Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga
Poemul “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul
de debut al scriitorului Lucian Blaga, volum intitulat “Poemele luminii”,
publicat în anul 1919.
Scriitorul Lucian Blaga a fost încadrat de criticul Alexandru Piru în
capitolul “Perioada contemporană între cele două războaie mondiale,
Resuscitarea spiritului etnic”.
Explicaţia rezidă în faptul că scriitorul a valorificat în operele sale
elemente ale culturii populare româneşti, apropiindu-se în acest fel de
programul revistei “Gândirea”, coordonată de poetul Nichifor Crainic.
Acelaşi aspect a fost subliniat şi de criticul literar Ion Rotaru care
ilustrează faptul că Blaga aduce în literatură sufletul satului, respectiv
credinţele populare, “însă opera lui transcende ruralul contingent, poposind
în mit şi în preistorie, într-o Dacie arhaică, primitivă, mult mai imprecisă
decât aceea a lui Eminescu, magică, ireală”1 .
În felul acesta, opera lui Blaga se apropie de expresionism, depăşind
sfera tradiţionalismului şi încadrându-se în sfera modernismului.
Aspectele specifice artei expresioniste vor fi nuanţate de Lucian Blaga în
studiul intitulat “Filosofia stilului”. Lui Blaga, importante i se par valorile
supraindividuale către care năzuieşte arta expresionistă:
“De câte ori un lucru este astfel redat încât puterea, tensiunea sa interioară, îl
întrece, îl transcendează, trădând relaţiuni cu cosmicul, cu absolutul, cu
ilimitatul, avem de-a face cu un produs artistic expresionist.”
Poemul “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” poate fi considerat
“punctul zero al operei, piatra de temelie a viitorului edificiu poetic”
deoarece relevă atitudinea poetului faţă de lume şi faţă de creaţia artistică,
fiind din acest punct de vedere o artă poetică modernă.
Rolul poetului este de a spori taina lumii privind lucrurile ei într-o
perspectivă care le conferă o dimensiune ascunsă, profundă, intuind, dincolo
de imaginea perceptibilă prin simţuri, realitatea lor adevărată, dată de
participarea la substanţa universului.
O serie de aspecte ilustrate metaforic în acest poem, vor fi teoretizate
în lucrarea cu caracter filosofic “Trilogia cunoaşterii”, studiul “Cunoaşterea
luciferică”
În opinia lui Blaga, realitatea, viaţa, istoria se desfăşoară în afara
oricăror legi şi cauzalităţi. Ea poate fi înţeleasă de la punctul aşa-zis al minus
cunoaşterii. Absolutul se manifestă sub forma miturilor şi a simbolurilor, cu
alte cuvinte, a metaforei. Fiinţei umane nu-i rămâne decât să sporească taina
1
lumii prin revelaţie, amplificând mitul, prin creaţie înţeleasă însă ca act
dictat de inconştient. În acest context, Blaga identifică două modalităţi de
cunoaştere, de raportare la mister: cunoaşterea paradiziacă, de tip logic,
raţional, prin care misterul este parţial redus şi cunoaşterea luciferică,
intuitivă, care accentuează misterul cu ajutorul imaginaţiei şi al creaţiei
poetice.
În plan literar, cunoaşterea se actualizează prin două tipuri de
metafore: plasticizante şi revelatorii, teoretizate de poet în studiul “Geneza
metaforei”. Metaforele plasticizante nu îmbogăţesc sensul cuvântului, pe
când metaforele revelatorii scot la iveală misterul din fapte, lucruri şi idei.
Titlul poemului “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, reluat şi în
incipit este o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoaşterii luciferice.
Pronumele personal “eu”, plasat în poziţie iniţială corespunde influenţelor
expresioniste şi totodată exprimă atitudinea fermă a eului liric de a nu
distruge misterul universal, sugerat prin metafora revelatorie “corola de
minuni a lumii”.
Din punct de vedere compoziţional, textul poate fi structurat în trei
secvenţe poetice marcate prin scrierea cu iniţială majusculă a versurilor, iar
în final, prin construcţia concluzivă. Ele se organizează în jurul unor
sintagme cheie construite cu ajutorul unor mărci ale subiectivităţii: “calea
mea”, relaţia de opoziţie “lumina mea”- “lumina altora”, “căci eu iubesc”.
Prima secvenţă (primele cinci versuri) exprimă concentrat, cu ajutorul
verbelor la forma negativă “nu strivesc”, “nu ucid (cu mintea)”, atitudinea
poetică faţă de tainele lumii. Eul liric refuză cunoaşterea logică, raţională,
paradiziacă, care încearcă descifrarea tainei. Metafora “calea mea” ce
semnifică destinul poetic asumat, respectiv acela de a spori misterul
universal.
Universul armonios este o sumă permanentă de taine care se revelează
eului liric într-o enumerare metaforică: flori, ochi, buze, morminte. Aceste
patru elemente pot fi grupate simbolic: flori – morminte ca limite temporale
ale fiinţei, ochi – buze, ca două modalităţi de cunoaştere: contemplare –
verbalizare.
A doua secvenţă, mai amplă, se construieşte pe baza unor relaţii de
opoziţie, iar ca procedee artistice se utilizează antiteza şi comparaţia amplă.
Metafora “lumina altora”, simbolizând cunoaşterea paradiziacă, de tip
logic, raţional, intră în antiteză cu metafora “lumina mea”, simbolizând
cunoaşterea luciferică. Această opoziţie este marcată grafic deoarece în
poziţie mediană sunt plasate cel mai scurt (dar eu) şi cel mai lung vers al
poemului (eu cu lumina mea sporesc a lumii taină).
Metafora “lumina altora” se asociază cu verbele: sugrumă, micşorează, pe
când metafora “lumina mea” se asociază cu verbele “sporesc”,
“îmbogăţesc”. În acest fel, se sugerează faptul că prin cunoaştere paradiziacă
misterul universal este diminuat, în schimb, prin cunoaştere luciferică acest
mister este potenţat. Repetarea pronumelui personal “eu” (dar eu/ eu cu
lumina mea), sugerează opţiunea fermă a eului liric pentru cunoaşterea de tip
luciferic.
Misterul universal este redat prin cuvinte la forma negativă:
“nepătruns”, “ne-nţeles”, “ne-nţelesuri”. În acest fel se ilustrează o noţiune
imposibil de înţeles de mintea umană.
Ampla comparaţie aşezată între liniile de pauză funcţionează ca o
construcţie explicativă a noţiunii de mister. Astfel, cunoaşterea pe care
poetul o aduce în lume prin creaţia sa este asemănată cu lumina lunii, care,
în mod paradoxal, în loc să lămurească misterele nopţii, le sporeşte:
“şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/
măreşte şi mai tare taina nopţii,/ aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare / cu
largi fiori de sfânt mister”
Finalul poeziei constituie o a treia secvenţă, cu rol concluziv.
Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie şi de iubire “căci eu iubesc/
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
Din punct de vedere prozodic, poezia este alcătuită din 20 de versuri
libere, fiind folosită tehnica ingambamentului.
În opinia mea, în poemul analizat există o identitate între planul
autorului şi cel al eului liric, deoarece discursul liric redă cu mijloace poetice
aspecte ale filosofiei lui Blaga, precum dorinţa de îmbogăţire a misterului
universal prin optiunea pentru cunoaşterea luciferică.
În concluzie, poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o
artă poetică modernă deoarece interesul autorului se deplasează de la
principiile tehnicii poetice, la relaţia poet – lume, poet – creaţie.