Sunteți pe pagina 1din 85

CUPRINS

Introducere…………………………………………………………………....1
Capitolul 1 : Căsătoria şi Familia…………………………………………..5
1.1 Definirea conceptelor de căsătorie şi familie………………………....5
1.2. Principalele caracteristici şi funcţii ale familiei..................................7
1.3 Tipologii maritale şi tipologii familiale...............................................11
1.4. Familia între tradiţional şi modern.....................................................20
1.5. Evoluţia familiei în România..............................................................25

Capitolul 2 : Divorţul modalitate de desfacere a căsătorieie........................27


2.1. Definirea termenului de divorţ...........................................................27
2.2. Divorţialitatea....................................................................................28
2.3. Condiţiile în care se poate divorţa…………………………………….29
2.4. Cine si de ce divorteaza ?....................................................................31
2.5. Factorii interni familiali ce pot genera divorţul……………………….34
2.6. Motive acceptate de instanţă pentru desfacerea căsătoriei……………35
2.7. Aspecte ale divorţului………………………………………………….35
2.8. Principalele tipuri şi etape ale divorţului………………………………37
2.9. O nouă mentalitate asupra divorţului…………………………………….39
2.10. Efecte ale divorţialităţii……………………………………………….40
Capitolul 3 : Partea de cercetare………………………………………………50
3.1. Obiectivele cercetării……………………………………………………50
3.2. Ipotezele cercetării………………………………………………………50
3.3. Prezentarea metodelor…………………………………………………..50
3.4. Prezentarea studiilor de caz…………………………………………….53
3.5. Analiza şi interpretarea datelor din studiile de caz…………………….70

1
Capitolul 4: Concluzii…………………………………………………………..77
4.1. Concluziile cercetării……………………………………………………77
4.2. Concluziile generale ale lucrării…………………………………………78

Bibliografie……………………………………………………………………….82

Anexe……………………………………………………………………………..84

INTRODUCERE

2
Realizarea şi menţinerea solidarităţii şi stabilităţii familiale au loc în mod diferit.
Unele familii nu reuşesc să stabilească relaţii de solidaritate, altele nu-şi pot menţine
solidaritatea realizată, iar altele realizează solidaritatea şi o menţin. În primele două situaţii,
şansele de disoluţie a familiei sunt mari. Instabilitatea şi disoluţia familiei sunt, în acelaşi
timp, probleme individuale şi sociale atât la nivelul condiţionărilor lor, cât şi la nivelul
efectelor pe care le au.
În societăţile europene, datele statistice arată că familia este în prezent mai puţin
stabilă decât era cu câteva decenii în urmă, a crescut rata divorţialităţii şi a scăzut durata
medie de convieţuire a unui cuplu, astfel, familia a intrat într-o lungă perioadă de criză.
Divorţul reprezintă un fenomen care duce la destrămarea familiei, la ruperea relaţiilor
între membrii familiei şi are urmări pe termen lung.
Motivul pentru care am ales această temă este faptul că în societatea în care trăim rata
divorţului a crescut tot mai mult. Indiferent de religie, vârstă ocupaţie, mediu de provenienţă
oamenii apelează la divorţ ca fiind singura soluţie.
Din perspectivă subiectivă motivul pentru care am ales această temă a fost determinat
de contactul cu persoane care s-au confruntat cu divorţul. Divorţul are consecinţe importante
aupra evoluţiei ulterioare a membrilor care constituiau o familie.
Divorţul în sine îi afectează pe oameni, conflictele şi tensiunea permanentă existentă
în familie au avut un efect nefast atât în plan psihologic cât şi comportamental asupra
persoanelor divorţate.
Dezorganizarea familiei prin divorţ reprezintă unul dintre cele mai dramatice
evenimente care intervin în viaţa unui cuplu, un moment fundamental de criză şi de ruptură
datorat acumulării treptate a unor frustrări şi a unor conflicte care nu şi-au putut găsi rezolvarea
decât prin separarea definitivă a celor doi soţi.
Divorţul afectează atât resursele economice, proiectele de viitor, stilul de viaţă cât
mai ales determină schimbări drastice în plan spiritual şi afectiv, cu consecinţe dramatice atât
pentru familia constituită cât şi pentru cei apropiaţi.
În ceea ce priveşte motivele care determină desfacerea căsătoriei acestea pot fi extrem
de diferite în raport cu vârsta partenerilor, statutul lor economic şi socio-profesional, resursele lor
spirituale, precum şi experienţa vieţii de cuplu.

3
În marea majoritate a cazurilor aceste motive au la bază resentimente puternice,
conştientizarea faptului că relaţiile maritale au ajuns într-un punct critic, au devenit stresante,
intolerabile şi degradante astfel încât divorţul devine unica soluţie posibilă pentru ambii
parteneri.
În ceea ce priveşte consecinţele divorţului asupra partenerilor acestea sunt
determinate în funcţie de motivul divorţului, dacă au existat sau nu copii, de durata căsniciei şi
de experienţa trăită a fiecăruia.
În cele mai multe cazuri, divorţul este un fenomen care reprezintă o traumă dar există
şi situaţii în care divorţul apare ca fiind o soluţie, un răspuns pozitiv la o situaţie de criza.
Chiar dacă divorţul are în prezent consecinţe mai puţin dramatice asupra celor care
divorţează, chiar dacă din punct de vedere economic copii ai căror părinţi au divorţat au mai
puţin de suferit, divorţul continuă să antreneze tulburări emoţionale puternice. ″ Pentru
societate, divorţul constituie o rezolvare democratice a dorinţelor cetăţenilor, o posibilitate de
evitare a traumelor unor cupluri cu relaţii conflictuale şi de evitare a disfuncţionalităţilor
educaţionale ale unor asemenea relaţii asupra copiilor minori şi posibilităţii de constituire a
1
unor cupluri normale, funcţionale.″ Asigurarea stabilităţii familiilor, scăderea ratelor
divorţialităţii, evitarea consecinţelor sociale ale instabilităţii cuplurilor nu se pot realiza decât
acţionând .

CAPITOLUL 1 : CĂSĂTORIA ŞI FAMILIA

1.1.Definirea conceptelor de căsătorie şi familie.

1
Ion Mihăilescu, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii din Bucureşti, 1999, Bucureşti,
pagina 128.

4
“Din punct de vedere juridic, căsătoria reprezintă uniunea liber consimţită dintre un
bărbat şi o femeie, incheiată cu respectarea dispoziţiilor legale, în scopul întemeieri unei
familii”(Filipescu.I, 1986 apud Iolanda, Mitrofan şi Nicolae, Mitrofan, 1991, p. 68)
În ţara noastră scopul, încheieri căsătoriei îl constitue întemeierea unei familii. În
sprijinul acestui principiu vin şi reglementările stipulate în Codul familiei cu privire la căsaătorie
şi familie.
Din pespectivă psihologică, a defini căsătoria înseamnă a vorbi de o “relaţie
psihologică” între doi oameni conştienţi, ea fiind “o construcţie complicată, alcatuită dintr-o serie
de date subiective şi obiective, având indiscutabil o natură foarte eterogenă”(C.G.Jung, 1994
apud Iolanda, Mitrofan şi Cristian, Ciupercă, 1998, p. 15).
Căsătoria este un proces interpersonal al devenirii şi maturizării noastre ca
personalitaţi, de conştientizare redirecţionare şi fructifizare a tendinţelor, pulsiunilor şi
afinităţilor inconştiente, de autocunoaştere prin intercunoaştere. Scopul ei este “creşterea
personală” prin experienţa conjugalităţii şi parentalităţii (Iolanda, Mitrofan şi Cristian, Ciupercă,
1998, p.16).
Cu alte cuvinte, căsătoriea este o experienţă traită şi care nu poate fi înţeleasă decât în
interiorul trăirii. Adesea parcurgerea unei căsători este descoperirea unui drum personal deoarece
căsătoria este o şansă unică, un potenţial ce poate conţine împlinirea.
Fiind un punct de plecare pentru existenţa şi funcţionalitatea familiei, căsătoria se
încheie respectându-se cu stricteţe anumite prevederi legale privind: diferenţa de sex; vârsta
legală pentru căsătorie fiind de 18 ani pentru bărbat şi 16 ani pentru femeie iar in anumite cazuri
pentru motive temeinice 15 ani, consimţământul la căsătorie şi comunicarea reciprocă a stării
sănătaţii viitorilor soţi.
Pentru încheierea căsătoriei trebuie respectate cu stricteţe anumite condiţii de formă,
formalităţi premergătoare căsătoriei şi cele ce privesc solemnitatea încheierii căsătoriei (art. 16
Codul familei apud Iolanda, Mitrofan şi Niculae, Mitrofan, 1991, p.68): căsătoria se încheie în
faţa delegatului de stare civilă, căsătoria se încheie într-un anumit loc, căsătoria se încheie în
prezenţa soţilor care trebuie să exprime personal consimţământul şi trebuie încheiată astfel încât
să permită oricărei persoane să asiste. Încheierea căsătoriei constitue punctul de plecare în ceea
ce priveşte organizarea şi desfăşurarea vieţii de familie.

5
Odată ce căsătoria a fost încheiată tinerilor căsătoriti le revin anumite obligaţii
(Iolanda, Mitrofan, şi Niculae, Mitrofan, 1991, p.69) şi anume: obligaţii de natură juridică
(obligaţia de sprijin material şi moral, obligaţia de fidelitate şi de a locui împreună, îndatoriri
privind viaţa sexuală, obligaţia de a declara numele pe care s-au învoit să-l poarte), obligaţii de
natură economică (de a procura împreună anumite bunuri care să fie folosite împreună, utilizarea
în comun a veniturilor fiecăruia şi constituirea unui buget de familie) şi obligaţii social-
psihologice (satisfacerea nevoii de comunicare, de cunoaştere, de afirmare a eului, a trebuinţelor
afective).
Căsătoria încheiată cu respectarea tuturor prevederilor legale nu asigură întotdeauna,
o bună funcţionalitate a vieţii conjugale şi familiale, dovada o constituie divorţul principala
modalitate de desfacere a căsătoriei.
Sistemul familial este specific fiecarei societăţi. Acesta se bazează pe un sistem de
reglementare a relaţiilor dintre bărbaţi şi femei de vârsta matură şi dintre aceştia şi copii.
Chiar dacă sistemele familiale diferă de la o societate la alta, ele există oriunde în
lume. Există însa anumite criterii de diferenţiere şi anume: gradul de cuprindere a grupului
familial, forma de transmitere a moştenirii, modul de stabilitate a rezidenţei noilor cupluri, modul
de exercitare a autorităţii în cadrul familiei.
“Familia reprezintă un grup de indivizi uniţi prin legături transgeneraţionale şi
independente privind elementele fundamentale ale vieţii” (Doron Ronald, Parot Francoise, 1999,
p. 316).
Familia reprezintă una din cele mai stabile şi vechi forme de comunitate umană, care
asigură perpetuarea speciei, evoluţia şi continuitatea vieţii sociale. Familia poate fi privită ca
fiind nucleul fundamental al societaţii.
“Familia este un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc
împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legate prin anumite relaţii de natură-biologice,
psihologice, morale si juridice şi răspund una pentru alta în faţa societăţii ”(Stanoiu.V şi Maria,
Voinea, (1938, pag. 16 ) apud Iluţ Petru, 2005, p. 66).
Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, în “Incursiune în Psihosociologia şi
Psihosexologia Familiei” 1998, p. 17 definesc familia ca: “ o formă de comunitate umană
alcatuită din cel puţin doi indivizi, uniţi prin legături de căsătorie şi/sau paterne, realizând mai
mult sau mai puţin, latura biologică şi/sau psihosocială”

6
Murdock definea familia ca fiind “un grup social caracterizat prin rezidenţa comună,
cooperare economică şi reproducţie. Ea include adulţii de ambele sexe, dintre care cel puţin doi
au relaţii sexuale recunoscute social şi unul sau mai mulţi copii, proprii sau adoptaţi, pe care îi
cresc şi îi ingrijesc” (Murdock .G, (1949) apud Petru, Iluţ, 2005, p. 65 ).

1.2. Principalele caracteristici şi funcţii ale familiei.

Iolanda Mitrofan şi Nicolae Mitrofan în “Familia de la A la Z, Mic dicţionar al vieţii


de familie” 1991, p. 144, consideră drept principale caracteristici următoarele:

- existenţa unui anumit număr de persoane;


- reuniunea lor este urmarea actului căsătoriei;
- între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi şi obligaţii garantate juridic;
- climatul sau atmosfera psihosocială;
- ansamblul de norme şi reguli privind conduita membrilor grupului familial;
- organizare structurală, cu o anumită distribuţie a rolurilor şi sarcinilor familiale;
- îndeplinirea unor funcţii în raport cu societatea.

Familia îndeplineşte patru funcţii, considerate de majoritatea psihologilor ca fiind


“fundamentale”: funcţia economică, funcţia socializatoare, funcţia de solidaritate, funcţia socială
şi reproductivă. ( Iolanda, Mitrofan şi Cristian, Ciupercă, 1998, p.168)
Iolanda Mitrofan şi Cristian Ciperca în “ Incursiune în Psihosociologia şi
Psihosexologia Familei”, 1998, p. 170 definesc funcţiile menţionate mai sus astfel:

Funcţia economică.

Familia, pentru a exista trebuie să-şi asigure venituri suficiente pentru satisfacerea
nevoilor de bază. Atâta timp cât reuşeşte acest lucru ea poate realiza celelalte funcţii, iar dacă nu
se pune în pericol, nu numai realizarea acestora ci însăşi existenţa familiei ca instituţie socială.
Din acest motiv funcţia economică este cea mai importantă dintre cele patru funcţii.

7
De-a lungul timpului s-au înregistrat schimbări profunde în această funcţie. Dacă
înainte oamenii produceau în casă, în gospodărie toate cele necesare traiului, astăzi ei sunt
dependenţi de veniturile câştigate în afara gospodariei.
S-a modificat deasemenea şi pregatirea profesională a descendenţilor. Transmiterea
ocupaţiilor de la parinţi la copii se intâlneşte astăzi destul de rar, datorită deplasării locului de
muncă al individului din interiorul familiei în exterior, spre exemplu în întreprinderi.
Cu cât veniturile familiale sunt mai mici, cu atât problema bugetului e mai stringentă,
implicând dispute familiale. Până la un punct însă, deoarece în condiţii de sărăcie cheltuielile
trebuie afectate în întregime subzistenţei biologice a membrilor familiei, astfel incât nu se pune
acut problema controverselor în decizii.

Funcţia socializatoare.

“Socializarea este un proces de transmitere, asimilare a atitudinilor, valorilor,


concepţiilor sau metodelor de comportare specifice unui grup, în vederea formării, adaptării şi
integrării sociale a unei persoane”(Iolanda, Mitrofan şi Cristian, Ciupercă, 1998, p. 172)
Potrivit acestei definiţii, parinţii au rolul de a oferi copilului şansa formării sale
sociale, a dobândirii echilibrului emoţional şi a integrării acestuia în viaţa socială. Părinţii
exercită influenţe educaţionale asupra copiilor prin acţiuni mai mult sau mai puţin organizate şi
dirijate, utilizând diverse metode şi tehnici educative (în mod direct), şi prin metodele de
conduită oferite, precum şi prin climatul psihosocial existent în grupul familial (în mod indirect).
În cadrul funcţiei de socializare pot fi întilnite următoarele subfuncţii (Iolanda,
Mitrofan şi Cristian, Ciupercă, 1998, p.173):

1) integral-formativă. În cadrul familiei, în fazele de început, copiii datorită


curiozitaţii lor pentru cunoaştere primesc răspuns la o sumedenie de întrebări, primesc informaţii
în legatură cu utilizarea diferitelor obiecte, formându-şi o serie de deprinderi, priceperi şi chiar
atitudini. Modalităţile de comunicare şi posibilităţile intelectuale şi afective sunt determinate de
influenţele exercitate de părinţi.
2) psiho-morală. Pentru îndeplinirea eficientă a acestei subfuncţii, o mare importanţă
o prezintă modelele de conduită oferite de părinţi, pe care copiii le preiau prin imitaţie şi

8
învăţare, precum şi climatul educativ prin care se exercită influenţele educaţionale. Părinţii între
care există frecvente relaţii conflictuale sau care manifestă atitudini egoiste, oricât ar încerca să
transmită copiilor lor modele comportamentale pozitive, nu vor putea obţine rezultatele dorite.

3) social-integrativă. Părinţii pot influenţa copiii prin modul de abordare


interpersonal, prin modul de raportare la diferite norme şi valori sociale, prin modul de implicare
în viaţa şi activitatea grupală. Nivelul de adaptare şi integrare al copilului depinde foarte mult de
părinţi.

4) cultural-formativă. Constă în formarea şi cultivarea atitudinilor şi sentimentelor


estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice, în dezvoltarea unor capacităţi
creatoare, în cultivarea atitudinilor şi simţămintelor religioase.
Ca şi în cadrul funcţiei economice şi în funcţia de socializare au intervenit o serie de
schimbări.
Sistemul şcolar a înlocuit în mare măsura procesul instructiv-educativ al familiei,
părinţii nemaiputând asigura transmiterea de cunostinţe copiilor lor, nemaiputând satisface
nevoia de instrucţie la standardul exigenţelor actuale.

Funcţia de solidaritate.

Solidaritatea este o funcţie complexă ce antrenează toate momentele vieţii familiale şi


pe toţi membrii acesteia.
Conform opiniei Maria Voimea în “Psihosociologia Familiei” 1996, p.60 funcţia de
solidaritate asigură unitatea, intimitatea, coeziunea, trăirea grupului. Condiţia de bază a coeziunii
grupului o constituie convergenţa acţiunilor tuturor membrilor în realizarea unui scop comun.
În centrul acestei funcţii se află relaţia conjugală, urmată de cea parentală şi
fraternală.
Funcţia de solidaritate familială a cunoscut o diminuare în timp datorită mobilităţii
sociale, mobilitate ce a implicat ruperea locului de muncă de cel rezidenţial. Acest lucru a
influenţat negativ solidaritatea familială, afectată de separarea fizică şi afectivă existentă între
membrii familiei.

9
Atât relaţia conjugală cât şi cea parentală, sunt dominate de frământări şi contradicţii.
Prima datorită unui complex de factori (emanciparea femeii, diviziunea modernă a rolurilor în
cadrul familiei, satisfacerea legată de viata sexuală etc), a doua din cauza adâncirii diferenţelor
dintre modelele culturale aparţinând diferitelor generaţii.

Funcţia sexuală şi reproductivă.

Dragostea erotică pentru a se împlini la cele mai înalte valori presupune reciprocitatea
sentimentelor, comunicare şi profunzime. Dragostea conjugală trebuie înţeleasă ca o experienţă
de comunicare şi cunoaştere implicând raporturi de autonomie şi complementaritate între
parteneri (Maria, Voinea, 1996, p. 44).
Pentru a supravieţui, fiecare societate şi cultură trebuie să-şi reproducă (biologic)
indivizii. Regularizând unde, când şi cu cine pot intra indivizii în contact sexual, societatea, prin
familie, indica şi modelele de reproducere sexuală permiţând sau interzicând anumite forme de
mariaj spre exemplu mai multe soţii sau mai mulţi soţi, promovând o anumită concepţie despre
divorţ şi recăsătorire, societatea şi familia încurajează sau descurajează reproducţia.
Legat de componenţa reproductivă, putem menţiona că la nivelul cuplului conjugal,
fertilitatea poate fi influenţată de (Maria,Voinea 1996, pag. 44):
- vârsta soţiei;
- durata căsătoriei;
- starea de sănatate a cuplului, în special a soţiei;
- dorinţa cuplului de a avea copii;
- nivelul de instrucţie al partenerilor;
- angajarea profesională a soţilor;
- utilizarea mijloacelor contraceptive.
La nivelul societăţii, fertilitatea cuplului poate fi influenţată de o serie de factori, cum
ar fi cei economici, demografici, legislativi.
Funcţia sexuală şi reproductivă a cunoscut foarte multe schimbări, în trecerea de la
tradiţional la modern. Aceste schimbări au convers către maximalizarea sexualităţii şi
minimizarea fertilităţii.

10
1.3. Tipologii maritale şi tipologii familiale.

Formele în care se realizează căsătoria sunt determinate de factorii economici, sociali,


juridici, morali şi religioşi. În viaţa de zi cu zi sunt întâlnite următoarele forme de căsătorie
(Petru, Iluţ, 2005, p. 81):

Monogamia este cea mai răspândită formă de mariaj din lume, reprezentând căsătoria
dintre un bărbat şi o femeie.
Pligamia cunoaşte două forme şi anume: poliginia (un bărbat este căsătorit cu mai
multe femei) şi poliandria (o femeie este căsătorită cu mai mulţi bărbaţi).Cazurile de poliandrie
sunt mai rar întalnite în comparaţie cu monogamia. Poliginia este mult mai frecventă, intâlnindu-
se în ţările islamice, la multe populaţii africane.
“Poliginia şi poliandria cunosc şi forme speciale numite sororat (casatoria unui bărbat
cu surorile soţiei) şi levirat (căsătoria unei femei cu fraţii soţului)” ( Maria, Voinea, 1996, p.8).
Monogamia serială este permisă în societăţile monogamice indivizilor, pe intervale
diferite de timp un individ având mai mulţi parteneri conjugali datorită numărului mare de
divorţuri şi remariaje.(Petru, Iluţ, 2005, p. 82)
Modul specific în care interacţionează structura familială cu realizarea funcţiilor ei
conduce la conturarea unor anumite stiluri de viată familială, definind tipuri de căsnicii.
“Tipologia mariajelor deşi are în vedere caracteristicile diferenţiale ale funcţionării
unor cupluri conjugale şi grupuri familiale situate pe aceeaşi coordonate spaţio-temporale
(mediul fizic, sociocultural, economic şi istoric), analizează mariajele prin prisma criteriilor
general-definitorii ale vieţii de familie coeziune, stabilitate, tensiune, conflictualitate, capacitate
de adaptare, integrare şi dezvoltare toate acestea determinând climatul socio-afectiv al
interacţiuni maritale.”( Ioan, Mihăilescu, 1999, p. 49 )
În acest sens este cunoscută tipologia maritală a lui F.Kunkel (1947), în cadrul căruia
pot fi distinse (apud Ioan, Mihăilescu 1999, p. 49):

11
1) Tipul căsniciei furtunoase caracterizată prin aspectul “spasmodic” al ritmului
acomodării intradiadice cu neânţelegerea în relaţiile de prietenie, afecţiune şi contopire crize care
se pot prelungi uneori ani. În acest tip de căsătorie frustrările sunt resimţite în mai mare masură
decât cedările, cuplurile neavând curajul şi forţa necasară unor revoluţii interioare, care să
schimbe cursul căsniciei, ei continuând să-şi urmeze viaţa de cuplu prin oscilaţii afective cu mare
consum tensional.

2) Tipul căsniciei molatice bazată pe menţinerea reciprocă de egoisme, polaritatea


partenerilor fiind incompleta şi adesea inautentică, prin investirea doar a laturii comode şi
liniştite. Unitatea cuplului este iluzorie, fiind urmarită de pericolul pseudocăsătoriei, deoarece
fiecare partener trece greutăţile vieţii pe umerii celuilalt, fără a fi răspunzător.

3) Tipul căsătoriei dure este caracterizată prin comunicare redusă, în condiţiile unei
susceptibilităţi mutuale, care menţine distanţa între partenerii ce se percep şi se valorizează ca
potenţiali agresori la intimitatea celuilalt. Acest comportament ascunde fragilitate interioară şi
frica de angajare în parteneriate datorită riscului modificării propriei personalităţi.
Partenerii care fac parte din tipul acesta de căsătorie dau dovadă de o conduită
relaţională rezervată (sunt împotriva duioşiei şi intimităţii, mângâierile li se par copilăreşti, orice
încercare de a-şi deschide sufletul în faţa celuilalt e considerat un pericol, se cunosc foarte puţin,
fiecare ţinându-şi gândurile şi sentimentele pentru sine). Confuziile generate de gradul scăzut al
comunicării conduce de obicei la criză.
Tipurile de căsnicii analizate de Kunkel relevă dinamica acomodării şi asimilării
intradiadice conjugale şi pericolele disfuncţionale cu care se confrunta cuplul.
O tipologie mai completă a stilurilor vieţii conjugale este prezentată de F.Cuber
(1965,1971) desemnând cinci concepţii asupra căsătoriei (apud Iolanda Mitrofan, Cristian
Ciupercă, 1998, p.194):

1) Tipul căsătoriei celor obişnuiţi cu conflictele se caracterizează prin frecvenţa


conflictelor, uneori ascunse copiilor şi foarte puţin exteriorizate faţa de prieteni , rude sau vecini.
Cu toate că există mai mereu o atmosferă de tensiune, cuplul ajunge rar la disoluţie,
după trecerea crizei totul reintrând în normal.

12
2) Tipul căsătoriei devitalizate, caracterzată prin erodarea relaţiilor de armonie,
comunicare şi iubire, ajunse să contrasteze cu imaginilile primilor ani. Partenerii petrec mai puţin
timp împreuna, relaţiile sexuale sunt mai puţin satisfacătoare, interesele şi activităţile sunt mai
puţin împărtăşite dar cu toate acestea îi mai leagă interesul comun pentru creşterea şi educarea
copiilor, pentru evoluţia profesională a celuilalt. Deşi la un moment dat cuplul se confruntă cu o
stare de tensiune latentă, perechea devenind apatică se ajunge rar la desfacerea castoriei,
partenerii complâcându-se în această atmosferă de indiferenţă.

3) Tipul căsniciei pasiv-cordiale se caracterizează prin rezenţa pasivităţii înca de la


începutul relaţiei, având puncte comune cu tipul căsniciei devitalizate.
Angajarea într-un astfel de mod de viaţă se face deliberat fiind vorba de acele
persoane ale căror interese şi energii creative sunt direcţionate în alte sensuri decât ale
partenerului, care fie nu pot fie nu vor sa se implice emoţional în relaţia bărbat-femeie.

4) Tipul căsniciei vitale se bazează pe o relaţie autentică între cei doi soţi, care devine
esenţială pentru viaţa lor. Satisfacţia partenerilor unui asemenea cuplu este de a trăi unul pentru
celălalt.
Acest tip de căsătorie se deosebeşte de celelalte tipuri de căsători menţionate pâna
acum prin faptul că dezacordurile nu ajung la conflict, chiar dacă există situaţii de rivalitate sau
competitivitate.

5) Tipul căsniciei bazată pe relaţie totală este asemănător relaţiei vitale, cu


menţiunea că punctele de mutualitate vitală sunt mai numeroase, toate problemele vieţii sunt
mult mai împărtăşite. Partenerii nu-şi pierd niciodată sentimentul de unitate sau simţul
centralităţii relaţiei lor, aceasta fiind izvorul principal al menţinerii căsniciei.
Aceste cinci stiluri de viaţa familială, deşi au tendinţa de stabilitate în timp, pot
interveni unele modificări, cuplul putând să-şi modifice stilul marital de mai multe ori în cadrul
unei căsătorii.

13
Astăzi deşi familia nu mai este recunoscută cum era în trecut, ea reuşeşte să se
menţină printr-o multitudine de căi, aşa cum au existat modele vechi aşa au aparut şi altele noi pe
care trebuie să învăţăm, să le recunoaştem să le sprijinim şi valorizăm.
Familia ca grup social de bază, unit prin legături de rudenie sau căsătorie este
prezentă în toate societăţile. În mod ideal familia le oferă membrilor săi protecţie, companie,
siguranţă şi permite socializarea acestora.
Institutul pentru familie, Vanier, a descries în 1994 următoarele tipuri de familii (apud
Adina, Băran- Pescaru, 2004, p. 18 ) :

Familii nucleare.

Familia nucleară se caracterizează în funcţie de membrii familiei, care locuiesc


împreună şi împart responsabilităţile emoţionale, economice şi sociale. Acest tip de familie este
considerată de cercetători ca o familie intactă, datorită faptului că familia nu a trecut printr-un
divorţ, o separare sau moarte a unui membru. De-a lungul istoriei, forma de familie nucleară a
apărut frecvent de la societăţile preistorice până în prezent. Deşi acest tip de familie este destul
de cunoscut, au existat şi excepţii, de exemplu în perioade timpurii în unele societăţi americane
native femeile uneori se căsătoreau cu alte femei, una dintre ele asumându-şi rolul social de soţ.
Copiii erau uneori crescuţi în aceste cămine, adesea aparţinând uneia sau alteia dintre femei,
dintr-o căsătorie anterioară.
Familia tradiţională este unul din miturile familiei. Oamenii moderni îşi imaginează
familia ca fiind mult mai unită şi stabilă în trecut decât în prezent. Preiau obiceiuri din trecutul
apropiat pe care le consideră tradiţionale şi le valorizează mai mult decât au fost valorizate la
vremea lor.
Schimbările sociale rapide au redus probabilitatea ca oamenii să-şi trăiască întreaga
viaţă în aceeaşi locuinţă. Casa a devenit un loc de care te ataşezi, în care îţi aminteşti de
copilarie. De-a lungul timpului femeile au devenit mult mai libere în a-şi petrece timpul în afara
domiciliului, însă ele au rămas legate de casă. Datorită faptului că în secolul XX servitorii au
început să dispară femeile au fost nevoite să se ocupe ele însele de casă. Acesta a făcut ca rolul
de mama şi de soţie să fie din ce în ce mai revendicat.

14
Studiile istorice au arătat că structura familiei a fost mai puţin schimbată de
urbanizare şi industrializare, decât se credea odata. “Familia nucleară a fost gruparea
preindustrială cea mai răspândită şi este încă unitate de baza a organizării sociale. Familia
modernă diferă de formele tradiţionale timpurii prin funcţii, compoziţie şi ciclu de viaţă şi prin
rolurile bărbatului şi femeii.”(Adina, Băran- Pescaru, 2004, p. 23)
Singura funcţie a familiei care continuă să supravieţuiască schimbării este aceea de a
oferii sprijin afectiv şi emoţional copiilor. Azi instituţii specializate îndeplinesc multe dintre
funcţiile familiei: cea economică, educativă, religioasă şi de recreare. Slujbele profesionale sunt
separate de grupul familial, membrii familiei au ocupaţii diferite şi lucrează în locuri diferite
departe de casă. Experienţele de tip religios şi petrcerea timpului liber se consumă în afara casei,
deşi amândouă au loc în viaţa de familie. Familia este înca responsabilă de socializarea copiilor.
Chiar şi din acest punct de vedere influenţa celor de aceeaşi vârstă, precum şi mass-media au un
rol important.
Creşterea aşteptărilor personale legate de căsătorie şi familie asociată cu o mai mare
permisivitate în ceea ce priveşte motivele de divorţ, precum şi cu apariţia mai multor oportunităţi
de angajare pentru femei a determinat creşterea ratei de divorţ în multe ţări.
Începând cu 1970 familia nucleară a adoptat într-o anumită masură structuri
modificate,ce cuprind familia cu un singur părinte, familia vitregă şi pe cea în care nu există
copii.

Familii extinse.

Familiile extinse sunt compuse din rudele biologice ale celor din familia nucleară, de
exemplu parinţii, fraţii şi surorile ambilor membri ai cuplului căsătorit, fiind folosit uneori cu
referire la cei care locuiau în acelaşi cămin cu parinţii şi copiii. Cum relaţiile şi configuraţiile
familiale au devenit mai complexe datorită divorţului şi recăsătoririlor familia extinsă cuprinde
toate rudele biologice, adoptive, vitrege.
Dorinţa cea mai puternică a fiecărui individ este de a deţine controlul şi de a-şi atinge
scopurile. Cei care îşi controlează cum trebuie viaţa au mari satisfacţii. Sentimentul că sunt
stapânii propriei vieţi le permite oamenilor să abordeze toate tipurile de crize care apar, precum

15
şi să ia decizii. Dacă însa controlul este de natură externă, persoana are sentimental că nu poate
influenţa deloc ceea ce i se intamplă şi nu mai este dornică să ia decizii.
Familiile extinse care includ şi alte rude în afara familiei nucleare sunt comune
multor societăţi. Un model în care bunicii locuiesc cu un fiu sau o fică poate fi un tip de familie
extinsă. Un numar de societăţi tradiţionale europene a fost caracterizat de acest tip de familie
tulpină care încă mai există şi astăzi. Se cunosc şi alte tipuri de familii extinse cum ar fi de
exemplu cazul grupurilor de fraţi, care locuiesc în acelaşi loc cu soţiile şi fraţii lor.
Studiile asupra sistemelor familiale pe care le consemnează istoria de la începuturi ne
arată că pe vremea când familia “intra în istorie”, relaţiile sistemelor familiale “atinseseră un
grad de organizare şi complexitate, care nu a mai fost depăşit de atunci”(Masset, apud Adina,
Băran- Pescaru, 2004, p. 26).
Umanitatea nu a inventat nici o forma nouă de relaţii familiale, de când datează
înregistrările istorice. Oamenii sau căsătorit ca şi acum de timpuriu, au avut copii pe care i- au
îngrijit, iar prin căsătorie au format structuri sociale complexe. Regurile ce au însoţit aceste
procese au fost urmate de majoritatea indivizilor, iar relaţiile de rudenie au constituit nucleul
vieţii sociale. Pentru copii familia a repezentat principalul sprijin şi sursa primară de socializare.
O trăsatură de bază a vieţii de familie este aceea că nu se bazează doar pe relaţiile
dintre rude, ci este orientată şi către stabilirea de conexiuni cu cei din afara sa prin cele mai
puternice legături. În toate societăţile pe care cercetătorii le-au studiat, incestul a fost interzis.
Pe parcursul secolului XX familia extinsă a scăzut ca preponderenţă. Această
schimbare se datorează în special creşterii mobilităţii, în ceea ce priveşte locuinţa şi a diminuării
responsabilităţii financiare a copiilor faţă de părinţii care îmbătrânesc, pentru că pensile şi
susţinerile financiare din partea statului au devenit un lucru cât mai normal.

Familii monoparentale.

Familia monoparentală reprezintă o familie ce a trecut printr-un divorţ sau moartea


unuia dintre parteneri, lasând un singur parinte responsabil pentru creşterea copiilor.
Există multe tipuri de familii cu un singur părinte formate în urma divorţului, a
separării sau văduviei, şi nu neapărat prin prezenţa unui singur părinte necăsătorit. Multe sunt
familii cu un singur părinte dar în sens legal, pentru că părintele oficial trăieşte în concubinaj cu

16
altcineva. Foarte multe din aceste familii sunt sărăce, dar există şi familii care câştigă suficient
pentru a se afla deasupra nivelului de sărăcie.
Diminuarea cazurilor de divorţ ar putea împiedica formarea de familii cu un singur
părinte, dar aceasta este greu de realizat. A forţa cuplurile nepotrivite să rămână căsătorite nu
este o soluţie bună pentru copii, mai ales în caz de abuz sau de abandon. Perioadele mai lungi de
amânare a deciziei de despărţire sau consultarea unui specialist în probleme de cuplu nu pot
interveni prea mult în relaţia dintre cei doi parteneri hotărâţi să divorţeze.
Politicile ar trebui să se centreze mai mult pe copiii decât pe părinţii din familiile cu
un singur părinte. Au existat propuneri ca tuturor copiilor din aceste tipuri de familii să li se
garanteze un nivel minim de suport financiar, o parte din acesta fiind colectat de la părintele care
lipseşte. O altă abordare este aceea de a verifica dacă fiecare copil are un nivel de trai decent,
adica o locuinţă, educaţie şi îngrijire medicală.
Familiile cu un singur părinte tind să fie privite negativ în cultura noastră datorită
faptului că idealul cultural îl reprezintă familia formată din doi copii. Percepţiile negative sunt
alimentate de prejudecata conform căreia copiii se dezvoltă mai bine într-o familie de tip nuclear,
decât în cadrul unui singur parinte. În 1993 într-un articol de revistă Whitehead se afirma:
“Conform unor date statistice evidente copiii din familiile dezrădăcinate prin divorţ sau cei
proveniţi din afara căsătoriei se descurcă mai greu decât cei din familiile intacte”(Whitehead 2,
p.343, apud Adina, Băran- Pescaru, 2004, p.28).
Cercetările efectuate de Richards şi Schmiege, în 1993, referitoare la consecinţele
suportate de copiii crescuţi într-o astfel de familie, au demonstrat că există efecte negative. De
exemplu ei pot suferi depresii puternice şi pot fi stresaţi în plan emoţional, pot avea un
comportament nepotrivit la şcoală, pot avea dificultăţi de învatare şi pot fi învaţaţi să-şi asume
responsabilităţi de adult de timpuriu. Ajunşi la maturitate aceşti copii vor avea tendinţa să-şi
formeze şi ei la rândul lor astfel de familii, vor avea realizări materiale şi profesionale scăzute şi
pot avea dificultăţi de formare a unor relaţii de durată cu partenerii.
Astăzi se întalnesc foarte multe familii cu un singur părinte conduse de mame, de taţi
sau de un bunic care-şi creşte nepoţii.
Viaţa într-o astfel de familie deşi pare obişnuită poate fi destul de stresantă atât pentru
adult cât şi pentru copil. Membrii săi pot să se aştepte ca familia să funcţioneze ca una de tip
nuclear şi uneori li se poate părea că ceva nu merge cum trebuie deşi nu este adevărat. După un

17
divorţ finanţele şi resursele se reduc drastic, părintele unic simţindu-se depăşit de
responsabilitatea de a îngriji copiii, de a-şi menţine slujba şi de a suporta toate cheltuielile
familiei.
Familiile din această categorie se confruntă cu multe alte presiuni şi probleme, pe
care familia nucleară nu este nevoită să le înfrunte. Unele din acestea ar putea fi: probleme de
vizitare şi custodie; efectele menţinerii conflictului dintre părinţi; mai puţine opurtinităţi pentru
părinţi şi copii de a-şi petrece timpul împreună; efectele despărţirii asupra performanţelor şcolare
ale copiilor şi asupra relaţiilor lor cu cei de aceeaşi vârstă; destrămarea relaţiilor cu familia
extinsă; problemele cauzate de întâlnirile părinţilor cu alţi parteneri şi intrarea acestora într-o
nouă relaţie.
Problemele unor asemenea familii au devenit o obişnuiţă, dificultăţile lor centrându-
se de obicei pe dezavantajele copiilor. Familiile cu un părinte unic nu sunt ajutate să devină mai
puternice dacă ne fixăm numai pe slăbiciunile şi problemele lor, necesar ar fi, pentru a ajuta
familia să devină eficientă, să se construiască pe ce are ea mai bun.

Familii vitrege.

După ce se pune capăt unei căsătorii, fiecare dintre foştii parteneri pot să-şi
întemeieze o altă familie, intrând într-o nouă căsnicie. Prin acest proces de recăsătorire se
formează familii vitrege.
În situaţiile în care părintele unic locuieşte cu cineva în concubinaj aceea persoana
devine “co-părinte”. La fel se numeşte şi partenerul aflat într-o relaţie homosexuală, care împarte
responsabilităţile casei şi pe cele de părinte cu părintele natural sau adoptiv al copilului.
Familia vitregă este creată printr-un nou mariaj al părintelui unic, fiind compusă din:
un părinte cu copiii săi şi un alt părinte fără copii, un părinte cu copiii săi şi un alt părinte ai cărui
copii locuiesc în altă parte. În familiile de acest tip, problemele dintre părinţii nenaturali şi copii
pot genera tensiuni, mai ales în cazul căsătoriilor dintre doi părinţi unici, atunci când copiii
acestora locuiesc cu ei, devenind fraţi vitregi.
Copiii vitregi au trecut printr-o serie de tranziţii familiale de multe ori dificile şi se
aseamănă în comportament mai mult cu cei din familiile cu părinţi unici, decât cu cei din

18
familiile nucleare. Aceştia au avantajul contribuţiei financiare a părintelui vitreg la finanţele
familiei.
Toate familiile se schimbă în mod constant. Odată cu creşterea şi dezvoltarea copiilor,
nevoile şi relaţiile dintre membrii se schimbă. Modelul schimbării devine o provocare, atunci
când apar divorţul şi recăsătorirea.
Copiii reacţionează în general bine atunci când ambii părinţi discută cu ei despre
divorţ. Ascultându-i pe părinţi vorbind deschis despre acest subiect, pentru copii poate însemna o
mare uşurare mai ales că de cele mai multe ori e posibil ca ei să-şi fi imaginat lucruri mult mai
grave. Cel mai important lucru este pentru copil ca el să ştie că dragostea fiecărui părinte faţă de
el va fi continuă şi că vor face tot efortul pentru ca el să suporte cât mai uşor tranziţia.
Discuţiile despre viitoarea locuinţă sunt utile pentru copii deoarece decizia finală o va
lua părintele şi acest fapt va oferi un sentiment de protecţie şi stabilitate diminuându-se
sentimentul că lumea lor s-a schimbat şi că nu o mai pot controla.
Pe masură ce părinţii se îndreaptă către divorţ pot aparea uneori şi părţi bune, în
sensul că ambii părinţi continuă să-şi iubească copilul, să contribuie la bunăstarea sa. Dacă
părinţii continuă să construiască cu copilul o relaţie deschisă, bazată pe încredere, nevoile
emoţionale ale acestuia vor fi împlinite.
Copiii sunt cei care au nevoie de o stabilitate a regurilor de convieţuire din familie,
fiind mult mai eficiente când se decid de comun acord.
Astăzi aşa numită “familie amestecată”nu mai constituie o abatere de la normal ci a
devenit o adevărată normă. Fiind nascute din conflict şi pierdere aceste familii se confruntă cu
foarte multe stiluri de viaţă şi provocări, copiii din familiile vitrege confruntându-se cu un risc
ridicat de probleme emoţionale şi de comportament.
Părinţii vitregi ar trebui să stabilească de la început o relaţie cu copiii, care sunt mai
degrabă dornici de un prieten decât de cineva care să-i disciplineze. Cuplurile trebuie să fie de
acord asupra faptului că părintele biologic ramâne principalul responsabil pentru disciplinarea şi
controlul copilului, în timp ce părintele vitreg are nevoie de timp pentru a stabili o legatură
strânsă cu acesta.
Este de preferat ca părinţii să nu-şi defăimeze foştii parteneri în faţa copiilor, pentru
ca îl pot determina pe copil sa-i ia apărarea acestuia, ajungându-se astfel la discriminări nedorite.

19
Un aspect ar fi acela că părintele biologic ar trebui să-i explice copilului despre noul
său soţ sau noua sa soţie, şi nu un potenţial tată sau viitoare mamă. De asemenea, copilul trebuie
să înţeleagă că nu i se cere să-l iubească cu forţa pe noul partener, dar este de dorit ca acesta să
fie măcar respectat, fapt ce ar constitui un punct de plecare pentru relaţia copilului cu părintele
vitreg.

Familiile alcatuite dintr-o singură persoană.

O astfel de familie este alcatuită dintr-un singur bărbat sau o singură femeie.

Familii cu un singur părinte.

Familiile cu un singur părinte sunt familiile de persoane necăsătorite care au copii şi


pe care respectiva persoană de regulă mama îi creşte singură, sau familii de persoane care au fost
căsătorite, dar au rămas singure prin divorţ sau prin decesul partenerului.
Clasificarea în mod oficial a familiilor în care părinţii nu locuiesc împreună ca
“familii cu un singur părinte”, deşi ambii părinţi sunt vii şi disponibili să aibă grijă de copii,
politicile tind să se centreze doar pe cel care are custodia şi să-l neglijeze complet pe celălalt
părinte.

Familii de tipul soţ-soţie.

Acest tip de familie îl reprezintă familia în care cei doi parteneri locuiesc în aceeaşi
casă cu sau fără copii.
Conceptul de “familie de tip soţ-soţie” nu face distincţia între căsătorii în sensul că nu
se ţine cont dacă este prima sau a doua căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri.

1.4. Familia între tradiţional şi modern.

20
Dumitru Sandu (1996, p. 47) defineşte tradiţionalitatea ca fiind: “probabilitatea de
orientare a comportamentelor şi alegerilor în funcţie de instanţele naturale ale vieţii sociale
(comunitate, biserică şi familie) şi nu de considerente de eficienţă sau de conformare la cerinţele
unei instanţe care îşi bazează puterea pe o altă sursă decât tradiţia” (apud Cristian, Ciupercă,
2000, p. 217).
Valorizarea superioară a familiei şi comunităţii favorizează orientările conservatoare,
respingând schimbarea.
“Procesul de modernizare a instituţiilor familiale este un proces de adaptare la
schimbările produse de revoluţia industrială, de revoluţiile politice dar în acelaşi timp familia a
fost un participant activ, cu un rol esenţial în cristalizarea economiei, valorilor şi
comportamentelor moderne”(Georgeta, Ghebrea, 2000, pag. 12).
Ciupercă Cristian în “Cuplul modern- între emancipare şi disoluţie”, 2000, p.219
consideră că o dată cu trecerea timpului începe să se impună tot mai mult o diversitate de moduri
de viaţă şi un tipar unic, neblamabil social. În societatea moderna, mult mai instabilă decât cea
tradiţională, orice cultură iniţial minoritară, poate să se impună mai târziu şi de acea este mult
mai importantă etichetarea şi stigmatizarea.
Debutul perioadei de modernizare este mai tardiv decât în Occident, precesul
devenind ferm la mijlocul perioadei interbelice, accelerându-se după cel de-al doilea razboi
mondial. Modificarea familiei face parte din tranziţia de la societatea rurală, agrară la cea urbană,
industrială.
Familia tradişională este o familie extinsă care include relaţii relative şi normative
între membrii care locuiesc în acelaşi spaţiu şi care reprezintă doua, trei generaţii reunite şi
uneori colectate.
Caracteristicile familiei sunt: conservatorismul, păstrarea tradiţiilor şi obiceiurilor şi
nu în ultimul rând păstrarea stilului familial dominant.
În familia tradiţională, sistemul valorilor etice religioase şi chiar culturale au un grad
de inerţie şi transmisibilitate mai mare. Paternurile educaţionale sunt mai rigide, iar aşteptările
întregii familii faţă de fiecare membru al său sunt mai previzibile şi mai uniforme. Acest tip de
familie trăieşte după ideea că istoria se repetă, iar acest lucru conferă membrilor săi sentimente
de apartenenţă şi de siguranţă.(Iolanda, Mitrofan, şi Cristian, Ciupercă, 1998, p.24)

21
Familiile tradiţionale sunt caracterizate ca fiind familii care se bazează pe solidaritate
mutuală şi au ca scop de bază reproducerea grupului social.
Pe plan economic, familia tradiţională este pe deplin autonomă, se ocupă de
exploatarea agricolă şi asigură existenţa tuturor membrilor ei prin munca în comun în gospodaria
familiei.
Familia producea ceea ce reprezenta necesarul membrilor ei. Toate persoanele active
din familie participau în funcţie de sex şi aptitudini la muncile câmpului, la treburile
gospodăreşti sau în micile ateliere de pe langă gospodărie.
În socităţile moderne au avut loc puternice mutuaţii economice şi sociale care au dus
la o serie de modificări în structura familiei. În această perioadă structurile familiale au evoluat
sub influenţa factorilor economici. S-a constituit o clasă a muncitorilor care îşi coordonează viaţa
după cu totul alte principii decât ale clasei agricultorilor. A avut loc o transferare a locului de
muncă din familie şi de pe câmp în întreprindere.
A avut loc un accent pus pe mobilitate geografică şi socială care a marcat viaţa de
familie. Familia nucleară a luat locul familiei lărgite, devenind tipul modern acceptat şi răspândit
în toate societăţile moderne.
Deplasarea de la sat la oraş a condus la dezrădăcinarea de mediul tradiţional.
Dimensiunea, structura, funcţiile, relaţiile ce definesc acest model de familie s-au
modificat sub impactul unor factori precum (Ghebrea Georgeta, 2000, p.19): industria, comerţul,
dezvoltarea oraşelor, instrucţia şcolară, igiena, nivelul de trai, circulaţia oamenilor, mişcarea
ideilor, laicizarea organizării sociale, evoluţia rolului social al statului.
Familia modernă este redusă numeric şi are o structură democratică ce se bazează pe
egalitate şi complementaritate a rolurilor soţ-soţie. O serie de funcţii ale familiei sunt preluate de
instituţiile specializate: creşe, grădiniţe, azile pentru batrâni, etc.
Vechile modele familiale se restructurează şi apar forme noi de viaţă familială. Apar
fenomene noi cum ar fi: concubinajul, căsătoria de probă, creşterea divorţialităţii, extinderea
experienţei sexuale premaritale, creşterea permisivităţii sociale şi a toleranţei parinţilor faţă de
aceste comportamente, controlul fecundităţii, scăderea ratei nupţialităţii, etc.
Pentru a evidenţia cât mai bine aceste trăsături ale familiei tradiţionale şi moderne voi
prezenta un tablou comparativ între familia tradiţională şi familia modernă.

22
TABLOU COMPARATIV: FAMILIA TRADIŢIONALĂ ŞI FAMILIA MODERNĂ

FAMILIA TRADIŢIONALĂ FAMILIA MODERNĂ


1. Dimensiune mare Dimensiune redusă
2. Număr mare de copii Număr redus de copii
3. Coabitări intergeneraţionale frecvente Coabitări intergeneraţionale rare
4. Autonomie parentală Autonomia individului
5. Homogamie mai relativă Homogamie mai strictă
6. Patri sau matrilocalitate Neolocalitate
7. Funcţii de producţie Limitarea funcţiei economice
8. Femeile muncesc în cămin(munca casnică, Creşterea ratei de ocupare a femeilor (femeile
agricultură) muncesc în afara căminului)
9. Cea mai mare parte a sarcinilor Distribuţie mai echilibrată a rolurilor în
gospodareşti revine femeilor gospodărie
10. Decalaj mare de nivel de şcolarizare între Decalaj redus de şcolaritate între bărbaţi
bărbaţi şi femei şi femei
11. Copiii participă la activitatea economică Copiii sunt excluşi din forţa de muncă
12. Educaţia copiilor are loc predominant Educaţia se face predominant în
în familie instituţii specializate
13. Protecţia instrumentală şi emotională e Protecţia individului se face prin instituţii
asigurată de familie exterioare familiei
14. Stabilitate şi coeziune familială Conflictualitate frecvenţă între soţi
(divorţuri) şi între generaţii

Sursa: Gebrea, Georgeta, Regim Social-Politic şi Viaţă Privată, Editura Universitatii


din Bucureşti, 2000, p. 17.

Din acest tablou comparativ se pot observa o serie de diferenţe între familiile de tip
tradiţional şi cel de tip modern. Aceste modificări s-au produs datorită proceselor de
industrializare şi modernizare a societăţii.
Familiile restrânse sunt mult mai apte pentru mutaţiile sociale ale modernizării,
provocând schimbări importante în stilul de viaţă şi în comportamentele familiale.
Homogamia nu mai este aşa de rigidă ca în societăţile tradiţionale. Analizând
motivele ce duc la căsătorie, un rol important începe să capete în mentalitatea modernă, ca o
valoare în sine, “dragostea romantică”. Tinerii nu mai sunt obligaţi să moştenească poziţiile

23
părinţilor, putând să devină independenţi din punct de vedere economic. Dragostea romantică
devine un suport emoţional, ceea ce altadată era oferit de familie.(Georgeta, Ghebrea, 2000,
p.15).
O altă consecinţă a sporirii rolului individului în orientarea propriei vieţi de familie(şi
a scăderii autorităţii şi controlului exercitate prin legăturile de familie) este şi răspândirea
neolocalităţii (cuplurile nou formate pot locui unde vor nu neapărat cu familia de origine).
Intrarea femeilor în populaţia ocupată a fost favorizată de cererea de forţă de muncă.
Salariul femeii pe de o parte reprezintă o componentă esenţială a veniturilor familiei iar pe de
altă parte îi conferă femeii o anumită independenţă economică.
Pararel cu intrarea femeilor în populaţia ocupată, a crescut nivelul de şcolaritate la
bărbati şi la femei. Femeia are un rol nou în societate şi în familie. Se modifică de asemenea şi
distribuţia rolurilor şi sarcinilor în gospodărie inclusiv în educaţia copiilor.
Georgeta Ghebrea în “Regim Social-Politic şi Viaţă Privată” 2000, p.15 consideră, că
faţă de statutul social tradiţional de inferioritate femeia modernă începe să capete drepturi sociale
şi politice mergând până la legiferarea egalităţii cu bărbatul în toate sferele vieţii sociale.
Munca în afara domiciliului micşorează timpul acordat comunicării între soţi, între
părinţi şi copii, părinţii incercând să compenseze acest fapt prin cadouri şi bani de buzunar
pentru copii. Fiind ocupaţi cu serviciul, părinţii tind să transfere copiilor iniţiativa şi
responsabilitatea.
Lipsa de comunicare provoacă rupturi şi conflicte în cadrul familiei, inclusiv
conflictul între generaţii.
În societatea tradiţională copiii erau obligaţi să lucreze în gospodaria rurală sau în
ateliere dar treptat copii încep să nu mai fie percepuţi ca forţă de muncă ci ca voloare în sine.
Una din cauzele determinante ale valorizării statutului copilului este generalizarea şi
obligativitatea educaţiei şcolare.
Dacă în Evul Mediu, cauza principală a dezorganizării familiei era decesul unuia
dintre soţi, în epoca modernă principala cauză începe să devină divorţul.
“Pe masură ce ratele de mortalitate decad, divorţul devine forma majora de disoluţie a
familiei. Între 1860 şi 1984 rata divorţului în S.U.A. a crescut de la 1,2/1000 cupluri căsătorite la
23,1. Simultan s-au modificat şi normele, valorile şi atitudinile referitoare la divorţ”(Georgeta,
Ghebrea, 2000, p.17).

24
Aceeaşi autoare menţionată mai sus considera că raspândirea divorţului se datorează:
-Scăderii funcţiei economice a familiei ceea ce înseamna că o dată ce soţii nu mai
desfăşoară munca productivă în gospodărie, legătura economică care să-i menţină împreună nu
mai există.
-Scăderii autorităţii şi controlului exercitat de familie şi independenţa individului în
luarea deciziilor legate de viaţa de familie.
-Ameliorării statusului social al femei care nu mai este obligată să accepte o viaţă de
cuplu nesatisfăcătoare. Cu cât o societate recunoaşte mai multe drepturi femeilor, cu atât
instabilitatea conjugală creşte.
-Speranţei mai mare de viaţă, ceea ce duce la un mai mare risc de divorţ.

1.5. Evoluţia familiei în România.

Dacă debutul secolului XX marca începutul extinderii şi generalizării sistemului


familiei nucleare deceniul al optulea a consemnat regresul acestuia. Familia a devenit “insulara”
una din funcţiile tradiţionale, cea de îngrijire a vârsnicilor a dispărut iar funcţia de socializare a
copiilor este realizată de cele mai multe ori de instituţii sociale. Schimbarea statusului social al
femei prin implicarea ei în activităţi profesionale extrafamiliale determină noi regăsiri ale
rolurilor acestora.(Maria, Voinea, 2005, p.120)
Factorii care au influenţat forma, mărimea şi relaţiile din interiorul familiei (Corneliu,
Cârţână şi Teodora, Tone, 1994, Tendinţe în evoluţia familiei în România, Revista Sociologie
Românească Nr.5, p.448) sunt: procesele de industrializare şi urbanizare, exodul rural, creşterea
mobilităţii sociale, evoluţia stilurilor de muncă şi a calităţii vieţii, structura şi funcţionalitatea
habitatului, serviciile care preiau o parte din funcţiile tradiţionale ale familiei.
Ca rezultat al acţiunii conjugate al acestor factori putem consemna scăderea
semnificaţiei acordate căsătoriei însoţit de impunerea unor modele alternative de viaţă precum
coabitarea consensuală, celibatul, căsătoriile fără copii sau mariaje monoparentale. Fenomenul
divorţialităţii este în creştere reducându-se durata medie a căsătoriei.

25
“Ca urmare a măsurilor legislative adoptate după 1989 (liberalizarea avorturilor,
simplificarea procedurilor de divorţ) se manifestă o tendinţă de reducere a sporului matural al
populaţiei (diferenţa dintre nasşeri şi decese la 1000 de locuitori) aceasta înregistrând pentru
prima oară o valoare negativă (-0,2) şi o reducere a numărului de căsătorii începând cu 1990”
(Corneliu, Cârţână şi Teodora, Tone, 1994, Tendinţe în evoluţia familiei în România, Revista
Sociologie Românească Nr.5, p. 450 ).
Slăbirea autorităţii părinţilor şi a influenţei familiei de origine asupra opţiunilor
tinerilor pentru diverse stiluri de viaţă îşi pun o amprenta hotărâtoare asupra fenomenelor
nupţialităţii, divorţialităţii, şi a modelelor de coabitare.
În acest sens “Raportul naţional nr. 1 ianuarie, 1994- Romania 1989-1993.Dinamica
socială şi protecţia bunăstării” elaborat de Cătălin Zamfir, Marius Augustin Pop şi Elena Zamfir
apud Corneliu Cârtână, Teodora Tone, 1994, Tendinţe în evoluţia familiei în România, Revista
Sociologie Românească Nr.5, p.450, noteaza “in cazul ratei brute a casatoriilor o scadere a
acesteia pentru toate ţările din regiune, scădere datorată acţiunii conjugate a factorilor strict
demografici cât şi a celor socio-economici în special creşterea insecurităţii economice”.
Conform datelor oferite de M.Voinea în “Familia Contemporană. Mică enciclopedie”
2005, p. 218, structura populaţiei după starea civilă s-a modificat astfel:
- La 1 ianuarie 2005 aproape jumătate din populaţia masculină (49, 5%) era
căsătorită, faţă de 49,3% în 2004. Ponderea femeilor căsătorite a fost de 47, 1% comparativ cu
47, 0% la 1 ianuarie 2004.
- Ponderea populaţiei căsătorite a crescut odată cu vârsta, atingând cea mai mare
valoare la bărbaţii din grupa de vârstă de 60- 64 ani ( 83,8% la 1 ianuarie 2005 ) şi la femeile din
grupa 40-44 ani ( 78,0% la 1 ianuarie 2005).
- În cadrul populaţiei masculine de 60 ani şi peste, bărbaţii căsătoriţi reprezentau la 1
ianuarie 2005 aproximativ patru cincimi. Femeile căsătorite, cu vârsta de peste 60 ani
reprezentau circa jumătate din populaţia feminină din această categorie de vârstă.

26
CAPITOLUL 2: DIVORŢUL MODALITATE DE
DESFACERE A CĂSĂTORIEI

2.1.Definirea termenului de divorţ.

“Divorţul este fenomenul psiho-social complex reprezentând forma finală a


desfacerii vieţii conjugale, modificând viaţa partenerilor şi a descendenţilor acestora.”(Maria,
Voinea, Psihosociologia Familiei ,1996, p.65).
Divorţul reprezintă modalitatea juridică prin care se desface o căsătorie. Conotaţiile
acestui act sunt mult mai complexe decât simpla hotarâre judecatorească.
“Divorţul este o factură spirituală, morală şi afectivă în viaţa cuplului şi indeferent
cât de dorit a fost induce o serie de consecinte psihologice , morale si materiale asupra
partenerilor , ce le marchează evoluţia ulterioară.”(Iolanda, Mitofan, şi Cristian, Ciuperca, 1998,
p. 137)
Explicaţia cea mai simplă a unui divorţ constă în faptul că acesta nu este altceva decât
efectul unor releţii alterate în cuplu, datorită incapacităţii şi ignoranţei cuplului în a se
autodezvolta prin cunoaştere şi colaborare.
Există şi unele cauze indirecte care predispun la divorţ, printre cele mai importante
numărându-se (S.Laszlo, P.Ilut, apud Iolanda Mitofan, Cristian Ciuperca, 1998, p.137):

27
- emanciparea economică a femei;
- industializarea, modernizarea şi urbanizarea;
- rezolvarea problemei locuinţelor;
- schimbarea mentalităţii despre divorţ;
La rândul ei Lisa Parkinson propune alte explicaţii asociate fenomenului
divortialităţii (apud Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă, 1998, p.137):
1) cuplurile care se căsătoresc astăzi aşteaptă să obţină prin căsătorie tovărăşie şi
fericire personală, în timp ce cuplurile din generaţiile precedente erau în general mulţumite dacă
partenerul se comporta satisfacător ca stapan al casei sau întreţinător de familie. De aceea,
speranţele ridicate cu privire la fericirea maritală se pot transforma mai repede în reproşuri şi
deziluzii, dacă realitatea nu se potriveşte cu aşteptările.
2) o altă cauză ar fi evenimentele “paranormative” , adică boala , infirmitatea,
somajul, etc.
O relaţie cauzală între şomaj şi divorţ nu a fost înca dovedită, dar sărăcia şi
pierderea statutului, asociate cu şomajul reprezintă un stres pentru şomeri şi familiile lor.
Divorţul este singura cale care este un rezultat al voinţei unuia dintre soţi, atunci
când există motive temeinice pentru care căsătoria nu mai poate continua.

2.2. Divorţialitatea.

Divorţialitatea reprezintă : “intensitate sau frecvenţă a divorţurilor într-o populaţie sau


subpopulaţie, măsurată cu anumiţi indici statistici „( Trebici V. Mică enciclopedie de demografie
apud Eusebiu, Tihan şi Laura, Tihan, 2004, p. 88 ).
Divorţialitatea este un fenomen demografic care influenţează natalitatea şi în final
numărul populaţiei, a avut o oşcilaţie în intervalul 1990-2000; spre exemplu a înregistrat o
creştere bruscă în 1994 după simplificarea formalitătilor de desfacere a căsătoriei.( Trebici
V.Mică enciclopedie de demografie apud Tihan Eusebiu, Tihan Laura, 2004, p. 88 ).
Conform Anuarului statistic al României 2005 p.52 numărul divorţurilor pronunţate
prin hotărâre definitivă a fost în anul 2004 de 35.225 divorţuri în creştere faţă de anul 2003 când
s-au înregistrat 34.073 divorţuri. Din totalul divorţurilor 25.134 s-au înregistrat în mediul urban.
Acest număr al divorţurilor a fost de 2,5 ori mai mare faţă de cel din mediul rural. Numărul

28
divorţurilor înregistrate în 2004 comparativ cu 2003 au crescut în mediul urban cu 1592 divorţuri
iar în mediul rural cu 560 divorţuri.
Pe judeţe numărul cel mai mare de divorţuri s-a înregistrat în Bacău (1837), Prahova
(1553), Hunedoara (1377), Suceava (1348), Galaţi (1360), Cluj (1267) iar numărul cel mai mic s-
a înregistrat în Ilfov (194), şi Giurgiu (173).
În Călăraşi în anul 2004 s-au înregistrat 633 divorţuri. Din numărul total de divorţuri
înregistrate în judeţul Călăraşi, în mediul urban s-au înregistrat 414 divorţuri iar în mediul rural
219 divorţuri.
În ceea ce priveşte grupele de vârstă frecvenţa maximă a divorţurilor atât la femei cât
şi la bărbaţi s-a înregistrat la grupa de vârstă 25 – 29 ani, în număr de 7.934 divorţuri fiind
urmată de grupa de vârstă 30 – 34 ani cu un număr de 7.628 divorţuri.
În anul 2004 din totalul de 35.225 divorţuri înregistrate, numărul copiilor minori
rămaşi prin desfacerea căsătoriei a fost de 18.395. Din acest total, în judeţul Călăraşi din cele 633
divorţuri înregistrate numărul copiilor rămaşi prin desfacerea căsătoriei a fost de 357. (Institutul
Naţional de Statistică, 2006, Anuarul Statistic al României 2005, Bucureşti, p. 76).

2.3. Condiţiile în care se poate divorţa.

Potrivit art. 38 Codul Familiei: “Instanţa judecatorească poate desface căsătoria prin
divorţ atunci când datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vatămate şi
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza acordului ambilor soţi dacă sunt
îndeplinite următoarele condiţii : până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la
încheierea căsătoriei; nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.” .(apud Ioan, Chelaru, 2005,
p.148)
Oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă
continuarea căsătoriei.
La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la încredinţarea copiilor
minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea locuinţei, instanţa va ţine seamă şi de interesele
minorilor.(Ioan, Chelaru, 2005, p.148)

29
Procedura divorţului în acest caz, solicită ca în conformitate cu art. 613 din Codul de
Procedură Civilă, cererea de divorţ întemeiată prin acordul părţilor să fie semnată de către cei doi
soţi, invocând în aceasta şi modalităţile de soluţionare a cererilor accesorii cum ar fi de exemplu:
locuinţa, partajul bunurilor etc.
Cu ocazia primirii cererii de divorţ, preşedintele instanţei de judecată verifică
existenţa consimţământului soţilor, confirmat prin semnătura, după care fixează un termen pentru
prima şedinţă de judecată publică de 2 luni. La prima sedinţă publică, preşedintele verfică dacă
soţii stăruie în continuare pentru desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor, iar în caz afirmativ,
trece la judecata cazului fără a administra probe cu privire la motivele de divorţ, asigură
realizarea principiului înscris în art. 26 al. 1 din Constituţia României cu privire la protecţia vieţii
intime şi private a omului.(Ioan, P. Filipescu, 2000, p.203)
În acelaşi mod se procedează şi atunci când este admisă cererea unuia dintre soţi care
nu mai poate continua căsătoria, din motive de sănătate fapt ce determină ca hotarârea de divorţ
să nu fie pronunţată din vina unuia dintre soţi şi nici să fie motivată.
Legea nu enumeră motivele de divorţ şi ca urmare în invocarea acestora se are şn
vedere doar faptul ca aceasta va putea fi destrămată atunci când, datorită unor motive temeinice,
raporturile dintre soţi au fost grav vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Temeinicitatea motivelor invocate rămâne la aprecierea instanţei de judecată, care
va hotărâ de la caz la caz.
Pentru a putea pronunţa divorţul, trebuie îndeplinite anumite condiţii şi anume
(Ioan, Chelaru, 2005, p.152):
- existenţa unor motive temeinice,
- aceste motive să fi vătămat grav relaţiile dintre soţi,
- imposibilitatea continuării căsătoriei.
Instanţa va trebui să vegheze la ocrotirea intereselor copiilor minori şi soluţionarea
celorlalte cereri cu privire la folosirea locuinţei comune în aplicarea obligaţiei de întreţinere.
Stabilirea culpei unuia dintre soţi sau a ambilor prezintă interes în ceea ce priveşte unele efecte
ale divorţului.
Procedura de divorţ este procedura instituită prin art. 607-619 din Codul de Procedură
Civilă, în cea mai mare parte derogă de la dreptul comun.

30
“Acţiunea de divorţ, are un caracter strict personal şi de aceea poate fi introdusă
numai de soţi, dar în exercitarea ei, atunci când din căsătorie au rezultat copii, participă şi
procurorul, iar minorii care au împlinit 10 ani vor fi ascultaţi în mod obligatoriu”(Ioan
P.Filipescu, 2000,p.215).
Instanţa competentă în soluţionarea unei cereri de divorţ este cea de la ultimul
domiciliu comun, iar când nici unul nu mai locuieşte pe raza de competenţă a instanţei unde soţii,
au avut ultimul domiciliu necunoscut instanţa competentă să judece cererea de divorţ, este cea de
la domiciliul reclamantului. Soţul pârât este obligat, dacă vrea sa solicite desfacerea căsătoriei
din vina reclamantului, să facă o cerere reconvenţională până la prima înfăţişare în şedinţa
publică, sau până la dezbaterile de fond, când sunt invocate aspecte apărute pe timpul judecăţii.
(Ioan, Chelaru, 2005, p.169)
Cererea de divorţ trebuie să cuprindă următoarele menţiuni (Ioan, Chelaru, 2005,
p.172):
- menţiuni cu privire la copii minori, când aceştia există dar şi când au rezultat din
căsătorie.
- la cererea de divorţ se va anexa copii legalizate după certificatul de căsătorie şi cele
de naştere ale copiilor minori.
- menţiuni cu privire la eventuala încredinţare a copiilor minori.
- fixarea contribuţiei de întreţinere a celuilalt soţ.
- menţionarea numelui din căsătorie după divorţ.
- pronunţarea asupra bunurilor comune şi a beneficiului contractului de închiriere.
Părţile sunt obligate să se înfăţişeze personal în faţa instituţiilor de fond (art.614
Codul de Procedură Civilă). Nu este admisă reprezentarea în instanţă de către apărător, ci numai
asistenţa judiciară a acestuia, ca o expresie a asigurării dreptului la apărare. În faţa instanţei de
recurs sau la judecarea altor căi de atac soţii pot să nu se mai prezinte personal fiind permisă
reprezentarea intereselor prin apărător.
Există însă şi situaţii în care soţii nu sunt obligaţi să se înfăţişeze personal în faţa
instanţelor de fond şi anume (Ioan P., Filipescu, 2000, p.215):
- când unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate.
- când unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă.
- când unul dintre soţi este pus sub interdicţie.

31
- când unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.
Potrivit art.616 Codul de Procedură Civilă pentru primul termen de judecată în faţa
instanţei de fond dacă se prezintă doar pârâtul, cererea va fi respinsă ca nesusţinută.
Hotărârea de divorţ se comunică din oficiu de instantă, oficiu de stare civilă de la
locul încheierii căsătoriei, pentru a face menţiuni pe marginea acestora.

2.4. Cine şi de ce divorţează?

Lucrurile nu sunt foarte clare, chiar dacă există şi tendinţe atemporale, cum ar fi
proporţia mai mare de divorţaţi în rândul celor cu studii superioare comparativ cu persoanele cu
pregătire medie (Thorton,1977 apud Iolanda, Mitrofan şi Cristian, Ciupercă, 2002, p.84).
Diverse cercetări ajung de cele mai multe ori la concluzii total diferite. De exemplu
D.Sicoe (1999) arăta că divoţialitatea este mai mare în rândul celor care au coabitat anterior, în
vreme ce G.Ghebrea (1999) considera ca o durată de cel puţin doi ani de convieţuire înainte de
căsătorie creşte probabilitatea stabilităţii căsătoriei.
Specialiştii în domeniu apreciază (Iolanda, Mitrofan, şi Cristian, Cipercă, 2002, p.85)
că:
1) Cei care au un partener sau o rudă divorţată au 12% şanse să divorţeze ei înşişi.
2) Cu cât este mai mare numărul de prietenii impărtăşite reciproc de cei doi membrii
ai cuplului, cu atât este mai mică probabilitatea lor de a divorţa.
3) Există persoane predispuse la divorţuri repetate, indiferent de caracteristicile
partenerului.
4) Cele 4 A-uri ale divorţului sunt:
- adulterul- 1/4 din femeile si bărbaţii dispuşi să divorţeze indică infidelitatea ca fiind
motivul separării (Dorrzapf,1999 apud Iolanda, Mitrofan, şi Cristian, Ciperca, 2002, p.85).
- absenţa- accentuarea individualismului şi egocentrismului favorizează neimplicarea
în problemele şi preocupările celuilalt.
- abuzul- în majoritatea cazurilor femeile sunt bătute de partenerul lor de viaţă, fapt
care determină separarea celor doi soţi.
- alcoolul- determină separarea celor doi parteneri, de cele mai multe ori femeia este
cea care înaintează cererea de divorţ.

32
Dincolo de cele 4 A-uri, societatea contemporană a amplificat şi diversificat cauzele
dizarmoniilor conjugale, numărul cuplurilor divorţate crescând ingrijorător.
A scăzut dramatic numărul persoanelor care îşi fac planuri de viitor alături de actualul
partener şi care consideră ca viaţa nu mai marită trăită pentru a celebra nunţi de aur sau de argint.
S-a schimbat radical psihologia vieţii de cuplu, indivizii având acum aceleaşi
aşteptări, indiferent de sex, lucru care a generat instabilitate şi haos, tendinţa de abandonare sau
teama de eşec.
Separarea a devenit o obţiune preferată în condiţiile în care viaţa modernă de cuplu a
înlocuit diviziunea muncii cu haosul îndatoririlor gospodăreşti, egalitatea sexelor generând mai
multe frământări şi mai puţină linişte interioară.
Preocuparea ambilor parteneri pentru cariera profesională, asociată cu oboseala fizică
şi psihică favorizează apariţia unor tensiuni psihologice care reduce bucuria de a trăi alături de
celălalt continuitatea relaţiei în doi.
De cele mai multe ori oamenii uită să lase grijile profesionale la serviciu, nu mai
acordă importanţă romantismului, eliminând tandreţea şi reducând galanteria considerându-le
demodate şi incompatibile cu derularea rapidă a timpului pe care-l trăim. Oamenii au devenit mai
săraci în exprimarea sentimentelor datorită dorinţei lor de a deveni cineva şi a dorinţei celorlalţi
de ai îngropa în anonimat.
“Există o anumită perioadă în care partenerii sunt copleşiţi de rutina şi de
mecanicismul gesturilor ancorate în banal. Fericirea dispare acolo unde se instalează rutina. Dacă
ar da dovadă de puţină creativitate şi noncomformism va ajuta revitalizarea relaţiei şi crearea
sentimentului că te poţi reândrăgosti de aceiaşi persoană sau că poţi rămâne toată viaţa
îndrăgostit de aceiaşi persoană” (Iolanda, Mitofan, şi Cristian, Ciupercă, 2002, p.87)
Foarte mulţi nu depăşesc stadiul monitărizării relaţiei, ceea ce generează dizarmonie,
conflictualitate, disoluţie. Acest stadiu apare din ce în ce mai timpuriu deoarece partenerii nu-şi
respectă de cele mai multe ori promisiunile făcute şi cu toate că-şi doresc să fie fericiţi oferă prea
puţin şi abandonează repede ideea concretizării unei satisfacţii relaţionale continue şi
indestructibile.
În loc să ne întrebăm de ce divorţăm ar trebui să ne gândim: de ce ne căsătorim? Din
dragoste, din interes, din naivitate, din comoditate sau poate chiar din curiozitate sau grabă.
Acestea sunt tot atâtea motive din cauza cărora divorţăm.

33
Dragostea se stinge sau poate fii o iluzie. Iar mulţimea de probleme şi probe la care
este supus acest sentiment pe durata unei vieţii în doi, va produce fie o întărire continua, fie o
alterare a relaţiei.
Multe din aceste probleme sunt arhicunoscute, dar am să amintesc câteva (Iolanda,
Mitrofan şi Cristian, Ciupercă, 1998, p.139):
Compromisuri- fiecare membru al grupului iese din spaţiul său de confort creat de un
cadru familial, de o viaţă cunoscută, renunţă la obiceiurile zilnice în favoarea unor
compromisuri, acceptă şi îşi însuşeşte un nou stil de viaţă sau adoptă alte reguli. Toate acestea
dacă vin brusc îi pot face vulnerabili pe cei doi deveniţi acum o familie. Există situaţii în care
doar unul din soţi face aceste compromisuri încercând să se adapteze la cerinţele celuilalt ceea ce
duce la frustrări care deteriorează relaţia.
Celălalt se schimbă- ştim cu toţii că oamenii se schimbă de-a lungul timpului iar
aceasta poate fi o nouă sursă de conflcte.
Lipsa timpului- e destul de des întâlnită, amândoi cu serviciu stabil şi mulţi prieteni
de mulţumit, eventual şi serviciu suplimentar care să îi ajute să achite onorabil tote dările şi
taxele care îi presează. Datorită limitării timpului liber, cei doi soţi se pot trezi la un momentdat
că abia se mai cunosc, iar dragostea dintre ei s-a pierdut undeva în timp.
Interesele- atunci când sunt prezente doar la una din părţile implicate, rezultatul poate
fi divorţul.
Nu se poate nega avantajele unei căsătorii, avantaje ce survin pentru ambele părţi:
cineva va găti, va spăla şi va călca, va face ordine, va aduce bani, va asigura protecţie, etc. Unii
dintre aceştia constată la un moment dat ca această situaţie nu le ofera satisfacţiile aşteptate, iar
alţii îşi dau seama că sunt folosiţi pentru aceste avantaje, în consecinţă renunţă la actul de la
primarie, preferând actul de la judecătorie.
Imaturitate sentimentală- naivitatea corelată cu o curiozitate în ceea ce priveşte
căsătoria poate face lucrurile să se precipite nejustificat. Astfel se pot lua hotărâri care nu se
bazează pe nimic solid şi cum ştim că o casă fără o temelie puternică se v-a destrăma până la
urmă, aşa şi o căsătorie făcută dintr-un moft se v-a destrăma.
Când într-o relaţie predomină una sau mai multe din problemele descrise mai sus,
datorită instinctului de echilibru v-a exista o încercare de compensare, de echilibru. În acest fel
se poate ajunge la: consum de alcool, violenţă, neglijenţă, infidelitate.

34
Oamenii continuă să creadă în căsnicii fericite şi îşi doresc să audă de cât mai puţine divorţuri.

2.5. Factorii interni familiali ce pot genera divorţul (Maria,


Voinea, 1996, p. 66):

-lipsa experienţei premaritale ;


-insuficienta cunoaştere a partenerului;
-absenţa dragostei;
-căsătoria precoce;
-diferenţe mari de vârstă între parteneri;
-incompatibilităţi psihice şi temperamentale ale partenerilor;
-insatisfacţii emoţional-afective şi sexuale;
-infidelitate;
-comportamente agresive;
- divergenţe privind educarea copiilor.

2.6. Motive acceptate de instanţă pentru desfacerea căsătoriei


(Maria, Voinea, 1996, p. 67):

-soţul suferă de alienaţie mintală cronică;


-soţul pârât s-a stabilit în străinătate;
-soţul pârât este declarat dispărut prin hotarare judecatorească definitivă;
-soţul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă de omor
asupra soţului reclamant;
-refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreuna cu celălalt;
-părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal;
-adulterul;
-violenţa soţului;
-existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic care afectează raporturile conjugale.

35
În ceea ce priveşte interesele copiilor minori, trebuie să se înţeleagă că este vorba
despre copiii soţilor respectivi din căsătorie, cei din afara căsătoriei ţi cei adoptaţi.

2.7. Aspecte ale divorţului.

Divorţul este un proces complex ce compară mai multe aspecte (Paul Bohannan,
Divorce and After, 1970, pag 197 apud Lisa, Parkinson, 1993, p.24-30) :

-Divorţul emţional. Un divorţ emoţional poate avea loc cu mult înainte ca un cuplu să
se separe fizic. Altfel el poate ramâne incomplet multă vreme după ce divorţul legal a fost
terminat. Inabilitatea de a tolera schimbarea şi dezvoltarea unuia dintre parteneri produce un
divorţ emoţional. Dacă căsnicia nu promovează satisfacerea nevoilor celor doi parteneri de
cuplu, insatisfacţiile pot fi înăbuşite dar foarte adesea partenerii se acuză reciproc într-un fel sau
altul. Se pot îndepărta treptat găsind compensaţie în alte relaţii sau activităţi.
Unele cupluri tinere se despart fără a fi ajuns vreodată la o ataşare profundă a partenerilor, în
timp ce unele dintre cuplurile mai vechi trec printr-o diminuare treptata a căldurii şi afecţiunii în
care prezenţa celuilalt devine mult mai iritantă decât confortabilă.

-Divorţul legal .Divorţul legal se referă la pronunţarea de către o curte de justiţie a


disoluţiei căsătoriei.
Cercetările de la Oxford (Eekelaar şi Maclean,1983) au evidenţiat că în cazul divorţurilor bazate
pe “comportament nerezonabil” probabilitatea ca părinţii să-şi dispute copiii este mai mare ca în
divorţurile bazate pe adulter sau separaţie. Un soţ care se simte acuzat pe nedrept poate reacţiona
fie prin a dispărea pur şi simplu, fie prin a lupta pentru copii, casa şi bani probleme pentru care
sprijinul legal se obţine mai uşor decât pentru divorţul însuşi.

-Divorţul economic. Divorţul economic reprezintă divizarea proprietăţii între


parteneri, separarea bunurilor casnice, stabilirea obligaţiei de plată a pensiei alimentare.
Pentru cele mai multe familii, divorţul aduce dificultăţi financiare, iar cuplurile divorţate vor fi
probabil mai interesate de bani decât de copii deoarece în marea majoritate a cazurilor mărimea

36
pensiei alimentare, hotărâtă de instanţa de judecată nu acoperă în întregime costurile întreţinerii
copiilor.

-Divorţul parental. Încredinţarea copiilor minori unui părinte, stabilirea drepturilor


celuilalt părinte asupra copilului.
Divorţul înseamnă o desfiinţare a căsătoriei nu şi a paternităţii, dar mulţi parteneri divorţează
efectiv unul de altul şi ca părinţi odată cu terminarea căsniciei. Părinţii non-custozi tind să se
simtă descalificaţi şi inutili. Dacă accesul este permis câteva ore pe lună sau chiar mai puţin,
relaţia lor cu, copiii tinde să devină artificială şi se poate stinge treptat. Unii părinţi consideră că
aceştia se vor descurca mai bine dacă ei încetează să-i viziteze poate din cauza că ei înşişi
consideră vizitele scurte şi repetatele despărţiri insuportabil de dureroase. De cele mai multe ori
părintele preferă să joace un rol martirizat renunţând la încercările de a- şi vedea copilul, decât să
se lupte să menţină o relaţie cu ei în faţa ostilităţii celuilalt părinte şi a indifernţei chiar din partea
copilului.

-Divorţul comunitar. Divorţul comunitar se referă la divizarea comunităţii de prieteni şi


izolarea de comunitatea de rudenie a fostului soţ.
În studiul său Hart (1976) a descoperit că tulburările produse de mutarea departe de mediul
familial, vecini şi prieteni măresc traumele personale pentru adulţi şi copii şi aceasta afectează
părinţii care menţin copiii în întreţinere ca şi pe copii mult mai mult decât se presupune de
obicei. Hart (1976) a descoperit că acele cupluri care în timpul căsătoriei s-au bazat pe prietenii
comune s-au simţit deosebit de izolate după separarea lor. Mulţi au evitat tovărăşia foştilor
prieteni şi cunoştinţe din cauză că se temeau de criticismul sau bârfa acestora. Cei care au avut
de suportat o drastică scădere a standardului de viaţă ca urmare a separării erau reţinuţi de teama
de a fi consideraţi săraci de către ceilalţi şi de a depinde de generozitatea acestora.

-Divorţul psihologic. Indivizii care rămân afectaţi de pierderea partenerului pot să


aibă dificultăţi în constituirea unor noi relaţii şi activităţi.
Bohannan (1979, pag. 488) apud Lisa, Parkinson, 1993, p.30 a definit divorţul psihologic ca
“separarea sinelui de personalitatea şi influenţa ex-soţului ”. El a recunoscut că a învăţa să
trăieşti fără dependenţa faţă de cineva poate fi extrem de dificil. Aceasta implică auto-

37
cunoaşterea şi auto-valorizarea ca fiinţă umană independentă şi care să-şi fie auto-suficientă, cu
sau fără sprijin de la rude, prieteni şi colegi.
Principala sarcină în divorţul psihologic este de a confrunta şi de a stăpâni problema
autonomiei personale. Aceasta implică asumarea înregii responsabilităţi pentru deciziile şi
greşelile proprii, fără a mai putea să dea vina pe partener când lucrurile merg prost.

2.8. Principalele tipuri şi etape ale divorţului.

Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlasceanu în “Dicţionar de sociologie” 1993 p. 181 considera


drept principale tipuri de divorţ :

-Divorţul sancţiune prevede că disoluţia căsătoriei nu se poate face decât în urma


constatării culpei unuia dintre soţi.
-Divorţul faliment apare când legăturile dintre soţi sunt puternic afectate încat cei doi
sunt conştienţi că uniunea lor nu mai poate continua.
-Divorţul remediu reprezintă disoluţia unei căsătorii complet compromise pentru a
permite partenerilor să se recăsătorească.
Tot autorii menţionaţi mai sus consideră că divorţul este un proces traumatizant, care
cuprinde următoarele etape:

1) Disoluţia şi eroziunea. Primul indicator al disoluţiei căsătoriei este manifestarea


insatisfacţiei faţă de convieţuirea în cuplu. Motivele de insatisfacţie invocate de soţi sunt
aproximativ aceleaţi: infidelitate, agresivitate verbală, conflicte valorice. Femeile invocă mai
frecvent agresivitatea fizică şi alcolismul soţilor, iar bărbaţii invoca mai frecvent insatisfacţia
sexuala şi lipsa de afectivitate.
Cuplurile cu o durată mai lungă de existenţă şi persoanele cu un nivel mai ridicat de
instrucţie invocă mai frecvent dificultăţile de comunicare şi absenţa camaradeniei. În prima fază,
partenerul îşi trăieşte solitar propria insatisfacţie sau discută cu prieteni apropriaţi sau rude. În
faza a doua, partenerii îşi exprimă insatisfacţia şi se confruntă, iar în faza a treia ajung la
concluzia că relaţia lor este neviabilă.

38
2) Separarea premergatoare divorţului. Nu toate separările conduc la disoluţia
căsătoriei, dar majoritatea, disoluţiilor sunt premerse de separare. Practicarea separării este în
funcţie de aspecte independente de relaţiile dintre parteneri: nivelul veniturilor, posibilitatea de a
găsi o locuinţă, regimul juridic al proprietătii familiale.

3) Disoluţia legală. Căsătoria este un contact legal între cuplu şi stat iar disoluţia
căsătoriei nu se poate face din punct de vedere legal fără participarea statului.
Decizia de divorţ este luată de către o curte sesizată de petiţie de unul dintre soţi.
Cererea de divorţ este mai înaintată frecvent de femei decât de bărbaţi.

4) Acomodarea în perioada de după divorţ. După disoluţia căsătoriei, foştii parteneri


trebuie să se adapteze unui nou stil de viaţă: convieţuirea într-o noua locuinţă şi o nouă
vecinătate, schimbarea eventuală a locului de muncă, stabilirea de noi relaţii şi prieteni, refacerea
în urma stresului provocat de divorţ, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut, îngrijirea copiilor
încredinţaţi de unul singur, pregătirea pentru o eventuală căsătorie.

2.9. O nouă mentalitate asupra divorţului (Petru, Iluţ, 2005,


p.172).

“Sistemul marital fundamentat pe nevoi expresive şi mai puţin pe cele instrumentale


(economico-productive, instruirea şi profesionalizarea copiilor, presiunile grupului şi ale familiei
extinse etc) conduce la o mai mare libertate de dizolvare oficială a cuplurilor carenţate, urmată
de alegerea unui nou partener sau posibilitatea de a opta pentru o alternativă de viaţă nonmaritală
(concubinaj, familie monoparentală, singuratate şi libertate sexuală)” (Petru, Iluţ, 2005, p.172 ).
Cultivarea nevoilor expresive este posibilă datorită nevoilor macrosociale care au
făcut ca individual să devină independent de familie. S-au modificat funcţiile şi natura familiei,
astăzi socializarea şi educaţia fiind asigurate de instituţii publice. Funcţia de suport emoţional şi
afectivitate este într-o oarecare măsură înlocuită de grupurile de similaritate, de prieteni, de
colegi. De la o anumită vârstă membrii familiei nu mai depind unul de celălalt datorită faptului
că cele necesare traiului nu se mai produc în gospodărie, ci sunt cumpărate pe bani.

39
Petru Iluţ în “Sociopsihologia şi Antropologia Familiei”, 2005, p.173 consideră că o
cauză majoră a creşterii ratei divorţialităţii o constitue emanciparea economică a femei. Faptul că
în societatea industrială şi postindustrială soţiile sunt angajate în muncă şi au deci venituri le
oferă o mare independenţă şi nu mai suportă orice de la soţii lor. Când soţia consideră că nu se
mai inţelege cu partenerul de viaţă, nemaifiind dependentă material de acesta, despărţirea i se
pare ca o soluţie posibilă. În trecut era greu de imaginat datorită constrangerilor sociale, cu
precădere cele economice, care le determinau pe cele mai multe femei, chiar şi pe cele
socializate nici să nu se gândească la divorţ.
Emanciparea femeii s-a produs pe fundalul industrializării, modernizării, urbanizării,
automatizării şi creşterii nevoii forţei de muncă în sfera serviciilor. Aceasta a atras după sine şi
distanţarea dintre habitat şi locul de muncă. Posibilitatea pentru ambii parteneri de a întalni şi alţi
indivizi şi de a stabili legături de afecţiune este acum mult mai mare. Pe de altă parte,
dezvoltarea economică şi creşterea urbanistă a însemnat în ţările avansate şi rezolvarea
problemei locuinţei, care era un serios impediment în divorţialitate.
Petru Iluţ (2005, p.173) consideră că democratizarea şi liberalizarea vieţii sociale de
ansamblu au determinat o mai mare permisivitate în ceea ce priveşte divorţul. Scăderea influenţei
bisericii şi a religiei, îmbunătăţirea legislaţiei, micşorarea presiunilor normelor şi obiceiurilor
trdiţionale facilitează ruperea oficială a legăturilor conjugale. Între creşterea ratei divorţialităţii şi
factorii anterior menţionaţi există o circularitate cauzală, în sensul că liberalizarea juridică, cea
religioasă a opiniei publice nu numai că au contribuit la respectiva creştere dar au şi reflectat-o
Cu cât divorţul este mai răspândit, cu atât devine mai vizibil şi mai acceptat. Oamenii
văd la cei din jurul lor cum şi-au rezolvat dificultăţile maritale prin despărţire legală. Au modele
potenţiale pentru împrejurări asemănătoare. Treptat, modelul suferinţei într-o căsnicie nefericită
este înlocuit în societatea modernă urbană cu cel în care se începe o nouă viaţă după dizolvarea
mariajului. S-a schimbat astfel mentalitatea despre divorţ, el nu mai este apreciat ca un eşec ci ca
o soluţie, un răspuns pozitiv la o situaţie de criză.
Această schimbare asupra mentalităţii s-a produs şi din cauza măriri considerabile a
speranţei de viaţă. Când pentru unul dintre parteneri, şi pentru recul şi pentru celălalt , apare la o
vârstă relativ tânără că mai departe căsnicia ar fi o povara, el se întreabă de ce să mai sufere
încă foarte mulţi ani. ( Iluţ Petru, 2005, p. 173)

40
2.10. Efecte ale divorţialităţii.

Concepţia despre divorţ s-a schimbat profound în societatea contemporană. Divorţul


nu mai apare ca un eşec, ci ca o soluţie şi un început pentru o viaţă mai bună.
Divorţul are efecte numai pentru viitor. Efectele unui divorţ pot privi relaţii personale,
capacitatea de exerciţiu şi relaţii patrimoniale. În mod automat încetează obligaţia de sprijin
moral, reciproc şi de fidelitate. Se efectuează modificări atât cu privire la nume cât şi cu privire
la obligaţia de întreţinere între foştii soţi. Faţă de copii, divorţul crează relaţii personale noi cu
unul din părinţi, cel plecat, părinte ce va întreţine relaţii cu copilul doar în cazul reglementat de
lege.

La nivelul celor doi parteneri, efectele psihologice depind foarte mult de copii, dacă
există sau nu, de cine a iniţiat divorţul, de valoarea partenerilor pentru piaţa erotica şi maritală,
de densitatea reţelei de rude şi de prieteni ai fiecăruia.
Divorţialitatea afectează diferenţiat bărbatul şi femeia. Dacă există copii în căsătorie
iar aceştia rămân la mama şi dacă nu se produce recăsătorirea, atunci costurile psihologice sunt
mai mari pentru bărbaţi, iar cele materiale pentru femei.
Femeile rămase singure cu copii decad economic din urmatoarele motive (Strong,
DeVault, Sayad, 1998 apud Petru, Iluţ, 2005, p. 182):
1) capacitatea de câştig mai mică, este determinată pe de o parte, de faptul că în
timpul căsniciei a fost total sau parţial ieşită din câmpul muncii, iar pe de altă parte, deoarece
fiind singură cu copiii, trebuie să se ocupe de aceştia;
2) lipsa suportului din partea fostului soţ, mulţi dintre aceştia neplătind nici
întreţinerea pentru ea şi nici pensia pentru copii;
3) ajutor neândestulător din partea statului, a societăţii în ansamblu.
Atunci când divorţul este perceput ca o traumă şi acest lucru se întâmplă în
majoritatea cazurilor partenerii nu îşi mai pot îndeplini adecvat sarcina de părinte aceasta fiind
puternic diminuată în anii care urmează rupturii. Mama (sau părintele căruia i s-a încredinţat
copilul), acaparată de suferinţa proprie, anxioasă, deprimată, marcată de sentimentele
contradictorii faţă de fostul soţ reuşeşte cu greu să rămână centrată asupra nevoilor copilului şi să
fie atentă la manifestările lui. Taţii încearcă deasemenea ca şi fostele lor soţii, un plus de

41
anxietate, de depresie, sentimentul de respingere şi de incompetenţă în comparaţie cu taţii
nedivorţaţi care au copii de aceaşi vârstă. Le este teamă să ia copiii cu ei, se simt dezrădăcinaţi,
fără sens, fără un cămin în timp ce mamele care au sentimentul unui plus de intimidate îl trăiesc
şi pe acela al unei pierderi de identitate, de statut şi un sentiment general de neputinţă.
Adesea se consideră că efectele psihologice ale divorţului sunt minime asupra
bărbatului, acesta fiind mai întotdeauna vinovat de stresul separării şi deci nu-l poate percepe şi
chiar dacă nu este aşa, oricum este mai puţin vulnerabil, având capacitatea “de a nu privi în urmă
” şi de a se “consola” relativ repede într-o nouă relaţie.
Efectele divorţului asupra părinţilor sunt de cele mai multe ori majore, chiar dacă nu
întotdeauna vizibile pe termen scurt, afectând viaţa proprie cât şi pe cea a copilului.
Divorţul determină pentru membrii familiei importante consecinţe economice,
sociale, psihologice, comportamentale şi juridice.
Legăturile care i-au unuit pe soţi încetează odată cu divorţul, idealurile conjugale
comune nu mai pot fi realizate iar relaţia de familie se destramă şi lasă loc unei relaţii tensionate,
conflictuale.
La nivelul celor doi parteneri pot fi întâlnite următoarele efecte (Iolanda, Mitofan şi
Cristian, Ciuperca, 2002, p. 89) :

1) Tentaţia neâncrederii.
Comparativ cu persoanele necăsătorite, cele divorţate pun mai des sub senmul
întrebării necesitatea legalizării unei relaţii.
Oficializarea unei legături de parteneriat este de cele mai multe ori efectul unor
constrângeri de ordin economic sau social. Îndoiala acestuia că noua familie v-a fi ocolită de
probleme nu se spulberă aproape niciodată.

2) Tentaţia generalizării.
Tentaţia indivizilor de a considera că toate persoanele de acelaţi sex cu partenerul de
care a divorţat sunt la fel ca acesta şi că mai devreme sau mai târziu, problemele trecute se vor
repeta în viitor este una dintre cele mai longevive prejudecăţi.

3)Tentaţia inflexibilităţii.

42
În general, persoana divorţată nu mai este dispusă într-o nouă relaţie să accepte prea
multe compromisuri. Ea consideră, dat fiind rezultatul negativ al căsătoriei, că n-a meritat
sacrificial facut şi pentru a preântâmpina eventualele regrete cu noul partener adoptă o poziţie
inflexibilă, cerându-i acestuia să o accepte aşa cum este.
Soluţia rigidităţii nu face altceva decât să-i întarească convingerea concubinului că
divorţul partenerului are şi alte cauze, izvorâte din incapacitatea acestuia de a ţine cont şi de
nevoile celuilalt.

4)Tentaţia neimplicării.
Divorţul aduce cu sine decizia individuala şi (in)conştientă a celor doi de a se implica
sentimental în viitoarele relaţii. Noi parteneri ar trebui să aibă mai multă răbdare cu cei care au
cunoscut experienţa unui divorţ.
5)Tentaţia comparării.
Majoritatea persoanelor divorţate au tendinţa de a face comparaţii, cautând la noul
partener exact calităţile avute de fostul soţ.
Foarte puţini reuşesc să înţeleagă că fiecare individ are personalitatea sa, fiecare ne
poate oferi la fel de mult, chiar dacă mereu altceva. Tot ce trebuie să ştim este să apreciem
calităţile unei persoane fără a le raporta la ce-am avut sau la ce-am fi putut avea.

6)Tentaţia resemnării.
Divorţul poate genera şi cazuri de acută resemnare, în care individul să devină
indiferent la tot ceea ce înseamnă aventură, dragoste, căsătorie, copii. El se retrage în sine pentru
a-şi găsi linistea interioara sau îşi poate canaliză întrega energie în cariera profesională.
Aceste efecte au consecinţe importante asupra psihicului celui divorţat şi asupra
modalităţilor viitore de interrelationare afectivă cu ceilalti.
Odată cu disoluţia căsătoriei foştii parteneri trebuie să se adapteze unui nou stil de
viaţă (Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, 1993, p.181): convieţuirea într-o nouă locuinţă şi o nouă
vecinătate, schimbarea eventuală a locului de muncă, stabilirea de noi relaţii şi prieteni, refacerea
în urma stresului provocat de divorţ, acomodarea la un nivel de trai mai scăzut, îngrijirea copiilor
încredinţaţi de unul singur, pregătirea pentru o eventuală căsătorie.

43
Comunitatea de bunuri încetează prin partaj, care se poate realiza şi în timpul
căsătoriei.

Împărţirea bunurilor comune (partajul). Conform art. 36 Codul Familiei: “La


desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soţi potrivit învoieli acestora. Dacă soţii
nu se învoiesc asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărâ instanţa judecătorească. Pentru
motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o parte din ele, se pot împărţi prin
hotărâre judecatorească şi în timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.
Bunurile neâmpărţite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior sunt bunuri comune”(Ioan,
Chelaru, 2003, p.190).
Bunurile comune se pot împărţi în timpul căsătoriei la cererea oricăruia dintre soţi,
binenţeles cu existenţa unor motive temeinice, ea putând să cuprindă toate sau numai o parte din
bunurile comune.
De-a lungul timpului s-a stabilit drept motive temeinice (Ioan Chelaru, 2003, p.193):
împiedicarea unui soţ de a participa la folosirea şi administrarea bunurilor comune; dacă după
separare unul dintre soţi înstrăinează sau distruge din bunurile comune aflate în posesia sa, sau le
ascunde pentru ca ulterior să le însuşească; dacă, după despărţirea de fapt imobilul proprietate
comună este folosit de unul din soţi şi concubina sa, iar celălalt soţ este alungat din domiciliu;
condamnarea unuia dintre soţi pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere.
Cotele fiecăruia dintre soţi se vor stabili în raport de contribuţia soţilor, valoarea
bunurilor de împărţit, dacă soţii nu se înteleg împărţirea se v-a stabili printr-o expertiză.
Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei pote avea loc şi la cererea
creditorilor personali ai unuia dintre soţi, dacă creanţa acestora nu s-a îndestulat din bunurile
proprii ale soţului debitor.
Împărţirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei se poate face fie prin învoiala
soţilor fie prin hotărâre judecatorească. Se consideră că învoiala poate interveni chiar înainte de
introducerea cererii de divorţ, dar în vederea divorţului, poate interveni în etapa imediat
urmatoare când hotararea de divorţ a rămas definită sau numai după introducerea acţiunii de
divorţ.

44
Avantajul unui asemenea partaj în afară de dispariţia cheltuelilor inerente oricărui
partaj, este acela că nu stârneşte nemulţumirea părţilor şi se termină rapid un litigiu care ar putea
dura ani.
Contribuţia fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune pare a fi criteriul cel mai
echitabil de folosit în cadrul unui partaj, în lipsa unei prevederi legale în acest sens. Aceasta
pentru că, soţii nu pot accepta ideea că au drepturi egale ceea ce duce în mod automat la cote
egale pentru fiecare.
Contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune se stabileşte pentru întreaga masă
de bunuri şi nu pentru fiecare bun în parte. Se ţine seamă de faptul că soţii au venituri diferite, că
unul a achitat singur ratele unui bun, se va avea în vedere munca depusă în gospodarie de către
unul dintre soţi, motivate de faptul că asemenea activităţi duc la realizarea unor economii sau la
reducerea cheltuielilor gospodăreşti.
Prezumţia că ambii soţi au contribuit deopotrivă, ca valoare la dobândirea bunurilor
operează numai în lipsa unor probe din care să rezulte că aportul unuia dintre ei a fost mai mare
decât al celuilalt. Contribuţia soţilor la partimoniul comun se stabileşte în raport cu veniturile din
munca cu care fiecare a participat efectiv la dobândirea bunurilor.
Aportul adus la achiziţionarea bunurilor este stabilit în raport de martori, înscrisuri,
expertize.
Ajutorul dat de părinţi la cumpărarea unui bun se consideră că a fost dat în favoarea
copilului lor şi poate fi considerat un aport al acestuia la dobândirea bunurilor comune, chestiune
ce se analizează când se stabileşte cota de contribuţie.
Întotdeauna expresia valorică a bunurilor ce se partejează va fi cea din momentul
efectiv al partajului şi nu din momentul achiziţionării unui bun.
Ioan Chelaru în “Căsătoria şi Divorţul-Aspecte Juridice Civile, Religioase şi de Drept
Comparat” 2003 p.199 este de părere că hotărârea de partaj are un caracter declarativ şi nu
constitutiv de drepturi, fiecare coproprietar fiind socotit proprietar exclusiv al bunurilor ce i s-au
atibuit, de la data dobândirii lor, susţinându-se şi că niciodata nu a fost proprietar asupra
celorlalte bunuri. Hotărârea de partaj rămasă definitivă, irevocabilă şi invertită ca formulă
executorie, se poate pune în executare prescriindu-se într-un termen de trei ani.

45
Consecinţe asupra copilului. Dacă în societăţile tradiţionale există tendinţa de stigmatizare a
copilului ai cărui părinţi sunt divorţaţi, în societatea modernă urbană acest aspect aproape că nu
mai contează. Există însă o serie de efecte psihologice în legatură cu identificarea de rol de sex şi
formarea unor atitudini faţă de familie şi muncă.
În cazul în care copilul rămas cu mama este băiat, poate apărea fenomenul de
supraprotecţie materna. Femeia rămasă singură cu băiatul îşi revarsă toata dragostea şi
afectivitatea asupra lui crescându-l într-un gen de seră, cu obligaţii casnice minimale. Ea are un
astfel de comportament şi datorită faptului că se fereşte să fie acuzată de fostul soţ, de rudele
acestuia, de propriile rude, de cunoştinţe şi prieteni că îşi neglijează copilul. Fenomenul de
supraprotecţie poate avea la rândul lui, consecinţe negative asupra copilului, mai ales cu privire
la statutul marital în distribuirea sarcinilor domestice în familia pe care o v-a avea (Petru, Iluţ,
2005, p.182).
Investigarea mai îndeaproape a consecinţelor divorţului asupra copilului a nuanţat
imaginea populară tipică asupra fenomenului, care enunţă “bieţii copii cu parinţi divorţaţi”
întelegând prin aceasta că prin divorţ copii suferă. (Petru, Ilut, 2005, p.182).
În acest caz sunt concludente cinci constatari principale (Petru Ilut, 2005, p.182):
1) Dacă după divorţ copilul continuă să interacţioneze cu celălalt părinte, diferenţele
în profilul psihocomportamental sunt nesemnificative în comparaţie cu familiile biparentale.
Interacţiunea trebuie să fie sistematică şi pozitivă. Sistematică, adică des şi regult, pozitivă, în
sensul ca părintele, păstrându-şi autoritatea rezonabilă, trebuie să fie cald şi înţelegător, să nu-l
dădăcească tot timpul sau să-l “monteze” împotriva celuilalt părinte vitrg.
2) Studiile au arătat că stima de sine a copilului(self-esteem) este afectată mai mult
(negativ) la familiile cu conflicte decât la cele monoparentale(Cooper et al.,1983, apud Petru,
Iluţ, 2005, p.183 ). Când la neânţelegerile grave din cuplu se adaugă abandonul, abuzul, uneori
sexual, faţă de copii sau dereglările mentale, apare pericolul pentru sănătatea fizică şi psihică a
copiilor.
3) Comportamentul social (antisocial) al copilului şi performanţele sale şcolare nu
sunt afectate radical în lipsa unui părinte, în special a tatălui. Dacă facem o comparaţie între
copiii biparentali şi monoparentali rezultă că ultimii au performanţe şcolare mai slabe, deoarece
în cazul lor există mai multe situaţii de devianţă. De cele mai multe ori familiile monoparentale

46
sunt mai sărace iar lipsa unuia din părinţi spre exemplu a tatălui are totuşi efecte de încurajare a
comportamentului deviant.
4) Impactul divorţului asupra copilului depinde(Wallerstein,Kelly,1980, apud Petru,
Iluţ, 2005, p.183) în principal de: gradul de conflictualitate al familiei care s-a destrămat,
sănătatea mintală a părinţilor, densitatea relaţiei sociale a actualei familii a copilului şi vârsta pe
care a avut-o copilul la divorţ. Vârsta copilului la divorţul părinţilor este cel mai relevant factor
care îi influenţează reacţiile le acest eveniment. Binenţeles că la toate vârstele (mai puţin se pune
problema la sugari şi la copiii mici, când despărţirea nu e conştientizată) reacţiile depind şi de
valoarea părintelui pentru copil, dar copii resimt în general starea ca pe un lucru total neplăcut.
5) Ca trăire şi cogniţie pentru mulţi copii divorţul înseamnă o eliberare. Totuşi, în
cazul majorităţii chiar atunci când din exterior pare spre binele copilului, realitatea divorţului
este însuşită ca una amară şi pare să-şi lase amprenta în sufletul şi mintea indivizilor pentru toată
viaţa (Wallerstein, Kelly, 1980 apud Petru, Iluţ, 2005, p.184).
Divorţul nu înseamnă sfârşitul unei familii, ci o tranziţie către o nouă formă de
familie. Această tranziţie este dureroasă pentru membrii săi. Necazul adulţilor se combină cu
necesitatea dezvoltării abilităţii de a răspunde copiilor şi nevoilor acestora.
Odată cu separarea părinţilor, copiii se confruntă cu o mulţime de probleme : le este
dor de celălalt părinte, când sunt mici se învinuiesc pentru divorţul părinţilor, alţii încearcă într-
un mod disperat să-i împace, sunt trişti, se plâng, unii dezvoltă comportamente negative.
Există patru categorii de explicaţii pentru rezultatele negative ale copiilor, care au
trecut prin experienţa divorţului părinţilor (Adina, Băran – Pescaru, 2004, p.122) :
a) Sărăcia sau chiar reducerea substanţială a resurselor financiare, care adesea
urmează unui divorţ, reprezintă una din cauzele principale ale problemelor copiilor.
Când copiii sunt sau devin săraci, fie că părinţii sunt căsătoriţi sau nu, se întâlnesc
mulţi factori care dezechilibrează. Părintele custode, în general mama, are dificultăţi, lucrând mai
multe ore pentru a se putea întreţine. Întoarsă acasă, se simte obosită şi mai puţin dispusă să-i
acorde atenţie copilului. În consecinţă, copiii mamelor divorţate, care sunt sărace sau nesigure
din punct de vedere financiar, primesc mai puţină atenţie, îndrumare, încurajare şi afecţiune
decât cei de vârsta lor. Sunt mame incapabile dintr-o serie de motive să monitorizeze activitatea
şcolară a copiilor lor, succesul sau insuccesul acestora. În afara şcolii copiii pot fi singuri acasă,
cu alţi copii, nesupraveghiaţi sau chiar pe străzi.

47
Dacă s-ar elimina şi reduce semnificativ sărăcia, consecinţele divorţului nu i–ar mai
afecta atât de puternic pe copii.
b) Diminuarea împlinirii obligaţiilor părinteşti. Divorţul creează o serie de factori de
tensiune pentru părinţi, în special pentru custode, căruia îi este foarte greu să depăşească situaţia,
dacă este sărac. Aceste influenţe nefaste reduce timpul petrecut de părinte cu copilul, marchează
negativ modalităţile de manifestare a afecţiunii, cresc instabilitatea parentală, permit etalarea
unei mai mari durităţi sau din contră, o permisivitate exagerată din partea adultului.
După divorţ mulţi părinţi eşuează în a–şi îngriji copiii, nu le oferă un program stabil,
un adăpost departe de tensiunile externe. Confruntaţi cu nevoile proprii de viaţă socială şi
companie a adulţilor, mulţi părinţi divorţaţi devin adesea amicii copiilor lor şi se abat de la
responsabilităţile parentale. Astfel, acestor adoleşcenţi le lipsesc îndrumările şi autoritatea
părinţilor.
c) Mulţi părinţi divorţaţi sunt atât de împovăraţi emoţional şi financiar, încât devin cel
puţin temporar, depresivi, în timp ce alţii iniţiază o căutare disperată a unui nou partener, care–i
face mai puţin disponibili pentru copii lor pe măsura aşteptărilor acestora.
d) Părinţii care continuă să se certe şi să abuzeze verbal unul de celălalt în faţa
copiilor, după divorţ cauzează o tensiune enormă acestora. Ei sunt întotdeauna afectaţi de
dezacordurile dintre părinţi, fie în timpul unei căsnicii fie după divorţ. Conflictul parental poate
determina depresia, ostilitatea, agresivitatea şi alte comportamente nepotrivite ale copiilor. Mai
mult decât atât, un asemenea conflict este un model de rol disfucţional pentru ei. Copiii învaţă că
neânţelegerile pot fi rezolvate numai prin “ luptă ”. Această lecţie induce consecinţe negative
asupra viitoarelor lor relaţii, inclusiv cea maritală.
Frustenberg (1991, p.69) afirma : “ Majoritate copiilor afectaţi de divorţ prezintă
probleme comportamentale înainte de divorţul propriu-zis. Aceasta doar le intensifică.
Temperamentul adoleşcenţilor şi factorii familiali solicitanţi cu care se confruntă reprezintă alte
forţe care afectează modul în care se manifestă aceştia într–o situaţie de divorţ. Adoleşcenţii cu
temperamente dificile se comportă diferit de cei cu o fire mai liniştită. În ceea ce priveşte factorii
familiali stresanţi, fiecare situaţie de divorţ diferă. Ele se deosebesc în funcţie de problemele
existente şi de metodele de a le depăşi. Datorită acestor circumstanţe diverse, adoleşcenţii au
atitudini negative faţă de întreaga situaţie şi de cei implicaţi” (apud Adina, Băran – Pescaru,
2004, p.123).

48
Anumiţi cercetători au sugerat că ar exista diferenţe în funcţie de vârsta şi sexul
copiilor, în ceea ce priveşte adaptarea lor la divorţ. S-a constatat că fetele se acomodează, în
general mai bine, deşi nu neapărat, şi la o eventuală recăsătorire a mamei custode. Există o
diversitate largă a nivelurilor de adaptare, în funcţie de personalitatea copilului şi de condiţiile
din familie. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vârstă. Copii foarte mici, cei sub patru ani, pot să
nu observe absenţa unui părinte, pe care l–au văzut şi înainte foarte rar, dacă mama se comportă
bine, este posibil ca ei să nu fie afectaţi semnificativ, fiind mult mai probabil ca ei să se adapteze
foarte bine şi unei recăsătoriri a părintelui custode.( Adina, Băran – Pescaru, 2004, p. 123)
Băieţii au probleme de comportament în şcoală pe parcursul stadiilor iniţiale şi în
primii doi ani de după divorţ; suferă un declin în performanţa academică; devin mai expuşi la
consumul de droguri şi alcool, prezintă un risc mărit de comportament agresiv, acumulează un
procent mai mare de abandon şcolar decât cei neimplicaţi în situaţii de divorţ. Fetele prezintă
semen de depresie după divorţul părinţilor şi în urma schimbărilor survenite în viaţa lor. Tot ele
înregistrază o scădere a performanţei şcolare, acumulează un procent ridicat de abandon şcolar,
în comparaţie cu cele din familiile intacte şi îşi părăsesc căminul, alăturându-se unei persoane
mai mature şi începându-şi relaţiile intime mai devreme decât cele din familiile obişnuite
(Franche, 1983, apud Adina, Băran - Pescaru, 2004, p. 124)

Consecinţe negative asupra părinţilor celor care divorţează. Există consecinţe


negative din mai multe motive (Petru, Iluţ, 2005, p.185): se perturbă relaţiile bunici-nepoţi,
relaţii în care se investeşte şi de o parte şi de cealalta afectivitate; în cazul femeii rămasă singură
cu copii, părinţii trebuie să o ajute material; în măsura în care divorţul este vazut ca un eşec,
părinţii celor divorţaţi suferă şi din cauza presiunii psihologice a rudelor şi cunoştinţelor. În
comunităţile rurale sau în cele urbane mai mici, părinţii ai căror copii plecaţi din localitate au
divorţat sau sunt pe cale să o facă răspund cu multă reţinere şi jenă la întrebările curioase ale
vecinilor sau cunoştinţelor.

49
CAPITOLUL 3: PARTEA DE CERCETARE

Pentru a efectua această parte a lucrării, am realizat o cercetare în oraşul Călăraşi


pentru a observa impactul pe care divorţul l-a avut asupra femeilor divorţate.

3.1.Obiectivele cercetării.

50
1) Identificarea cauzei divorţului.

2) Efectele divorţului din punct de vedere comportamental şi psihic asupra femeii


divorţate.

3) Identificarea opiniei femeii divorţate asupra noului său statut marital.

3.2. Ipotezele cercetării.

1) Cu cât femeia dispune de posibilităţi mai mari de a deţine o slujba şi de a-şi obţine
astfel independenţa economică, cu atât va fi mai puţin dispusă să rămână într-o relaţie
conflictuală.

2) Cu cât va rămâne mai mult în cadrul unei relatii dominată de neânţelegeri cu atât
sunt mai amplificate consecinţele divorţului asupra ei.

3) Dacă o femeie are statutul marital de divorţat atunci ea nu este mai puţin
valorizată.

3.3. Prezentarea metodelor.

Pentru validarea ipotezelor am folosit ca metodă studiul de caz, interviul şi


observaţia.
Studiile de caz prezentate în această parte a lucrării au fost realizate print-un ghid de
interviu, aplicat femeilor divorţate din oraşul Călăraşi pentru a putea observa impactul pe care
divorţul la avut asupra acestora.
Studiul de caz se defineşte în cadrul cercetării sociologice de teren prin câteva
caracteristici: “ cazul este înţeles ca un sistem integrat, abordat holistic, cercetătorul interesându-
se mai mult cum decât de ce fenomenul studiat (o persoană, o colectivitate, o instituţie) se
prezintă într-un anumit mod, cazul fiind un fenomen contemporan în context social
real”(Collerette, 1996/2002, 407 apud Septimiu, Chelcea, 2004, P.176).

51
Criteriile care inspiră selectarea unuia sau mai multor cazuri de studiat sunt, în cea
mai mare măsură, legate de proiectul de cercetare şi de rigorile lui teoretice. Studiile de caz
cuprind (Gordon, Marshall, 2003, p.601): rapoarte descriptive asupra cazurilor tipice, illustrative
sau deviante; descrieri ale practicilor de cercetare adecvate în vederea elaborării de politici
sociale; evaluarea politicilor după implementarea lor într-o organizaţie; studii care se
concentrează asupra cazurilor externe sau strategice; testarea riguroasă a unei ipoteze bine
definite prin folosirea unor cazuri constante, alese cu grijă; studii asupra experienţelor naturale.
Metodele de culegere a informaţiilor sunt determinate în parte de cât de mare este
accesul la subiecţi şi de acceptarea studiului de către aceştia.

Interviul este definit ca fiind “tehnică de obţinere prin întrebări şi răspunsuri a


afirmaţiilor verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru
descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane”(Septimiu, Chelcea, 2004, p. 297 ).
Utilizarea interviului în cercetarea ştiinţifică are după cum afirma Fred N.Kerlinger
(1937) apud S.Chelcea, 2004. p. 298 mai multe scopuri: scop explorator de identificare a
variabilelor şi a relaţiei dintre variabile; poate constitui instrumentul principal de recoltare a
informaţiei în vederea testării ipotezelor (fiecare întrebare reprezintă un item în structura
instrumentului de măsurare); de recoltare a unor informaţii suplimentare celor obţinute prin alte
metode.
Ghidul de interviu utilizat în această cercetare este unul semistructurat, în sensul că
abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite ca şi interviurile structurate, dar întrebările şi
succesiunea lor nu sunt prestabilite ca şi în cazul interviurilor nestructurate.
Tehnica propusă de Robert K. Merton (apud Septimiu, Chelcea, 2001, p.132), impune
centrarea convorbirii pe o experienţă comună tuturor subiecţilor. Respectiva experienţă trăită de
toţi cei care urmează a fi intervievaţi este analizată anterior de către cercetător care evidenţiază
elementele semnificative şi structura situaţiei, modelele de acţiune,etc. Cercetătorul elaborează
un ghid de interviu, în care sunt fixate problemele ce vor fi abordate în convorbirea focalizată pe
experienţa subiectivă a implicării în situaţia analizată.
Ghidul de interviu reprezinta o listă de întrebari sau de probleme ce urmeaza a fi
discutate în cadrul interviului. Ghidurile de interviu pot fi mai mult sau mai puţin detaliate, dar

52
trebiue să cuprindă problemele esenţiale ce nu pot fi omise, fără de care obiectivul studiului nu s-
ar realiza.
Ghidul de interviu folosit a cuprins un numar de 16 întrebări deschise, discuţiile
având o medie de 25-30 minute. Ghidul de interviu a fost aplicat pe 12 subiecţi (femei
divorţate).
Am folosit întrebări deschise deoarece lasă persoanelor intervievate libertatea unei
exprimări individuale a răspunsurilor. Întrebările deschise dau posibilitatea exprimării
adevăratelor probleme care îi îngrijorează pe respondenţi, permit relevarea justificărilor
subiective de profunzime.
Această tehnică de cercetare oferă câteva avantaje ( Kenneth D. Bailey (1978/1982,
183) apud Chelcea, Septimiu, 2004, p.301) şi anume: de a obţine răspunsuri specifice la fiecare
întrebare, observarea comportamentelor nonverbale, asigură controlul asupra succesiuni
întrebarilor, asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, asigurarea unor răspunsuri
personale, colectarea unor răspunsuri spontane, rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurarea
răspunsurilor la toate întrebările, precizarea datei şi locului convorbirii, studierea unor probleme
mai complexe.
Este adevărat că această tehnică are şi câteva dezavantaje (Kenneth D. Bailey
(1978/1982, 183) apud Chelcea, Septimiu, 2004, p.301) cum ar fi: timpul îndelungat de efectuare
a interviurilor şi posibilitatea erorilor datorate operatorilor de interviu, costul ridicat,
imposibilitatea consultării unor documente, neasigurarea anonimatului, lipsa de standardizare,
inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă indiferent de dispoziţia lor
psihică. Însă flexibilitatea pe care o oferă această tehnică şi posibilitatea de a studia problemele
într-o manieră mai complexă, a dus în final la alegerea interviului ca una din metodele de
cercetare.
Tehnica de interviu s-a dovedit a fi productivă în obţinerea informaţiilor dorite de la
subiecţi.
Subiectului i s-a dat senzaţia de fiecare dată că cercetatorul este în concordanţă cu
ceea ce spune, manifestând interes pentru orice precizare pentru orice răspuns.
Subiecţii au oferit amănunte, tratând cu destulă sinceritate, receptivitate tema de
discuţie propusă.

53
Observaţia reprezintă metoda primă şi fundamentală în cunoaşterea realităţii
înconjurătoare şi ca urmare, oamenii observă, fac comparaţii şi îşi organizează viaţa în funcţie de
aceste observaţii.(Petru, Iluţ, 1994, p.76 )
“Observaţia sociologică este definită ca cercetare concretă, de teren, empirică şi în
sens restrâns ca metodă ştiinţifică de colectare a datelor cu ajutorul simţurilor (văz, auz, miros) în
vederea interferenţelor sociologice şi psihologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie
sistematic şi obiectiv mediul înconjurător, oamenii şi relaţiile interpersonale, comportamentele
individuale şi colective, acţiunile şi activităţile, comportamentul verbal, obiectele fizice,
produsele activităţilor creative ale persoanelor şi grupurilor umane”( Septimiu, Chelcea, 2004,
p.393).

3.4. PREZENTAREA STUDIILOR DE CAZ.

STUDIUL DE CAZ NR. 1

1. Date generale despre persoana intervievată şi fostul soţ.

Iniţiale: C.V
Vârstă: 37 ani
Sex: feminin
Copiii rezultaţi în urma căsătoriei: -
Nivelul de şcolarizare: C.V- Studii superioare de scurtă durată
Fostul soţ- Studii superioare de scurtă durată
Ocupaţia: C.V- Pensionată pe caz de boală.
Fostul soţ- Inginer

54
2. Prezentarea cazului.

C.V este o femeie divorţată în vârstă de 37 ani din orasul Călăraşi. Are studii
superioare de scurtă durată, în momentul de faţă fiind pensionată pe caz de boală. S-a căsătorit la
vârsta de 19 ani din dragoste şi a divorţat după 15 ani de căsnicie.
Motivul pentru care a divorţat a fost infidelitatea. Atât înainte de căsătorie cât şi după
căsătorie fostul soţ era atent, afectuos, petreceau mult timp împreună. Relaţiile au fost foarte
bune pâna în ultimul an. După 14 ani de căsnicie C.V a început să bănuiască că fostul soţ avea o
relaţie cu o altă femeie. Având o încredere oarbă în el întrebându-l acesta a negat. După câteva
luni a recunoscut că are o relaţie cu altcineva şi că ar fi mai bine dacă s-ar despărţi spunând: “ În
viaţă trebuie să fi egoist” .Ceea ce în urmă cu un an de zile nu ar fi spus.
Deşi era hotarât să se mute din locuinţa comună fostul soţ s-a razgândit spunându-i lui
C.V că a greşit şi că ar vrea să se împace, să fie din nou o familie. Cum îl iubea C.V a crezut că o
să fie bine, dar el se răzgândi-se în acea perioadă pentru că se certase cu cealaltă.
Văzând C.V că soţul său nu se mai comporta ca înainte şi confirmându-i-se că s-a
împacat cu cealaltă după încă şase luni de chin s-a hotarât că este mai bine pentru ea să se
despartă.
Părinţii au fost împotriva divorţului, deoarece şi sora ei mai mică a divorţat. Părinţii
locuind undeva la ţară unde este cam altă mentalitate s-au gândit într-un fel la ce o să zică lumea.
Prietenii şi colegii de serviciu au susţinut-o foarte mult, nu s-a simţit mai puţin
valorizată din contră a fost apreciată pentru curajul şi tăria cu care a înfruntat acea situaţie
dureroasă.
Divorţul a avut un impact major asupra personalitătii, ea fiind cuprinsă şi în
momentul de faţă de sentimental de inferioritate : “Ce are ea şi nu am eu? Cu ce este ea mai
deosebită decât mine?”
În urma divorţului i-a fost afectată starea de sănătate. Îmbolnăvindu-se şi stând o
perioadă foarte mare prin spital nu s-a mai putut duce la serviciu, pensionându-se pe caz de
boală..
Deşi a terminat studii superioare de scurtă durată, lucrâd la una din băncile din oraşul
Călăraşi simţindu-se în stare şi având capacitatea de a urma o facultate la ID mărindu-i-se astfel
şi salariul a început-o dar nu a putut-o termina din cauza stării de sănatate.

55
Pentru că la cei 37 ani nu se mai poate deplasa singură pe o distanţă mare a trebuit să
se mute înapoi la părinţii ei la ţară rupând astfel legăturile şi cu prietenii care spune ea “sunt la
oraş”, rămânând practic singură. Garsoniera pe care şi-a cumpărat-o în urma partajului a
închiriat-o pentru a-şi putea cumpăra medicamente neputându-şi permite din pensia de 2.300.00
lei.
După divorţ a fost cuprinsă de teama de singurătate de senzaţia că este vârsta înaintată
pentru a avea o altă familie. Şi-a dorit foarte mult un copil dar acum i se pare imposibil mai ales
că are şi probleme de sănătate.
Crede în continuare în instituţia căsătoriei şi nu îi generalizează pe bărbaţi. Crede că
şi-ar putea reface viaţa doar dacă ar întâlni pe cineva cu un suflet mare care să o accepte aşa cum
e, având în vedere starea ei de sănătate.
În momentul de faţă relaţiile cu fostul soţ sunt încordate, nici măcar nu îşi mai
vorbesc. Când s-au despărţit el a spus că ar vrea să ramână prieteni pentru că odată au fost o
familie. Întâlnindu-se întânplător prin oraş el a întors capul făcându-se că nu o vede, nici măcar
un salut ceea ce este dureros pentru ea.
Nu a reuşit să se acomodeze cu noul său statut marital deoarece înbolnăvindu-se a
rămas şi fără serviciu şi fără prieteni.
Ceea ce îşi doreşte foarte mult este ca starea ei de sănătate să se îmbunătăţesca şi să
îşi poata întemeia cândva o nouă familie.

Analiza studiului de caz.

În urma divoţului C.V a recunoscut că a fost afectată atât psihic cât şi


comportamental. În acest caz am putut observa în plan psihologic : durere, teamă de singurătate
deoarece este la o vârstă înaintată pentru a-şi forma o nouă familie, complexul de inferioritate : “
Ce are ea şi nu am eu ?”, “Cu ce este ea mai deosebită decât mine ? ”.
În plan comportamental i-a fost afectată starea de sănătate ceea ce a determinat un
eşec profesional trebuind să se pensioneze pe caz de boală. Tot datorită stării de sănătate a
renunţat şi la studii şi a pierdut şi prietenii deoarece a trebuit să se mute de la oraş la ţară la

56
părinţii ei nemaiputându-se descurca singură. Nemaiavând un serviciu s-a confruntat cu lipsa
banilor care nu-i ajungeau pentru a-şi putea cumpăra medicamentele.
Nu s-a acomodat cu statutul de persoană divorţată din cauza stării de sănătate care i-a
“răpit” atât serviciul cât şi prieteni.
După divorţ nu a fost mai puţin valorizată datorită noului statut marital.
Chiar dacă a trecut printr-un divorţ crede în instituţia căsătoriei şi nu îi generalizează
pe bărbaţi.

STUDIUL DE CAZ NR. 2

1. Date generale despre persoana intervievată şi fostul soţ.

Iniţiale: T.E
Vârstă: 30 ani
Sex: feminin
Copiii rezultaţi în urma căsătoriei: un băiat
Nivelul de şcolarizare:T.E- Studii superioare de lungă durată.
Fostul soţ- studii medii.

Ocupaţia: T.E- Economist.


Fostul soţ –Fără un loc de muncă stabil.

2. Prezentarea cazului.

T.E este o femeie divorţată din oraşul Călăraşi, în vârstă de 30 ani. În urma căsătoriei
a avut un băiat care în momentul de faţă locuieşte cu ea. Are studii superioare de lungă durată,
având ocupaţia de economist.
S-a căsătorit la vârsta de 19 ani din dragoste, căsnicia durând 7 ani. Motivul
divorţului a fost violenţa, gelozia şi lipsa unui loc de muncă al fostului soţ.
Deşi de la început fostul soţ era gelos, autoritar şi încăpăţânat (tot timpul considera că
are dreptate) ea l-a iubit şi l-a acceptat aşa cum era.

57
După ce s-au căsătorit a devenit şi mai gelos şi mai posesiv nelăsând-o să meargă la
serviciu pe motivul că acolo sunt şi bărbaţi.
Neânţelegerile au apărut chiar din primele patru luni, iar în cea de-a şasea lună de
când erau căsătoriţi într-un moment de nebunie a lovit-o. Şi-a cerut scuze spunând că nu o să se
mai repete. Cum îl iubea, l-a iertat şi a mers mai departe.
La un an de la căsătorie s-a născut băieţelul. Pentru că aveau şi un copil a sperat că o
să se schimbe şi o să devină mai responsabil şi mai putin violent atît fizic căt şi verbal, dar s-a
înşelat.
Cum era o perioadă în care el nu avea un loc de munca a început să mearga la jocurile
de noroc. Lua ultimii bani din casă şi mergea la jocurile de noroc unde îi pierdea. După părerea
lui, T.E era singura responsabila de toate neajunsurile lui (de lipsa banilor, de faptul că nu îşi
găsea un loc de muncă, etc).
Deşi se întâmpla ca fostul soţ să îşi găsească un loc de muncă patronii nu îl ţineau
mai mult de doua, trei luni nu pentru că era prost sau nepriceput, ci pentru că lui nu-i plăcea să
muncească.
După şapte ani în care a tot sperat că o să se schimbe şi o să fie bine, dorindu-şi să fie
o familie frumoasă măcar de dragul copilului într-o zi de sâmbată pe 17 Martie 2002 ajungând la
capătul puterilor fiind sătulă de atâtea scandaluri şi violenţă s-a hotarât că ar fi mai bine să se
despartă. Aflând asta, fostul soţ a lovit-o spunându-i că nu-i va da divorţul iar copilul va ramâne
la el. De teamă atât pentru copil cât si pentru ea, s-a mutat împreună cu sora şi cumnatul ei.
În urma divorţului copilul a rămas la T.E. Atât părinţii cât şi prietenii şi colegii de
serviciu au sfătuit-o să divorţeze şi au ajutat-o să depăşească momentul dificil.
Divorţul a fost pentru ea ca o eliberare de o situaţie în care ajunsese practic să nu mai
aibă încredere în ea, parcă se îndobitocise, acum simţindu-se mult mai liniştită, mai încrezătoare
mai sigură pe ea.
T.E nu a fost mai puţin valorizată datorită noului statut marital. Cei din jur au
apreciat-o că a reuşit să facă acest pas, de care i-a fost întotdeauna teamă, mulţi dintre colegi
ştiind ce înseamnă să treci prin aşa ceva.
Pentru că nu o să uite niciodată prin ce a trecut este hotărâtă să nu îşi mai refacă viaţa
alături de nici un bărbat. Se simte foarte bine aşa cum e, consideră că nu are nevoie de un bărbat
alături pentru a se simţi împlinită. Ea este mulţumită că are un serviciu foarte bun îşi iubeşte

58
copilul pe care-l creşte cu mult drag şi este foarte apreciată şi respectată de toţi cei care o
înconjoară.
În prezent situaţia cu fostul soţ este relativ bună. Îşi vorbesc frumos, încearcă să
menţină o relaţie bună pentru ai fi bine copilului.
S-a acomodat repede cu noul statut marital pentru că a fost înconjurată de oameni
deosebiţi care au ajutat-o foarte mult.
Pe viitor îşi doreşte să-şi reamenajeze casa şi să-l poate creşte şi educa pe băiat cât
mai bine.

3. Analiza studiului de caz.

În acest studiu de caz am putut observa că divorţul a produs în plan psihologic o


reacţie de uşurare, eliberare, linişte, încredere şi siguranţă în propria persoană dar şi un sentiment
de teamă pentru situaţia pe care trebuia să o înfrunte.
În plan comportamental principalul efect pe care l-a avut divorţul asupra lui T.E a fost
tendinţa de resemnare. T.E nu mai are de gând să-şi întemeieze o nouă familie, ea îndreptându-şi
toată atenţia asupra serviciului şi a educaţiei băiatului.
Nu a fost mai puţin valorizată datorită statutului marital şi s-a acomodat foarte repede
cu noul statut de femeie divorţată deoarece a fost mereu ocupată cu serviciul şi creşterea
copilului.

STUDIUL DE CAZ NR. 3

1. Date generale despre persoana intervievată şi fostul soţ.

Iniţiale: S.M
Vârstă: 50 ani
Sex: feminin
Copiii rezultaţi în urma căsătoriei: doi copii (un băiat şi o fată)

59
Nivelul de şcolarizare: S.M- Studii superioare de lungă durată (Facultatea de Drept)
Fostul soţ- Studii superioare de lungă durată (Inginer chimist),
studii
de pictură.
Ocupaţia: S.M- Administrator firmă.
Fostul soţ- Pictor.

2. Prezentarea cazului.

S.M este o femeie divorţată din oraşul Călăraşi, în vârstă de 50 ani. A absolvit
Facultatea de Drept având în prezent ocupaţia de administrator la o firma. S-a căsătorit la vârsta
de 20 ani din dragoste, căsnicia durând 29 de ani şi din aceasta rezultând doi copii. Motivul
divorţului a fost adulterul şi părăsirea de domiciliu a fostului soţ.
Atât înainte de căsătorie cât şi după căsătorie fostul soţ era tandru, atent la fiecare
detaliu, gest pe care-l făcea. Ar fi făcut orice ca să nu o supere sau să o deranjeze.
Relaţiile au fost bune până când după 17 ani de căsătorie fostul soţ se hotărâse să
plece la muncă în Spania. Fiind plecat 4 ani relaţiile dintre ei au început să se răcească datorită
distanţei.
Venind acasă relaţiile au fost bune o perioadă scurtă până când S.M a început să afle
de aventurile lui atât prin oraş cât şi prin alte localităţi. Pe motivul că are de lucru la atelierul de
pictură sau că trebuie să meargă la expoziţii începuse să lipsească de acasă.
Deşi ştia de aventurile lui nu i-a reproşat niciodată nimic. A mers pe principiul că
atâta timp cât nu-i afectează familia şi se întoarce acasă totul este bine.
Faţă de ea se purta foarte frumos era atent, o scotea în oraş, îi aducea cadouri, se purta
ca şi cum nu mai avea pe altcineva. S.M s-a gândit că o să-şi revină, o să se obişnuiască din nou
cu viaţa de familie. A urmat apoi o perioadă destul de bună când se dedicase numai familiei ea
considerând că fusese doar ceva trecător.
Cu un an înainte de divorţ viaţa ei a devenit un calvar. El a început să plece tot mai
des de acasă, uneori lipsind cu săptămânile, pe motivul că are treabă în afara localităţii. Până la
un moment dat când a recunoscut că are pe alcineva din alt oraş (o femeie cu 18 ani mai tânără

60
decât el) rugând-o totuşi să nu divorţeze deoarece ea este marea lui dragoste şi poate în cele din
urmă se va întoarce iarăşi la ea.
Neputând să suporte acest lucru i-a cerut divorţul pe motiv de adulter şi părăsire de domiciliu.
În familia lui S.M şi părinţii ei au divorţat. Toţi cei apropiaţi în special fica au
susţinut-o în luarea acestei decizii.
S.M nu a fost mai puţin valorizată datorită noului statut marital, ci din contră a fost
mai apreciată deoarece nu multe femei la vârsta ei mai au curajul de a ieşi dintr-o situaţie atât de
traumatizantă.
După divorţ a simţit teama de singurătate mai ales ca este la o vârsta înaintată. Dar
totuşi a simţit şi o uşurare şi o linişte de care nu mai avusese parte de mult timp.
În prezent situaţia cu fostul soţ este încordată, nici nu îşi mai vorbesc. În momentul de
faţă fostul soţ locuieşte cu cea pentru care şi-a părăsit familia. Din când în când acesta îşi sună
copiii, însă, S.M nici nu vrea să mai audă de el.
Divorţul a ajutat-o să-şi recapete încrederea în forţele proprii facând-o mult mai
puternică. Îşi doreşte să îşi refacă viata deşi este sigură că nu o să mai facă atâtea compromisuri
deoarece se pare că nu a meritat efortul.
S-a acomodat repede cu noul statut marital, consideră că atât cât mai are de trăit
merită să fie fericită.
În viitor îşi doreşte să plece la fiul său în Spania şi, cine ştie, poate acolo o să
întâlnească pe cineva care o va aprecia la adevărata ei valoare.

3. Analiza studiului de caz.

În acest caz am putut observa că în plan psihologic divoţul a determinat în primul


rând o teamă de singurătate dar şi o încredere în forţele proprii, o uşurare şi o linişte de care nu
mai avusese parte de mult timp.
În plan comportamental deşi îşi doreşte să îşi refacă viaţa, divorţul i-a produs un efect
de inflexibilitate de neacceptare de prea multe compromisuri într-o relaţie viitoare.
S-a obişnuit repede cu statutul de persoană divorţată deoarece are convingerea că atât
cât mai are de trăit merită să fie fericită.

61
S.M nu a fost mai puţin valorizată datorită noului statut marital ci din contră ea a fost
mult mai apreciată şi respectată datorită faptului că nu multe femei la vârsta ei (50 de ani) mai
au curajul de a ieşi dintr-o situaţie atât de traumatizantă.

STUDIUL DE CAZ NR. 4

1. Date generale despre persoana intervievată şi fostul soţ.

Iniţiale: N.D
Vârstă: 41 ani
Sex: feminin
Copiii rezultaţi în urma căsătoriei: o fată
Nivelul de şcolarizare: N.D-Studii medii
Fostul soţ-Studii medii
Ocupaţia: N.D-Vânzător
Fostul soţ- Muncitor in construcţii

2. Prezentarea cazului.

N.D este o femeie divorţată din oraşul Călăraşi, în vârstă de 41 ani. În urma căsătoriei
a rezultat o fată care în momentul de faţă locuieşte cu ea. Are studii medii având în prezent
ocupaţia de vânzător.
S-a căsătorit la vârsta de 21 ani din dragoste, deşi părinţii ei nu au fost de acord cu
fostul soţ. A divorţat în urmă cu doi ani, căsnicia durând 17 ani. Motivul divorţului a fost lipsa
unui loc de muncă şi consumul de alcool al fostului soţ.

62
Ca orice cuplu de proaspăt căsătoriţi s-au înţeles foarte bine la început. Aveau multe
lucruri în comun, prin tot ceea ce făceau îşi dovedeau dragostea unul faţă de celălalt. Deşi
părinţii lui N.D nu au fost de la început de acord cu căsătoria lor pe motivul că nu au aceeaşi
situaţie financiară (el provenind dintr-o familie mai săracă), pe parcurs l-au acceptat.
Când s-au căsătorit şi o perioadă bună de timp după, fostul soţ avea un loc de muncă
destul de bun ca electrician. După şapte ani s-a desfiinţat firma la care acesta era angajat şi nu a
mai putut găsi de lucru ca electrician iar altceva nu voia să muncească.
Deoarece aveau şi un copil au început să se descurce destul de greu cu bani nu având decât
salariul de vânzător al lui N.D.
Timpul trecea şi nejunsurile erau din ce în ce mai mari. O dată cu nejunsurile au
început şi neânţelegerile, iar fostul soţ crezând că rezolvă ceva, s-a apucat de băutură.
Pentru că nu mai aveau bani a trebuit să vândă apartamentul şi s-au mutat într-o
garsonieră. Banii s-au dus imediat iar băutura pentru el a devenit un viciu.
Ani au trecut şi el nu a făcut nimic să-şi caute un serviciu, găsind motivul că merge la
ţară să crească animale pentru a le vinde, dar nu făcea nimic. Neputând îndura această situaţie la
nesfârşit N.D s-a hotărât că ar fi mai bine să se despartă, poate aşa, fiind singur, o să renunţe la
băutură şi o să-şi găsească ceva de lucru indiferent ce ar fi.
Divoţul a survenit după mulţi ani de când au început neânţelegerile, crezând că dacă
rămân împreună copilului îi va fi mai bine. Deşi ani de-a rândul a sperat şi a încercat să-l
convingă să renunţe la băutură şi să meargă la muncă eforturile ei au fost în zadar.
În familia lui N.D nu au mai fost divorţuri dar părinţii şi colegii de serviciu care îi
sunt şi prieteni au susţinut-o foarte mult.
Nu s-a simţit mai putin valorizată datorită noul său statut deoarece acest lucru
neplăcut se poate întâpla oricui. N.D consideră că omul nu trebuie judecat după aparenţe.
După divorţ N.D s-a simţit mult mai liniştită, situaţia economică s-a înbunătăţit dar a
rămas şi cu un sentiment de neâncredere şi dezamăgire faţă de persoanele de sex opus. Nu îşi
poate explica cum un om se poate schimba atât de mult.
În prezent relaţiile cu fostul soţ sunt bune. A reuşit să renunţe la băutură şi momentan
lucrează in construcţii. Îşi vizitează foarte des fata iar cu N.D a rămas prieten.
Nu a reuşit să se acomodeze cu noul statut marital deoarece chiar dacă este tot timpul
ocupată cu serviciul şi creşterea fetei ea încă mai ţine la fostul soţ. N.D crede că dacă nu ar fi

63
avut copilul s-ar fi acomodat mai repede deoarece nu l-ar mai fi văzut atât de des şi în mod sigur
nu mai aveau cum să rămînă prieteni pentru că nu îi mai lega nimic.
În viitor îşi doreşte să poată să-i cumpere ficei un calculator şi să se poată muta într-
un loc mai spaţios(deoarece acum locuiesc într-o garsonieră).

3. Analiza studiului de caz.

În urma studierii acestui caz am putut observa că în plan psihic N.D a fost cuprinsă de
sentimentul de linişte dar şi de durere, dezamăgire şi regret că fostul soţ se schimbase atât de
mult. În urma divorţului situaţia economică s-a îmbunătăţit.
În plan comportamental divorţul i-a produs o tendinţă de neâncredere în persoanele de
sex opus. Crede că dacă îşi va întemeia o nouă familie nici aceasta nu v-a fi ocolită de probleme.
S-a confruntat cu problema acomodării cu noul statut marital pentru că încă mai ţine
la fostul soţ.
Nu a fost mai puţin valorizată datorită noului statut marital deoarece niciodată nu poţi
ştii ce îţi rezervă viaţa. N.D consideră că ceea ce contează este modul de a fi, de a gândi, de a te
comoporta în relaţiile cu ceilalţi.

STUDIUL DE CAZ NR. 5

1. Date generale despre persoana intervievată şi fostul soţ.

Iniţiale: S.I
Vârstă: 44 ani
Sex: feminin
Copiii rezultaţi în urma căsătoriei: două fete

64
Nivelul de şcolarizare: S.I-Şcoală profesională.
Fostul soţ-Studii medii
Ocupaţia: S.I-Croitor
Fostul soţ-Lureaza in Cipru

2. Prezentarea cazului.

S.I este o femeie divorţată în vârstă de 44 ani din oraşul Călăraşi. Este absolventă de
şcoală profesionlă, având în prezent ocupaţia de croitor. S-a căsătorit la vârsta de 18 ani din
dragoste iar din căsătorie au rezultat două fete. După 20 de ani de căsnicie a divorţat din cauza
refuzului nejustificat al fostului soţ de a se implica în educaţia copiilor fiind de părere că este
doar de datoria mamei (a acuzat-o pe S.I că fica cea mare a ajuns să se prostitueze din cauza ei că
nu a ştiut cum să o educe, el considerând că nu are nici o vină).
Atât înainte cât şi după căsătorie fostul soţ era atent, afectuos şi îi făcea foarte multe
surprize. Pentru că aveau mulţi bani, el fiind proprietarul unei firme, şi-au permis să viziteze
foarte multe ţări. Tot plimbându-se şi risipind bani la un moment dat firma nu a mai mers şi a dat
faliment. El s-a angajat ca taximetrist iar S.I în meseria de croitor.
Având doi copii au început să se descurce cam greu cu bani. A fost o perioadă cam
tensionată pentru ei, au fost multe discuţii şi certuri pe seama banilor dar în final amândoi erau
vinovaţi că nu au pus un ban de o parte aşa că au trecut peste asta şi au mers mai departe. Au
renunţat la apartamentul luxos cu trei camere şi s-au mutat într-o garsonieră.
Problemele s-au amplificat când fetele au crescut iar fica cea mare care la vremea
aceea avea 17 ani din cauza anturajului a început să se prostitueze. Astfel au început
neânţelegerile, fostul soţ acuzând-o pe S.I că nu a ştiut să-şi educe fata, că era doar de datoria ei.
Chiar dacă nu s-a putut baza pe ajutorul fostului soţ S.I a încercat din răsputeri să o convingă şi
să o determine pe fată să nu mai facă acel lucru, însă efortul ei a fost în zadar.
Vazând că toate certurile din casă sunt din cauza ei, fata cea mare a plecat de acasă.
La un interval de o săptămână au aflat ca a plecat în Spania ca prostituată. Neputând să suporte
gândul că fiica lui a ajuns să se prostitueze şi considerând-o pe S.I singura vinovată de cele
întânplate fostul soţ a părăsit domiciliul.

65
Divorţul a intervenit cam la un an şi jumătate de când au început problemele cu fiica
cea mare. Deşi a sperat ca fostul soţ să o ajute să îşi aducă copilul pe drumul cel bun acesta nu a
făcut nimic. Tot timpul a învinuit-o spunându-i să se descurce singură pentru că din cauza ei fata
a ajuns aşa.
Cea care a înaintat divorţul a fost S.I. Consideră că o parte din vină o are şi ea
deoarece le-a dat prea multa libertate fetelor dar crede că era şi de datoria fostului soţ, ca tată să o
ajute cu educaţia copiilor. A făcut ce a crezut că este mai bine pentru fetele ei, dar nu s-a gândit
nici un moment că una din fete va alege un drum greşit.
În familia lui S.I nu au mai fost divorţuri. Colegii de serviciu au sprijinit-o foarte
mult, fiind de părere că atunci când aduci pe lume un copil este de responsabilitatea ambilor
părinţi nu doar a mamei să-l crească şi să-l educe.
A crezut că cei din jur o să o privească într-un mod diferit având în vedere că era o
femeie divorţată şi mai ales că ştiau şi motivul pentru care a divorţat dar nu s-a confruntat cu
astfel de probleme. Toţi prietenii, toate cunoştinţele s-au comportat la fel ca înainte, nu şi-au
schimbat părerea despre ea.
După divorţ a simţit teama de singurătate, de nesiguranţă, de neâncredere în tot ceea
ce face fiindu-i teamă să nu facă şi fiica cea mică acelaşi lucru.
După o experienţă atât de nefastă este ferm convinsă că nu îşi va mai reface viaţa
alături de un alt bărbat dedicându-se întru totul serviciului şi fetei care locuieşte cu ea.
Relaţiile cu fostul soţ s-au rupt definitiv deoarece este plecat să lucreze în Cipru.
A reuşit să se acomodeze cu greu noului statut marital. S.I consideră că dacă nu ar fi
avut o parte din vină poate ar fi fost alceva.
Pentru viitor îşi doreşte ca fiica cea mică să urmeze o facultate şi speră să primească
măcar un telefon din partea celeilalte fete de care nu mai ştie nimic de trei ani.

3. Analiza studiului de caz.

În acest caz am observat afectarea ambelor planuri. Psihic S.I s-a confruntat cu teama
de singurătate, teama de a-şi creşte singură fiica, regret, învinuire, nesiguranţă şi neâncredere în
tot ceea ce face. În plan comportamental am observat un sentiment de învinuire şi revoltă faţă de
fostul soţ.

66
Principalul efect comportamental al divorţului asupra lui S.I este resemnarea. A
renunţat la ideea de a-şi mai petrece viaţa alături de o persoană de sex opus dedicându-se
serviciului şi ficei care în momentul de faţă locuieşte cu ea.
S-a acomodat greu cu noul statut marital deoarece consideră că o parte din vină
pentru care s-a produs divorţul o are şi ea.
Nu a fost mai puţin valorizată datorită noului statut marital deoarece spune S.I a făcut
tot ce i-a stat în putere pentru a salva acea căsnicie.

STUDIUL DE CAZ NR. 6

1. Date generale despre persoana intervievată şi fostul soţ.

Iniţiale: P.D
Vârstă: 27 ani
Sex: feminin
Copiii rezultaţi în urma căsătoriei:-
Nivelul de şcolarizare: P.D- Studii superioare de lungă durată
Fostul soţ-Studii superioare de lungă durată
Ocupaţia: P.D- Director firmă
Fostul soţ- Manager

2. Prezentarea cazului.

P.D este o femeie divorţată în vârstă de 27 ani din oraşul Călăraşi. Este absolventă de
studii superiare având în prezent ocupaţia de director firmă. S-a căsătorit la vârsta de 22 de ani
din dragoste, căsnicia durând 3 ani. Motivul pentru care a divorţat a fost gelozia fostului soţ şi
nepotrivirea de caracter.
Atât înainte cât şi după căsătorie fostul soţ era atent, afectuos dar gelos.
Neânţelegerile au început cam la doi ani după căsătorie datorate lipsei de încredere a
fostului soţ (deoarece P.D era mai tânără decât fostul soţ acesta considera, că P.D s-ar putea simţi
atrasă de cei de vârsta ei). Deoarece fostul soţ trecuse deja printr-o căsătorie lipsită de copii,

67
având şi o vârsta mai înaintată (36 de ani) considera că ar fi momentul să aibă un copil, însă P.D
nu a fost de acord pentru că voia mai întâi să se realizeze pe plan profesional.
Pentru a promova în carieră P.D a trebuit să părăsească în mod frecvent oraşul în care
locuia pentru cursuri de specialitate. Datorită lipsei frecvente de acasă fostul soţ a început să o
acuze că ar avea relaţii extraconjugale. Acesta era încă un motiv in plus pentru care P.D nu voia
să aibă un copil.
P.D considera că într-o relaţie în care nu există înţelegere şi încredere, un copil nu ar
putea decât să înrăutăţească situaţia, în sensul că nu ar fi dorit ca acel copil să sufere din cauza
relaţiei tensionate dintre părinţi.
În momentul în care relaţia dintre P.D şi fostul soţ a ajuns în punctul când nu mai
discutau şi nici măcar nu mai împărţeau acelaşi dormitor P.D a hotărât că ar fi mai bine să se
despartă. La început fostul soţ s-a împotrivit divoţului apoi a ajuns la concluzia că ar fi mai bine
să îşi vadă fiecare de viaţa lui.
Divorţul nu a survenit imediat ce au început neânţelegerile, deoarece P.D a considerat
că poate în timp problemele lor se vor rezolva. Divorţul a decurs în mod amiabil, P.D fiind de
părere că o prelungire a căsătoriei ar fi fost doar o amăgire.
În familia lui P.D nu au mai fost divorţuri. La început părinţii lui P.D nu au fost de
acord cu divorţul deoarece, considerau că o să-i afecteze relaţiile viitoare datorită faptului că o să
fie o femeie divorţată dar, pe parcurs au susţinut-o.
Prietenii şi colegii de serviciu au sprijinit-o şi au susţinut-o în luarea deciziei de
divorţ.
Nu a fost mai puţin valorizată datorită noului statut marital deoarece o căsătorie în
care nu există înţelegere, comunicare şi încredere este sortită eşecului.
După divorţ s-a simţit singură, lipsită de protecţie, uşor vulnerabilă, cu o stare de
nervozitate dar a avut şi un sentiment de eliberare.
În prezent relaţia cu fostul soţ practic nici nu mai există. Nu l-a mai văzut de mai mult
de o jumătate de an, P.D crede că este plecat pe undeva prin străinătate.
S-a acomodat repede cu statutul marital pentru că s-a axat foarte mult pe cariera
profesională în momentul de faţa fiind director la o firmă. A sperat că într-o zi o să întalnească
pe cineva care să o înţeleagă şi să o accepte aşa cum este (ceea ce sa şi întâmplat).
În viitor îşi doreşte să-şi întemeieze o familie alături de actualul ei iubit.

68
3. Analiza studiului de caz.

În acest caz am putut observa că în plan psihologic divorţul a determinat o stare de


singurătate, o lipsă de protecţie, vulnerabilitate dar şi un sentiment de eliberare.
În plan comportamental P.D s-a confruntat cu o stare de nervozitate, având tendinţa
de a se certa cu toţi cei din jur, văzând peste tot doar partea proastă a lucrurilor.
S-a acomodat repede cu noul statut marital deoarece şi-a centrat toată atenţia asupra
carierei profesionale şi a sperat că într-o zi o să-şi găsească jumătatea.
În urma divorţului P.D nu a fost mai puţin valorizată datorită noului statut marital
deoarece nu poţi rămâne la nesfârşit într-o relaţie unde nu există încredere şi înţelegere.

STUDIUL DE CAZ NR. 7

1. Date generale despre persoana intervievată şi fostul soţ.

Iniţiale: T.A
Vârstă: 33 ani
Sex: feminin
Copiii rezultati in urma căsătoriei: două fete
Nivelul de şcolarizare: T.A-Studii medii
Fostul soţ-Studii medii
Ocupaţia: T.A- Muncitor
Fostul soţ- Muncitor

2. Prezentarea cazului.

T.A este o femeie divorţată din oraşul Călăraşi, în vârstă de 33 de ani. Are studii
medii, având în prezent ocupaţia de muncitor. S-a căsătorit la vârsta de 20 de ani din dragoste şi
datorită faptului că T.A a rămas însărcinată înainte de căsătorie. Căsătoria a durat 9 ani, iar din
aceasta au rezultat două fete. Motivul divorţului au fost părinţii fostului soţ.

69
Atât înainte cât şi după căsătorie fostul soţ era tandru, atent, în stare să facă orice
pentru dragostea ei.
Neânţelegerile practic între cei doi soţi au început cam la cinci ani după căsătorie.
La 19 ani a rămas însărcinată iar fostul soţ fiind o persoană responsabilă a considerat
că este mai bine să se căsătorească. Părinţii fostului soţ au reacţionat negativ la decizia lui în
condiţiile în care pretindeau ca el să-şi continue studiile şi să aibă un viitor mai bun.
Relaţia dintre T.A şi socrii ei a fost tensionată, încă de la început aceştia i-au făcut
diferite reproşuri, iar în timp acest lucru şi-a pus amprenta şi asupra relaţiei dintre cei doi soţi.
Deşi îşi dădea toată silinţa să poată merge la serviciu, să îşi crească copii, să participle
la treburile casnice foştii socrii îi reproşau că nu face nimic, influenţându-l pe fiul lor împotriva
lui T.A. La un moment dat chiar fostul soţ a început sa-i reproşeze că ar trebui să muncescă mai
mult dându-i-le astfel dreptate părinţilor. Ajunseseră intr-un moment când practic nu se mai
înţelegeau deloc. Orice ar fi făcut T.A fostul soţ nu era deloc mulţumit.
Mergând din neânţelegeri în neânţelegeri, fiind sătulă de atâtea piedici, critici la
adresa ei din partea foştilor socrii care îl influenţau şi pe fiul lor i-a propus acestuia să aleagă
între ea şi părinţii lui. Cum fostul soţ i-a preferat pe părinţii lui, a considerat că nu ar mai avea
nici un rost să ramână împreună şi au divorţat.
Divorţul a intervenit după patru ani de când au început neânţelegerile între cei doi
soţi, deoarece a ţinut foarte mult cont de copii(şi-a dorit ca, aceştia să crească cu ambii părinţi) şi
a sperat că poate situaţia în cele din urmă se va îmbunătăţii.
În familia lui T.A şi fratele său este divorţat. Chiar dacă au mai existat divorţuri în
familie, părinţii în a căror casă locuieşte acum, au ajutat-o şi au sprijinit-o în luarea deciziei de
divorţ.
Nu a fost mai puţin valorizată datorită noului statut marital deoarece foarte mulţi
dintre cei care o înconjoară îi dau dreptate că, este imposibil să trăieşti într-o casă cu cineva care
îţi face viaţa un chin. T.A a fost apreciată pentru curajul şi tăria de care a dat dovadă în aceea
situaţie dureroasă.
În urma divorţului s-a confruntat cu teama de singurătate, de a-şi creşte singură copii,
probleme financiare deoarece fostul soţ având un salariu mic nu a putut plăti în mod constant
pensia pentru fete, învinuire şi revoltă faţă de fostul soţ care nu a făcut nimic să înbunătăţească
situaţia, regret că a locuit foarte mulţi ani în casa unor persoane unde nu era dorită.

70
În momentul de faţă nu s-a recăsătorit, dar dacă ar fi vreodată să mai facă acest pas ar
vrea să găsească la viitorul partener de viaţă exact calităţile fostului soţ.
În prezent relaţiile cu fostul soţ sunt încordate, vorbesc mai mult de dragul copiilor.
Deşi este convinsă că nu o să-l poată ierta, fetelor nu le-a vorbit urât despre tatăl lor.
Nu s-a acomodat cu statutul de femeie divoţată pentru că toate sarcinile care înainte
erau împărţite între soţi acum îi revin numai ei.
În viitor îşi doreşte să îşi schimbe locul de muncă, pentru un salariu mai bun spre a le
putea oferii fetelor tot ceea ce îşi doresc.

3. Analiza studiului de caz.

În acest caz am putut observa că în plan psihilogic divorţul a determinat o teamă de


singurătate, teamă de a-şi creşte singură copii, un sentiment de regret şi învinuire.
În plan comportamental s-a confruntat cu probleme financiare, învinuire şi revoltă
faţă de fostul soţ care nu a făcut nimic pentru a îmbunătăţii situaţia. În urma divorţului se poate
observa că se confruntă cu tendinţa de a compara, prin faptul că speră să găsească la viitorul
partener exact calităţile fostului soţ, fără a ţine seamă că fiecare om are propria sa personalitate.
T.A nu s-a acomodat cu noul statul marital deoarece sarcinile care înainte erau
împărţite între soţi acum îi revin numai ei.
T.A nu a fost mai puţin valorizată datorită noului statut marital deoarece cei care o
înconjoară au susţinut-o şi au apreciat-o pentru faptul că a reuşit să iasă dintr-o astfel de situaţie.

3.5. Analiza şi interpretarea datelor din studiile de caz.

În cercetarea de faţă am realizat şapte studii de caz pe femei divorţate cu vârste între
27-50 ani din oraşul Călăraşi. Cercetarea efectuată prin interviu pare să confirme ipotezele de
lucru.
Analizând aceste şapte studii de caz am constatat că femeile sunt afectate atât psihic
cât şi comportamental în urma divorţului.

71
Studiile efectuate prin interviu au fost realizate la domiciliul femeilor divorţate.
Persoanele intervievate au oferit amănunte tratând cu destulă sinceritate, receptivitate tema de
discuţie propusă. Pe parcursul interviului subiecţii şi-au exprimat efectele şi stările prin care au
trecut în urma divorţului.

În plan psihic, femeile divorţate s-au confruntat cu :


-durere
-dezamăgire
-teamă : -de singurătate
-de a înfrunta situaţia
-de a-si creşte singure copii
-complex de inferioritate
-regret
-învinuire
-uşurare
-eliberare
-linişte
-siguranţă
-lipsă de protecţie
-încredere în propria persoană
-neâncredere în propria persoană
-vulnerabilitate.

În continuare voi prezenta un tabel cu numărul total de subiecţi caracterizaţi de


aceste efecte psihologic:
E Efecte Durere Dezamă- TeamăInf Inferiorita- Regret Î nvinuire Uşurare
gire te
Subiecţii 2 1 5 1 3 1 3

Efecte E Eliberare S Siguranţă Linişte Lipsă de Î Încredere Neâncredere Vulnera-


protecţie în sine în sine bilitate
S Subiecţii 3 1 5 3 3 2 1

72
Distribuţia efectelor psihologice

80
70
60
50
40
30
20
10
0

durere dezamagire
teama inferioritate
regret invinuire
usurare eliberare
liniste siguranta
lipsa protectiei incredere in sine
neancredere in sine vulnerabilitate

Graficul nr.1
Din Graficul nr. 1 se poate observa că efectele psihologice ale divorţului au fost
caracteristice pentru mai multe femei intervievate. Cele mai mari valori au fost atinse pentru
sentimentul de teamă dar şi de linişte având un procent de 71,5% ceea ce înseamnă că mai mult
de jumătate din femeile intervievate au fost încercate de aceste sentimente.

În plan comportamental femeile divorţate s-au confruntat cu:


-eşec profesional

73
-sănătate prececară
-lipsa prietenilor
-probleme financiare
-învinuire
-revoltă
-nervozitate
-tendinţa de resemnare
-tendinţa de inflexibilitate
-tendinţa de comparare
-neâncredere în persoanele de sex opus.

În continuare voi prezenta un tabel cu numărul total de subiecţi afectaţi în urma


divorţului în plan comportamental :

Efecte Eşec Sănătate Lipsa Probleme Revoltă Învinuire


profesional precară prietenilor financiare
Subiecţii 1 1 1 2 2 2

Efecte Resemnare Inflexibili- Neâncredere Nervozitate Comparare


tate i în sexul opus
Subiecţii 2 1 1 1 1

74
Distribuţia efectelor
comportamentale

30
25
20
15
10
5
0

esec profesional sanatate precara


lipsa prietenilor probleme financiare
revolta invinuire
resemnare inflexibilitate
comparare nancredere

Graficul nr. 2

În Graficul nr. 2 se poate observa că în plan comportamental femeile intervievate în


cea mai mare parte a cazurilor au fost afectate diferit.Valoarea cea mai mare înregistrată a fost de
28,6 % deoarece fiecare persoană intervievată a fost afectată în plan comportamental în funcţie
de trăirile şi eperienţa avută.

Toate aceste efecte atât psihologice cât şi comportamentale mai mult sau mai puţin
comune le-am descoperit şi analizat la femeile divorţate intervievate.
Din studiile efectuate, am observat că divorţul a avut un impact mai mult negativ
decât pozitiv asupra femeilor. Dintre femeile intervievate toate au fost afectate în dezvoltarea lor

75
psihică şi comportamentală într-o măsură mai mică sau mai mare în funcţie de cât a durat
căsnicia şi care a fost motivul divorţului.
Vârsta la care persoanele intervievate s-au căsătorit a fost cuprinsă între 19- 22 ani,
motivul căsătoriei fiind dragostea.
Cea mai scurtă durată a căsniciei întălnită în studiile de caz prezentate a fost de trei
ani iar cea mai mare de douazeci şi nouă de ani.
Motivele pentru care familiile acestor femei s-au destrămat au fost:
-infidelitatea
-violenţa, gelozia şi lipsa unui loc de muncă
-adulterul şi părăsirea de domiciliu
-alcoolul şi lipsa unui loc de muncă
-neimplicarea tatălui în educaţia copiilor
-gelozia fostului soţ si nepotivirea de caracter a celor doi parteneri
-părinţii fostului soţ.

Deşi au existat şi sitaţii în care în familia de provenienţă au existat divorţuri acestea


nu au avut nici o influenţă asupra subiecţilor în luarea deciziei de divorţ deoarece aceştia au făcut
tot posibilul pentru ca relaţia lor să meargă.
Din cele şapte femei intervievate patru din ele au avut copii în urma căsătoriei, care
le-au ajutat să treacă mai uşor de acel moment dificil, ei reprezentând principalul scop pentru
care trebuiau să meargă mai departe.
A existat însă şi doi subiecţi care nu au avut copii. Subiectul numărul 1 deşi si-a dorit
copii nu a putut avea iar acum i se pare practic imposibil deoarece are o varstă înaintată (37 ani)
şi probleme de sănătate. Subiectul numărul 6 consideră că într-o relaţie în care nu există
înţelegere şi încredere, un copil nu ar putea decât să înrăutăţească situaţia, în sensul că nu ar fi
dorit ca acel copil să sufere din cauza relaţiei tensionate dintre părinţi.
Din cele şapte femei divorţate intervievate patru dintre ele au reuşit să se acomodeze
noului statut marital datorită : serviciului, copiilor, tuturor celor care le înconjoară şi le fac viaţa
mai frumoasă.
În trei cazuri persoanele nu au reuşit să se acomodeze noului statut marital datorită:
faptului că încă mai ţine la fostul soţ; starii de sănătate din cauza căreia a trebuit să se pensioneze

76
pe caz de boală, a renunţat la studii şi în cele din urmă şi-a pierdut prietenii; faptului că toate
sarcinile care înainte erau împărţite între soţi acum îi revin numai ei.
Din cele şapte studii de caz realizate putem observa că în şase studii de caz partenerii
au acelaşi nivel de şcolarozare, excepţie făcând subiectul numărul 2, unde T.E are studii
superioare de lungă durată iar fostul său soţ are studii medii.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre subiecţii intervievaţi şi foştii soţi în majoritatea
cazurilor acestea sunt tensionate, încordate sau practic nu mai există. Subiecţii însă care mai au o
relaţie cu fostul soţ, cât de cât acceptabilă se datorează existenţei copiilor.
În toate cazurile putem observa că cei din jur şi-au susţinut şi ajutat persoanele dragi
să treacă mai uşor peste acel moment dureros.
În urma realizării studiilor de caz se poate observa că ipotezele au fost verificate:
-Deoarece toate femeile divorţate intervievate deţin o slujbă, chiar dacă sunt
conştiente că se vor descurca mai greu sunt mai puţin dispuse să rămână într-o relaţie
conflictuală.
-Pentru că femeile intervievate nu au divorţat imediat ce au apărut neânţelegerile
consecinţele divorţului asupra lor au fost mai amplificate.
-Pentru că ceea ce conteaza este modul de a fi, de a te comporta de a interacţiona cu
ceilalţi femeile intervievate nu au fost mai puţin valorizate datorită noului statut marital.

77
CAPITOLUL 4: CONCLUZII

4.1.Concluziile cercetării.

- În urma realizării studiilor de caz pe bază de interviu s-a constatat că toate femeile
divorţate intervievate au fost afectate în dezvoltarea lor psihică şi comportamentală într-o măsură
mai mică sau mai mare în funcţie de durata căsniciei şi motivul divorţului.

- Efectele psihologice ce caracterizează cea mai mare parte a subiecţilor intervievaţi


au fost sentimentul de teamă şi linişte în proporţie de 71,5%.

- Efectele comportamentale care au avut cea mai ridicată valoare ( 28,6%) în urma
interpretării studiilor de caz au fost: problemele financiare, revoltă, învinuire, resemnare.

- Deoarece mai mult de jumătate din femeile intervievate au avut copii în urma
căsătoriei au reuşit să treacă mai uşor peste aceea situaţie dureroasă.

- În urma interpretării studiilor de caz s-a constatat că mai mult de jumătate din
femeile intervievate s-au acomodat cu noul statut marital datorită serviciului, copiilor şi
dorinţei de a fi împlinite şi fericite chiar dacă au trecut printr-un eşec.

- În urma realizării studiilor de caz s-a constatat că nici o persoană intervievată nu a


fost mai puţin valorizată datorită noului statut marital, deoarece ceea ce contează este modul
fiecăruia de a se comporta, de a gândi, de a interacţiona cu ceilalţi.

-Cu excepţia unui singur caz toate persoanele intervievate au avut acelaşi nivel de
şcolarizare cu partenerul ceea ce înseamnă că majoritatea persoanelor care se căsătoresc
urmăresc să aibă acelaşi nivel de şcolarizare.

78
-Deoarece femeile intervievate deţin un loc de muncă, fiind astfel independente
economic de soţii lor au fost mai puţin dispuse să rămână într-o căsnicie în care există
neânţelegeri, violenţă, conflicte.

-Deşi în urma realizării studiilor de caz s-a constatat că în familia de provenienţă au


existat şi divorţuri, acestea nu au avut nici o influenţă în luarea deciziei de divorţ a subiecţilor,
deoarece cei doi soţi au încercat să-şi rezolve problemele şi nu au apelat prima dată la divorţ ca
fiind singura soluţie.

4.2.Concluziile generale ale lucrării.

- În România, rolul principal în stabilitatea familiei şi în divorţ revine factorilor


interiori familiali. Motivaţia căsătoriei are o incidenţă scăzută asupra stabilităţii familiei, întrucât
majoritatea căsătoriilor sunt întemeiate, cel puţin declarativ, pe reciprocitate afectivă.

- Odată ce căsătoria a fost încheiată tinerilor căsătoriţi le revin anumite abligaţii şi


anume: obligaţii de natură juridică, obligaţii de natură economică şi obligaţii social-psihologice.

- Căsătoria încheiată cu respectarea tuturor prevederilor legale nu asigură întotdeauna,


o bună funcţionalitate a vieţii conjugale şi familiale, dovada o constitue divorţul principala
modalitate de desfacere a căsătoriei.

- Deşi sistemele familiale diferă de la o societate la alta ele, există oriunde în lume.
Există însă anumite criterii de diferenţiere şi anume: gradul de cuprindere a grupului familial,
forma de transmitere a moştenirii, modul de stabilitate a locuinţelor noilor cupluri, modul de
exercitare a autorităţii în cadrul familiei.

- Familia reprezintă una din cele mai stabile şi vechi forme de comunitate umană,
care asigură perpetuarea speciei, evoluţia şi continuarea vieţii sociale.
- Solidaritatea familială a cunoscut o diminuare în timp datorită mobilităţii sociale,
mobilitate ce a implicat ruperea locului de muncă de cel rezidenţial. Acest lucru a influenţat

79
negativ solidaritatea familială, afectată de separarea fizică şi afectivă existentă între membrii
familiei.

- O trăsătură de bază a vieţii de familie este aceea că nu se bazează doar pe relaţiile


dintre rude, ci este orientată şi către stabilirea de conexiuni cu cei din afara sa.

- Procesul de modernizare s-a realizat mai târziu decât în Occident, procesul devenind
ferm la mijlocul perioadei interbelice, accelerându-se după al doilea război mondial, modificarea
familiei făcând parte din tranziţia de la societatea rurală, agrară la cea urbană, industrială.

- În comparaţie cu familia tradiţională care este alcătuită dintr-un număr mare de


membrii, incluzând anumite relaţii între membrii ei şi păstând stilul familial dominant familia
modernă este redusă numeric şi are o structură democratică ce se bazeaza pe egalitate şi
complementaritate a rolurilor soţ-soţie.

- Dimensiunea, structura, funcţiile, relaţiile ce definesc familia modernă s-au


modificat sub impactul unor factori precum: industria, comerţul, dezvoltarea oraşelor, instrucţia
şcolară, nivelul de trai, circulaţia oamenilor, evoluţia rolului social.

- Ca urmare a măsurilor legislative adoptate după 1989 se manifestă o tendinţă de


reducere a sporului matural al populaţiei(diferenţa dintre naşteri şi decese la 1000 de de locuitori)
aceasta înregistând pentru prima oară o valoare negativă (-0,2) şi o reducere a numărului de
căsătorii începând cu 1990. (Corneliu, Cârţână şi Teodora, Tone, 1994, Tendinţe în evoluţia
familiei în România, Revista Sociologie Românească Nr.5, p. 450 ).

- “ La 1 ianuarie 2005 aproape jumătate din populaţia masculină ( 49,5%) era


căsătorită, faţă de 49, 3 % în 2004. Ponderea femeilor căsătorite a fost de 47, 1% comparativ cu
47,0 % la 1 ianuarie 2004”(Voinea, Maria, 2005, p.218).

80
- Slăbirea autorităţii părinţilor şi a influenţei familiei de origine asupra opţiunilor
tinerilor pentru diverse stiluri de viaţă îşi pun amprenta asupra fenomenelor nupţialităţii,
divorţialităţii şi a modelelor de coabitare.

- Pentru a ne adapta schimbărilor provocate în orice domeniu al realităţii sociale


trebuie să încercăm să le înţelegem, să ne detaşăm de valoriile şi principiile generaţiilor
anterioare, pentru a putea da sens comportamentelor generaţiilor viitoare.

- Divorţul este singura cale care este rezultatul voinţei unuia dintre soţi, atunci când
există motive temeinice pentru care căsătoria nu mai poate continua.

- Pentru cuplu, divorţul poate fi o soluţie la destrămarea solidarităţii familiale sau la


conflictele dintre parteneri şi o posibilitate de constituire a unui nou cuplu, care să ofere
satisfacţii ambilor parteneri.

- Pentru societate, divorţul constituie o rezolvare democratică a dorinţelor cetăţenilor,


o posibilitate de evitare a traumelor unor cupluri cu relaţii conflictuale şi de evitare a
disfuncţionalităţilor educaţionale ale unor asemenea relaţii asupra copiilor minori, şi o
posibilitate de constituire a unor cupluri normale, funcţionale.

- Numărul total al divorţurilor în anul 2004 a fost de 35.225 fiind în creştere faţă de
anul 2003 cu 1152 divorţuri. Divorţurile în anul 2004 comparativ cu anul 2003 au crescut în
mediul urban cu 1592 divorţuri iar în mediul rural cu 560 divorţuri.

- În ceea ce priveşte grupele de vârstă, frecvenţa maximă a divorţurilor atât la femei


cât şi la bărbaţi s-a înregistrat la grupa 25-29 de ani, în număr 7934 divorţuri.

- Deoarece psihologia vieţii de cuplu s-a schimbat, indivizii având acum aceleaşi
aşteptări, indiferent de sex acest lucru a generat instabilitate şi haos, tendinţa de abandon sau
teama de eşec.

81
- Deoarece foarte multe cupluri nu depăşesc stadiul monitorizării relaţiei, aceasta
creează dizarmonie, conflictualitate, disoluţie. Acest stadiu apare din ce în ce mai timpuriu
deoarece partenerii nu-şi respectă de cele mai multe ori promisiunile făcute şi cu toate că-şi
doresc să fie fericiţi oferă prea puţin şi abandonează repede ideea concretizării unei satisfacţii
relaţionale, continue şi indestructibile.

- Când într-o relaţie predomină imaturitatea sentimentală, doar unul dintre parteneri
face compromisuri, celălalt se schimbă, interesele sunt prezente doar la una din părţile implicate
datorită instinctului de echilibru va exista o încercare de compensare şi în acest fel se poate
ajunge la consum de alcool, la violenţă, la neglijenţă, la infidelitate.

- O cauză majoră a creşterii ratei divorţialităţii o constitue emanciparea economică a


femei. Faptul că în societatea industrială soţiile sunt angajate în muncă şi au deci venituri le oferă
o mai mare independenţă şi nu mai suportă orice de la soţii lor.

- Cu cât divorţul este mai răspândit, cu atât devine mai vizibil şi mai acceptat
deoarece oamenii văd la cei din jurul lor cum şi-au rezolvat dificultăţile maritale prin despărţire
legală.

-Scăderea influenţei bisericii şi a religiei, îmbunătăţirea legislaţiei, micşorarea


presiunilor normelor şi obiceiurilor tradiţionale facilitază desfacerea oficială a legăturilor
conjugale.

-Prin divorţ încetează în mod automat obligaţia de sprijin moral, reciproc, de


fidelitate, se efecuează modificări atât cu privire la nume cât şi cu privire la obligaţia de
întreţinere între foştii soţi.

-Divorţul produce efecte la nivelul celor doi parteneri, asupra relaţiilor patrimoniale,
faţă de părinţii celor care divorţează şi faţă de copii, deoarece divorţul creează relaţii personale
noi cu unul din părinţi, cel plecat, părinte ce v-a întreţine relaţii cu copilul doar în cazul
reglementat de lege.

82
BIBLIOGRAFIE

 Băran – Pescaru, Adina.( 2004). Familia azi. O perspectivă sociopedagogică (ediţia a


XXI -a). Bucureşti : Editura Aramis Print s.r.l.
 Cârţână, Corneliu şi Tone, Teodora. (1994). Tendinţe în evoluţia familiei în România.
Sociologie Românească, V, 5, 443–544.
 Chelaru, Ioan. (2003). Căsătoria şi Divorţul: aspecte juridice civile, religioase şi de
drept comparat. Iaşi: Editura A 92. Aceton.
 Chelcea, Septimiu. (2004). Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative (ediţia a 2- a). Bucureşti: Editura Economică.
 Ciupercă, Cristian. (2000). Cuplul modern-Între Emancipare şi Disoluţie. Bucureşti:
Editura Tipoalex.
 Codul Familiei. (2002). Bucureşti. Editura Lumina Lex.
 Doron, Ronald şi Parot, Francoise. (1999). Dicţionar de Psihologie. Bucureşti: Editura
Humanitas.
 Filipescu, Ion P. (2000). Tratat de Dreptul Familiei (ediţia aV- a). Bucureşti: Editura All
Beck.
 Ghebrea, Georgeta. (2000). Regim social-politic şi viaţă privată: familia şi politica
familială în România. Bucureşti: Editura Universităţii din Bucuresti.
 Iluţ, Petru. (1994). Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte şi metode. Iaşi:
Editura Polirom.
 Iluţ, Petru. (2005). Sociopsihologia şi Antropologia Familiei. Bucureşti: Editura Polirom.
 Institutul Naţional de Statistică. (2006). Anuarul statistic al României 2005. Bucureşti.
 Marshall, Gordon. (2003). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura Univers
Enciclopedic.

83
 Mihăilescu, Ioan. (1999). Familia în Societăţile Europene. Bucureşti: Editura
Universităţii din Bucureşti.
 Mitrofan, Iolanda şi Ciupercă, Cristian. (1998). Incursiune în Psihosociologia şi
Psihosexologia Familiei. Bucureşti: Editura Press Mihaela.
 Mitrofan, Iolanda şi Ciupercă, Cristian. (2002). Psihologia şi Terapia Cuplului.
Bucureşti: Editura Sper.
 Mitrofan, Iolanda, şi Mitrofan, Niculae. (1991). Familia de la A.... la Z. Mic dicţionar al
vieţii de familie.Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
 Mitrofan, Niculae, şi Mitrofan, Iolanda. (1989). Cuplul conjugal : armonie şi
dezarmonie. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
 Parkinson, Lisa. (1993). Separarea, divorţul şi familia. Bucureşti: Editura Alternative.
 Tihan, Eusebiu, şi Tihan Laura. (2004).Căsătoria vs. Divorţ. Ghid de analiză. Bucureşti:
Editura Focus Opinfo.
 Voinea, Maria. (2005). Familia Contemporană. Mică Enciclopedie. Bucureşti : Editura
Focus.
 Voinea, Maria. (1996). Psihosociologia familiei. Bucureşti: Editura Universităţii din
Bucureşti.
 Zamfir, Cătălin şi Vlăşceanu, Lazăr. (1993). Dicţionar de sociologie. Bucureşti: Editura
Babel.

84
Anexă

Ghid de intrviu
La ce vârstă v-aţi căsătorit?
Cât a durat căsnicia?
Care a fost motivul căsătoriei?
Care au fost cauzele pentru care a-ţi divorţat?
Cum se purta fostul soţ înainte de căsătorie?
Cum se purta fostul soţ după căsătorie?
După cât timp de la căsătorie au început neânţelegerile şi pe ce motive?
Divorţul a survenit imediat ce au început neânţelegerile?
Au mai fost divorţuri în familia dumneavoastră?
Ce influenţă au avut persoanele din jurul dumneavoastră (prieteni, familie, colegii de serviciu,
etc) în luarea deciziei de divorţ?
Care au fost reacţiile dumneavoastră în urma divorţului?
Ce influenţă a avut divorţul asupra dumneavoastră?
A-ţi fost mai puţin valorizată datorită noului statut marital?
Cum sunt în prezent relaţiile cu fostul soţ?
A-ţi reuşit să vă acomodaţi noului statut marital?
Care sunt perspectivele dumneavoastră pentru viitor?

85