”Floare albastră” 

este o poezie scrisă de Mihai Eminescu și publicată la 1 aprilie 1873 în

revista ”Convorbiri literare”. 

Poezia ”Floare albastră” își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către

un ideal înalt, de fericire, încununat de o iubire pură, desăvârșită. 

Astfel, poezia ”Floare albastră” este o meditație pe tema iubirii, o idilă desfășurată într-
un cadru feeric, în care visul romantic prefigurează peisajul. Putem desprinde și o linie
pe tema fericirii și a iubirii ca formă de cunoaștere.

Romantismul a apărut împotriva clasicismului riguros, de aceea cultivă sensibilitatea,

fantezia, imaginaţia, sinceritatea emoţională în defavoarea raţiunii şi a lucidităţii clasice.
Scriitorii romantici evadează din lumea prezentă în trecut, în lumea meditaţiei sau a
visului, într-un cadru romantic, motivele preferate fiind noaptea şi luna. Se acordă
atenţie tradiţiilor populare, istoriei, descrierii de natură, dar la acestea se adaugă
meditaţiile filozofice despre condiţia umană, despre timp sau cosmos şi prezentarea
sentimentelor omeneşti, mai ales a iubirii. Preferând meditaţia, romanticii manifestă
interes pentru definirea timpului şi a spaţiului, care sunt, conform gândirii lor, subiective
şi infinite, idee preluată de la filozofii vremii.

În opere apare figura omului de geniu neînţeles şi singuratic, fiinţă superioară care este
înzestrat cu raţiune, dar caută acces la subiectivitate prin cunoaşterea iubirii. Această
idee ocupă un loc central în operele eminesciene de tinereţe, care va culmina apoi în
capodopera „Luceafărul”.

Floarea albastră - e una din cele mai reprezentative poezii eminesciene

prin viziunea romantică și atitudinea poetică meditativă

Din punct de vedere al speciei, ”Floare albastră” este o idilă romantică, prezentând o
iubire idealizată, exprimând puternice trăiri interioare.

Motive literare ”Floare albastra”

Poezia lui Eminescu are la bază motivul romantic al florii albastre, valorificat pentru
ilustrarea sentimentului iubirii sau pentru proiectarea dorinţei de iubire în infinit. Acest
motiv este asemănător celui folosit de poetul german Novalis, la care aceasta este
simbol al aspiraţiei spre infinit, „tendinţa spre infinit, năzuinţa de a atinge îndepărtata
patrie a poeziei”. La Eminescu „floarea albastră” reprezintă metaforic viaţa, albastrul
simbolizând infinitul, puritatea, idealul, iar floarea simbolizează iubirea, iubita, astfel
viaţa însăşi. Titlul poeziei este motivul central, lait-motivul operei şi semnifică aspiraţia
eului liric spre perfecţiune, spre o iubire ideală, absolută dar totodată sugerează şi
imposibilitatea împlinirii sentimentului, care cauzează tristeţe, nefericire pentru poet.
Poezia este organizată pe o serie de antiteze: eternitate-efemeritate, abstract-concret,
vis-realitate. Compoziţia romantică este realizată prin alternarea celor două planuri, cel
al poetului şi cel al iubitei, planuri care reprezintă două moduri de existenţă şi de
cunoaştere, cea a cunoaşterii abstracte, infinite respectiv cea a concretului, terestrului,
trecătoare.

Structural, poezia este alcătuită din 4 secvenţe lirice construite simetric: două
monologuri adresate iubitei şi două monologuri meditative ale eului liric.

Primele trei strofe conţin monologul iubitei, care se adresează iubitului cufundat în
meditaţie. Aceste versuri conturează portretul geniului preocupat de cunoaştere
raţională, abstractă, de meditaţie asupra veşniciei. Elementele acestui plan sunt stelele,
norii, „întunecata mare”, soare, câmpiile Asire, „piramidele-nvechite”, elemente veşnice,
ceea ce sugerează că tipul de cunoaştere al poetului este etern. Aceste elemente
simbolizează infinitul cunoaşterii eului liric, însă la acest tip de cunoaştere însă nu are
acces oricine, doar geniul. Versurile finale ale secvenţei: „Nu căta în depărtare / Fericirea
ta iubite!” sugerează un adevăr incontestabil, acela că împlinirea umană se realizează
doar în planul terestru prin iubire.

Tonul acestui monolog adresat este familiar, ceea ce este ilustrat prin exclamaţii şi
interogaţii poetice, respectiv prin termeni populari, ca de exemplu „nu căta”, „încalţe”.

A doua secvenţă lirică este strofa a IV-a, care conţine monologul eului liric, în care se
accentuează măreţia geniului, superioritatea gândirii şi a preocupărilor sale. El nu poate
fi fericit trăind o iubire simplă, terestră, oferită de fată.

Strofele 5-12 formează a treia secvenţă lirică, cuprinzând cuvintele iubitei. Monologul
fetei conţine o chemare la iubire în planul terestru, în mijlocul naturii, ale cărei elemente
specifice: codrul, izvoarele, văile, stânca, prăpastia alcătuiesc un cadru primitor pentru
iubirea oferită de fată. Idealul de iubire este proiectat într-un paradis terestru, unde
căldura zilei de vară este în armonie cu pasiunea iubirii: „Şi de-a soarelui căldură / Voi fi
roşie ca mărul”. Trecerea spre nocturn sugerează trecerea de la peisajul intim la cel
feeric, ceea ce accentuează intimitatea. Apar momentele scenariului de iubire, care se
desfăşoară într-un cadru natural rustic şi intim. După chemare şi întâlnire, fata vorbeşte
despre gesturile de iubire: îşi desface părul, cere o sărutare; îndrăgostiţii se îmbrăţişează
şi îşi şoptesc cuvinte de iubire. Acest tip de cunoaştere a iubirii nu poate să fie veşnică,
fiind compusă din elemente trecătoare.

Aceasta este subliniată şi de verbele la timpul viitor, ceea ce subliniază probabilitatea

împlinirii iubirii.

Spre deosebire de celelalte poezii eminesciene, aici fata este cea care îşi cheamă iubitul
în mijlocul naturii, aceasta exprimând dorinţa refacerii cuplului paradisiac, refacerea
perfecţiunii primordiale.

Ultima secvenţă este continuarea meditaţiei eului liric, a bărbatului asupra acestei iubirii,
care dispare, astfel trecutul este proiectat în lumea visului, a amintirii. Iubita dispare „înc-
o gură şi dispare”, lăsându-1 pe poet cu durerea iubirii pierdute. Frumuseţea, miracolul
trăit de poet este frumos, dar trecător, ceea ce este sugerat prin exclamaţia „Ce
frumoasă, ce nebună / E albastra-mi, dulce floare!” Ultima strofa exprimă regretul eului
liric pentru iubirea pierdută, unde iubita, iubirea este denumită metaforic „dulce
minune”. Repetiţia „Floare-albastră! floare-albastră” subliniază intensitatea trăirii iubirii,
profunzimea durerii, a tristeţii şi regretul pentru imposibilitatea eternizării sentimentului.
Dezamăgirea este cauzată de neîmplinirea iubirii, aducând sugestia unei tristeţi
profunde „Totuşi este trist în lume!”

Ideea poetică prezintă condiţia nefericită a geniului care nu are acces la sentimentele
umane care sunt trecătoare, descrie „încercarea geniului de a se umaniza prin iubire şi a
omului de a deveni geniu prin aspiraţia spre etern”.

Poezia „Floare albastră” dezvoltă metaforic şi într-o viziune lirică proprie un motiv de
largă circulaţie europeană, ceea ce consacră poezia printre cele mai valoroase creaţii
eminesciene de tinereţe.