CAPITOLUL I

INTRODUCERE IN PROBLEMATICA PSIHOLOGIEI SOCIALE

1.1. Obiectul de stdiu și istoricul constituirii psihologiei sociale ca ştiinţă

Psihologia socială este disciplina care studiază sistematic interacţiunile umane şi
fundamentele lor psihologice (Gergen, 1992). A fost definită ca fiind studiul conduitei umane
sociale, amodului cum oamenii gândesc despre ceva anume, se influenţează şi relaţionează
reciproc, individual şi în grup (D. Myers, 1990).
Situată iniţial la graniţa dintre ştiinţe ca psihologia, sociologia şi antropologia
culturală, psihologia socială s-a orientat iniţial spre investigarea fenomenelor care sunt
simultan psihice şi sociale, constituindu-şi treptat un domeniu autonom şi unitar. Ca ştiinţă de
sine stătătoare psihologia socială se constituie la începutul sec. XX, când apar primele lucrări
teoretice şi aplicative, de sistematizare în acest domeniu, lucrări care vor constitui
fundamentul viitoarei ştiinţe.
Dintre precursorii psihologiei sociale îi amintim pe: Gustav Le Bon (primul teoretician
care abordează fenomenologia specifică mulţimilor, ca situaţie colectivă semnificativă,
guvernată de legi psihosociale proprii şi cu forme de manifestare distinctive faţă de alte
grupuri sociale), Gabriel Tarde (studii despre modelarea conduitei individuale de mediul
social; este şi primul autor care introduce în literatura de specialitate termenul de „psihologie
socială”), W. Wundt (studii despre mentalităţile şi specificul psihologic al popoarelor), E.
Durkheim (contribuţii la analiza particularităţilor realităţii sociale şi a interacţiunilor dintre
individual şi social) etc. Cercetări de psihologie socială care să se înscrie în paradigmele
ştiinţei vor apare pe o scară mai largă abia în deceniul al 3-lea al sec. XX, odată cu primele
studii experimentale referitoare la influenţa grupului asupra performanţei individuale (F.
Allport, G. Gates, L. Travis, W. McDougall etc.).
Dubla origine a psihologiei sociale, pendularea ei între psihologie şi sociologie face ca
unii autori să constate existenţa a două psihologii sociale: una cultivată de psihologi pentru
nevoile specifice ale psihologiei (psihosociologie) şi alta cultivată de sociologi pentru nevoile
specifice ale sociologiei (sociopsihologie). În prezent, psihologia socială cunoaşte una dintre
cele mai spectaculoase dezvoltări cu având un domeniu de aplicabilitate care cuprinde toate
sferele vieţii şi activităţilor umane.

1.2. Raporturile psihologiei sociale cu alte ştiinţe

1
 Psihologia socială este parte integrantă a uni sistem complex de relaţii şi
complementarităţi cu alte discipline ştiinţifice, după cum urmează:
 cu psihologia generală care studiază procesele şi fenomenele psihice individuale şi
legităţile acestora, furnizând cadrul conceptual, metodologic şi experimental necesar formării
şi dezvoltării psihologiei sociale. Constituită în urma psihologiei generale, psihologia socială
împrumută de la aceasta, aspecte de ordin teoretic-conceptual, operând cu aceleaşi noţiuni,
precum şi aspecte de ordin metodologic, întrucât utilizează în cercetare aceleaşi metode şi
tehnici, adaptându-le specificului fenomenelor investigate. Psihologia socială studiază relaţiile
interindividuale, procesele psihice subiacente, precum şi comportamentele şi fenomenele care
se produc în context social: interpersonal, grupal, organizaţional şi instituţional.
Se pot distinge trei nivele de analiză şi de integrare a fenomenelor şi conduitelor psihice
individuale:
1. nivelul personal (individual), unde există procesele şi însuşirile psihice individuale;
2. nivelul interpersonal, unde regăsim următoarea corespondenţă: percepţie şi gândire –
relaţii socio-perceptive, limbaj - relaţii de comunicare, afectivitate – relaţii afectiv-
preferenţiale, aptitudini şi deprinderi – relaţii funcţionale, însuşiri de temperament – relaţii
de dominare-supunere (Golu, 1974);
3. nivelul de grup, unde asistăm la cristalizarea de configuraţii sau relaţii de comunicare,
socio-afective, structuri de conducere şi de influenţă etc.
În legătură cu posibilitatea de integrare a fenomenelor şi conduitelor psihice individuale,
psihologul român Pantelimon Golu afirma că „nimic nu există în psihologia umană care să
nu fie influenţat şi condiţionat social, aşa cum nimic nu există în societate care să nu aibă
corespondenţe, componente şi implicaţii psihologice” (2000).
La rândul lui, W. Doise (1986) consideră că există patru nivele de analiză în psihologia
socială: 1. nivelul proceselor psihice intrapersonale referitor la modul de organizare a
experienţei psihocomportamentale individuale cu privire la lumea socială;
2. nivelul relaţiilor interpersonale, centrat pe studierea proceselor care au loc între
indivizi ca actori sociali interşanjabili;
3. nivelul de grup, referitor la diferenţele de statusuri şi roluri şi la interacţiunile
situaţionale în care indivizii nu sunt consideraţi interşanjabili,
4. nivelul intergrupal, la care se relevă influenţa factorilor de ideologie socială, a
normelor, valorilor şi reprezentărilor colective asupra comportamentelor de grup şi
individuale.

2
  cu psihologia personalităţii, psihologia socială oferind o nouă dimensiune acestei
ramuri a psihologiei generale. Astfel, ea se centrează pe studierea: omului în sistemul
relaţiilor sociale care condiţionează dezvoltarea particularităţilor sale specifice, locul şi rolul
persoanei în grup, interrelaţiile indivizilor în grup şi procesele de comunicare, influenţele
grupului asupra persoanei.
La rândul ei, psihologia socială furnizează psihologiei generale şi celorlalte ramuri ale ei
numeroase date referitoare la modul cum contribuie socialul la construcţia diferitelor procese,
funcţii şi însuşiri psihice individuale.
 cu sociologia, ca ştiinţă a socialului care abordează problematica organizării şi
dinamicii societăţii globale, procesele, fenomenele şi legităţile care apar la nivel
macrosistemic, manifestându-se în forme statistice. Pentru psihologia socială psihologicul
reprezintă infrastructura fenomenologiei cercetate, în timp ce societatea globală constituie
suprastructura.
 cu antropologia culturală, care studiază comportamentul uman din perspectiva
modelelor şi al normelor culturale care îl influenţează într-un context spaţio-temporal concret.
Astfel, manifestările psihice şi comportamentale specific umane sunt determinate
sociocultural, procesele psihice subiacente fiind practic ignorate.
 cu politologia, care studiază procesele şi fenomenele subiacente exercitării puterii în
relaţie cu formele de organizare şi cu mecanismele de realizare a coordonării şi controlului
social. Omul este văzut ca obiect şi subiect al puterii, iar statul ca formă de organizare care
permite exercitarea şi manifestarea puterii.
 cu etnologia, care studiază diferenţiat cultura diferitelor popoare. Astfel,
comportamentul individual în context social nu poate fi izolat de achiziţiile şi influenţele
culturale.
 cu pedagogia, care se centrează pe studierea influenţelor de mediu educaţional asupra
comportamentelor individuale şi colective.
Fiind un domeniu interdisciplinar, psihologia socială integrează, în afara celor de mai sus,
cunoştinţe, principii metodologice şi teorii aparţinând şi altor ştiinţe despre om, natură şi
societate: demografie, etnografie, istorie, economie politică, psihiatrie socială, ecologie,
geografie, istorie socială etc.

1.3. Ramurile psihologiei sociale.

Psihologia socială reprezintă un sistem de cunoștințe, ramurile teoreticer și practic-
aplicative ale acesteia fiind:

3
- psihologia organizaţională,
- psihologia managerială,
- psihologia socială educaţională,
- psihologia socială cognitivă,
- psihologia socială a eului,
- psihologia socială juridică, industrială, a artei, a ştiinţei, politică, a religiei, a vieţii cotidiene.

1.4. Principalele orientări teoretice în psihologia socială

Behaviorismul - orientare psihologică ce postulează ideea unei relaţii nemijlocite
între S şi R, făcând abstracţie de ceea ce se întâmplă la nivelul personalităţii subiective
(variabila intermediară reprezentată de personalitatea individului). Orientările behavioriste au
determinat numeroase cercetări în cadrul psihologiei sociale, axate pe identificarea factorilor
sau evenimentelor de mediu care pot provoca univoc anumite comportamente, într-o relativă
independenţă de trăirile subiective ale persoanelor sau grupurilor cercetate. Ignorarea
procesualităţii psihice care mediază producerea reacţiei comportamentale la acţiunea unui
stimul are un caracter pur metodologic.
Cognitivismul – spre deosebire de behaviorism care afirmă preponderenţa factorilor
externi în determinarea comportamentului uman, pune accent pe factorii mentali, subiacenţi
activităţii psihice. Astfel, procesele psihice (gândire, imaginaţie, reprezentări) contribuie la
interpretarea, la reconstrucţia mentală a realităţii externe, determinând direct anumite reacţii
comportamentale. Orientările cognitive îşi au originea în lucrările lui K. Lewin referitoare la
câmpul psihologic, teorie care relevă interacţiunea complexă între persoană şi mediu,
interacţiune mediată de procesele psihice individuale. Acest aspect este valabil şi în cazul
grupurilor sau organizaţiilor sociale, realitatea la care acestea se raportează fiind mai degrabă
un construct mental, decât un dat obiectiv, independent de existenţa şi de acţiunile acestor
grupuri sociale. De aici, rezultă practice efortul psihologic de interpretare a complexităţii
realităţii sociale. Raportat la reacţiile de tip stimul-răspuns, stimulii externi care acţionează
asupra subiectului, grupurilor sau organizaţiilor sociale, declanşează procese mentale
complexe care mediază elaborarea comportamentului de răspuns, în strânsă interdependenţă
cu trăirile subiective subiacente. Relaţia dintre stimul - răspuns nu mai are un caracter univoc,
ci depinde semnificativ de factorii interni, mentali: Stimul → Persoană (procese mentale) →
Răspuns (reacţie) posibilă.
Conform acestui model, oamenii conferă lumii externe o anumită formă rezultată din
interpretarea subiectivă a influenţelor de mediu. De fapt, aceste interpretări subiective sunt

4
cele care determină şi condiţionează adoptarea unui anumit comportament de răspuns la
influenţele mediului. Atitudinile, percepţiile sociale, motivaţiile, sentimentele individuale şi
de grup determină o anumită reprezentare mentală a lumii externe, în funcţie de care indivizii
îşi aleg comportamentele adecvate. Astfel, oamenii îşi reprezintă în moduri diferite lumea în
care trăiesc, constructele mentale fiind cele care le influneţează decisiv comportamentele
individuale şi de grup. Ideologiile, ca fenomen social, ilustrează elocvent acest fapt: una şi
aceeaşi realitate socială este interpretată şi trăită diferit de membrii unor grupuri sociale
diferite în funcţie de credinţele, atitudinile, sentimentele, tradiţiile, normele şi valorile de
grup.
Simbolismul – având ca nucleu teoria interacţiunilor simbolice (Mead, 1956), această
orientare relevă diferenţele culturale existente între grupuri şi societăţi, precum şi efectele pe
care structura acestora le determină asupra formelor şi conţinuturilor unor procese
psihoindividuale sau psihosociale. Astfel, realitatea este văzută ca un ansamblu de constructe
socioculturale, având ca principală dimensiune simbolurile colective, derivate din sistemul de
valori, norme, credinţe şi tradiţii culturale specifice unui anumit spaţiu social dat. Universul
uman nu este strict obiectual, ci este puternic saturat de simbolurile culturale ale
colectivităţilor. De fapt, realitatea este cea în care credem. Ceea ce numim în mod current
realitate obiectivă este transformată de simbolurile culturale, într-o realitate spiritualizată.
Fiecare grup sau colectivitate socială există şi operează în cadrul unui adevărat univers de
simboluri: una şi aceeaşi realitate capătă reprezentări simbolice diferite în funcţie de valorile,
normele şi tradiţiile care condensează experienţa culturală şi spirituală a comunităţii
respective. În acest cadru al reprezentării realităţii simbolice acţionează legi specifice: legea
corespondenţei izomorfe dintre cele două planuri ale existenţei sociale: existenţa simbolică şi
existenţa obiectivă. Teoriile simbolice au stat la baza cercetărilor privind fenomenele
psihosociale de grup şi cele referitoare la mulţimi, precum şi în studierea unor fenomene
religioase, politice sau culturale.
Alte orientări teoretice în psihologia socială sunt psihanaliza, structuralismul,
fenomenologia, sociometria etc., alături de aceste orientări teoretice generale fiind elaborate şi
o serie de alte teorii particulare vizând o anumită categorie de fenomene.

5
 CAPITOLUL II
RELAŢII DE GRUP - RELAŢII INTERPERSONALE

2.1. Problematica grupului

2.1.1. Delimitări conceptuale și interconceptuale. Definirea grupului

Grupul reprezintă cadrul de viaţă şi activitate care permite satisfacerea trebuinţelor sociale
ale oamenilor: nevoi de afiliere, apartenenţă, integrare socială, comunicare, relaționare
interpersonală etc. Izolarea socială are efecte negative, uneori chiar patologice. Conceptul de
grup social desemnează un ansamblu mai mult sau mai puţin numeros de persoane. Un grup
este format din minim două (diadă) sau trei persoane. De menționat că două sau mai multe
persoane aflate împreună nu formează un grup social (de exemplu: persoanele dintr-o stație de
autobuz, dintr-un tren nu constituie un grup social). Pentru a forma un grup este necesar ca:
- acele persoane să interacţioneze,
- să aibă sentimentul de noi, de apartenenţă la grup.
Exemple: cuplul marital, diadele formate din persoane care sunt în relaţii de prietenie, iubire,
clasa de elevi, grupurile profesionale, sportive, religioase, echipa de muncă, membrii unui
partid, comunităţile urbane/rurale, naţiunile etc.
Membrii grupului sunt conectați prin relaţii de interacţiune socială şi de influenţă socială în
grup. Grupul social cuprinde indivizi uniţi prin reţele de relaţii complementare și răspunde la
unei nevoi obiective sau subiective a membrilor săi și este veriga de legătură dintre individ şi
societate. Condiţiile existenţei unui grup social sunt:
- obiective: interacţiunea membrilor după reguli fixe,
- subiective: sentimentul de a constitui o entitate, membrii grupului să se recunoască ca
apartenenți ai unui anumit grup (De Coster, 1990, apud Chelcea, 2010, p. 185).
Distincţii:
• Cvasigrupul → nu are structură şi organizare, membrii săi au greu sau nu au deloc
conştiinţa apartenenţei lor la un ansamblu.
Exemple: clasele sociale, grupurile de vârstă, grupurile pe sexe etc.
• Colectivitatea → membrii săi împărtăşesc anumite norme, principii, valori dar
interacţiunea este superficială sau aproape lipseşte.
Exemple: etniile, statul, Biserica, oamenii de la un concert, cei care lucrează într-o sală de
sport, care merg la o manifestație etc.

6
 • Grupul difuz → grup incipient, în care interacţiunile sunt nemijlocite, luând forma
contactelor emoţionale, de acomodare, compatibilitate, conformism, opoziţie etc. E
primul stadiu în formarea unui colectiv.
• Colectivul → existenţa unor relaţii şi interacţiuni mijlocite de scopurile, sarcinile şi
valorile activităţii comune. Aderenţa membrilor unui colectiv la acelaşi sistem de
valori de coeziune, face ca gradul de coeziune al unui colectiv să fie mai crescut,
colectivul fiind simultan şi grupul de referinţă al membrilor săi.
• Ingroup vs. outgroup → distincția dintre noi şi ceilalți/ei care nu este doar fizică,
spaţială, formală, ci presupune atitudini, credințe, senti-mente prin care un grup se
poate considera mai valoros decât altul. Exemplu: etnocentrismul, stereotipurile (de
gen, profesionale), identitatea etnică, de gen, de profesie.

2.1.2. Funcţiile grupului

 Funcția de realizare a sarcinii (constitutivă)
Sarcina de grup=obiectivul care trebuie realizat de grup ca rezultat al activităţii comune a
membrilor. Sarcina constituie principalul factor constitutiv, raţiunea de a fi a unui grup,
aceasta putând fi fixată din afară sau adoptată prin consensul membrilor.
Funcţiile sarcinii de grup sunt:
- polarizează şi orientează eforturile şi acţiunile membrilor,
- structurează relaţiile intra/intergrupale, interdependenţele dintre membri;
- racordează viaţa şi activitatea grupului la mediul sociocultural căruia grupul îi
aparţine;
- menţinerea coeziunii, coordonarea şi concentrarea eforturilor comune.
 Funcția de satisfacere a trebuinţelor individuale a membrilor: integrare socială,
afirmare, recunoaştere, comunicare, relaționare interumană, cooperare, competiție,
protecţie și securizare în situaţii de stres etc. Pentru a satisface trebuinţele membrilor
săi, grupul trebuie să îndeplinească două condiţii esenţiale ale existenţei sale ca grup:
realizarea sarcinii şi menţinerea coeziunii grupului.
 Funcția de mijlocire şi reglementare a raporturilor membrilor săi cu alte grupuri,
organizaţii, instituţii, de mediere între individ şi societate. Societatea influenţează
individul prin grupurile în care acesta este integrat;
 Funcția formativă: grupul reprezintă un mediu de formare și dezvoltare a
personalității și de învățare psihosocială (Neculau, 1995);

7
  Funcția de influenţare și remodelare psihologică a individului în grupul de
apartenenţă: grupul influenţează individul, îl obligă să se adapteze, să se conformeze
normelor sale, să contribuie la atingerea obiectivelor comune, îl transformă cognitiv,
motivaţional, atitudinal-afectiv, relaţional, comportamental, îi formează noi nevoi,
atitudini, convingeri, valori etc.;
 Funcția de realizare a proceselor de comunicare între membrii grupului;
 Funcția de apreciere şi evaluare a comportamentelor memebrilor grupului (Chelcea,
2010, p. 194).

2.1.3. Clasificarea grupurilor sociale (Iluţ, 2009)

 După mărimea lor:
• mici: până la 25-30 persoane (familia, echipa sportivă, clasa de elevi)
• mijlocii: de la 30 până la sute de persoane (întreprinderile mici şi mijlocii, studenţii dintr-un
an de studiu etc.);
• mari (etnii, clase sociale, clase profesionale etc.).
 După tipul relaţiilor dintre membri:
 primare: grupuri mici în care indivizii au relaţii faţă în faţă, se cunosc nemijlocit, au
relaţii afective, de intimitate şi solidaritate, au scopuri, interese și valori profund
comune. În formarea personalităţii, cel mai important grup primar este familia. Se
adaugă apoi grupul de prieteni, de colegi etc., importante pentru siguranţa şi confortul
individului. Sunt numite și grupuri expresive: în cadrul lor indivizii îşi satisfac nevoile
de exprimare a gândurilor, sentimentelor, aspiraţiilor.
 secundare: de obicei, sunt grupuri mijlocii şi mari în care membrii nu se cunosc în
mod direct, au relaţii afective mai şterse, interacţiunile sunt mai formale (elevii unei
şcoli, studenții dintr-o universitate, colegii de serviciu dintr-o companie mare, asociaţii
studenţeşti, întreprinderi mari, organizaţii) (Iluţ, 2009, p. 471).
Oamenii fac parte simultan din ambele tipuri de grup.
 După modul de formare:
 naturale: iau naştere spontan datorită unor condiţii obiective care determină
dezvoltarea unor relaţii stabile între viitorii membri (familia, grupul de joacă al
copiilor, grupul de vecini, comunitatea).

8
  artificiale: se formează ca rezultat al unei acțiuni deliberate: în urma unui proiect
ştiinţific, organizatoric, de utilitate practică (grupuri de decizie, de dezbatere de
probleme, de rezolvare de sarcini, de laborator, terapeutice, sportive etc.).
 După natura activităţii desfăşurate:
Grupuri şcolare, de muncă, sportive, militare, de creaţie, de discuţie, de petrecere a timpului
liber etc. Tipul sarcinii este cel care determină diferenţe în dinamica grupului, în desfăşurarea
proceselor sale psihosociale (socioafective, de comunicare, influenţă), coeziunea şi stilul său
de conducere.
 După statutul ontic:
 reale: membrii au anumite relaţii şi trăsături comune, chiar dacă nu se cunosc direct,
 nominale: membrii formează un grup doar pe hârtie, cu numele.
 După raporturile existente între membri şi grupuri:
 de apartenenţă: din care individul face parte la acel moment; din apartenența la aceste
grupuri indivizii își extrag identitatea de sine;
 de referinţă: la care individul se raportează şi la care aspiră să devină membru,
atitudinile, valorile și comportamentele acelui grup fiind repere normative pentru
individ;
 de presiune: dispun de capacitatea de e exercita influenţe semnificative asupra unor
persoane, grupuri, instituţii datorită poziţiei, prestigiului, puterii şi resurselor de care
dispun (informaţionale, economice, profesionale, ideologice, religioase etc.).
 După măsura integralităţii şi stabilităţii în timp a intereselor:
 naturale: interese, scopuri comune pe termen lung (familia, colectivul de muncă)
 ocazionale: interese, scopuri comune de scurtă durată (publicul de la un spectacol).
 După statutul legal dat de existenţa/nonexistența cadrului instituţional-normativ care
le reglementează:
 formale (instituţionale): sunt grupurile în care principalele trăsături structurale şi
funcţionale sunt fixate de cadrul instituţional. Aceste grupuri sunt formate pe baza
unei hotărâri legale (partid, universitate, organizație), iar relaţiile interpersonale,
normele interne, sarcina de îndeplinit, mecanismele de coordonare-control, structura
ierarhică a grpului sunt reglementate prin documente oficiale (legi, ordine, decizii,
reguli, organigrame).

9
  informale: inexistenţa cadrului instituţional anterior formării lor, regulile sale sunt
nescrise, iar relaţiile interumane se nasc spontan prin procese de interacţiune
socioafectivă (grupul de prieteni).
Grupurile formale ajung să dezvolte treptat structuri informale care pot intra în opoziție cu
cele formale. Structura formală reprezintă organizarea ierarhică şi funcţională a unui grup
reflectată în organigramă. Pe lângă organigramă se poate construi şi o structură informală,
socio-afectivă a grupului bazată pe simpatii, antipatii, prietenii etc. care stă în umbra celei
dintâi. Existenţa structurii formale depinde de obiectivele grupului şi defineşte funcţiile lui în
raport cu acestea.
Mayo şi colab. (1975): Realizează distincţia între relaţiile formale şi informale: în
grupurile umane apare o rezistenţă faţă de analiza externă și față de presiunile exercitate de un
control prea strict. Structura informală apare graţie unor mecanisme de apărare: grupa de
muncă adoptă norme informale de producţie care oscilează în jurul normei oficial prescrise,
echipa de lucru prezentându-se ca o echipă unită care se opune presiunilor şefului.
Critici: Mayo a explicat grupul informal mai degrabă ca pe un fenomen de anomie, de
negaţie, de abatere de la legi şi regulamente oficiale. Solidaritatea grupului primar poate
acţiona şi în sens pozitiv, pentru a întări motivaţia pentru rezultate.

2.1. 4. Caracteristicile grupului

• Mărimea / Volumul
• Sarcina
• Procesele de interacţiune: relații ierarhice, de conducere, comunicare, atracţie/
respingere interpersonală etc.
• Conştiinţa colectivă (sentimentul de noi)
• Distribuţia spaţială
• Coeziunea (unitatea grupului)
• Eficienţa (îndeplinirea obiectivelor comune)
• Consensul (existenţa atitudinilor asemănătoare în grup)
• Conformismul (respectarea normelor de grup)
• Autoorganizarea (capacitatea grupului de a se organiza singur)
• Autonomia (independenţa de acțiune)
• Controlul (mijlocul de control a acţiunii membrilor săi)
• Structura ierarhică (ierarhizarea statutelor membrilor săi)
• Permeabilitatea (acceptarea de membri noi)

10
 • Flexibilitatea (manifestarea de comportamente variate)
• Omogenitatea (similaritatea psihologică şi socială a membrilor)
• Intimitatea (apropierea psihologică dintre membri)
• Forţa (tăria de acțiune a grupului)
• Participarea (acţionarea pentru grup)
• Stabilitatea (persistenţa în timp a grupului)
• Tonul hedonic (plăcerea apartenenţei la grup).
Toate acestea pot fi măsurate şi se pot reprezenta grafic, realizându-se un profil psihosocial al
grupului.

2.1. 5. Grupul mic – aspecte specifice

Este definit ca ansamblu de persoane care devin interdependente şi interacţionează în vederea
realizării unor scopuri comune. Caracteristicile grupului mic sunt:
- mărime variabilă: număr de membri de la 2-3 până la 30,
- interacţiuni „face to face” frecvente,
- membrii se identifică puternic cu grupul,
- membrii au relaţii afective puternice,
- sarcini comune de îndeplinit,
- interdependenţă funcţională,
- existenţă îndelungată.
Exemple: familia, echipa de muncă, un comitet de părinți, o asociaţie, un grup de învăţare,
clasa de elevi, grupa de studenţi, grupurile sportive, culturale, artistice, de loisir, de acţiune
comunitară, de apărare a drepturilor sociale, de servicii comunitare, de cercetare etc.
Grupul mic se află la intersecţia dintre social şi psihologic: opiniile, atitudinile și
comportamentele individuale sunt influenţate de relaţiile şi structurile sociale, iar structura
socială influenţează membrii grupului.

2.1.6. Dinamica grupului

În sens general: ansamblul forţelor care acţionează în cadrul grupurilor, ca rezultat al
interacţiunilor şi proceselor psihosociale din interiorul acestuia (socioafective, motivaţionale,
funcţionale, de comunicare, influenţă, cognitiv-evaluative).
În sens specific: ansamblul metodelor psihosociale prin intermediul cărora grupul poate fi
folosit ca instrument de intervenţie formativă asupra persoanelor şi organizaţiilor sociale (K.
Lewin).

11
 Între cele două accepţiuni există o strânsă legătură: cunoaşterea mecanismelor şi
proceselor psihosociale din interiorul unui grup permite utilizarea lor pentru a exercita
influenţe controlate asupra unor persoane, grupuri, organizaţii în scop terapeutic sau pentru
optimizarea anumitor activităţi.
Procesele şi relaţiile din cadrul grupului sunt influenţate de mărimea acestuia. Creşterea
numărului de membri ai unui grup creşte posibilitatea rezolvării de probleme prin contribuţia
fiecărui individ. Individul vine în grup cu cunoştinţe, informaţii, trăsături de personalitate etc.
Peste un anumit prag, un individ în plus nu mai aduce nimic nou. Într-un grup numărul de
soluţii şi idei originale este limitat. Numărul de indivizi ai grupului (mărimea grupului) este
important pentru rezolvarea a ceea ce are de făcut grupul (scopul grupului). Exemple: grupul
de 3 este eficace în rezolvarea problemelor logice, grupul creativ necesită 6 persoane,
grupurile de 6-7 membri sunt eficiente în terapia de grup, grupul de examinare a unei
probleme, de schimbare a unei situaţii necesită 12 persoane etc.
La fel cum individul are o personalitate unică, la fel și grupul dobândeşte o „personalitate
colectivă”, în care se regăsesc caracteristicile de personalitate ale membrilor săi și prin care se
diferențiază de alte grupuri→ sintalitatea grupului.

2.1.7. Structura şi cultura grupului

Orice grup are anumite structuri şi poate dezvolta o cultură. Structurile de grup depind de
relaţia dintre membrii grupului şi de durata grupului. În timp, structurile şi cultura de grup se
pot schimba prin formarea de subgrupuri care reconfigurează rețeaua relațiilor intragrupale
schimbând structura grupului: pot domina, exclude alţi membri ai grupului, integra noi
membri etc. Aspectele importante privind structura şi cultura grupului sunt:
 Statutele și rolurile membrilor grupului;
 Sub-grupurile formate în interiorul grupurilor ca urmare a unor relaţii reciproce
(simpatie, înţelegere etc.)
 Cultura grupului ca sistem de interacţiuni prin care membrii îşi coordonează reciproc
intenţiile şi preocupările, modelându-se unii pe alţii. Constă în valorizarea, încrederea
şi aşteptările membrilor grupului cu privire la grup şi la interacţiunile din interiorul lui
și rezultă din interdependenţa statutelor şi rolurilor membrilor săi → cultură şi climat
organizaţional.

12
2.2. Statutul social şi rolul persoanei

Poziţiile şi relaţiile individului în grupurile din care face parte pot fi descrise şi
explicate, sub aspect psihosociologic, cu ajutorul conceptelor de statut social şi rol. Orice
structură socială, îndeosebi structurile ierarhice, distribuie membrilor săi poziţii, aflate în
diferite raporturi unele cu altele şi investite cu o oarecare doză de putere legitimă. R. Linton a
introdus conceptele relaţionale de statut şi rol, care nu pot fi definite în afara relaţiilor de grup.

2.2.1. Statutul social

Linton a denumit statusul „locul ocupat de un individ în societate”, loc descris ca fiind o
„colecţie de drepturi şi de îndatoriri”. Statusul este deci prin definiţie legal şi instituţional.
În ştiinţele sociale moderne, noţiunea de status are următoarele accepţiuni:
a) poziţia individului într-un grup social, inclusiv aşteptările faţă de cei care ocupă alte
poziţii în cadrul aceleaşi structuri;
b) locul ocupat de un individ în cadrul unui grup social, în raport cu modul de
distribuire a prestigiului şi uneori faţă de distribuirea de drepturi, obligaţii, putere şi autoritate;
c) poziţia înaltă faţă de distribuirea prestigiului în cadrul unui grup social.
Fiecare dintre aceste sensuri presupune în esenţă un set normativ. J. Maisonneuve
(1973) distinge între două aspecte ale statusului: aspectul prescriptiv, dat de poziţia ocupată
de individ într-un sistem social, respectiv, aspectul evaluativ, referitor la rangul acelui statut
într-un sistem ierarhic sau într-o structură preferenţială.
Statutul defineşte caracteristicile unei poziţii ocupate de un individ în cadrul unei
structuri sociale (grup, organizaţie, instituţie). Fiecare structură socială se caracterizează
printr-un ansamblu de poziţii articulate structural şi funcţional, care să asigure atingerea
scopurilor specifice acelei structuri sociale. Fiecărei poziţii îi sunt precizate funcţiile,
drepturile, îndatoririle şi modelele comportamentale considerate dezirabile.
J. Stoetzel defineşte statutul ca fiind ansamblul de comportamente pe care o persoană
le poate aştepta sau pretinde de la ceilalţi, în virtutea poziţiei pe care o ocupă în viaţa socială.
În această accepţiune, statutul are două aspecte: unul obiectiv, definit prin elementele
exterioare, observabile ale comportamentelor de statut, cât şi un aspect subiectiv, constând din
aprecierea şi atitudinea persoanei faţă de poziţia pe care o ocupă.
M. Sherif (1969) defineşte statusul ca fiind poziţia pe care un individ o ocupă în
ierarhia relaţiilor de putere din cadrul unei unităţi sociale, poziţie măsurată prin latitudinea de
a avea efectiv iniţiative, de a controla activităţile şi deciziile din interiorul grupului şi de a

13
aplica sancţiuni în caz de neparticipare şi nesupunere. Statutul presupune de regulă o
„investitură formală”.
Clasificarea statutelor se face după mai multe criterii:
- După modul în care au fost obţinute de persoană: statute prescrise sau alocate (statute de
vârstă, sex, rasă, religie, etnie, naţionalitate) şi statute dobândite sau achiziţionate în funcţie
de pregătire, capacităţi, merite (statute profesionale, economice, politice);
- După natura instanţei care le instituie: statute formale (impuse de o instituţie oficială) şi
statute informale (generate prin consens în cadrul unor grupuri sau asocieri spontane);
- După modul de raportare la alte poziţii din grup: statut vertical, reprezentând rangul ocupat
într-un sistem ierarhic şi statut orizontal, reprezentând locul ocupat de un statut în raport cu
alte poziţii sociale echivalente,
- După durată: temporare (conjuncturale, cu o durată relativ redusă) şi permanente.
Atât statutele individuale, cât şi reţeaua de statute individuale specifice unui sistem
social îndeplinesc o serie de funcţii complexe:
- organizează viaţa socială, prin stabilirea poziţiilor ocupate de indivizi în grupuri, instituţii
sau organizaţii, precum şi a regulilor de coordonare, sub/supraordonare dintre aceste poziţii,
- asigură eficienţa activităţilor sociale prin stabilirea funcţiilor şi responsabilităţilor specifice
fiecărei poziţii ocupate de individ într-o structură socială,
- reglementează relaţiile interpersonale prin intermediul normelor şi modelelor
comportamentale pe care le impun,
- creează zone de certitudine în cadrul vieţii sociale cu efect asupra climatului de muncă
individuală şi colectivă.
Funcţia unui statut constă în contribuţia fiecărei poziţii la realizarea scopurilor
grupului sau instituţiei sociale, într-un anumit context social. Unul şi acelaşi statut poate avea
funcţii diferite, determinate de contextul sociocultural concret de care aparţine. Astfel, în
diferitele culturi pot exista diferenţe sensibile în definirea şi stabilirea funcţiilor unor poziţii
sociale. Exemplu: statutul omului bătrân este diferit în societatea occidentală contemporană
(calitatea de pensionar, cu atribuţii sociale restrânse) faţă de culturile tribale (poziţie
privilegiată, de „înţelept” al colectivităţii, având o mare putere de decizie şi control prin
intermediul instituţiei „sfatul bătrânilor”). Drepturile, îndatoririle şi modelele
comportamentele practicate sunt diferite.

14
2.2.2. Rolul social
Dacă statusul reprezintă acea poziţie într-o colectivitate umană determinată de
totalitatea normelor şi a criteriilor formale şi informale pe care colectivitatea respectivă le
acceptă şi le consideră definitorii pentru poziţia respectivă, înseamnă că nu numai deţinerea
statusului este reglementată din exterior, ci şi întinderea sau calitatea lui raportată la alte
statusuri echivalente sau de alt rang. Deci statusul nu poate fi gândit independent de persoana
care îl deţine, de ocupantul statutului. Oferta personală, modalitatea proprie prin care
ocupantul răspunde cerinţelor statutului social deţinut defineşte rolul social. M. Sherif
consideră că rolul se referă la formele de comportare reciprocă, la modurile caracteristice de a
da şi a primi în cadrul activităţilor de grup.
Rolul se defineşte ca modalitatea concretă prin care individul răspunde prescripţiilor
statutului său. Rolul reprezintă statusul actualizat, statusul în acţiune. Rolul exprimă persoana
care ocupă un anumit statut, el fiind rezultatul interacţiunii dinamice între normele şi
modelele comportamentale impuse de statusul social deţinut şi felul în care subiectul răspunde
prin comportament acestor cerinţe ale statutului.
Statusul precede rolul, este anterior acestuia, el reflectând structura şi sistemul
organizaţional ca atare. Rolul reprezintă poziţia complementară statusului, comportamentul
avansat de individ, modul specific prin care acesta înţelege să răspundă cerinţelor statutului.
Faţă de statut care reprezintă aspectul static şi structural al poziţiei ocupate, rolul trebuie
înţeles ca aspectul activ, dinamic, participativ şi creativ al comportamentului psihosocial. El
reprezintă personalitatea, nuanţează comportamentul cerut de statut. Cu cât o persoană este
mai potrivită ocupării unei anumite poziţii, prin nivelul său de pregătire, experienţă socială,
capacităţi şi aptitudini, responsabilitate socială etc., cu atât distanţa dintre prescripţiile sale de
statut şi comportamentul său de rol este mai mică, ceea ce se va reflecta şi în modul cum este
apreciat la nivel social jocul său de rol. Dacă statutul are determinări socioculturale, rolul are
preponderent determinări psihoindividuale şi psihosociale.
Termenul de rol presupune trei accepţiuni:
a) un sistem de aşteptări pe care mediul social le are faţă de deţinătorii unei poziţii
sociale, prin raportare la ocupanţii altor poziţii (rolul prescris);
b) aşteptările specifice pe care deţinătorul unei poziţii le percepe ca aplicabile în
propria sa conduită, mai ales în interacţiunea cu deţinătorii altor poziţii (rolul subiectiv);
c) manifestările specifice ale deţinătorului unei poziţii în interacţiunile sale cu
deţinătorii altor poziţii (punerea în act).

15
 Fiecare rol ne apare ca o fuziune de elemente individuale şi colective, care dau rolului
calitate, care asigură adaptarea unică a individului. Adaptarea omului la cerinţele vieţii
sociale, relaţiile interpersonale au la bază procese complexe de învăţare a rolurilor
socioculturale şi socioprofesionale.
Într-un grup, îndeplinirea rolului are o dublă consecinţă: prin rolul său, individul aduce
o contribuţie personală la funcţionarea şi dezvoltarea grupului din care face parte şi
îndeplinirea unui anumit rol are consecinţe personale pentru individ, contribuind la
dezvoltarea sa personală, la creşterea prestigiului său, a stimei de sine etc. Similar, individul
poate motiva îndeplinirea unui rol atât prin stimulentele oferite de grup, cât şi prin satisfacerea
unor nevoi personale: de status social, de stimă şi statut, de prestigiu, de autorealizare etc. În
evaluarea unui rol trebuie să ţinem cont simultan de ambele perspective: cea a grupului şi cea
a individului.
Rolurile îndeplinesc două funcţii principale:
1. reglează raporturile sociale, prin intermediul normelor şi modelelor socioculturale care le
fundamentează şi prin relaţiile dintre membrii grupurilor sociale;
2. asigură integrarea personalităţii, în plan intern, prin focalizarea însuşirilor, capacităţilor şi
proceselor psihice în raport cu jocul de rol, iar în plan extern, prin racordarea la cerinţele
activităţii sociale de grup.
Atunci când individul nu îşi poate îndeplini rolul el încearcă printr-o conduită de disimulare
să mascheze lipsa sa de competenţă psihosocială, oferind o mască, o imagine falsă, un
comportament de faţadă.
Clasificarea rolurilor:
- După gradul de libertate de care dispune individul în interpretarea rolului, distingem mai
multe niveluri ale acestuia: a) luarea/asumarea rolului (role taking), b) acceptarea şi jucarea
rolului (rol playing);
- După raportarea la statutele corespondente: roluri de vârstă, sex, profesie, poziţie în familie
sau în alte grupuri etc.,
- După gradul de libertate asumată: roluri liber asumate, roluri impuse, roluri generate de
situaţie;
- După contribuţia persoanei: roluri create şi roluri preformate,
- După durata de timp: roluri prezente, viitoare, reminiscente;
- După forma de manifestare: roluri rigide, flexibile, amorfe;
- După nivelul la care se produc: instituţionale, grupale, personale;

16
- După raportul cu realitatea şi atitudinea subiectivă pe care o presupun: aspirate, visate,
imaginate, refuzate, simbolice, virtuale;
- După constanţa lor: permanente, intermitente, întâmplătoare.
În raport cu comportamentul individual, statutul şi rolul comportă o anumită arie de
libertate. R. Muchielli (1970) arată că cu cât statusul formal al unei persoane este mai scăzut,
cu atât mai restrânsă este zona sa socială de comportamente obligatorii şi mai mare spaţiul său
de libertate personală. Invers, cu cât statusul formal al unui individ este mai înalt, cu atât este
mai restrânsă zona sa de libertate personală (la limită, nu are viaţă personală), în timp ce zona
comportamentelor obligatorii este mai extinsă.

2.2.3. Dinamica status – rol social

Statutul şi rolul nu pot fi gândite decât simultan, prin raportare reciprocă: nu putem
gândi un status în sine, fără a-l raporta la persoanele care îl îndeplinesc, la fel cum nu putem
descrie un rol în absenţa indivizilor care îl exercită concret. Dinamica rol-status reprezintă
pentru fiecare individ un mijloc de afirmare personală, o modalitate de dezvoltare, de creştere
calitativă a personalităţii sale şi de raportare interpersonală, un model de relaţie interumană.
În procesul de acoperire a statusului prin rol, pot fi identificate 3 situaţii posibile:
a) Cea mai evidentă este reprezentată de nepotrivirea dintre cerinţele statusului şi
posibilităţile de îndeplinire ale acestuia de către individ, deoarece acesta nu dispune de
însuşirile, calităţile psihice, fizice sau comportamentale necesare şi cerute de grup. Astfel, o
parte dintre cerinţele statusului rămân neacoperite de rol, caz în care grupul adresează
ocupantului statutului respectiv invitaţia de a-şi reformula rolul.
b) Cea de-a doua situaţie este reprezentată de potrivirea totală dintre status şi rol, rolul
ajungând să se suprapună complet peste cerinţele statusului. În acest caz, statusul îl
acaparează total pe individ, el identificându-se cu statusul şi nemaiexistând decât prin statusul
social deţinut. Adeziunea la normele şi cerinţele statusului, concepută iniţial ca mijloc de
îndeplinire a statusului, devine cu timpul un scop în sine. Această situaţie caracterizează
„personalitatea birocratică” (R. Merton), când adeziunea la procedurile prescrise de status
conduce cu timpul la comportamente formale, rigide, neadaptabile, inflexibile. Mai mult,
statusul evoluând, rolul va rămâne în scurt timp în urma statusului, iar individul va ajunge în
cele din urmă în prima situaţie.
c) Situaţia cea mai frecventă este cea în care rolul depăşeşte solicitările prescrise de
status. În acest caz, individul, răspunzând cerinţelor statusului, încearcă să îl îmbogăţească în
conţinut sau în modul său de exprimare. După un timp, rolul astfel interpretat determină

17
grupul să reconsidere statusul respectiv, să îl redimensioneze, să îl regândească. Modelul
acestui tip de relaţie status-rol devine astfel un model de referinţă deoarece şi ceilalţi membri
ai grupului sunt invitaţi să avanseze comportamente similare sau chiar să depăşească nivelul
abia atins. Acest tip de emulaţie întâlnită, de regulă, în grupurile cu sarcină sau în cele de
acţiune, neprescrisă prin regulamente şi norme, neinstituţionalizată, constituie o formă de
învăţare socială care stă la îndemâna grupului informal.

2.3. Relaţiile interpersonale – formă principală a relaţiilor sociale

2.3.1. Definirea și caracteristicile relaţiilor interpersonale

Relaţiile sociale desemnează toate tipurile de interacţiuni dintre componentele unui
sistem social: persoane, grupuri, organizaţii, instituţii. Ele exprimă una dintre caracteristicile
de bază ale fiinţei umane, aceea de a se forma şi manifesta printr-un ansamblu de legături cu
ceilalţi membri ai comunităţii. În categoria largă a relaţiilor sociale, relaţiile interpersonale
ocupă o poziţie aparte, ele reprezentând principala formă a relaţiilor sociale. În forma ei
primordială interacţiunea psihosocială se realizează în cadrul relaţiilor interpersonale,
grupurile, organizaţiile sau instituţiile sociale neputând fi concepute în afara unei succesiuni
complexe de relaţii interpersonale, care la rândul lor sunt condiţionate şi modelate în timp de
procesele care au loc în cadrul acestor structuri.
Relaţiile interpersonale sunt legături psihologice, conştiente şi directe între oameni.
Caracterul psihologic al relaţiei arată că aceasta se stabileşte între două surse psihice,
ambele înzestrate cu stări, trăiri şi însuşiri psihice. La realizarea acestei relaţii, indivizii
participă cu întreaga lor personalitate. Pe baza acestui criteriu diferenţiem relaţiile
interpersonale de alte tipuri de relaţii care au loc între surse nepsihice (relaţii obiect-obiect)
sau între o sursă psihică şi alta nepsihică (relaţii subiect-obiect).
Caracterul conştient arată că relaţiile interpersonale sunt posibile doar în cadrul
existenţei conştiinţei de sine, a conştiinţei de celălalt, precum şi al conştiinţei relaţiei propriu-
zise. În cadrul acestor relaţii, oamenii îşi dau seama unii de alţii, de existenţa, nevoile şi
însuşirile lor, de natura şi scopurile relaţiilor care se stabilesc între ei. Pe baza acestui criteriu
diferenţiem relaţiile interpersonale de alte tipuri de relaţii dintre două surse psihice în care
doar una este conştientă, iar cealaltă nu (relaţia mamă-sugar, medic-pacient în comă, om-
animal).
Caracterul direct al relaţiei indică necesitatea prezenţei „faţă în faţă” a celor doi
parteneri, existenţa unui minim contact perceptiv între ei, caracterul nemijlocit al relaţiei. Pe

18
baza acestui criteriu diferenţiem relaţiile interpersonale de alte tipuri de relaţii care sunt
mediate fie de surse psihologice (relaţia dintre două persoane mediată de o alta), fie de surse
nepsihice (telefon, e-mail, internet, scrisoare).
Existenţa unei relaţii interpersonale este condiţionată de prezenţa simultană a tuturor
celor 3 caracteristici definitorii, lipsa uneia determinând existenţa unei interacţiuni, a unei
relaţii interumane sau interindividuale, dar nu şi interpersonale. Deşi cele 3 caracteristici sunt
obligatorii pentru fiecare act interpersonal, ponderea lor poate fi diferită în funcţie de natura şi
specificul relaţiei, una dintre caracteristici devenind dominantă Exemplu: în relaţia profesor-
elev caracterul psihologic al relaţiei devine predominant, în relaţia medic-pacient, caracterul
ei conştient etc.
În afara acestor caracteristici, relaţiile interpersonale dispun şi de alte trăsături:
- sunt aliaje, mixturi între psihologic şi social, între subiectiv şi obiectiv: sunt sociale deoarece
au loc şi depind de contextele sociale şi sunt subiective deoarece iniţiatorul lor este omul cu
propria sa psihologie. Dacă în cadrele instituţionalizate, formale, în prim plan trece aspectul
social, în cadrele neinstituţionalizate primează aspectul lor psihologic, informal;
- au un pronunţat caracter moral, etic: prin intermediul lor omul se valorizează pozitiv sau
negativ, devine acceptat sau respins din punct de vedere social;
- au un pronunţat caracter formativ: prin raportarea şi compararea cu alţii, oamenii îşi
însuşesc, prin învăţare socială, noi modele de comportament interpersonal, atitudini şi valori,
mentalităţi şi stereotipuri, îşi conştientizează propriile posibilităţi şi limite, se pot
autocunoaşte, îşi pot regla şi organiza mai eficient propriile conduite şi activităţi.

2.3.2. Tipuri de relaţii interpersonale

După trebuinţele care stau la baza lor:
- relaţiile de intercunoaştere sunt determinate de nevoile cognitive, de a şti, cunoaşte
partenerul. Există persoane care chiar în condiţiile unei abundenţe de informaţii, de
manifestări comportamentale ale partenerilor nu reuşesc să surprindă esenţialul din
comportamentul şi personalitatea acestuia, conducându-se după aparenţe, la fel cum există
persoane care chiar dacă dispun de puţine informaţii despre partener, reuşesc să îl cunoască
foarte bine;
- relaţiile de intercomunicare sunt determinate de nevoia de informare reciprocă, de
comunicare;
- relaţiile afectiv-simpatetice sunt determinate de nevoi afective, de a fi agreaţi, de a se simţi
bine unii în compania celorlalţi, de a împărtăşi emoţii şi sentimente. Sunt relaţii de antipatie-

19
simpatie, de preferinţă sau respingere afectivă, putând fi unilaterale sau reciproce. Primele
sunt tonifiante, au efecte pozitive, stimulative, celelalte au efecte negative, generând tensiune.
După latura lor procesuală, dinamică:
a) relaţii care presupun acţiunea mutuală a partenerilor, fără a conduce la modificarea
particularităţilor personale ale acestora:
- de cooperare, bazate pe coordonarea eforturilor individuale în vederea atingerii unui
obiectiv comun;
- de competiţie, bazate pe rivalitatea partenerilor în atingerea unui obiectiv indivizibil;
- de conflict, bazate pe opoziţia mutuală a partenerilor în vederea atingerii unui scop
indivizibil.
b) relaţii care presupun acţiunea mutuală a partenerilor, soldate în timp cu modificarea
caracteristicilor personale ale acestora:
- de acomodare, când partenerii se obişnuiesc, se acomodează unul cu altul;
- de asimilare, care presupun fuziunea şi transferul reciproc de atitudini, interese,
modele comportamentale, moduri de percepţie, evaluare şi gândire;
- de stratificare, care presupun ierarhizarea partenerilor pe baza statusurilor sociale pe
care le deţin;
- de alienare, de fugă, îndepărtare, înstrăinare, soldate cu ruperea relaţiilor.

2.3.3. Locul şi rolul relaţiilor interpersonale în structura personalităţii

Relaţiile interpersonale reprezintă cadrul în care se constituie treptat însuşirile de
personalitate, care nu sunt altceva decât relaţii interpersonale interiorizate. Personalitatea este
în ultimă instanţă oglinda şi expresia planului relaţional în care individul s-a format şi
dezvoltat. Relaţiile interpersonale sunt cele care mobilizează şi dinamizează viaţa psihică a
individului, determină apariţia anumitor stări psihice, conduc la manifestarea anumitor
însuşiri psihice, constituind spaţiul psihosocial în care se manifestă întreaga viaţă a
individului. Ele ocupă un loc central în structura personalităţii.

20
 CAPITOLUL III
INFLUENŢA SOCIALĂ

3.1. Introducere în problematica influenței sociale

Influenţa socială reprezintă un domeniu de bază al psihologiei sociale care a fost
definită şi ca „ştiinţa fenomenelor de influenţă socială”. Cercetările asupra influenţei sociale
au fost printre primele cercetări de psihologie socială. Influenţa socială reprezintă studiul
efectelor pe care atitudinile şi comportamentele unor persoane le au asupra comportamentelor
şi atitudinilor altor persoane. Orice situaţie de influenţă presupune existența unui context de
interacţiune socială care implică prezența a două entităţi: sursa de influenţă şi ţinta influenţei.
Domeniul influenţei sociale include următoarele subdomenii considerate forme ale
acesteia: facilitarea socială, normalizarea, conformismul, polarizarea de grup, influenţa
minoritară, schimbarea socială, complianţa, influenţa interpersonală, obedienţa, contagiunea,
lenea socială, dezindividualizarea, leadership-ul, puterea şi autoritatea, comunicarea de masă,
negocierea, decizia de grup. Schimbarea de atitudini şi persuasiunea reprezintă un domeniu
separat al influenţei sociale, în timp ce imitaţia nu este considerată de mulţi autori o formă de
influenţă socială.
Psihosociologul S. Moscovici consideră că la baza oricărui fenomen de influenţă
socială stă conflictul, procesele de influenţă socială fiind explicate prin producerea,
diminuarea şi înlăturarea conflictelor, la diferite niveluri.

3.2. Normalizarea
Reprezintă fenomenul de producere a normelor într-un grup social.
Conceptul fundamental este cel de normă de grup. Din punct de vedere psihosocial,
norma reprezintă fenomenul tipic, modal la care sunt raportate variaţiile psihoindividuale, o
regulă de conduită care este recunoscută, acceptată şi percepută de fiecare şi de toţi. Normele
prescriu anumite modele comune de percepţie, gândire, simţire şi acţiune, imprimă
conduitelor membrilor o anumită regularitate, specificând ceea ce membrii grupului trebuie să
facă, se cuvine să facă sau este de aşteptat să facă într-o anumită împrejurare, înţelegându-se
că abaterile de la aceste standarde comportamentale vor fi urmate de sancţiuni. Norma
exprimă puterea fiecăruia dintre membri asupra celuilalt şi a grupului asupra tuturor. Prin
intermediul normelor grupul îşi exercită controlul asupra conduitelor individuale, le induce o

21
anumită uniformitate, le imprimă o anumită convergenţă, fapt deosebit de important pentru
asigurarea unităţii şi coeziunii grupului.
Fundamentul experimental al procesului de normalizare a fost oferit de Muzafer
Sherif (1935) care a modelat procesul de constituire a normelor sociale în condiţii de
laborator. El a demonstrat că normele sociale apar pentru a ghida comportamentele membrilor
grupului în situaţii ambigue. Fenomenul fundamental în situaţiile de normalizare constă în
inexistenţa unei norme stabilite dinainte pe care grupul ar impune-o indivizilor fără ca el
însuşi să fie sensibil la poziţia acestora. Lipsa consensului majorităţii cu privire la răspunsul
corect face ca membrii, nesiguri pe răspunsurile lor să exercite influenţă unii asupra altora şi
să sfârşească prin a adopta o normă comună care întruneşte adeziunea tuturor şi care exprimă
poziţia grupului faţă de stimulul respectiv. Pentru a reproduce în laborator situaţiile din viaţa
cotidiană în care realitatea fizică este ambiguă, neconstrângătoare, Sherif a folosit efectul
autocinetic care constă în iluzia că în întuneric deplin, un punct luminos fix apare ca fiind
mobil. Aprecierea distanţei pe care se deplasează punctul diferă de la un subiect la altul, dar
rămâne relativ constantă la acelaşi individ. Sherif a organizat mai întâi şedinţe individuale,
apoi şedinţe de grup şi în final iar şedinţe individuale.
1. În prima etapă, cea de apreciere individuală, participanţilor li se cerea să dea
estimări succesive ale distanțelor pe care se deplasează un punct luminos. După estimări
individuale succesive (se realizau circa 15-20 astfel de aprecieri) a constatat că fiecare individ
îşi formează o normă individuală care, odată formată, influenţează şi dirijează estimările
făcute de fiecare participant asupra deplasărilor. Norma individuală astfel formată îl ajută pe
subiect să introducă o structură, un înţeles în situaţia ambiguă, să fie constant şi în acord cu el
însuşi în aprecierile oferite.
2. În etapa şedinţelor de grup, subiectul trebuia să dea estimări cu privire la distanţa pe
care se deplasează punctul luminos, aflându-se însă în compania altor participanţi care, la
rândul lor, îşi spuneau părerea cu voce tare. În această situaţie, indivizi cu norme deja
constituite formează un grup de evaluatori. Se constată că oricât de diferite ar fi fost evaluările
lor iniţiale, aceştia ajung să stabilească o normă care întruneşte adeziunea tuturor. Norma nou
formată se dovedeşte superioară normelor individuale deoarece instaurează consensul la
nivelul grupului.
3. În şedinţele individuale care urmează şedinţelor de grup se constată că subiecţii
continuă să utilizeze norma de grup. Acest aspect demonstrează că norma colectivă a fost
acceptată şi interiorizată de fiecare dintre membrii grupului, deoarece subiecţii continuă să
recurgă la norma colectivă în lipsa presiunii grupului.

22
 Sherif a considerat că există o analogie între situaţia de laborator în care subiecţii
ajung la un consens în privinţa deplasării punctului luminos şi situaţiile reale în care grupurile
negociază norme. Experimentele lui evidenţiază procesul de formare al normelor în situaţii de
grup. Norma colectivă astfel formată oferă fiecărui individ un cadru de referinţă specific într-
o situaţie de grup. O dată ce astfel de cadre de rerinţă sunt stabilite şi preluate de individ, ele
contribuie ca factori importanţi la determinarea şi modificarea reacţiilor sale în toate situaţiile
în care acesta va evolua mai târziu şi, mai ales, în situaţiile slab structurate, ambigue. Sherif
explică fenomenul de normalizare prin lipsa criteriului obiectiv pentru determinarea
judecăţilor. Mecanismul psihologic care intervine în situaţiile individuale şi de grup este
câştigarea certitudinii prin fixarea unor repere.
F. Allport a explicat că, în procesul de formare a normelor de grup, pentru a evita
dezacordul cu ceilalţi, participanţii converg spre o valoare centrală medie, făcându-şi concesii
reciproce astfel încât, în final, judecata moderată la care se ajunge are mai multe şanse de a
întruni adeziunea celorlalţi. Explicația a fost însă contestată de Sherif care consideră că
fenomenul de convergenţă nu presupune neapărat adoptarea valorii centrale ca normă de grup.
Moscovici şi Ricateau consideră că principala trăsătură a procesului de normalizare
este evitarea conflictului prin realizarea de concesii reciproce care să aducă membrilor
grupului consensul cu ceilalţi, la baza oricărui proces de influenţă socială stând producerea şi
încercarea de diminuare a conflictelor.
Sherif consideră că nu e necesar ca fiecare participant să fie conştient de faptul că este
influenţat de situaţia de grup sau că el şi ceilalţi membri converg către o normă comună. De
fapt, majoritatea participanţilor au declarat că nu numai că evaluările pe care erau pe punctul
de a le emite erau formulate înainte ca ceilalţi să fi vorbit, dar că ei nu au fost influenţaţi de
ceilalţi membri ai grupului. Acest fapt concordă cu numeroasele observaţii din psihologia
percepţiei conform cărora cadrul general în care este inclus un stimul influenţează asupra
calităţilor sale şi că, în afara cazurilor în care avem o perspectivă analitică şi o atitudine critică
asupra situaţiei, nu suntem conştienţi că aceste calităţi ale stimulului sunt determinate
predominant de mediu. În psihologia iluziilor acesta este un principiu general.
Consecinţele procesului de normalizare sunt:
- susţinerea cu tărie de către membrii grupului a normei comune deoarece au participat activ
la elaborarea ei, membrii manifestând rezistenţă la schimbarea normei;
- creşterea coeziunii grupului rezultată din participarea membrilor la o negociere în care şi-au
făcut reciproc concesii, ca şi din constatarea similarităţii între opinia proprie şi cea a grupului,
ceea ce face ca subiectul să fie atras într-o mai mare măsură de grup;

23
- similaritatea atitudinilor şi conduitelor care face ca în multe situaţii grupul să acţioneze ca un
singur individ, ajungându-se la o uniformitate a atitudinilor şi conduitelor de grup.

3.3. Conformismul
Reprezintă procesul prin care grupul exercită presiuni asupra membrilor săi pentru a
respecta normele de grup.
Din punct de vedere psihosocial, conformismul defineşte o conduită de acceptare,
supunere şi urmare de către individ a prescripţiilor şi normelor de grup, supunerea la normă
putând fi motivată extern sau intern, atunci când norma a fost interiorizată şi transpusă într-o
conduită consensuală liber consimţită. Din interacţiunea individului cu grupul apar presiuni
care se exercită asupra individului pentru ca acesta să judece şi să acţioneze în concordanţă cu
grupul. Neconformarea la grup conduce la pierderea statutului individului în grup, la
identificarea lui ca „anormal” şi chiar la excluderea acestuia ca rezultat al poziţiei de „a nu fi
în rând cu grupul”.
Conceptul exprimă şi o trăsătură de personalitate, adesea reprobabilă din punct de
vedere moral, constând în evitarea afirmării unor idei, opinii, atitudini proprii în raport cu un
fapt, problemă, eveniment oarecare.
Fundamentul experimental a fost realizat de Solomon Asch (1951). Participanților,
cărora li se spunea că experimentul testează mecanismele percepției, le erau prezentate serii
de planșe, în stânga cu o linie verticală, numită linie-etalon, iar în dreapta cu trei linii
verticale, din care trebuiau să o identifice pe cea cu o lungime identică cu linia etalon.
Subiectul era introdus într-un grup de maxim nouă persoane din care opt erau subiecţi
complici şi i se cerea ca, atunci când îi venea rândul, să aprecieze care dintre cele trei linii
corespunde ca mărime liniei-etalon. Mai mult, printr-o tragere la sorți aranjată, subiectul naiv
ajungea să-și spună ultimul sau penultimul părerea, după ce majoritatea complicilor se
pronunțaseră deja. În total aveau loc 18 astfel de încercări, iar complicii începeau să ofere
aprecieri eronate începând cu cea de-a treia încercare. S-a observat că deşi subiectul naiv știa
răspunsul corect, manifesta rețineri în a se exprima. Pus în fața unui conflict de ordin socio-
cognitiv, acesta neagă evidența, tinzând să adopte răspunsul eronat al complicilor în 37% din
cazuri. În grupul de control în care manipularea nu era prezentă deoarece participanţii emiteau
judecăţi fără a fi supuşi influenţei grupului, aceștia realizau mult mai puţine aprecieri greşite
comparativ cu cei din grupul experimental, supuşi influenţelor grupului (doar două din 37 de
răspunsuri erau greșite). Media erorile era de 0.08 comparativ cu grupul experimental unde
ajungea la 4.41, dintr-un maxim posibil de 12.

24
 S-a constatat că deşi sarcina era extrem de simplă şi clară, grupul reuşeşte să
deformeze judecăţilor indivizilor săi, de unde se deduce o puternică tendință spre conformism.
Din cele 123 de persoane care au făcut obiectul experimentului lui Asch, doar 29 nu s-au lăsat
influențate de presiunea grupului și nu comis vreo eroare, adică mai puțin de 23%. De partea
cealaltă, aproape 1/3 dintre participanți (32%), supuși presiunii de grup, au indicat răspunsul
greșit la mai mult de jumătate din întrebări. În astfel de situații contează și particularitățile
individuale care explică de ce unii oameni preferă să se conformeze mai degrabă decât să facă
notă discordantă într-un grup.
Nu în ultimul rând, experimentul lui Asch a evidențiat și o reacție interesantă din
partea subiecților reprezentată de încercarea acestora de a alege răspunsul greșit, însă nu pe
cel indicat de grup, ci pe acela care se abătea cel mai puțin de la soluția reală. Alegeau
răspunsul cu gradul de eroare mai mic, ca soluție de compromis ca și cum, dintre două rele, îl
alegeau pe cel ma mic.
Asch a identificat și factorii care influenţează gradul de conformism, aceștia fiind:
- mărimea grupului: pe măsură ce creşte, se accentuează şi presiunea grupului asupra
individului ceea ce determină creşterea gradului de conformism al acestuia la grup. Asch a
constatat că răspunsurile eronate ale subiecţilor cresc de la 1 la 4 membri ai grupului care
exercită influenţă, pentru ca apoi să rămână constante. O majoritate de 4 membri exercită
aceeaşi influenţă ca şi una de 15 membri. Așadar, conformismul maxim (32%) era atins atunci
atunci când erau trei complici și un subiect naiv, creșterea din acel punct a numărului
complicilor nemaiconducând la o creștere peste 32% a gradului de conformism;
- unanimitatea grupului reprezintă o condiţie esentială pentru succesul influenţei: dacă
apare o persoană care sparge consensul majoritar în apreciere, subiectului naiv supus
manipulării nefiind izolat, influenţa grupului asupra indivizilor săi scade semnificativ. Astfel,
dacă în grupul de studiu este introdus un al doilea subiect naiv, în poziția a patra de exemplu,
influența grupului scade de la 32% la puțin peste 10%. Mai mult, dacă un complice aflat la
răspuns chiar înaintea subiectului naiv, accepta să furnizeze răspunsuri corecte, rata de
influențare scădea până la 5,5%. Astfel, un grup ai cărui membri nu susţin unanim aceeaşi
opinie reprezintă o sursă de influenţă lipsită de consistenţă, un astfel de grup nereușind să
determine un conflict intrapsihic la nivelul țintei (Moscovici, 1979 apud Boncu);
- statutul social al persoanei care realizează aprecierea sporește procentul
răspunsurilor eronate din partea subiectului naiv. Astfel, introducând în grupul de trei
complici o persoană cunoscută și apreciată, gradul de influențare crește. De exemplu, dacă cel

25
care coordonează experimental (reprezentantul autorității) aprobă răspunsurile greșite,
procentul de influențare aproape că se dublează, ajungând la 62%;
- diferenţele interindividuale de personalitate: Crutchfield (1955) a constatat că
persoanele neconformiste se deosebesc semnificativ de cele conformiste, fiind superioare sub
aspectul următoarelor trăsături: eficienţa intelectuală, tăria eului, abilităţile de conducere,
eficacitatea, capacitatea de autoexprimare, încrederea în sine, maturitatea în relaţiile sociale,
spontaneitatea. Indivizii care se conformează se caracterizează prin submisivitate, inhibiţie,
limitare, lipsă de inspiraţie şi spontaneitate. În ceea ce privește factorii individuali, s-a
constatat că indivizii se conformează mai mult când nu se simt deplin acceptați de grup, când
au un statut mai redus în grup, când se consideră competenți în sarcină etc. (Dittes și Kelley,
1956; Blake și Mouton, 1955 apud Boncu, 2013).
- factorii situaţionali: adesea, situația pare a avea o influență mai mare în determinarea
conduitelor conformiste decât factorii individuali.
Experimentul lui Asch evidențiază câteva concluzii simple, cel mai adesea vizibile în
conduita indivizilor din situații cotidiene de grup.
1. Oamenii sunt ușor influențabili, adesea mai ușor decât le-ar place să creadă, accepta
sau conștientiza.
2. Există o presiune grupului asupra individului, oricât de eterogen ar fi acesta. Condiția
este să existe un grup.
3. Presiunea se manifestă optim atunci când există unanimitate, nu doar majoritate. În
lipsa unanimității, subiectul nostru își va regăsi curajul și liberul arbitru.

3.4. Complianţa
Spre deosebire de conformism care se referă la modul în care indivizii răspund
comportamental la presiunile exercitate indirect, complianţa se referă la răspunsurile la
cererile directe. De exemplu, dacă mergem la un eveniment festiv (o nuntă, ceremonie etc.)
există o presiune de a ne conforma unor standarde de prezentare fizică, asftel încât ne vom
îmbrăca elegant şi nu în vestimentaţia obişnuită. Dacă însă un prieten ne roagă să îi acordăm
ajutorul într-o problemă importantă, răspundem acestei cereri directe printr-un comportament
de complianţă.
Brown şi Levinson (1987) au elaborat teoria politeţii pentru a explica de ce oamenii
preferă să se supună unor cerinţe directe. Explicaţia vizează modul în care indivizii îşi
realizează managementul impresiei: ceea ce contează pentru noi este să facem o bună
impresie celorlalţi şi de aceea preferăm să răspundem cererilor directe ale acestora.

26
 Goffman (1967) folosea conceptul de „salvare a aparenţei”: atunci când rugăm pe
cineva să ne facă un serviciu, persoana respectivă îşi poate pierde „aparenţa” în faţa noastră
dacă refuză. Cererile formulate politicos implică o ameninţare a imaginii personale mai redusă
decât cererile categorice şi de aceea apare şi tendinţa de a le accepta. Există o ierarhie a
strategiilor de obţinere a complianţei: cele care ar putea implica pierderea imaginii personale
(forţa, ameninţarea, şantajul, înşelăciunea) nu au succes comparativ cu cele care nu implică
acest lucru (cereri formulate politicos, invocarea unor motive personale, negocierea etc.).
Capacitatea de a face pe cineva să manifeste complianţă supunându-se unei cerinţe
directe poate însă depinde şi de puterea pe care o exercităm. French şi Raven (1959) identifică
6 tipuri de putere care determină un comportament compliant:
- puterea coercitivă constă în capacitatea de a administra sancţiuni care pot fi aplicate
pentru a induce complianţa (ex. puterea unui şef care aplică sancţiuni subordonaţilor);
- puterea recompensativă constă în capacitatea de a oferi recompense pentru a induce
complianţa (ex. puterea unui părinte care recompensează prin laudă comportamentul cerut
unui copil şi îndeplinit de acesta);
- puterea expertă se bazează pe perceperea unei competenţe, a unor capacităţi, abilităţi
superioare care induc la ceilalţi un comportament de complianţă (ex. puterea cu care este
investit un specialist într-un domeniu şi care îi face pe membrii echipei sale să îi urmeze
indicaţiile);
- puterea de referinţă este exercitată în baza faptului că ne identificăm sau dorim să
concurăm cu cineva şi depinde de caracteristicile indivizilor (ex. ne identificăm cu membrii
unei echipe de fotbal câştigătoare făcând parte din grupul ei de suporteri);
- puterea legală este o putere formală conferită de statutul oficial deţinut şi a cărei
exercitare determină la ceilalţi complianţă (ex. puterea unui director de firmă în raport cu
angajaţii săi);
- puterea informaţională este dată de informaţia deţinută şi poate avea o influenţă
mărită în obţinerea complianţei. Un individ poate exercita mai multe tipuri de putere simultan.

3.5. Obedienţa
Reprezintă un tip de influenţă socială în care schimbarea de comportament este
urmarea unui ordin venit din partea unei surse de influenţă înzestrate cu autoritate legitimă.
Astfel, când cerinţele sunt impuse sub forma unui ordin, complianţa devine obedienţă. De
asemenea, dacă în situaţiile de conformism avem de a face cu o majoritate cantitativă, în
obedienţă există o majoritate calitativă. Diferenţa de status dintre sursă şi ţintă devine un

27
factor care afectează decisiv influenţa obţinută. În relaţia de obedienţă, dorinţa sursei de a
influenţa comportamentul ţintei este evidentă şi resimţită ca atare de aceasta din urmă. Mai
mult, sursa autoritară supraveghează de obicei îndeplinirea ordinului, reînnoindu-l atunci când
persoana-ţintă dă semne de independenţă şi făcând ca situaţia să pară şi mai constrângătoare.
Dacă în situaţiile de conformism membrii grupului şi individul influenţat au acelaşi
comportament, în obedienţă nu regăsim această similaritate: sursa de autoritate pretinde ca
individul să desfăşoare un comportament pe care ea însăşi nu îl face, cel puţin nu sub privirile
acestuia.
Fundamentul experimental a fost oferit de Stanley Milgram (1963), de la Universitatea
Yale, care a încercat să determine cât de obedienţi sau de rezistenți sunt oamenii la ordinele
primite din partea unei surse înzestrate cu autoritate, atunci când ascultarea ordinelor
contravine principiilor sale morale.
Acesta a folosit un design experimental constând în administrarea de şocuri electrice
unui partener, sursa autoritară fiind reprezentată de experimentator. Subiecţilor li s-a spus că
experimentul vizează evaluarea efectelor pedepsei asupra învăţării. Subiecţii au fost distribuiţi
prin tragere la sorţi în rolul profesorului sau în cel al elevului, dar extragerea a fost organizată
astfel încât un complice al experimentatorului, prezentat ca fiind un alt participant la
experiment, să joace rolul elevului, iar subiecţii pe cel al profesorului. Subiectul care avea
rolul de profesor trebuia să administreze un şoc electric elevului de fiecare dată când acesta
dădea un răspuns greşit. Şocurile electrice erau administrate de la un generator cu 30 de
comutatoare despre care s-a spus subiecţilor că administrau curent electric a cărui intensitate
creştea gradat de la 15 la 450 volţi. Comutatoarele erau prevăzute cu etichete de tipul: „şoc
electric slab” pentru intensitate scăzută, respectiv „Pericol! Şoc electric foarte puternic”
pentru intensitate foarte mare. Complicele-elev era imobilizat pe un scaun, într-o cameră
alăturată, având ataşaţi electrozi pe încheietura mâinii. În realitate, echipamentul electric era
nefuncţional, iar complicele era un actor care nu primea deloc şocuri electrice. Subiecţii erau
instruiţi anterior de experimentator ca la fiecare răspuns greşit al elevului să crească
intensitatea şocului electric cu 15 volţi. La 300 volţi, complicele-elev începea să bată cu
pumnii în perete şi apoi nu mai răspundea la nici o întrebare ulterioară. Experimentatorul
cerea însă subiecţilor să considere absenţa răspunsului drept răspuns greşit şi să administreze
în continuare şocul electric corespunzător. Atunci când subiectul manifesta pentru prima dată
dorinţa de a renunţa, i se spunea pe un ton autoritar, dar politicos că trebuie să continue.
Milgram a încercat să descopere câţi participanţi vor continua să administreze toate
şocurile electrice. Concluzia experimentului a fost că din totalul subiecţilor participanţi, 65%

28
au continuat să administreze şocuri electrice până la nivelul maxim. Mai mult, nici un
participant nu s-a oprit înainte de nivelul de 300 volţi. Pe de altă parte, practic aproape toți
participanții au pus sub semnul întrebării, la un moment dat în cursul experimentului, ceea ce
făceau. Milgram a constatat astfel că obedienţa poate fi o forţă extrem de puternică în
determinarea unui comportament. Nu s-au constatat diferențe între sexe în ceea ce privește
gradul de obediență.
Într-o metaanaliză a rezultatelor experimentelor derivate din experimentul lui
Milgram, T. Blass a arătat că indiferent de localizarea geografică/momentul temporal,
procentajul indivizilor care se supun până la capăt experimentului rămâne relativ constant
(61-66%).
Într-o cercetare ulterioară, Milgram a investigat factorii care pot contribui la creşterea
sau diminuarea comportamentului obedient. Câţiva din factorii studiaţi au fost:
- proximitatea sursei de autoritate: atunci când autoritatea care transmite ordinul este
prezentă fizic pe tot timpul îndeplinirii ordinului de către subiect, atunci gradul de obedienţă
al subiectului creşte. Ordinele transmise telefonic se dovedesc mult mai puţin eficiente decât
cele transmise verbal;
- proximitatea victimei: cu cât „victima” căreia i se administrau şocurile electrice era
mai apropiată de subiectul care administra şocurile electrice, cu atât gradul de obedienţă al
acestuia era mai scăzut;
- presiunea grupului investit cu autoritate: ordinele contradictorii ale autorităţii
stimulează independenţa subiectului: o autoritate reprezentată de doi experimentatori din care
unul susţine că experimentul trebuie oprit la 150 volţi, iar celălalt îi porunceşte subiectului să
continue, nu induce ascultarea. O persoană imorală, dar având toate însemnele autorităţii este
capabilă să inducă ascultarea: subiecţii se supun, chiar dacă mai puţini din ei, şi unui
experimentator care încalcă promisiunea făcută „victimei” de a opri experimentul atunci când
aceasta va solicita acest lucru;
- legitimitatea autorităţii: subiecţii era mult mai obedienţi atunci când experimentul se
desfăşura în laboratorul Universităţii Yale, iar sursa de autoritate era reprezentată de un
profesor-cercetător decât atunci când experimentul s-a desfăşurat într-un birou dintr-un bloc
sub conducerea unui individ oarecare.
Milgram a încercat să explice de ce unele situaţii provoacă o supunere mai mare la
ordinele autorităţii decât altele. Astfel, dacă la început ascultarea autorităţii nu cere un efort
deosebit, pe măsura efectuării sarcinii individul tinde să se considere angajat faţă de decizia
de a se arăta obedient şi să manifeste o anumită stabilitate comportamentală, amânând mereu

29
momentul abandonului. În aceste cazuri, individul se află într-o stare psihologică în care tinde
să se supună indicaţiilor sursei de autoritate, devenind un instrument în mâna acesteia. În
aceste condiţii, tot ceea ce face sub îndrumarea autorităţii este în numele ei, considerând că
răspunderea pentru consecinţele actelor lui nu o poate purta decât tot autoritatea. Apare o
difuziune a responsabilităţii sau un transfer de responsabilitate de la obedient către sursa de
autoritate. Dacă subiecţilor li se dau instrucţiuni care îi fac să creadă că responsabilitatea le
aparţine în întregime, obedienţa se diminuează semnificativ.
Experimentele lui Milgram au fost aspru criticate pentru încălcarea flagrantă a
regulilor de etică ale cercetării psihologice, considerându-se că participanții la experimentele
sale au trăit o stare de stres pe care cercetătorul nu avea dreptul să o inducă.

3.6. Influenţa majoritară

Efectele conformismului individului la presiunea grupului au fost explicate prin două
tipuri de influenţă care traduc două tipuri de dependenţă a individului de grup: informaţională
şi normativă.
Influenţa informaţională se referă la faptul că, într-o situaţie ambiguă, indivizii
construiesc o normă socială, bazându-se unii pe alţii şi oferindu-şi reciproc informaţii despre
situaţie. Acest fapt a fost pus pe seama nevoii oamenilor de a avea opinii corecte d.p.d.v.
social, căutând sprijin informaţional la ceilalţi. Teoria comparării sociale (Festinger, 1960)
explică modul în care indivizii adună de la ceilalţi garanţii de corectitudine pentru opiniile lor:
comparându-şi opiniile cu ale altora semnificativi pentru ei, oamenii pot să stabilească măsura
în care propriile lor opinii sunt sau nu corecte. Considerăm a fi corect ceea ce într-o situaţie
găsim şi în comportamentul celorlalţi. Totuşi, ceilalţi nu fac eforturi să ne indice explicit ceea
ce cred ei că este corect şi nici nu sunt conştienţi că ne raportăm la ei ca la surse ale
adevărului. Festinger consideră că apelând la ceilalţi pentru a obţine o informaţie validă
despre realitatea socială, ceilalţi dobândesc puterea de a decide, într-o mai mică sau mai mare
măsură, asupra acţiunilor noastre. O sursă capabilă de influenţă informaţională este o sursă
expertă sau care deţine informaţii care îi lipsesc ţintei.
Influenţa normativă se bazează pe puterea grupului de a respinge, recompensa sau
sancţiona comportamentele şi opiniile membrilor săi, în timp ce influenţa informaţională se
bazează pe încrederea individului în opinia de grup, bazată pe consens. Conformismul derivă
din acceptarea influenţei altor membri ai grupului de teama pierderii statutului în grup.
Subiectul resimte o presiune spre conformism exercitată de grup prin intermediul aşteptărilor
celorlalţi membri. Membrii unui grup își transmit expectanțe despre comportamentul adecvat,

30
exercitând o influența reciprocă. Apariția în grup a unui deviant conduce la slăbirea presiunii
normative, deci a conformismului. În general, grupul sancţionează neconformismul prin
excludere definitivă sau temporară, totală sau parţială. În grupurile înalt coezive, membrii
manifestă dorința de a-și păstra calitatea de membru, evitând să se identifice cu devianții.
Acest fapt a fost demonstrat experimental de S. Schachter (1951) care a pus în
evidenţă tendinţa grupului de a-şi sancţiona membrii devianţi. El a creat grupuri de discuţie
compuse din studenţi în care a introdus complici care au fost instruiţi să se comporte într-un
anumit fel. El cerut grupurilor să dezbată cazul unui tânăr delincvent. În unele grupuri
complicii aderau în totalitate la opinia grupului, la norma de grup creată, iar în altele ei
manifestau grade diferite de opinii deviante. Schachter a manipulat coeziunea grupurilor şi
importanţa problemei discutate pentru grup. A constatat că cu cât problema aflată în discuţie
este mai importantă şi cu cât coeziunea grupurilor este mai mare, cu atât presiunea grupului
spre uniformitate creşte. Cu cât presiunea astfel creată este mai mare, cu atât creşte tendinţa
membrilor grupului de a adresa mesaje deviantului. La apariţia poziţiei neconcordante cu
norma comună, membrii majoritari ai grupului fac o serie de încercări pentru a reintegra în
grup poziţia membrului deviant. Dacă această poziţie deviantă se dovedeşte însă persistentă,
ceilalţi renunţă să îl mai recupereze şi îl exclud din grup, considerându-l ca nemaifiind de-al
lor. Tendinţa de a comunica şi tendinţa de a-l exclude pe deviant sunt concomitente. Dacă
recuperarea eşuează, membrii majoritari ajung să schimbe compoziţia psihologică a grupului.
În grupurile coezive, indivizii manifestă într-o mai mare măsură dorinţa de a-şi păstra
calitatea de membru şi evită să se identifice cu devianţii. Astfel, influenţa normativă derivă
din dorinţa individului de a fi acceptat de grup şi din nevoia lui de aprobare socială.

3.7. Influenţa minoritară

În psihologia socială s-au conturat două tipuri de abordări ale mecanismelor prin care
se realizează procesul de influenţă socială.
Abordarea clasică funcţionalistă a fost dominantă până la sfârşitul deceniului VII,
când influenţa socială a fost confundată, în bună măsură, cu influenţa exercitată de majoritate.
Acest tip de abordare studiază mecanismele de reglare socială care asigură perpetuarea
normelor şi felul în care indivizii aderă la normele majorităţii, afirmând că grupurile sociale
exercită o puternică presiune spre uniformitate, prin eliminarea oricărei divergenţe de opinie
prin sancţiuni severe (Schachter, 1951). Grupul are mereu câştig de cauză în faţa individului
care trebuie să renunţe la adoptarea oricărei poziţii deviante şi să se conformeze normei de

31
grup. Paradigma funcţionalistă considera că schimbarea socială este datorată grupului, se
produce lent, fără a pune în pericol coeziunea acestuia.
Abordarea genetic-interacţionistă, dezvoltată de S. Moscovici, a promovat ideea că
mecanismul general al influenţei îl reprezintă conflictul social. Din acest punct de vedere,
indivizii nu doar că îşi adaptează comportamentele la normele de grup, dar pot propune ei
înşişi norme. Moscovici consideră că o minoritate lipsită de putere ori de status poate obţine
influenţă, grupul restrâns de indivizi devianţi în raport cu norma dominantă putând produce
inovaţia. Pornind de la aceste idei, Moscovici a dezvoltat teoria consistenţei potrivit căreia
conflictul dintre minoritate şi majoritate, întreţinut de prima, produce transformarea
atitudinilor majorităţii şi deci schimbarea socială. Minoritatea este cea care realizează
gestionarea eficientă a conflictului prin intermediul stilului ei de comportament, a cărui
trăsătură principală o reprezintă consistenţa. Spre deosebire de influenţa majorităţii care este
una manifestă şi directă, minoritatea obţine o influenţă latentă şi indirectă numită conversiune,
care este datorată conflictului socio-cognitiv provocat de intervenţia sursei minoritare.

32
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Boncu, Ş. (2002), Psihologia influenţei sociale, Ed. Polirom, Iaşi;

Chelcea, S. (2002), Un secol de cercetări psihosociologice, Ed. Polirom, Iaşi;
Chelcea, S., Iluţ, P. (2003), Enciclopedie de psihosociologie, Ed. Economică, Bucureşti;
Ciccotti, S. (2007), 150 de experimente în psihologie pentru cunoaşterea celuilalt.
Mecanismele comportamentelor cotidiene, Ed. Polirom, Iaşi;
Cristea, D. (2000), Tratat de psihologie socială, Ed. ProTransilvania;
Drozda-Senkowska, E. (2000), Psihologie socială experimentală, Ed. Polirom, Iaşi;
Gavreliuc, A. (2007), De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială, Ed. Polirom, Iaşi;
Golu, P. (2000), Fundamentele psihologiei sociale, Ed. Ex Ponto, Constanţa;
Hayes, N., Orrell, S. (1997), Introducere în psihologie, Ed. ALL, Bucureşti;
Iluţ, P. (2000), Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Ed. Polirom, Iaşi;
Malim, T. (2003), Psihologie socială, Ed. Tehnică, Bucureşti;
Neculau, A. (coord.), (1996), Psihologie socială. Aspecte contemporane, Ed. Polirom, Iaşi;
Neculau, A. (coord.), (2003), Manual de psihologie socială, Ed. Polirom, Iaşi;
Radu, I., Iluţ, P., Matei, L. (1994), Psihologie socială, Ed. EXE SRL, Cluj Napoca;
http://www.psih.uaic.ro/~sboncu/romana/Curs_psihologie_sociala
http://www.age-of-the-sage.org/psychology/social/asch_conformity.html

33