale:
Ce? De ce? Cum? Unde? Când? Cine? Care? Cât? [...] Adolescența crește sub
semnele lui „încotro?”, „de ce nu?” și „cum se poate”, în vreme ce maturitatea
deznoadă țesătura prin „la ce bun?” și „oare nu cumva?”, iar bătrânețea își veghează
nostalgiile sub amarul lui „cum a fost cu putință?” și în melancolia cețoasă a lui „ți-
aduci aminte?” (Mihăilescu 1988: 26).
În mintea copilului de 10 ani, roiau nu doar întrebări categoriale, specifice
copilăriei, ci și cele existențiale ale unui matur. Incertitudinile, îndoielile au răscolit
sufletul scriitorului pe parcursul întregii vieți. Probabil, aceasta ar fi cauza felului de
a fi interogativ și în activitatea sa literară, și în cea publicistică. Spre exemplu,
protagoniștii din romanele Vămile (arhitectul Delaoancea) și Linia de plutire
(Costin) au fost calificate de critica proletcultistă a vremii drept stranii, imposibil de
încadrat în vreo tipologie a eroilor din literatura sovietică moldovenească: „limbajul
alambicat al personajului [Delaoancea], banalitățile estompate și insignifiante, dar
mototolite cu emfază și grandilocvență, constituie un procedeu încercat de
exteriorizare a unui sărman univers spiritual” (Senic 1973: 9). Eroii lui Serafim
Saka se angajează să dea sens existenței, interogându-se și inițiind, în viziunea
criticii oficiale „dispute sofistice nesfârșite, în care pe alocuri, se pierde firul
discuției” (Gavrilov 1972: 10). Abia peste ani, exponenții criticii estetice de la
Chișinău au recunoscut modernitatea prozei lui Saka – „întrebând și întrebându-se,

278
 Reprezentarea satului românesc în proza lui Serafim Saka

eroii săi și însuși prozatorul se transpun în miezul realului, îl străluminează din

interior”, sublinia Mihai Cimpoi (Cimpoi 1996: 193).
Ca publicist, Serafim Saka s-a evidențiat ca interlocutor ce punea de multe ori
întrebări incomode, cu subtext și ironice. Autorul popularului volum de dialoguri
Aici și acum. 33 de confesiuni sau profesiuni de credință (1976), prin intermediul
intervievaților săi – oameni de cultură și savanți – descoperea absurditatea existenței
sovieto-moldovenești. Evident, aceste dialoguri au „deranjat” cenzura. Cartea, deși
tăiată, mutilată până a vedea lumina tiparului, a fost un eveniment editorial, după
cum își amintește colegul de generație, criticul Ion Ciocanu:
de vreme ce până și din corectura manuscrisului au fost scoase momente și
episoade care ar fi putut tulbura liniștea funcționarilor […] autorul spunea pe nume
unor lucruri prea puțin mediatizate în epocă. Drept că o făcea prin mijlocirea unor
personalități ale timpului (Ciocanu 1998: 348).
Or, Serafim Saka a plătit „succesul” volumului cu 11 ani de interdicție literară
– perioadă a „morții artistului”, a „tăcerii sau scufundării în anonimatul cultural”
(Cimpoi 1996: 168), timp în care își câștigă existența traducând din opera dramatică
a scriitorilor ruși și sovietici.
În perioada timpurie a creației scriitorului (anii ’50–’60 ai secolului trecut), în
proza scurtă publicată în presa vremii („Tinerimea Moldovei”, „Nistru”), dar și în
volumul de debut Era târziu (1968) apare discret imaginea satului său natal,
Vancicăuți (în perioada României Mari – județul Hotin, actualmente – regiunea
Cernăuți, Ucraina). E vorba de povestirile: Fântâna lui Ghitcă, O lecție de omenie,
Nopțile mele scurte (varianta de revistă – Nopțile treceau ca un vis...), Vânătoarea
(Eram numai hăitaș), Tecla, Urmele (La canton trenul n-are oprire), Ieșiți, că trece
mortul (Am ieșit la șosea). „Figura” satului, ca și cea a copiilor protagoniști, se lasă
dominată de schimbările sociale de după al doilea cataclism mondial, în special,
ruperea satului (regiunii) de țara-mamă, pe de o parte, viața copiilor orfani, pe de
alta. Se creează impresia că oamenii, locuitorii acestui sat, și-au contopit destinul,
făptura cu cea a satului. Tot ce li se întâmplă sătenilor, se răsfrânge, în mod fidel, și
localității. Parcurgând textele, aflăm istoria tristă a țăranilor care încearcă să
supraviețuiască în acele timpuri diabolice. Totuși, indirect, personajul-narator Danu
(în povestirile publicate în reviste personajul-narator e Dinu) povestește, în mod naiv
și soliloc, cum se deformează imaginea frumoasă, paradisiacă a unei localități.
Nimic nu mai e ca altădată: localitatea e sărăcită, schilodită de război și dominația
tiranică a „eliberatorilor” sovietici; oamenii războiți și obosiți să lupte cu sărăcia,
foametea și moartea, fac compromisuri fărădelegii, conștiinței, credinței. În mijlocul
acestui dezastru din sat/din sufletul omului transpare ca o fantomă a trecutului
spațiului/lumii de dinaintea distopiei războiului.
Lumea de odinioară, lumea organică de sorginte românească se întrevede în
câteva elemente pe care le-am urmărit pe parcursul acestor povestiri:
– tradițiile, obiceiurile românești;
– denumiri de obiecte, realități din viața cotidiană a țăranilor;
– numele, poreclele personajelor;
– toponimele.

279
 Cristina ANTONI

Conducându-ne de aceste urme, se va constitui „portretul” complet al satului

românesc din ținuturile de nord ale Basarabiei (denumite greșit nord-bucovinene),
generat de sentimentul de nostalgie al autorului pentru vremurile și locurile de
altădată. Filosoful german Immanuel Kant menționa că nostalgia nu-și dorește locul
copilăriei, ci copilăria însăși. În limbajul curent, cu o conotație depreciativă,
nostalgia desemnează, după cum observă teoreticianul Jean Starobinski, „regretul
inutil după o lume socială sau un mod de viață trecut, a căror dispariție e zadarnic s-
o deplângi” (Starobinski 1993: 151). Psihanaliza, cu terminologia nouă de fixație și
de regresie, precizează că nostalgicul „se întoarce la propria istorie”, se raportează
„la figurile părintești și la stadiile primitive ale dezvoltării personale” (Starobinski
1993: 153). Deci, durerea, mal du pays, naște în sufletul personajului povestitor
nostalgia nu atât pentru satul românesc de odinioară, ci pentru timpul naivității,
libertății visurilor și lumii jocului. Lumea copilului Danu/Dinu, alias copilul
Serafim, e organizată după legitățile constituite de secole în acest spațiu al
românilor.
a). Bunăoară, tradiția horei de duminică o regăsim în textura unor povestiri
doar ca element de decor, de atmosferă: „Mahalagiii noștri se întorc de la horă,
unchiul Vlasâm le răspunde la binețe, ducând o mână la cozoroc, așa cum s-a
deprins din militărie” (Vânătoarea). Însă în povestirea Tecla, sunt descrise minuțios
momentele de răgaz ale țăranilor, apelând plastic la metonimii:
Duminica în sat la noi e horă și toate vorbele, rele și bune, se adună la joc, se
încaieră, până se alege iar satul cu o bătaie. Flăcăii, puțini, – cei care s-au întors de la
război și cei care au crescut între timp până pe aproape de umărul fetelor, – se rup în
patru și tot n-ajung pentru toate fetele și toate bătăile […] Duminică în sat la noi ușile
sunt zăvorâte și perdelele la ferești trase. Duminică cântă Vlaicu și trompeta lui
răsună ca un ecou al timpurilor care n-au lăsat decât aceste melodii la plecare.
Toloaca se deșteaptă sub mii de tălpi, perdelele cad una după alta și în ferești apar
drapele albe, semn că oamenii au tihnă și chefuiesc în voie bună (Saka 1968: 122–
123).
Anafora „duminica (în sat la noi)” amplifică emoțional cadrul, strecurând
printre realități crude (moartea tinerilor) emoția de dor pentru acele duminici mult
așteptate de către naratorul-personaj Danu.
Se știe că muzica în viața țăranilor are un caracter utilitar sau/și ritualic. Se
cântă pentru sine în a spori munca, se cântă pentru a adormi copiii, se cântă ca
miresei să-i fie despărțirea de părinți mai ușoară, se cântă la înmormântări pentru a-i
ajuta sufletul decedatului să se înalțe. Observația și interpretarea exactă a relației
țăranului cu arta, muzica o regăsim la poetul și eseistul Nichita Stănescu:
Pentru el [țăranul] muzica și melodia au însemnat lucruri pe care le cumperi
asemenea pâinii cea de toate zilele. Om vital și predestinat muncii, el a înțeles că
lăutarul trebuie plătit, iar când ești rupt de muncă și înfometat de muzică îi lipești suta
cu scuipat pe frunte (Stănescu 1990: 40–41).
Deci, emoția estetică, percepută în mod inconștient, este necesară sufletului
țăranului. Ideea se desprinde din fragmentul din aceeași povestire Tecla –
trompetistul Vlaicu nu-i doar un muzicant arvonit pe banii munciți de țărani, ci este
un atribut indispensabil existenței plină de necazuri:

280
 Reprezentarea satului românesc în proza lui Serafim Saka
Spre toamnă însă, când încep nunțile și horele, Vlaicu își oprește singurătatea
în pragul Oancei. Vătășeii îl plătesc cu jumătate din tocmeală, femeile îi aduc prăsade
în coș, fetele îi dăruiesc lui primele zâmbete de fecioare. Nimeni însă nu-i poate pune
zăbală vrerii, și când îi abate să plece, lasă hora la jumătate și pleacă. Oamenii strigă
în urma lui, îl roagă să se întoarcă, să i se facă milă de tristețea lor, iar Vlaicu pășește
încet, și toți rămân uimiți, auzind bocetul de trompetă, îndepărtându-se (Saka 1968:
124).
Muzica împarte și adună nu doar oameni, ci și timpuri, spații. Fiece perioadă,
fiece loc cu muzica sa. Melodiile, ca și muzicanții, și cei ce le ascultă au istorii de
viață. Naratorul-personaj Danu dezleagă misterul consătencei Tecla, așa-zisa nebuna
satului, cea care a pierdut iubirea și familia în iureșul apocaliptic al războiului.
Sunetul trompetei lui Vlaicu o înnebunea, aducându-i aminte de vremea când era
tânără, frumoasă, soție și mamă. Acum trompeta cânta pentru alții:
Vlaicu cântă cu fața spre pădure, apoi spre apa Prutului și când ajunge la
sfârșitul melodiei, pune gura trompetei la urechea mulțimii de primprejurul horei. Dar
«Câte stele sunt pe cer» – cântecul acesta pe care-l fluieră și Tecla când face de strajă
pe acoperiș, numai eu cu Tecla îl auzim astăzi. Câte o pereche se mișcă în ritm de
tangou învechit și ceilalți așteaptă să-l termine odată, că acu-acu nu mai rămâne nicio
stea pe cer. Fetele care n-au avut noroc să fie poftite la jocul de oraș, nu-i simt
farmecul, și ca să nu pară că au îmbătrânit ori că sunt urâte, se retrag mai la o parte și-
și caută vreo ocupație (Saka 1968: 125–126).
Țăran sau orășean, bătrân sau tânăr, pentru toți muzica e un mijloc de a
înăbuși dorințele și durerile, de a refula, în termeni freudieni, impulsuri ce vin din
străfundul Sinelui. „din toată hora rămăseseră câteva femei care-și pierduseră fetele
și câțiva bărbați care-l sâcâiau pe un muzicant să le cânte fără plată. «Lume, lume,
soro, lume»” (Saka 1968: 132). Scriitoarea cu o dublă simțire – românească și
germană – Herta Müller se confesa:
N-am înțeles nici până azi, […] cum de reușesc aceste cântece să te aline în
jalea lor. De-a lungul anilor am observat, și asta nu numai la mine, că ele îi vin de hac
melancoliei fără a bagateliza nimic. Poate că ele-ți dau sprijin când te afli pe muchie
de cuțit, și-așa ajungi să pricepi că simțirea poartă doliul cel mai frumos cu mintea
(Müller 2011: 256).
„Câte stele sunt pe cer”, „Lume, lume, soro, lume”, tangoul – titluri de piese
mai vechi, mai noi – melodii de o ritmicitate și emoție aparte au străbătut odată cu
personajul Danu/Dinu etapa de cunoaștere și formare – copilăria. Cântecele de jale,
de durere pregătesc oarecum momentul pentru despărțirea definitivă de condiția
edenică a copilului Danu/Dinu. Plânsul, bocetul – un cântec funerar, reminiscență a
credinței precreștine – preia rolul de uvertură în lucrarea de mari proporții și
neuniformă în tonalități denumită „Viața”.
Povestirea Ieșiți, că trece mortul (în varianta de revistă Am ieșit la șosea) este
construită într-un decor palid și obosit de sfârșit de vară: „aleg firele de iarbă uscată”
(Saka 1968: 160), „Iarba de aici bate într-un roșu obosit, vântul mână tufele de spini,
rostogolindu-i ca pe niște zmei căzuți la pământ” (Saka 1968: 161). Atmosfera
cadrului naturii se impregnează stării emoționale a personajului-narator Danu/Dinu,
absolvent de 7 clase, care, forțat de circumstanțe, este nevoit să ia decizii ce vor

281
 Cristina ANTONI

hotărî soarta micii lui familii de copii orfani. Cititorul urmărește călătoria
personajului la centrul raional, pentru a depune actele pentru angajare în calitate de
profesor. Pe parcursul drumului cu o mașină de ocazie – o probă ca-n povești –
adolescentul Danu/Dinu trece fulgerător de la nesiguranță la obrăznicie, încercând să
demonstreze șoferului, dar și sieși, maturitatea și independența sa. Ca un fir roșu al
povestirii se întrevede motivul despărțirii de lumea copilăriei: „Degetele caută firele
uscate de iarbă și ochii-mi mătură cărările copilăriei – toloaca, baia, grădina lui
Oachim” (Saka 1968: 162). Aceste și alte imagini redau etapa transmutării
personajului adolescent în adult. Schimbarea este prezentată simbolic în atmosferă
sumbră și apăsătoare a procesiunii funerare:
Cu capul în pământ, tăcut, oprindu-se din când în când, satul nostru pășea spre
cimitir. În arșița ultimelor zile de vară se înălțau spre cer vaietele metalice ale unui
marș funebru. Femeile boceau, mașinile, ajungând în dreptul procesiunii, se opreau
(Saka 1968: 173).
Bocetul, plânsul funebru deschide porțile lumii spre care cu atâta neîncredere
și nesiguranță pășește personajul – „Bocetul femeilor creștea între cer și pământ și se
lăsa cu toată greutatea peste noi” (Saka 1968: 174). Cu o dublă funcție în viața de zi
cu zi a românilor – ghid al sufletului în lumea de dincolo și „rugă adresată mortului
de a nu mai reveni printre cei vii” (Evseev 1994: 145), în povestirea lui Serafim
Saka, bocetul ar semnifica jelirea Lumii de un suflet inocent de copil care pleacă în
lumea vitregă a maturilor.
Pădurea, de nu departe de sat, plângea ca un copil și odată cu ea plângea parcă
și o voce de femeie. M-am oprit la poartă: vroiam, o cât de mult vroiam să aud cum
cântă vântul, cum cântă oamenii, dar mă gândeam în altă parte și auzeam altceva:
«Cine mi-a vrut râu pe lume./ Facă-l lumea for și scrume» (Saka 1968: 172).
Acest plâns de tânguire cuprinde hiperbolic tot spațiul – cerul și pământul –
augmentând emoția de frică față de viitor de care e cuprins personajul. Este un
moment de maximă tensiune spre care a fost ghidat cititorul chiar de la incipitul
povestirii „Vara își trăiește ultimele zile” (Saka 1968: 160). Oamenii petreceau un
consătean spre cele veșnice, dar și „mortul”-copil-Danu/Dinu spre o viață dură de
adult: „Copilăria mea s-a întâlnit față în față cu maturitatea mea, la care am ajuns
prin fugă” (Saka 1968: 176). Satul „a ieșit”, că „trecea mortul”.
Un aspect fundamental al vieții românilor – credința – se întrevede fragmentar
în povestirile lui Serafim Saka. Urmând cu strictețe ideologia antireligioasă
promovată în cadrul imperiului sovietic, textele literare ale acelor timpuri reflectau
cu mult patos năzuințele noului umanism. Deci, credința în viața țăranilor, altădată
de netăgăduit, a devenit un motiv de a ironiza și critica lipsa viziunii progresiste a
comunismului anumitor personaje. În povestirea Vânătoarea apelul la numele lui
Dumnezeu (ortografiat cu minuscule, în spiritul vremii) este un reproș al soției
Aristița adresat personajului Vlasâm cel care s-a abătut de la ordinea firească a
lucrurilor: „ – Unde, dumnezeule, ai stat atâta? Pârdalnicii iștia, dragă doamne […] –
Te-ai sălbătăcit, măi omule, și ai uitat că mai este și un dumnezeu pe lumea asta.”
(Saka 1968: 114). Răspunsul soțului „ – Dacă ar fi numai el pe capul meu!” ar putea
fi interpretat în mai multe modalități: diminuarea importanței în viața țăranilor
sovietici a puterii și fricii față de Dumnezeu, varianta acceptată de diriguitorii

282
 Reprezentarea satului românesc în proza lui Serafim Saka

procesului literar sovietic, dar și împovărarea omului cu prea multe griji și dificultăți
nu doar personale, ci și a întregii comunități. Duminica Vlasâm organiza cu alți 2–3
consăteni vânători de iepuri. „În loc să se ducă duminica la biserică și să se mai
roage lui dumnezeu, unchiul Vlasâm cotrobăia dealurile și văile și se întorcea acasă
obosit” (ibid.). O parte din prada sa împărțea familiilor orfane de tați și soți – un gest
cu adevărat creștinesc într-un mediu lipsit și de omenie. Danu/Dinu, bărbatul cel mai
în putere din familie, era hăitașul lui Vlasâm, ducându-i mândru pușca la întoarcere.
În acea seară sora-sa Sanda avea să pregătească friptura de iepure mult așteptată.
b). Casa și curtea țăranului reprezentau un punct zero în perceperea și
cunoașterea lumii. Toată viața românul edifica și consolida acest spațiu al siguranței
și rodniciei. Reconstituind lumea satului copilăriei, scriitorul Serafim Saka apelează
la denumiri de elemente de arhitectură a casei și curții tradiționale: brâiele, prispa,
streașina, tinda, ghizdul fântânii, cuptorașul de vară, zăplazul, ciutura, râmnicul,
cotul (stradă) etc., obiecte de uz casnic: tingire, furcele, plăsele, custura, chiset,
pestelcă etc., denumiri de mâncăruri tradiționale: mujdei, plătice, untdelemn etc.
Construcții în serviciul comunității instituite în perioada regatului – baia,
calea ferată, cantonul, funcțiile de frânar și impegat (impiegat) etc. – apar în
narațiunile de tinerețe ale autorului Saka: Urmele, Nopțile mele scurte, Tecla,
Fântâna lui Ghitcă etc. De exemplu, clădirea băii, distrusă de neglijență și
indiferență:
Pe din afară baia era murdară, o casă părăsită și tristă ca o vădană. Atâta cât o
mai înveseleam noi […] Joaca se prefăcea într-o adevărată luptă, și tot baia avea de
suferit. Jenică i-a spart într-o zi două geamuri dintr-o azvârlitură. Ne-am speriat și am
rupt-o la fugă. Puteam rămâne fără urechi, dacă eram în alte timpuri. Dar atunci n-a
venit nimeni, și noi am strâns din umeri, cine știe cine le-a spart (Saka 1968: 98).
De observat și în acest fragment ideea de timp de atunci („alte timpuri”) și de
acum (timpul fabulei), nuanțată cu o doză de tristețe și regret.
c). Numele și poreclele de origine românească se regăsesc în galeria
numeroasă de personaje din proza scurtă. Pe cât de pitorești, pe atât de firești pentru
un sat tradițional, aceste nume au în spate destine care reînvie în paginile sakaiene:
Zaharia Măgură, Nichita Bălanul, Armanu, Grigoriță Boianjiu, Ghitcă (Fântâna lui
Ghitcă); Vlaicu, Tecla (Tecla); Griță Bombă, Lisandra, Vlasâm Cruceascunsu
(Crâșmaru), Lisâie Dumu (Uncu), Petrea Linsu (Crețu), Marica lui Afonea (Eftene),
Dascălu, Ioana lui Loghin (Loghin Cucu), Pintilie, Aristița (Iftimia), Uleana,
Domnica (Vânătoarea/ Eram numai hăitaș); Buzilă, Marcu, Zorzolina, Mișu
(Urmele/ La canton trenul n-are oprire); Adriana Florea, Călin Bănuțu (Nopțile
mele scurte/ Nopțile treceau ca un vis...). Unele personaje migrează dintr-o povestire
în alta, fapt ce ar sugera că aceste texte ar constitui părți, capitole dintr-un roman de
inițiere, bildungsroman al naratorului-personaj – Danu/Dinu: Andrieș, prietenul de
joacă și complice la șotii, surorile – Sanda, Anisia.
d). Toponimele ar putea fi clasificate în două categorii:
– denumiri de păduri, lacuri, poduri etc. de importanță locală, ex: pârâul
Chiroaiei, pădurea lui Avram, valea Oancei, valea Ojoaiei, podul de la Mătrica,
fântâna Crucii, cotul Cimpoienilor, cotul Albenilor etc.

283
 Cristina ANTONI

– denumiri de localități de importanță istorică, geografică, ex: Prut, Herța,

Sulița, Adâncata.
Romanul-fapt Pe mine mie redă-mă, apărut în varianta de revistă începând cu
anii ’90 în revistele „Sud-Est cultural”, „Timpul”, reprezintă o specie insolită ce se
află la periferia genurilor epic și memorialistic. Deși e un text literar, ficțional (fiind
intitulat de autor ca roman, în primul rând), se regăsește cu ușurință substratul
biografic al naratorului-autorului. Faptele însă nu sunt prezentate în succesiune
cronologică, ceea ce nu confirmă în totalitate că e o biografie literară. Naratorul
încearcă să-și tempereze amintirile, reconstituirea trecutului se ordonează cu
dificultate. Comentariile, digresiunile intervin deseori, ceea ce nu deranjează lectura,
ci, dimpotrivă, îi dă un ritm sacadat, de reflecție, de interiorizare. Am putea defini
acest tip de text drept un melanj dintre biografia documentar-istorică și cea
portretistică (Marino 1973: 256). Biografia de fapte exterioare se împletește cu
biografia de evenimente interioare, intelectuale. În partea întâi Copii din rouă,
autorul reînvie figura satului, aducând din uitare nume de consăteni ce au dus faima
neamului și peste hotarele comunității. Evident că în această lucrare, Serafim Saka
și-a permis să expună adevărul său despre istoria satului și a familiei sale.
Cândva suflet al românismului în această parte de fostă Românie, sat cu
numeroși intelectuali având studii universitare la București, Iași și Cernăuți,
Vancicăuțiul a ajuns, în cei aproape cincizeci de ani sovieto-ucraineni, o fabrică de
medici și învățători, dar și ingineri agricoli, care cum vin, așa pleacă, fără să lase
urmă de amintire după ei. Cum au știut să lase pe timpuri alții (Saka 2013: 26),
precum, Pavel Delion – absolvent al conservatorului din Timișoara și autor a
zeci de cărți de folclor muzical, Serafim Buzilă – compozitor și autor de dicționare
de specialitate și de teorie a artei interpretative, Călin Alupi – elev și prieten al lui
Ștefan Dumitrescu și Nicolae Tonitza și profesor întreaga viață la Academia de Arte
Frumoase din Iași, Vasile Baranceanu – jurist cu Facultatea de Drept la Cernăuți și
alții. Atitudinea tandră a autorului-narator față de tot ce a fost cândva Vancicăuți
ținut românesc poate fi dedusă din adresările presărate în text: „vancicăuțenii mei”,
„vancicăuțenii mei orgolioși”, „satul meu Vancicăuți” etc. Plămada vancicăuțenilor
s-a făcut timp de secole, când peste această așezare, aflată la răscruce de drumuri, au
trecut atâtea popoare:
Tot ce a fost istorie, ajunsă în mod firesc sau rostogolindu-se peste noi, și-a
lăsat pe unde și cât a putut, amprenta. Hunii și mongolii și-au perpetuat munții
obrajilor pe fețele oamenilor, slavii și tătarii au dat nume enigmatice localităților,
turcii ne-au orientalizat muzica și numai vânturile, ca să zic mai metaforic, ajunse și
pe aici, au schimbat mentalitățile, dacă ținem atât de mult să nu semene, unele cu
altele, nici măcar casele (Saka 2013: 24–25).
Mândria de a fi urmașul bunicului său Ioan Saca, „fost agricultor, fost
brigadier silvic, fost președinte de plasă, fost antreprenor de șosele, fost director de
bancă țărănească” (Saka 2013: 19), se împletește cu o constatare amară și obsedantă
a anaforei „fost” că sunt „totul la trecut și toate date uitării”. Istoria numeroasei
familii Saca este exemplară pentru majoritatea familiilor de basarabeni din aceste
ținuturi. „Foamete, oprimări și deportări”, trădări de neam – dificultăți prin care a
trebuit să treacă aproape fiecare consătean pentru că unica lege din societatea de

284
 Reprezentarea satului românesc în proza lui Serafim Saka

atunci suna așa: „dacă nu vrei să mori, trăiește cum trăiesc atâția!” Naratorul nu se
rezumă doar a povesti destinul familiei și satului său natal, ci și de a se împărtăși
cititorului emoția de supărare pentru tot ce a adus cu sine Istoria, interogându-se
retoric: „Să fie chiar așa de uitucă lumea și nedreaptă istoria?!”, ca mai jos tot
autorul să-și deplângă soarta satului și a regiunii, rupte și în secolul al XXI-lea de
țara-mamă: „Rămânând în România, am fi avut un alt destin. Tot comunist, dar
altul” (Saka 2013: 27). Ruperea se produce nu în spațiu, ci în timp. Sătenii rămân în
același sat, aceleași case, însă timpul, evenimentele din exterior îi împing să se simtă
„venetici în propria țară” (formulare preluată din denumirea subcapitolul romanului-
fapt).
Nostalgia pentru acele timpuri, regretele pentru neputința omului simplu de a
fi schimbat cursul vieții, durerea pentru a fi avut o copilărie nefericită, orfană, toate
aceste stări descoperite în pânza narativă a romanului-fapt demonstrează că scrisul
pentru Serafim Saka a fost și un procedeu de refulare a eului său într-un timp ostil
adevărului istoric. Romanul-fapt Pe mine mie redă-mă pentru scriitorul Serafim
Saka reprezintă o „operă de vârf” (Eugen Lungu), încheind ciclul său scriitoricesc
(dar și uman), în același spațiu românesc basarabean/nord bucovinean, prolific în
talente, dar și în destine tragice. Chiar și în perioade tulburi când sabia lui Damocles
de deasupra capului risca să cadă, cărțile constituiau pentru Serafim Saka tribuna de
la care a vorbit cu curaj cetățenesc deosebit despre ororile prin care au trecut
regiunile istorice românești Basarabia și Bucovina de Nord.

Bibliografie

Cimpoi 1996: Mihai Cimpoi, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia,
Chișinău, Editura Arc.
Ciocanu 1998: Ion Ciocanu, Literatura română contemporană din Republica Moldova.
Articole de prezentare generală a procesului literar și portrete de creație, Chișinău,
Editura Litera.
Berdiaev 1991: Nicolai Berdiaev, Gânduri despre sufletul național, în „Sud-Est”, nr. 2 (4), p.
68–69.
Evseev 1994: Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipiri culturale, Timișoara, Editura
Amarcord.
Gavrilov 1972: Anatol Gavrilov, Serafim Saka: „Vămile”, în „Cultura”, 25 noiembrie, p. 10.
Lungu 2014: Eugen Lungu, Omul-atitudine, în Poetul care a îmbrățișat luna, Chișinău,
Editura Prut Internațional, p. 165–177.
Marino 1973: Adrian Marino, Dicționar de idei literare, vol. I, București, Editura Eminescu.
Mihăilescu 1988: Dan C. Mihăilescu, Întrebările poeziei, București, Editura Cartea
Românească.
Müller 2011: Herta Müller, Mereu aceeași nea și mereu același neică, trad. Alexandru Al.
Șahighian, București, Editura Humanitas.
Saka 1968: Serafim Saka, Era târziu, Chișinău, Editura Lumina.
Saka 2013: Serafim Saka, Pe mine mie redă-mă, pref. de Eugen Lungu, Chișinău, Editura
Arc.
Senic 1973: Valeriu Senic, Două romane ale anului 1972, în „Cultura”, 17 februarie, p. 8–9.
Starobinski 1993: Jean Starobinski, Melancolie, nostalgie, ironie, trad. A. Martin, selecția
textelor și pref. de M. Martin, București, Editura Meridiane.

285
 Cristina ANTONI
Stănescu 1990: Nichita Stănescu, Cântecul care nu se cumpără, în „Sud-Est”, nr. 2, p. 40–
41.
Ulici 1994: Laurențiu Ulici, Un prozator basarabean, în „România liberă”, 3 august, p. 4.

The Image of the Romanian Village in Serafim Saka’s Prose

Serafim Saka (1935–2011), a native of Vancicăuți village, Hotin County (today

Chernivtsi oblast), asserted himself as a writer and publicist in the post-war period, within
the Bessarabian literature. Writing short prose, novels, volumes of dialogues and
confessions, Serafim Saka resumed the theme of the tragic history of the Romanian lands of
North Bukovina and Bessarabia. His native village, Vancicăuți, appears discreetly in the
narratives of the early period of the writer’s creation (50s–60s of the last century). The
“figure” of the village, as well as those of the protagonists, is dominated by the social
changes after the Second World War cataclysm. The viewpoint character Danu / Dinu
narrates naively the events that confront him with the cruel life, the war people, and the
unfulfilled dreams, in a rough environment, fraught with poverty, hunger and death.
The village metamorphosed under the pressure of the tragic events of the war and the
conquest of the Soviets. In the narrative texture of the stories published both in the magazine
version and in the debut volume Era târziu [It Was Late], these transformations are intuited.
However, as a reminiscence of the cultural “thaw”, it was possible for the author to present,
even in a second plan, the shadows of the traditional life. The names of the characters, the
toponyms, the customs of the peasants, discovered in the texts, outline a kind of being of
Romanians for centuries. Only after half a century, in his unusual work, removing the
boundaries between the genres of fiction and memoirs, the fact-novel Pe mine mie redă-mă
[Bring Me Myself Back], published in 2013, Serafim Saka returns to finish both his writing
and human cycle, to the same Romanian Bessarabian space, prolific in talents, but also in
tragic destinies. “The writer’s peak work” (Eugen Lungu), via a discontinuous account,
highlights the events, the people, the places that shaped the universe of his childhood. The
fact-novel has the function of preserving that old, organic world of the Romanian village.
Particularly in Part I of the work, entitled Copiii din rouă [Children of Dew], the author-
narrator outlines, without being stopped by censorship and self-censorship, the times and
portraits of the members who disappeared with the Soviet “liberation”. The narrative
abounds in comments, explanations, lyrical and ironic digressions, “spicing up” a painful and
disturbing history of Romanians forced out of their homeland. Our critical discourse tries, on
the one hand, to discover those real facts that formed the basis of both the stories and the
fact-novel, on the other hand, to follow the process of “settlement”, “sedimentation” of
events in the writer’s memory. However, the text Pe mine mie redă-mă [Bring Me Myself
Back] being, in part, a fictional one, develops in a certain way and orders the lived life.
Nostalgia for those times, the simple man’s regrets for the inability to have changed
the course of life, the pain of having an unhappy, orphaned childhood, all these states
discovered in the narrative canvas of the novel prove that writing for Serafim Saka meant a
possibility to release his self in the period hostile to the historical truth.

286