Congresul de la Viena (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815)

Congresul de la Viena (18 septembrie 1814 – 9 iunie 1815) a fost o conferință a statelor europene
desfășurată la sfârșitul războaielor napoleoniene cu scopul de a reinstaura în Europa ordinea conservatoare
existentă înaintea izbucnirii Revoluției Franceze. Scopul Congresului de la Viena a fost restabilirea vechilor
regimuri absolutiste, și înlăturarea urmărilor ocupației franceze în Europa. Între preocupările majore ale
congresului s-a numărat favorizarea autorităților tradiționale, adică a nobilimii conservatoare și clericale.
Cuvintele cheie ale Congresului au fost „restaurație“ și „legitimism“. Restaurația consta în readucerea pe
tron a dinastiilor care fuseseră îndepărtate în urma unor revoluții sau a altor evenimente cu rezonanță, iar
legitimismul era o teorie monarhică ce considera drept principiu fundamental al statului dreptul la tron al
dinastiilor legitime și puterea absolută a acestora.

Ședințele oficiale au început la 1 noiembrie 1814, fiind purtate între cancelarul Klemens von Metternich al
Imperiului Austriac, Robert Stewart, viconte de Castlereagh al Angliei, ministrul de externe al Franței,
Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, țarul Alexandru I al Rusiei și baronul prusac Heinrich Friedrich Karl
vom Stein, cel care avea să transfome Prusia într-o mare putere europeană.

Participanți și obiective

La Congresul de la Viena au participat delegații din aproape toate statele europene, însă deciziile cele mai
importante s-au luat de către marile puteri. Așadar, soarta Europei a fost hotărâtă de către delegațiile
marilor puteri, așa cum se va repeta de două ori în secolul următor, XX, la marile conferințe de pace de la
Paris, din 1919/1920 și 1946/1947, care au schimbat harta geo-politică a Europei și a întregii lumi, după
Primul și, respectiv, Al Doilea Război Mondial.Rolul principal îl are britanicul Castlereagh, spirit flexibil și
subtil, care, sub o aparență glacială, avea un comportament practic care nu se împiedica de rigiditatea
protocolară a diplomaților de modă veche. El voia ca vocea Angliei să se facă auzită în concertul marilor
puteri și nu aștepta vreo mărire teritorială, ci numai refacerea echilibrului european, care fusese pus în
pericol de ambițiile hegemonice ale lui Napoleon Bonaparte. Același obiectiv îl urmărea și delegatul Austriei,
prințul Klemens Wenzel von Metternich, diplomat abil și prudent, însă viziunea sa despre echilibrul
european diferă de cea engleză prin faptul că el vedea echilibrul european numai într-o Europă
conservatoare, a vechilor regimuri absolutiste.În cele din urmă, obiectivele britanice și austriece au învins,
iar Congresul de la Viena va redesena harta Europei pe baza principiului echilibrului european. Congresul de
la Viena a pus capăt războaielor napoleoniene și a stabilit noile granițe din Europa. Un rol important în
desfășurarea lucrărilor l-au avut Castlereagh, reprezentantul Angliei, Nesselrode, reprezentantul Rusiei,
Hardenberg, reprezentantul Prusiei, și Metternich, cel al Austriei. Fiecare reprezentant căuta să câștige
numeroase avantaje pentru țara sa, prin diplomație și prin acțiuni desfășurate în secret.În acest sens,
cancelarul austriac Metternich, ajutat și de poliția secretă austriacă, a fost deosebit de abil și eficient. In
timpul lucrărilor, s-a remarcat și ministrul de externe francez Talleyrand, care, sprijinit de delegații micilor
puteri, căuta să destrame alianța anglo-austro-ruso-prusacă și să obțină pentru țara sa hotărâri care să nu-i
îngreuneze foarte mult situația.

Revenirea lui Napoleon în fruntea Franței, în martie 1815, a grăbit încheierea lucrărilor congresului,
semnarea Actului final, și a determinat formarea unei noi coaliții militare antifranceze (Rusia, Anglia, Austria
si Prusia). Congresul de la Viena este un moment important al istoriei relațiilor internaționale moderne,
marcat de semnarea Declarației Puterilor cu privire la desființarea comerțului cu negri și adoptarea
Regulamentul cu privire la rangurile reprezentanților diplomatici, aflat în vigoare și astăzi, ambele
documente fiind anexate la tratatul principal, iar la data de 9 iunie 1815 a fost semnat Actul final. Acesta
preciza granițele hotărâte de marile puteri.

Deciziile cele mai importante luate în cadrul Congresului au fost:

- Franța își vede teritoriul redus la frontierele sale din ianuarie 1792; în plus, avea obligația de a plăti
despăgubiri de război și de a primi trupele străine care să staționeze pe teritoriul ei;

- Regatul Unit al Țărilor de Jos reunește Provinciile Unite și Țările de Jos Austriece și trebuie să constituie o
barieră utilă împotriva deșteptării dorințelor franceze de expansiune;

- Regatul Prusiei câștigă, la vest, Westfalia și Renania, iar în est, Pomerania, și devine unul dintre membrii cei
mai importanți ai Confederației Germane;

- Austriei i se restituie teritoriile pierdute, Tirolul, Salzburgul până la Bavaria și primește provinciile ilirice,
Lombardia și Veneția; poziția sa se consolidează prin venirea pe tronul Toscanei a arhiducelui Ferdinand, iar
în ducatul de Parma, a Mariei Luiza, a doua soție a lui Napoleon I;

- Rusia obține 2/3 din Polonia, inclusiv Varșovia, constituite într-un un regat autonom al Poloniei, țarul Rusiei
obținând și titlul de rege al Poloniei; Rusia mai obține Finlanda și i se recunoștea anexarea Basarabiei, răpită
din trupul Moldovei prin pacea ruso-turcă de la București (16 mai 1812);

- Regatul Unit a redobândit coroana Hanovrei, și-a menținut dominația asupra Coloniei Capului Bunei
Speranțe, Maltei, Ceylonului, Insulelor Ionice și insulei Hellgoland; în plus, i se recunoaște suveranitatea
asupra Gibraltarului;

- în Spania și Regatul celor Două Sicilii se produce restaurația Bourbon-ilor;

- Statele germane (38) vor fi reunite în Confederația Germană, condusă de o dietă federativă prezidată de
Austria;

- Suedia primește Norvegia, ca urmare a sprijinului acordat alianțelor antinapoleoniene;

- Elveției i se recunosc independența și neutralitatea perpetuă.

Consecințe

Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru
puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, neluând în seamă dorințele
și aspirațiile națiunilor care doreau să-și creeze state proprii, naționale, monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei
creau, în 1815, Sfânta Alianță, un pact de asistență mutuală între monarhii absoluți europeni îndreptată
împotriva frământărilor revoluționare, și care, până în 1823, a permis împiedicarea tuturor mișcărilor
liberale sau naționale europene.
Tratatul „Sfintei Alianțe“a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se țarul Alexandru I al
Rusiei, care i-a reunit și pe împăratul Francisc I al Austriei și pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei.
Chiar dacă textul „Sfintei Alianțe“ este ambiguu și nu aduce precizări practice care să asigure prevenirea
unui nou conflict european, fiind doar un îndemn la sprijin reciproc bazat pe dogmele creștine de iubire de
oameni și existența unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele, însemnătatea acestui tratat este
deosebită, deoarece marchează încercarea Marilor Puteri europene de a înceta conflictele majore.

„Aerul mistic“ al tratatului a fost sugerat de țarul Alexandru I, însă rolul practic, foarte important, l-a avut
cancelarul Austriei, Metternich, a cărui operă este „Noua Europă“, care se întemeiază pe marile principii ale
legitimității, dar este și o încercare de raționalizare a hărții Europei și de organizare a „concertului
european“. Marile puteri victorioase își arogă dreptul de a interveni pentru menținerea pseudo-echilibrului
european realizat la Viena și să pună sub observație Franța, acea „peșteră de unde suflă vântul ce
răspândește moartea asupra corpului social“.

Congresul de la Viena a deschis o nouă eră în istoria „Continentului“ prin care s-a pus capăt ultimei încercări
a Franței de a-și impune hegemonia asupra Europei. Din punct de vedere al securității europene, Congresul
de la Viena, din 1814-1815, reprezintă o noutate absolută, constituindu-se într-o primă încercare a unui
organism politic de securitate. Fără a încheia un tratat formal, prin instituția Congresului, marile puteri
europene au ajuns la un consens, în sensul de a-și respecta reciproc interesele, fiecare în interiorul
propriilor granițe și în zonele adiacente de interes, adică a sferelor de influență în accepțiunea modernă a
sintagmei.Consensul marilor puteri, respectiv, Marea Britanie, Rusia, Austria și Prusia, avea să fie consemnat
de istorie ca fiind „Concertul european“, având rolul de a asigura menținerea echilibrului de forțe în Europa
și, pe acest fond, asigurarea stabilității și păcii. Independent de criticile pe care unii istorici le aduc
Congresului de la Viena, ideile de creare a unui organism internațional pentru rezolvarea conflictelor au fost
reluate cu un secol mai târziu, întâi prin crearea Ligii Națiunilor, apoi a Organizației Națiunilor Unite.