Uniunea Europeană este o uniune economică și politică unică în lume, care reunește 

27 de țări
europene și acoperă aproape tot continentul.

Organizația care va deveni UE a fost creată în perioada de după cel de-al Doilea Război
Mondial. În prima etapă, s-a pus accent pe consolidarea cooperării economice: țările implicate în
schimburi comerciale devin interdependente din punct de vedere economic și astfel se evită
riscul izbucnirii unui nou conflict.

Astfel, în 1958, a luat naștere Comunitatea Economică Europeană (CEE) care, inițial, a
contribuit la intensificarea cooperării economice între șase țări: Belgia, Germania, Franța, Italia,
Luxemburg și Țările de Jos.

De atunci, s-au alăturat alte 22 de țări, ceea ce a dus la crearea unei imense piețe unice (denumită
și piața internă), care continuă să se dezvolte pentru a-și valorifica întregul potențial.

La data de 31 ianuarie 2020, Regatul Unit a părăsit Uniunea Europeană.

Ceea ce a început ca o uniune pur economică a evoluat treptat, devenind o organizație care
acționează în numeroase domenii de politică, de la schimbări climatice, protecția mediului și
sănătate, la relații externe, securitate, justiție și migrație. Această schimbare s-a reflectat în
modificarea, în 1993, a numelui Comunității Economice Europene (CEE), care a devenit
Uniunea Europeană (UE).

Deși nu există o politică economică oficială la nivelul UE – întrucât aceasta încă este o
prerogativă a statelor membre – există o coordonare multilaterală a politicilor economice între
statele membre la nivelul Consiliului. Această coordonare este fie una mai „lejeră”, bazată pe
persuasiunea morală și pe presiuni reciproce, fie mai „dură”, atingându-și obiectivele prin
mecanisme de sancționare. Exemplele din prima categorie cuprind orientările generale ale
politicilor economice, liniile directoare privind ocuparea forței de muncă, procesul de la Cardiff
și dialogul pe teme macroeconomice. Pe de altă parte, un exemplu de cooperare „dură” este
reprezentat de Pactul de stabilitate și de creștere, un set de norme menite să asigure faptul că
țările din Uniunea Europeană urmăresc să obțină finanțe publice solide și, astfel, își coordonează
politicile bugetare.

Articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană stabilește ca obiective creșterea economică
echilibrată și stabilitatea prețurilor și, în acest scop, Uniunea instituie o uniune economică și
monetară. Uniunea economică și monetară a fost prezentată mai întâi în detaliu în Tratatul de la
Maastricht în 1992 și a fost lansată în mod oficial la 1 ianuarie 1999 în 11 state membre.
Articolul 3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE) atribuie UE competența
exclusivă privind politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro. În schimb,
politicile economice rămân de competența fiecărui stat membru. Pentru a depăși această
asimetrie, articolul 5 din TFUE stipulează că politicile economice ar trebui să fie coordonate în
cadrul Uniunii. Coordonarea politicilor economice este definită la articolele 119, 120 și 121 din
TFUE. Statele membre trebuie să considere politicile lor economice (naționale) ca fiind o
problemă comună (europeană) și să le pună în aplicare urmărind îndeplinirea obiectivelor UE. O
politică economică bazată pe coordonarea strânsă a politicilor economice ale statelor membre
este adoptată la nivelul UE sub forma unor orientări generale ale politicilor economice (OGPE).
Deși cerința privind coordonarea economică poate părea oarecum vagă, TFUE dispune de o serie
de garanții stricte referitoare la desfășurarea politicilor bugetare ale statelor membre. Pentru a
proteja integritatea uniunii monetare, articolul 126 din TFUE, care stă la baza Pactului de
stabilitate și de creștere, prevede că „[s]tatele membre evită deficitele publice excesive”.
Articolul 123 din TFUE interzice băncilor centrale - inclusiv Băncii Centrale Europene (BCE) -
să acționeze în calitate de creditori de ultimă instanță pentru guverne. Articolul 125 din TFUE
(clauza „no bail-out”) interzice - astfel cum a fost confirmat de către un grup de experți al
Comisiei Europene - mutualizarea datoriilor în cadrul regimului de răspundere solidară.

Politica europeană de dezvoltare regională se bazează pe principiul politic că ţările şi regiunile

mai bogate trebuie să fi e solidare cu cele mai sărace şi pe principiul economic că nivelurile de
producere mai mici din statele membre şi regiunile mai sărace, sau din cele cu o rată înaltă a
şomajului, reprezintă o pierdere de potenţial şi oportunitate pentru întreaga UE. Investiţiile în
infrastructura modernă şi afaceri inovaţionale, o mai bună educaţie şi formare pentru persoanele
din regiunile mai slabe deschid noi pieţe de valoare şi extind potenţialul economic al tuturor
statelor membre. În acelaşi timp, politica de coeziune contribuie la consolidarea consensului din
spatele realizărilor istorice ale Uniunii, în special crearea pieţei unice şi introducerea monedei
unice, euro, care acum (2009) este folosită de către 16 state membre. Dezvoltarea regională este
un proces care necesită instituţii efi cace şi efi ciente, precum şi o cooperare strânsă între
autorităţi publice, agenţi economici şi grupuri sociale la toate nivelurile. Politica europeană
regională are drept scop transformarea problemelor în oportunităţi. Una din principalele realizări
ale dezvoltării regionale în Europa constă în modernizarea şi dezvoltarea reţelei de transport.
Actualele reţele de transport asigură o mobilitate tot mai mare, efi cientă şi sigură, sporind
accesul către toate regiunile. Plasând aceste investiţii în contextul eforturilor mai largi de
promovare a dezvoltării şi competitivităţii economice, scopul politicii regionale a UE este de a
asigura ca aceste reţele să ofere regiunilor şi şansa de a exporta, nu doar de a importa. Din acest
motiv programele de dezvoltare ale politicii de coeziune sunt întotdeauna integrate. Alte
evenimente revoluţionare au fost programelede mediu, în care tehnologiile inovaţionale şi efi
ciente sunt valorifi cate în calitate de sursă de creştere economică, precum şi de păstrare a naturii
şi prevenire a daunelor ecologice ireversibile.

Scopurile principale ale politicii regionale actuale

Susţinerea creşterii prin Strategia de la Lisabona -aşa numita Strategie de la Lisabona,

aprobată în anul 2000, stabileşte creşterea economică şi crearea locurilor de muncă drept
obiective prioritare pe agenda de politici a UE. Miniştrii UE au aprobat această strategie cu
viziunea de a transforma UE în cea mai competitivă şi mai dinamică economie bazată pe
cunoştinţe din lume. Strategia a inclus un grafi c de examinare a politicilor din diferite sectoare şi
de verifi care a modului de aplicare a acestora pentru a asigura că UE continuă să avanseze spre
niveluri competitive de ocupare a forţei de muncă, creştere economică şi cheltuieli pentru
cercetări (printre altele) până în 2010.

Soluţionarea problemelor ce ţin de schimbarea climei şi durabilitate- durabilitatea -

obţinerea unui echilibru între priorităţile economice, sociale şi de mediu - este de mai mult timp
considerată un principiu de bază al politicii de dezvoltare regională a UE. Politica regională
prevede soluţionarea problemelor de mediu prin patru modalităţi principale: investiţii directe în
infrastructura de mediu, cum ar fi staţiile de epurare a apei; realizarea evaluării strategice de
mediu (ESM) pentru toate programele relevante; realizarea evaluării impactului asupra mediului
în procesul de pregătire a tuturor proiectelor majore; încurajarea explicită a implicării
reprezentanţilor grupurilor şi agenţiilor de protecţie a mediului în elaborarea şi supravegherea
programelor. UE a oferit 105 mlrd euro pentru investiţii în domeniul protecţiei mediului (directe
şi indirecte) pentru perioada anilor 2007-2013, ceea ce reprezintă 30,4% din totalul investiţiilor.

Colaborarea statelor membre la toate nivelurile- Apropierea politică şi economică a ţărilor

europene reprezintă esenţa apartenenţei la UE. Deşi recunoaşte diversitatea, UE încearcă să
valorifi ce noi oportunităţi printr-o apropiere mai mare a comunităţilor. Multe probleme nu sunt
specifi ce doar teritoriilor din cadrul hotarelor administrative standard şi, indiferent dacă sunt
probleme de nivel naţional sau regional, ele deseori necesită intervenţii comune coordonate din
partea mai multor regiuni sau ţări, precum şi noi forme de cooperare. În anul 2008, Comisia a
emis un nou document pentru discuţii privind coeziunea teritorială, susţinând că diversitatea
teritorială a UE este un punct forte, care poate contribui la dezvoltarea durabilă a întregii UE.

Echilibrarea dezvoltării urbane şi rurale şi includerea tuturor regiunilor, indiferent de

poziţie geografică -Programele europene de dezvoltare regională recunosc problemele specifi
ce, cu care se confruntă regiunile urbane şi rurale, şi oferă soluţii diferite, dar complementare. În
oraşe, la mijlocul anilor ‘90 a fost introdus un program european specifi c, cunoscut sub
denumirea de “Iniţiativa comunitară URBAN”, care a oferit oportunitatea de inovare a
politicilor. Aceste programe s-au axat pe parteneriate locale puternice în regiunile urbane,
asigurând o mai mare responsabilitate locală şi soluţionând problemele care afectează negativ
calitatea vieţii în regiunile urbane. Ele au fost completate de activităţi de colaborare în cadrul
reţelei prin intermediul programului URBACT. Iniţiată ca o acţiune-pilot de scară mică, această
metodologie de dezvoltare urbană durabilă a devenit o componentă a politicii generale începând
cu anul 2007.

Apropierea statelor membre prin legăturile de transport- Circa 22% din resursele politicii de
coeziune a UE sunt alocate pentru investiţii în proiecte de transport, refl ectând contribuţia
enormă a legăturilor moderne şi efi ciente de transport şi distribuţie la succesul economic şi
dezvoltarea socială. Programele regionale sunt menite să realizeze scopuri ambiţioase de
conectivitate în toate domeniile reţelei de transporturi, asigurând noi investiţii pentru
infrastructura rutieră, feroviară şi maritimă. Ele au drept scop asigurarea durabilităţii sistemelor
de transport public în zonele urbane, oferind locuitorilor din regiune conexiuni mai bune. În
cazul ţărilor fără ieşire la mare, programele regionale ale UE au capacitatea unică de a oferi
soluţii mai largi decât din perspectiva unei singuri ţări şi a promova investiţii în reţele de
transport efi ciente din punct de vedere economic.

Integrarea prin solidaritate financiară -Ţările în proces de negociere a aderării la UE se pot

aştepta să benefi cieze de asistenţă în procesul de pregătire pentru aderare, în funcţie de situaţia
lor economică. O astfel de asistenţă urmează modelul politicii regionale a UE prin susţinerea
dezvoltării economice şi îmbunătăţirea infrastructurii şi instituţiilor administrative. În decembrie
2005 au fost alocate 160 mlrd euro pentru programe de dezvoltare regionale în 12 state membre
pentru perioada anilor 2007-2013. Aceasta a reprezentat practic o majorare triplă în comparaţie cu
perioada anterioară şi o contribuţie bugetară echivalentă cu aproximativ 3,2% din PIB-ul ţărilor
respective. Noile state membre au trebuit să muncească din greu pentru a-şi dezvolta capacitatea de
utilizare efi cientă a acestor resurse. Extinderea acestei sarcini este formidabilă, deşi rezultatele iniţiale
au fost încurajatoare