Aci sosi pe vremuri

de Ion Pillat

Poezia “Aci sosi pe vremuri” este de factură tradiţionalistă (aparţine direcţiei tradiţionaliste prin
temă, modul de construcţie a textului, registrul stilistic utilizat), inclusă în volumul “Pe Argeş în sus”,
aparut în perioada interbelică, în 1923. Tradiţionalismul este o mişcare literară orientată spre
valorificarea specificului naţional (istoria şi folclorul), componenta spirituală a sufletului ţărănesc,
conştiinţa religioasă ortodoxă, valorificarea miturilor autohtone, a credinţelor străvechi.Poetul
tradiţionalist priveşte spre trecut, este melancolic şi nostalgic, asemenea lui Ion Pillat.

Tematica iubirii, a timpului, a mediului rural caracterizează creaţia lui Pillat care îşi construieşte
poemul pe două planuri temporale: trecutul, recuperat prin amintire şi prezentul, trăit de eul liric prin
repetarea unei experienţe.Universul rural este particularizat prin motive specifice unui spaţiu arhaic,
patriarhal, în care se află “casa cu pridvor”, “poarta”, “hornul”.Pânza de păianjen ilustrează motivul
trecerii timpului şi al uitării. Casa este plasată într-un topos (loc) din care nu lipsesc codrul, lanurile de
secară, câmpia. Satul este dominat de sunetul clopotului din turnul vechi.Povestea de dragoste se
desfăşoară în regim nocturn, selenar (noaptea, luna sunt motive romantice, revalorizate de
tradiţionalistul Pillat).Poetul Ion Pillat înţelege că reluarea unor teme şi motive deja cunoscute
necesită un registru stilistic original şi personalizat, de aceea în discursul său liric respinge
idealizarea. Universul rural, care constituie decorul poveştii de iubire, este privit cu nostalgie, fiind
receptat ca un spaţiu cu parfum romantic, de recuperare a tradiţiei.Erosul este perceput cu o uşoară
detaşare, apărut pe calea visării, însemnând retrăirea, repetarea: iubirea din prezent repetă iubirea
din trecut, ambele fiind oglindiri ale iubirilor din cărţi.

Tipuri de lirism: “Aci sosi pe vremuri” ilustrează două tipuri de lirism îmbinate armonios şi original:
lirismul obiectiv se remarcă în prezentarea celor două poveşti de dragoste; lirismul subiectiv este
evidenţiat prin evocarea personalizată a iubirii, ridicată la rang de generalitate şi prin comunicarea
directă a trăirilor şi sentimentelor, la persoana I, singular.

Titlul, reluat în prima secvenţă a poeziei, este centrat asupra problematicii timpului: trecutul este
redat prin locuţiunea adverbială “pe vremuri”, prezentul- prin adverbul “aci”, un termen popular, marcă
a subiectivităţii, care anunţă tematica rurală.Verbul la perfect simplu “sosi” face legatura dintre cele
două planuri ale timpului. Iubirea de odinioară este retrăită în prezent, repetând un moment din trecut.

Poezia are o structură clasică: este alcătuită din distihuri şi un vers final, liber, cu rol de
laitmotiv care sugerează îndepărtarea de modelul clasic. Textul are trei părţi organizate simetric:
prima parte reproduce imaginea iubirii de altădată, având două secvenţe poetice: cea dintâi descrie
decorul poveştii de dragoste, a doua cuprinde scenariul istoriei de iubire a bunicilor.

Partea a doua face legatura dintre trecut şi prezent, este o meditaţie pe tema trecerii timpului,
are două distihuri şi este partea mediană a textului.

A treia parte redă, în oglindă faţă de cea dintâi, scenariul poveştii de iubire din prezent (a eului
liric).Iubirea, ca temă centrală, este surprinsă în două ipostaze, simetrice şi identice ca valoare:
iubirea din prezent coincide cu iubirea din trecut (văzute ca într-o oglindă).Elementul care leagă cele
două poveşti este toposul/ spaţiul, caracterizat prin încremenire. Distanţa dintre cele două idile este
marcată de trecerea ireversibilă a timpului. Ambele iubiri se regăsesc în universul ficţiunii literare,
diferenţele constând în portretul iubitei şi creaţiile recitate de cel îndrăgostit. Relaţiile de simetrie sunt
evidente: casa e aceeaşi, drumul e acelaşi, lanul de secară e tot acolo. Clopotul din turnul vechi
anunţă moartea, dar şi nunta, simbolizând trecerea timpului şi ciclicitatea destinului.Imaginarul poetic
din secvenţa initială este realizat prin descriere: “casa amintirii”, conţine un epitet cu valoare
anticipativă, de reactualizare a experienţei din trecut. Imaginea legendară a acestuia este evidenţiat
prin referirea la “poteri” şi “haiduci”.Natura este solidară cu omul, este marcată de semnele senectuţii
ca şi acesta:”îmbătrâniră plopii”.În scenariul iubirii trecute, spaţiul este animat prin prezenţa cuplului
de îndrăgostiţi (bunica şi bunicul poetului). Ea este sprintenă, îmbrăcată în crinolină. El îi recită o
poezie într-un cadru romantic, nocturn, luminat de lună. Dar timpul este neiertător: “Demult e mort
bunicul, bunica e bătrână…”Secvenţa elegiacă dezvoltă tema timpului ireversibil, prin exclamaţia: “Ce
straniu lucru: vremea!” şi produce un moment de meditaţie asupra scurgerii timpului.

Idila din prezent este anunţată tot prin indicatori temporali/ adverbe de timp: “ca ieri sosi bunica…şi vii
acuma tu”. Sunt evidenţiate unele asemănări: aceleaşi gesturi, mişcări, elemente spaţiale, delicateţea
feminină. Cuplul de îndrăgostiţi de acum rezonează cu imaginarul poetic al epocii, în sensul că
bunicul a fost romantic, iar nepotul poate părea simbolist.Prozodia se caracterizează prin rima
împerecheată; ritmul iambic,măsura versurilor de 13-14 silabe. Alternanţa trecut-prezent este
marcată de sonorităţi vechi (Calyopi, Eliad, “Sburătorul”) şi moderne (Francis Jammes, Horia
Furtună).Tematica operei este susţinută de alternanţa verbelor la timpul trecut cu verbele la timpul
present. Verbele la perfect simplu (sosi, îmbătrâniră, sări, spuse) redau rapiditatea sau repetabilitatea
gesturilor. Vebele la trecut susţin narativitatea poveştii de altădată, iar cele la gerunziu (privind,
zâmbind) ilustrează caracterul etern al sentimentului de iubire.Verbele la prezent însoţesc meditaţia
pe tema trecerii timpului (te vezi, te recunoşti, uită, nu poţi).

Câmpul semantic al naturii este de factură tradiţionalistă: codrul, plopii, lanurile de secară, câmpia,
luna, lacul, nisipul, deoarece configurează cadrul natural.

Evocarea trecutului se realizează şi prin cuvinte cu tentă arhaică şi regională (haiduc, poteră, berlină,
crinolonă, aievea, pridvor).Stilistic, sunt prezente metafore:”casa amintirii”, “ochi de peruzea”, “ochi de
ametist”, dar şi comparaţia ”câmpia ca un lac”, simetria şi paralelismul.

Ion Pillat depăseşte canoanele impuse de Vasile Alecsandri şi George Coşbuc, pentru că el este
original în versurile descriptive prin asocieri inedite, iar evocarea nostalgică a trecutului este pusă sub
pecetea inocenţei.

Poet tradiţionalist, Ion Pillat îşi asumă principiile orientării culturale (tradiţionalismul), înţelegând că
raportarea la tradiţie şi la valorile acesteia, dintr-o perspectivă a prezentului, trebuie să însemne mai
mult decât simpla abordare în maniera elogioasă a valorilor trecutului şi ale universului rural.

Poezia sa devine o formă de manifestare a unui stil personal, care nu presupune simpla preluare de
modele, ci rafinarea lor prin prisma sensibilităţii personale, a unei conştiinţe moderne.