UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA, IAŞI

FACULTATEA DE FILOSOFIE
SECŢIA ASISTENŢĂ SOCIALĂ

PROIECT PENTRU DISIPLINA

DEZVOLTARE UMANĂ

Asist. drd. .

Student: .
ANUL I, GRUPA 2
Semestrul II
 CUPRINS

Capitolul I
1.1 Activităţi specifice vârstelor
1.2.1 la vârsta de 1 an: descoperirea obiectelor
1.2.2 pâna la vârsta de 6 ani: descoperirea jocului
1.2.3 dupa vârsta de 6 ani: învăţatul
1.2 Surse de stres la adolescenţi- mecanisme de apărare
1.3 Rolul tatălui
1.4 Separarea mamă de copil

Capitolul II Prezentarea cărţii

Capitolul I
1.1 Activităţi specifice vârstelor
 „Jocul este singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi în consecinţă poate să
acţioneze. A ne întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil, nu ne putem imagina
copilărie fără râsetele şi jocurile sale.”
Eduard Claparède

Jocul este un mijloc foarte important de dezvoltare psihică multilaterală a copilului, devenind
pe parcurs o formă de activitate tot mai complexă.
Pentru marea majoritate a oamenilor, copilăria este perioada de vârstă cea mai luminoasă a
vieţii. Peste ani fiecare îşi aminteşte cu duioşie de ea şi retrăieşte regretul că a părăsit-o. Însă sunt
puţini cei care intuiesc rolul copilăriei în devenirea lor ca oameni maturi.
Orice achiziţie care duce la perfecţionarea omului se materializează printr-o mare diversitate de
valori, care nu se pot fixa şi transmite pe care ereditară, ci se învaţă.

1.2.1 la vârsta de 1 an: descoperirea obiectelor

Încărcat de depandenţe, primul an de viaţă este şi perioada de câştig a bazelor indepandenţei
prin trei serii de conduite achiziţionate în experienţa ontogenetică timpurie. Acestea sunt: apucarea şi
mânuirea elementară a obiectelor (ceea ce echivalează cu punerea bazelor autoservirii), mersul ( ca
formă a deplasării supuse dorinţelor şi voinţei) şi rostirea primelor cuvinte (ca instumente ale
comunicării).
Dezvoltarea psihomatică în primul an de viaţă este foarte intensă. Se poate împărţi în cîteva
substadii cu aspecte de creştere şi caracteristici. Acestea au fost condensate astfel:
 0 – 30 zile (prima luna) este critică şi dificilă ca adaptare
 30 – 90 zile ( 1 lună la 3 luni) dezvoltarea orientativă vizuala şi auditivă, emoţii primare
legate de confort şi disconfort (urmăreşte cu privirea, ţine capul bine sus cînd este luat
în braţe)
 90 – 180 zile ( 3 luni la 6 luni) emoţionaliatea se încarcă de afecţiuni, de dependenţă,
gelozie, mînie, antipatie, simpatie.
 190 – 270 zile (6 luni la 9 luni) deplasarea prin târâte, mers în patru labe, independenţă.
Spaţiul se lărgeşte în cuprindere.
 270 – 360 zile (9 luni la 12 luni) copilul se ridică şi merge pe lânga obiecte sau de
mână, se joacă mimând jucăriile şi ducându-le dintr-un loc în altul.
Tot în primul an de viaţă copilul se descoperă în oglindă, îşi mişcă mâinile, âşi zâmbeşte, observă,
imprima controlul de conduită şi mimică şi are apoi o explozie de energie, comprehensiune. Copilul se
joacă nu de puţine ori de-a se ascunde şi a se arăta şi a nu se arăta, fapt pe care îl face întorcând
spatele ca şi cum prin aceasta ar fi dispărut şi întorcându-se cu faţa ca şi cum ar fi reapărut.

1.2.2 pâna la vârsta de 6 ani: descoperirea jocului

 La vârsta preşcolară, jocul cu subiect atinge dezvoltarea sa deplină. Acesta constă în trecerea
de la reflectarea aspectului extern al acţiunii umane spre reflectarea conţinutului lor intern, acela al
semnificaţiilor sociale. La vârsta de 3-5 ani, locul principal al jocurilor copiilor îl ocupă aspectul
extern al acţiunilor cu obiectele. Datele cercetărilor atestă că motivul general, atracţia pe care o simte
copilul pentru joc, constă în repetarea neobosită a aceloraşi acţiuni, fără ca subiectul respectiv al
jocului să evolueze. Astfel pregătind mâncarea pentru păpuşi, copiii repetă aceleaşi acţiuni la nesfârşit
(spălatul vaselor, aşezarea mâncării în farfurie).Dar servirea păpuşilor nu apare în joc; ele rămân până
la urmă flămânde. Prin urmare, semnificaţia socială a acţiunilor umane rămâne nedezvăluită în joc (în
cazul dat, grija părinţilor pentru copii).
Prezenţa păpuşii în joc este necesară, ea dă conţinut subiectului jocului, fără de care acţiunile
externe îşi pierd motivarea şi astfel încetează.
La această vârstă, conţinutul jocului este relativ sărac, subiectul lui fiind instabil. Rolurile pe
care le asumă preşcolarii nu sunt de lungă durată : între copii nu se stabilesc relaţii dictate de subiectul
jocului. Şoferul care conduce maşina nu se îngrijeşte de soarta pasagerilor, nu se stabilesc relaţii
reciproc între ei. Jocul nu reflectă în mod evident relaţiile sociale dintre oameni,semnificaţia socială a
activităţii omului, ci numai aspectul extern al acestei activităţi.
La vârsta de 5-6 ani subiectul jocului rămâne relativ acelaşi, însă conţinutul lui se îmbogăţeşte
simţitor. Schimbările semnalate se produc în direcţia reflectării relaţiilor sociale dintre oameni.
Acţiunile externe cu obiectele îşi pierd atracţia pentru copil, ele trec pe planul al doilea. Jocul lor îl
ocupă tot mai mult rolurile care încep să reflecte semnificaţia socială a activităţii adulţilor. Preşcolarii
de 5 ani încep să se înţeleagă reciproc în stabilirea subiectului jocului(„ne vom juca de-a doctorul”), îşi
repartizează rolurile(„doctor”, „soră”, „pacient”), îşi aleg jucăriile şi obiectele, accesorii pentru rolurile
respective(halat alb pentru doctor,pansament pentru soră etc.).

1.2.3 dupa vârsta de 6 ani: învăţatul

Perioada preşcolară este una din perioadele de intensă dezvoltare psihică. Presiunea structurilor
sociale culturale, absorbţia copilului în instituţiile preşcolare solicită toate posibilităţile lui de adaptare.
La vârsta de 6-7 ani raportul dintre rolul asumat în joc şi regulile care decurg din el se
inversează oarecum comparativ cu vârstele precedente. Regulile încep să ocupe o poziţie dominantă :
copiii încep să le respecte şi nu admit nici un fel de abatere de la ele.
Dezvoltarea jocului de la un stadiu la altul nu se realizează de la sine ci sub influenţa
îndrumării adultului.
În joc preşcolarii redau aspecte din activităţile practice pe care le-au văzut în familie, grădiniţă
transpuse pe parcela pe care cu atenţie o pregătesc pentru răsaduri, sau îngrijesc florile.
Invăţarea devine tipul fundamental de activitate mai ales, datorită modificărilor oarecum
radicale de condiţionare a dezvoltării psihice în ansamblul său pe care le provoacă şi ca urmare a
dificultăţilor pe care copilul le poate întâmpina şi depăşi în mod independent. Şcoala impune modelele
ei de viaţă, dar şi modelele sociale de a gândi şi acţiona. În această etapă nu mai sunt valabile
manifestările de afecţiune şi farmec pe care copilul le posedă. El devine membru al unei colectivităţi în
care se construieşte un nou climat afectiv, de recunoaştere a autorităţii şi raporturi de reciprocitate.
Treptat, activitatea şcolară imprimă modificări în universul interior. Se destramă mitul
copilăriei şi se dezvoltă realismul concepţiei despre lume şi viaţa în care acţioneaza modelele noi
sociale de a gândi, simţi, aspira şi tendinţele de identificare cu acestea capătă consistenţă.

1.2 Surse de stres la adolescenţi- mecanisme de apărare

Pubertatea ca şi adolescenţa – specifice pentru a doua decadă a vieţii omului – se caracterizează prin
trecerea spre maturizare şi integrare în societatea adultă, cu socilitările ei sociale, politice, familiale,
profesionale etc.
O sursă de stres la adolescenţi este mediul şcolar.
Procesul de învăţare –evaluare:
o Elevilor nu le este apreciat potenţialul, nu li se oferă şanse egale pentru exprimarea acestui
potenţial
o Comunicarea în cadrul relaţiei profesor elev
o În general unidirecţională(elevul ascultă, rareori este ascultat)
o Nu se încurajează exprimarea (adecvată) a emoţiilor/sentimentelor
o Şcoala este de multe ori un mediu formal, rigid, autoritar
o Legătura şcoală familie este iniţiată în general în situaţii de criză
o Mediul fizic neatractiv
Un bun mecanism de aparare împotriva stresului şcolar este încurajarea elevilor de către
pofesori, dar şi formarea de empatie intre adult şi elev.
Incă din vechime familia şi-a avut rolul ei bine definit in societate, stând la baza acesteia şi
oferind, de-a lungul istoriei, roadele sale binefacătoare prin creşterea şi educarea mai ales a membrilor
societaţii, copiilor.
Familia poate devini de cele mai multe ori o mare sursă de stres pentru adolescenţi. Din cauza
faptului că familiile se degradeaza atât din cauza nerespectării principiilor, cât din şi din cauza altor
factori precum: alcoolul, sărăcia, violenţa domestică şi nu în cele din urmă, divorţul, „pierderile
substanţiale” se resimt cel mai bine în viaţa şi dezvoltarea adolescenţilor.
Adolescenţii au de obicei un mod de gândire mai abstract şi de aceea au abilităţi de exprimare
verbală mult mai bune decât ale copiilor. Simpla ascultare sinceră şi fără a judeca pe nimeni poate fi
utilă pentru victime şi poate reprezenta un prim pas în acordarea unui sprijin adecvat în viitor. Dacă se
consideră necesar, se poate lua în considerare şi la dorinţa copilului psihoterapia individuală sau/şi de
grup.

1.3 Rolul tatălui

Încă de la naştere trebuie încurajată stabilirea unei legături puternice între tata şi copilul sau.
Specialiştii spun că relaţia tată - fiu poate fi una solidă încă de la început, dacă tatăl participă la naştere
şi îşi îmbrăţişează copilul în primele momente, şoptindu-i cuvinte, cel mic obişnuindu-se imediat şi cu
vocea tatălui. În primul rând, tatăl are un rol biologic în dezvoltarea copilului, el furnizând
spermatozoidul care fecundează ovulul mamei. Dar acest rol biologic este de departe cel mai
nesemnificativ rol al tatălui. Bărbatul este cel care-şi susţine fizic şi psihic partenera de-a lungul
lunilor de sarcină, la naştere şi în perioada imediat următoare, având grija ca ea să se relaxeze şi să se
simtă iubită.
În perioada în care bebeluşul este sugar, rolul tatălui în relaţia cu cel mic este minim, totuşi prezent,
deoarece prin atingeri şi glas micuţul ajunge să se obişnuiască cu el.
Când copilul înaintează în vârstă, rolul tatălui devine evident. El îşi manifesta afecţiunea mai
puţin prin atingere şi mai mult prin intermediul jocurilor şi activităţilor fizice, sporturilor.
Dacă tatăl este echilibrat, adoptând o atitudine autoritară când este nevoie şi una prietenească în
situaţiile care o cer, se stabilesc nişte reguli nescrise în casă, reguli care trebuie respectate, tatăl pune
limite copilului, implicându-se cât mai mult in educaţia lui.
Specialiştii spun că micuţii care au crescut făra un tată alături, au devenit foarte răsfaţaţi şi
egoişti, nepăsători faţă de cei din jur. De asemenea, copiii care cresc alături de un tată, au un model
după care se ghidează, încercând să-l imite şi să-l facă pe tată cât mai mândru de ei. Tatăl are un
important rol în formarea copilului, mai ales dacă este vorba de un băieţel, insuflându-i acestuia
masculinitate şi îndemnându-l să fie curajos. S-a demonstrat că băieţii care au crescut fără tată, doar în
prezenţa mamei, au devenit mult mai feminini decât baieţii crescuţi alături de ambii părinţi. În ceea ce
priveşte fetele, taţii ajută la confirmarea feminităţii lor, ele văzând în tată un model - modelul de soţ
perfect şi astfel vor căuta bărbaţi asemănători cu tatăl lor. Este foarte clar ca legătura tată-fiu/fiica este
una extrem de importantă, deoarece copiii au nevoie de relaţia unică pe care doar un tată poate să le-o
ofere, petrecând cât mai mult din timp împreună.

1.4 Separarea mamă de copil

Imediat dupa nastere, copiii au o puternica tendinta de a se orienta afectiv catre o anumita
persoana si de a se manifesta intens posesiv fata de aceasta persoana.
De cele mai multe ori, familia copilului uita de el, asa cum poate a uitat si de mama! Si copilul
ajunge intr-o institutie de protectie sociala (centru rezidential de plasament, caruia ii mai spunem
orfelinat sau casa de copii). Dar aici nu e singur, e inconjurat de multi alti copii la fel ca el si de
oameni "angajati" sa ii creasca si sa ii educe. Aici apar primele semne ale socului suferit de copil la
separarea de mama - plange, nu vorbeste, nu se joaca etc.
Cum de se ajunge la astfel de situatii? Foarte simplu.Am enumerat mai sus cazuri in care
familia se degradeaza, de exemplu: alcoolul, sărăcia, violenţa domestică şi divorţul.
Fiecare dintre aceşti factori despart copilul de dragostea parinteasca.
Sa luam alcoolul, frecvenţa, periodicitatea şi cantitatea consumului de alcool în exces, toate acestea
măresc în mod independent riscul violenţei. În mod frecvent, dar nu permanent, consumul de alcool în
exces şi periodic înlesneşte impactul asupra daunelor provocate.
De aici ajungem la violenţă, statisticile spun că: 2 din 5 femei cu vârsta între 16−35 ani cel puţin o
dată au fost supuse violenţei domestice, 1 din 4 femei aud la adresa lor înjurături sau ofense verbale, 1
din 10 femei se întâlneşte cu interdicţia de a ieşi din casă, 1 din 15 femei cu vârsta 16−35 ani cel puţin
o dată în viaţă a fost violată. Din cele 44% din femei care, deşi au suferit de violenţă domestică, nu s-
au adresat după ajutor, se ascund de ruşine şi provoacă o încurajare pentru agresori. Cercetările arată
că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este
mai intensă şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime
directe ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor.
Divorţul, este cel care separă cel mai bine membrii unei familii. Copii suferă cel mai mult,
aceea este considerat că cel mai bine ar fi înstiinţarea acestuia. Nu trebuie sa fim surprinsi dacă ei ştiu
deja. Cheia este onestitatea. Nu trebuie să învinovăţim partenerul pentru tot şi să conştientităm că
separarea nu este nici un caz din vina copiilor. Ei se învinuesc adesea pentru problemele maritale ale
părinţilor.

Capitolul II Prezentarea cărţii

Ursula Şchiopu, Emil Varza, Psihologia vârstelor – ciclurile vieţii, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A. , 1995 (ediţie revizuită)
Această carte are la bază un bun program de lucru cu studenţii în probleme de defectologie
(copii şi adulţi), ca şi în probleme privind acţiunile ludice.
 Fiind o ediţie revizuită, s-au adăugat numeroase lucrări şi cercetări concrete elaborate de autori
în colaborare cu alţi specialişti în domeniul psihologiei, din România. Nevoia unei abordări de
amploare a problemei dezvoltării psihice a omului a propus elaborarea unei lucrări privind toate
etapele dezvoltării psihice umane mari, datorită specializării restrictive la unu sau la câteva studii a
majorităţii celor ce au simţit această nevoie.
Această lucrare se axează pe probleme legate de psihologia vârstelor – privită dinspre unghiul
şi opinia acestor condiţionări. Fără îndoială interrelaţiile sociale, viaţa culturală şi profesională
vehiculează o experienţă psihologică practică (şi curentă) foarte vastă şi relativ mobilă privind
psihologia vârstelor.
Societatea a fixat în decursul timpului şi fixează şi în zilele noastre un fel dre cadru general al
conduitelor de vârstă prin care cadrul se vehiculează în unele tipuri de obligaţii şi drepturi convertite în
conduite ale oamenilor de diferite vârste.
Procesul dezvoltării psihice se realizează în etape, stadii şi perioade ce caracterizează traseul
vieţii umane. Poate mai sugestiv se delimitează ca atare termenul ciclul de viaţă.
Piramida vârstelor a devenit în zilele noastre o realitate instrumentală în raţionamentele legate
de planurile de perspectivă imediată şi îndepărtată a statelor în politica lor de industrializare, in
politica şcolară, cultură etc. Forma acestei piramide pune în evidenţă disponibilul de forţă de muncă,
gradul ei de regenerare şi progres.
Cele trei cicluri sau perioade mari ale vieţii – copilăria, ciclul adult şi bătrâneţea – rămân
nesatisfăcătoare ca apropiere de psihologia vârstelor. Apare necesar să se cunoască mai bine
longitudinal dialecta dezvoltării omului chiar studiul embriologiei umane care permite o mai mare
adâncire a unor probleme priviind ereditatea umană şi caracteristicile ei.
Cartea este alcătuită din trei părţi :
• Partea I intitulată Probleme introductive, ce conţine Capitolul I DINAMISM ŞI
EVOLUŢIE ÎN VIAŢA UMANĂ, cu patru subcapitole în care ne este prezentat
succind ciclurile şi stadiile dezvoltării, ereditării şi reperele psihogenetice.
• Partea II intitulată Ciclurile vieţii, ce conţine Capitolele de la II la IX, unde ne este
prezentat ciclul vieţii înca din pântec pâna la bătrâneţe.
• Partea III intitulată Probleme Speciale, conţinând capitolele de la X la XIII. În
această parte ne sunt prezentate problemele pedagogice, dar şi Dimensiunea umană –
Supradotarea.