Ultimul Culianu,    magician cognitiv și filosof

Sintagma care dă titlul ultimei cărți a lui Horia-Roman Patapievici, „ultimul Culianu”,
trebuie înțeleasă în termenii unei interpretări „metafizice” a fenomenului întreruperii
unei gândiri geniale. Firește, orice gândire se întrerupe la un moment dat; important este
însă cum și când se întrerupe. Cum-ul și când-ul pot suscita, în unele cazuri, întrebarea
„de ce”; unul dintre aceste cazuri este cel al lui Ioan Petru Culianu. Ca și în cazul lui
Nietzsche, cu care Patapievici îl compară pe Culianu, în termeni destinali, în mai multe
rânduri, traiectul intelectual al lui Culianu a fost întrerupt brutal, brusc, tocmai atunci
când gândirea sa părea că va erupe într-o serie de realizări excepționale, care ar fi putut
modifica radical felul în care Occidentul concepe realitatea și care ar fi putut avea, poate,
un impact nebănuit asupra istoriei viitoare. Atât în cazul lui Nietzsche, cât și al lui
Culianu, raportul dintre momentul morții și cel al iminenței unui seism de gândire de
magnitudine supremă depășeste simpla coincidență, ca juxtapunere a două evenimente
neconectate cauzal. Este aici vorba despre o coincidență plină de sens, în care nu ne
putem împiedica să nu vedem o legătură, chiar dacă nu una cauzală; cele două
evenimente ilustrează concomitența (Syncronizität), cu un termen al lui Jung adoptat de
Patapievici.

Concomitența poate fi înțeleasă ca o coincidență căreia i se poate căuta un rost, care

trezește impresia, chiar certitudinea subiectivă că are un rost. Ei bine, acest rost al
întreruperii unei gândiri geniale este căutat de Patapievici „metafizic”. Pun între
ghilimele acest cuvânt pentru că nu toată lumea ar fi de acord cu sensul în care este el
utilizat aici și care este cel al lui Blaga. Teoria cenzurii transcendente este cea care îi
furnizează lui Patapievici cadrul conceptual al teoriei sale a „ultimului”. Patapievici
păstrează ideea că fondul metafizic ultim cenzurează eforturile minții umane,
împiedicând-o să acceadă la adevărurile a căror posesie o râvnește. Uneori, însă,
vigilența cenzurii este înșelată, strategia ei dejucată. În rețeaua de protecție care
încercuiește misterele, câte o minte genială găsește o breșă prin care poate specta, fie și
numai pentru o clipă, față nemachiată a realității ultime. În teoria lui Patapievici,
gânditorul genial provoacă o cezură cognitivă în zidul de apărare al prinicipiului
metafizic ultim. Or, atunci când apare o astfel de cezură, când cunoașterea nu mai poate
fi cenzurată, ceea ce se mai poate cenzura este numai integritatea sau existența însăși a
subiectului cunoscător. Cezura cheamă după sine cenzura. Acesta este rostul metafizic
al întreruperii gândirii unui Nietzsche sau Culianu. „Ultimul Culianu” descoperise o
asemenea cezură, de aceea el trebuia (numai din perspectiva metafizică a acestei teorii a
ultimului) să fie oprit. Modalitatea opririi, în nici un caz necesară, a fost cea a crimei;
potrivit teoriei, însă, gândirea lui ar fi trebui oricum întreruptă, prin alte mijloace, ca
nebunia, chiar dacă nu ar fi fost ucis. Asta dacă este adevărat că I.P. Culianu era pe calea
spre dezvăluirea unor mistere de cea mai mare centralitate.

„Cale” se acoperă parțial în greacă cu „metodă”, în sensul că methodos înseamnă cale de

a face ceva. Cine este pe cale să realizeze ceva, înseamnă că posedă metoda de a aduce
acel ceva la bun sfârșit. Culianu, în opinia lui Patapievici, era în posesia metodei care să-
i permită descifrarea secretelor universului. Asemeni lui Lullus sau Leibniz, el căutase o
mathesis universalis; spre deosebire de aceștia, o și găsise. Metoda lui cognitivistă de
studiu a gnosticismelor fusese generalizată și ridicată la rangul de mathesis universalis.
Nu este posibil să rezum aici laboriosul și seducătorul demers de defrișare metodologică
a textelor profesorului de la Chicago întreprins de Patapievici în Ultimul Culianu. Mă voi
opri numai asupra caracteristicilor esențiale ale metodei savantului nostru, așa cum
răzbate ea din cartea în discuție.

Metoda lui Culianu în cercetarea fenomenului religios constă în mutarea accentului de

pe întrebări de genul „care este originalul miturilor gnostice?”, „unde a apărut acest
original?” etc., pe întrebarea fundamentală „cum au fost generate diversele variante
cunoscute ale unui mit gnostic?”. Culianu abandonează modelul explicativ difuzionist,
renunță la principiul clasificării prin invarianți și propune studierea miturilor prin
prisma regulilor lor de generare și a mecanismelor lor de producere. Regulile de
generare sunt enunțuri ontologice elementare, credințe elementare despre om,
Dumnezeu, lume etc. Mecanismele de producere sunt identificate de Culianu cu
procedee de decizie binară. Enunțurile ontologice elementare închid o mare cantitate de
informație, din care se pot dezvolta o multitudine indefinită de concluzii, în anumite
limite logice. Regulile de generare generează astfel un scenariu inițial, caracterizat de un
spațiu logic ale cărui „căsuțe” care pot fi „umplute” prin opțiuni binare pentru o
consecință sau alta. Altfel spus, mintea computează pe baza unui „program” datele
inițiale reprezentate de setul de reguli (aserțiuni ontologice). Or, acest program mental
este universal, ceea ce explică unitatea tuturor variantelor de gnosticism și identitatea lor
generativă. Ele se pot obține unele din altele pe baza unor modificări ale regulilor, într-
un mod analog obținerii unei figuri geometrice din alta printr-o transformare
geometrică.

Generalizarea acestei metode la fenomenul religios în genere și la toate fenomenele

spirituale și culturale reprezintă aportul autentic filosofic al ultimului Culianu.
Concluziile sale depășesc cu mult sfera specializată a istoriei religiei, trecând într-o
teorie generală a culturii și mai mult decât atât: într-o metafizică. Astfel, Culianu ajunge
la concluzia că toate religiile sunt generativ identice; dezvoltate la infinit, ele ar ajunge
să se suprapună complet. Mai mult, fenomenele spirituale (religie, filosofie, știință etc.)
sunt generativ identice, ele fiind transformări (sau deformări, cu termenul tehnic al
biologului D’Arcy Wentworth Thompson) ale religiei. Religiile sunt „programe
mentale” rulate de societatea umană (și cele mai simple astfel de programe), iar factorii
care constituie viața societății apar ca răspuns la ele. De aici concluzia că viitorul
umanității ar putea fi determinat printr-o modificare deliberată a „programului” rulat.

Reconstrucția lui Patapievici a metafizicii lui Culianu (difuză și neintenționată ca atare)

este bogată în afirmații ontologice tari. Astfel, Culianu distinge între spațiul nostru
interior (mental) și spațiul exterior. Spațiul mental este locul în care există toate sistemele
(religioase, filosofice etc.) ca obiecte ideale. El nu este tridimensional, ci infinit
dimensional, ca spațiul Hilbert. Obiectele ideale au o natură fractală și există în spațiul
mental în mod non secvențial, non discursiv; ele nu mai sunt constrânse de legile
spațiului tridimensional să se manifeste secvențial și discret, ci există „deodată”, într-un
mod pe care îl putem descrie matematic, dar cu greu îi putem da un conținut intuitiv.
Subiectul cunoscător (transcendental, cum îl numește repetat Patapievici) există și el în
acest spațiu mental, pe care îl conține și de care e conținut. Astfel, viața noastră este de
asemenea un obiect ideal, pe care însă îl putem cunoaște numai în desfășurarea lui
spațio-temporală. Posibilitățile logice care constituie ramurile fractalului vieții noastre se
actualizează contingent, în funcție de jocurile de putere ale istoriei. Orice obiect ideal se
manifestă în istorie de aceeași manieră: nu există o ordine determinată de actualizare a
posibilităților lui logice, ci actualizarea trebuie să se adecveze condițiilor contingente
determinate de jocurile de putere. Istoria apare astfel ca „integrare morfodinamică a
obiectelor ideale”. Topografia spațiului mental se obține, așadar, prin dezvoltarea
sistematică a acestor obiecte ideale. Religiile, filosofiile etc. sunt hărți parțiale ale minții,
care o explorează, ca să spun asa, pornind din locuri diferite. În unele cazuri se
intersectează, acolo unde „programele mentale” au fost computate timp de mii de ani:
buddhismul, jainismul, creștinismul au mult din conținutul lor în comun. După Culianu,
dacă aceste programe ar fi computate la infinit ele s-ar suprapune complet, și am avea o
hartă unitară (deși nu completă) a minții.

Teoria ontologică a lui Culianu, așa cum se găsește ea redată la Patapievici, este o specie
de idealism, întrucât atribuie realității ultime un caracter mental (ideal). Totul, spune
Patapievici, poate fi gândit la Culianu în termeni de mind game. Totul există „în sine” în
spațiul mental. „Spațiul mental... a devenit mai real, mai complet, mai adevărat (în
ultimă instanță) decât lumea în care trăim... Aceasta înseamnă că experiențele de care suntem
capabili în spațiul nostru mental sunt întemeietoare în raport cu experiențele pe care le putem
suferi în spațiul lumii fizice” (p. 75, s.m.). Orice fenomen din spațiul exterior este un avatar
al unui obiect ideal, care trebuie examinat potrivit modului în care a fost generat de
minte și apoi atribuit sistemului fractalic (obiectului mental) corespunzător. Faptul că
toate sistemele sunt generativ identice și că ele se acoperă total în consecințele lor
sugerează, ca ultimă concluzie, că există în realitate un singur sistem, un obiect ideal
singular, fractalul fractalilor, un Absolut. El se desfășoară în istorie potrivit limitărilor
continuumului spațio-temporal descris de teoria relativității. Dezvoltarea acestui unic
sistem se face printr-un mind game, prin computația unei minți. Or, mi se pare că înțeleg
de la Patapievici că și această minte este, efectiv, unică; din caracterul unitar al minții
umane se deduce și unicitatea acesteia. Suntem în cadrul unei versiuni de idealism
absolut, cu multe detalii neclare, dar suficient de conturat pentru a nu ne înșela.
„Introducerea” lui Culianu la Călătorii în lumea de dincolo confirmă, cred, această
concluzie. Culianu susține acolo o teorie tipică (deci neoriginală) a lumii externe ca
construct mental, sau clasă de echivalentă a unei infinități de constructe mentale
individuale. ”Ceea ce numim univers obiectiv, spune el, este, de fapt, o convenţie creată
de mecanismele umane de percepţie” (p. 44). Culianu face așadar lumea (atât cea
externă, cât și cea mentală) dependentă de structurile reale ale percepției noastre (ibid.),
adică de constituția subiectului cunoscător, probă a influenței pe care a suferit-o din
partea kantianismului.
Imaginea acestui idealism este întregită de Patapievici prin modul în care pune în
evidență preocuparea constantă a lui Culianu pentru magie. În decursul carierei sale,
Culianu a urmat mereu un program de cercetare care răspundea la întrebarea cum este
cu putință magia ca știință. Întrebarea se specifică în forma „cum ar trebui să fie
construit aparatul cognitiv uman (adică subiectul transcendental al lui Kant) și care ar
trebui să fie principiile ontologice ale lumii pentru ca magia să nu fie o superstiție, ci o
realitate, precum știința modernă a naturii?” (Ultimul Culianu, p. 150). Într-o primă
etapă, răspunsul este dat înțelegând subiectul transcendental ca sintetizator fantasmatic;
ultimul Culianu, după schimbarea metodologică care l-a condus la cezura cognitivă,
înțelegea structura subiectului prin prisma noțiunii de sistem binar de generare a unor
ramificații indefinite a „arborilor” obiectelor ideale. În orice caz, magia a fost fantasma
perenă a lui Culianu. Ultimul Culianu înțelegea în ultimă instanță magia – reiese de la
Patapievici – ca știință a scrierii de „programe mentale”. Magicianul cognitiv poate
modifica realitatea; nu direct realitatea empirică, ci cea din spațiul mental, care va afecta
apoi realitatea empirică.

Idealismul inerent concepției lui Culianu este o formă de idealism magic, mai apropiat
de cel al lui Novalis, decât de cel al lui Evola. Caracteristică idealismului magic este
ideea că, realitatea fiind dependentă de constituția subiectului transcendental, ea ar
putea fi modificată, afectată de acesta conform vointei lui, cu știința potrivită. Ideea se
găsește la Novalis (Allgemeine Brouillon, e.g.), dar se găsește exprimată frumos și la
Eminescu, în binecunoscutele cugetări ale lui Dionis: „...În faptă lumea-i visul sufletului
nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu — ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut şi
viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, şi infinitul asemenea, ca
reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne
punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe
care l-au posedat poate magii egipteni şi asirieni, atuncea în adâncurile sufletului
coborându-ne, am putea trăi aievea în trecut şi am putea locui lumea stelelor şi a
soarelui. Păcat că ştiinţa necromanţiei şi acea a astrologiei s-au pierdut - cine ştie câte
mistere ne-ar fi descoperit în această privinţă! Dacă lumea este un vis — de ce n-am
putea să coordonăm şirul fenomenelor sale cum voim noi?”. Culianu deducea și el
inseparabilitatea epocilor istorice, întrucât diacronia fenomenelor nu este decât
consecința toarcerii obiectului ideal fractalic cu fusul spațiului tridimensional. În spațiul
mental, spune Patapievici, „nu se produce numai întâlnirea cu alte dimensiuni ale
realității și cu lumi posibile și imposibile” („lumea stelelor și a soarelui”) „ci si întâlnirea
cu trecutul cel mai îndepărtat al umanității” (p. 111). Analogia este funcțională, până la
numirea magiei ca acea știință care permite controlarea ordinii fenomenelor.

Culianu, idealist magic. La această concluzie am ajuns citind studiul lui Horia-Roman
Patapievici. Nu ma simt în măsură să discut aici și acum adecvarea hermeneutică a
interpretării lui. Îmi pun, însă, întrebarea dacă - lăsând la o parte detaliile – metafizica
lui Culianu în general prezintă vreun interes deosebit. Particularitatea ei, noutatea ei
relativă, constă în adoptarea unei teorii computationaliste despre minte. Idealismul
magic este formulat pentru prima dată dintr-o perspectivă cognitivistă de către Culianu.
În prefața la Călătorii... el pare a se angaja față de existența „materiei mentale” (mental
stuff). În sine, acest angajament nu este discreditant pentru Culianu. Mai există încă
idealiști foarte respectabili (Sprigge, Foster), panpsihismul devine și el din ce în ce mai
luat în serios.    Dar în ce măsură cognitivismul tolerează o astfel de opțiune metafizică,
rămâne de discutat. Personal, nu sunt extaziat de metafizica lui Culianu. Consider că, la
fel ca în cazul structuralismului, împrumutul metodologic interdisciplinar nu i-a reușit.
Structuraliștii au plecat de la lingvistică și apoi au făcut saltul la antropologie și alte
domenii de cunoaștere. Culianu a plecat de la istoria religiilor pentru ca mai apoi
(sugerează Patapievici) să facă saltul la teoria culturii, filosofia istoriei și metafizică. În
vreme ce, în istoria religiilor, metoda lui Culianu mi se pare excelentă iar rezultatele
aplicării ei cu totul remarcabile, în celelalte domenii ea a condus la rezultate mult mai
puțin spectaculoase. Îl prefer pe savantul Culianu filosofului Culianu.

Cartea lui Horia-Roman Patapievici este deopotrivă captivantă și seducătoare.

Rafinamentul gândirii, eleganța exprimării, cutezanța ipotezelor, transparența ei
metodologică sunt cuceritoare. Cunoașterea pe dinauntru a gândirii lui Culianu se simte
peste tot. Nu aș avea ce să-i reproșez formal, dacă nu ar fi o seamă de redundanțe
datorate modului în care cartea a fost construită. Constând din patru articole scrise în
perioade diferite, publicate în locuri diferite, era normal ca o serie de referințe, de
exemple, de citate să se regăsească în toate. Logica fiecărui capitol a făcut ca ele să nu
poată fi înlăturate fără a impieta asupra structurii argumentelor dezvoltate. Repetarea
prea frecventă a unor exemple (precum cel al descoperirii lui D'Arcy Wentworth
Thompson că osul metacarp al boului este o transformare geometrică continuă a osului
metacarp al berbecului) devine la un moment dat iritantă.