Sunteți pe pagina 1din 4

Testament

de Tudor Arghezi
Poemul “Testament” deschide volumul de debut al scriitorului Tudor
Arghezi, volum intitulat “Cuvinte potrivite” şi publicat în anul 1927.
Această poezie, ca dealtfel înteaga operă argheziană, se înscrie în
curentul cultural numit modernism, curent promovat la noi de criticul literar
Eugen Lovinescu căruia îi revine meritul de a fi acţionat în direcţia
adaptării modernismului la specificul culturii şi civilizaţiei româneşti.
Factorul decisiv, în acest sens, îl constituie elaborarea conceptului de
sincronism ca instrument de investigare critică a evoluţiei literaturii române.
Teoria sincronismului se înfăţişează, în concepţia lui E.Lovinescu, nu ca o
teorie a adaptării întâmplătoare la ritmul culturii europene moderne, ci a
trăirii în acelaşi spaţiu sufletesc. După opinia criticului, influenţele şi
sincronizările nu vor acoperi niciodată fondul nostru etnic, integrarea în
tendinţa generală a culturii moderne realizându-se doar prin ceea ce ne este
specific.
În acest context, opera lui Tudor Arghezi plecând de la aspectele
tradiţionale, oferă alternative poetice moderne. Astfel, poezia poate
transfigura artistic aspecte ale realităţii altădată respinse, impunându-se
estetica urâtului. Limbajul şocant aduce asocieri neaşteptate de termeni
argotici, religioşi, arhaisme, neologisme, expresii populare, acumularea de
cuvinte nepoetice care dobândesc valenţe estetice.
Aceste două aspecte moderniste specifice liricii argeziene se regăsesc
şi în poemul “Testament”, considerat o artă poetică modernă deoarece
scriitorul îşi exprimă crezul literar cu ajutorul mijloacelor artistice. Trebuie
precizat faptul că în cazul artei poetice moderne accentul se mută de pe
ilustrarea tehnicii poetice pe relaţia creator, lume, creaţie.
Tema poeziei o reprezintă, aşadar, creaţia literară, raportul scriitorului
cu cititorii dar şi cu realitatea.
Textul poetic este conceput ca un monolog adresat. Eul liric, în
ipostaza unui tată se adresează cititorului, care apare, la rândul lui, în
ipostaza unui fiu spiritual. Lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea
poetică transmisă în mod direct şi, la nivelul expresiei, prin mărcile
subiectivităţii: pronumele personale, adjectivele posesive, verbele le
persoana I şi a II-a singular, topica afectivă.
Titlul poeziei are o dublă acceptie: în sens denotativ, cuvântul
testament înseamnă un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta îşi
exprimă dorinţele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, în special în
legătură cu transmiterea averii sale; în sens conotativ, termenul “testament”
semnifică moştenirea spirituală pe care scriitorul o lasă urmaşilor cititori.
Incipitul poemului este reprezentat de versurile “Nu-ţi voi lăsa drept
bunuri, după moarte,/Decât un nume adunat pe-o carte.” Adverbul de negaţie
« nu » aşezat în poziţie iniţială are o valoare restrictivă, accentuând faptul că
singura moştenire de valoare pe care eul liric, în ipostaza scriitorului, o lasă
urmaşilor cititori este de natură spirituală, fiind propria sa creaţie artistică.
Metafora « nume adunat pe-o carte » se referă la destinul poetic asumat.
Compoziţional, poezia are cinci strofe, alcătuite dintr-un număr inegal
de versuri: prima este o octavă, a doua - un catren, a treia şi a patra sunt
strofe polimorfe iar a cincea este o octavă.
Cele cinci strofe se grupează în trei secvenţe. Prima este alcătuită din
primele două strofe vizează relaţia poet – urmaşii cititori, a doua secvenţă,
alcătuită din strofele a treia şi a patra, vizează relaţia realitate – poet – creaţie
artistică. Ultima secvenţă este alcătuită din strofa a cincea şi redă, metaforic,
statutul creatorului.
Prima secvenţă este construită în jurul metaforei simbol “carte”, ce devine
un element de recurenţă, semnificând creaţia artistică. Această metaforă intră
în relaţie cu termenii “treaptă” şi “hrisov”, dezvăluind astfel noi semnificaţii
creaţiei poetice.
Astfel, metafora “carte – treaptă” îşi dezvăluie sensurile în contextul
mai amplu al versurilor: “În seara răzvrătită care vine/ De la strămoşii mei
până la tine/ Prin râpi şi gropi adânci/ Suite de bătrânii mei pe brânci/ Şi care
tânăr să le urci te-aşteaptă/ Cartea mea-i, fiule, o treaptă.”
Se subliniază ideea că opera literară este rezultatul efortului asumat de
generaţiile anterioare care au contribuit la cizelarea limbii literare şi totodată
reprezintă o legătură între generaţii, un factor de progres spiritual.
Metafora “carte – hrisov” sugerează faptul că opera literară conferă
identitate unui popor, fiind reprezentativă pentru spiritualitatea neamului,
aspect redat metaforic în versurile “Al robilor cu saricile pline/ De
osemintele vărsate-n mine.”
În cea de-a doua secvenţă se conturează ideea că scriitorul
transfigurează artistic realitatea.
Vesurile “Ca să schimbăm, acum, întâia oară/ Sapa-n condei şi
brazda-n călimară” conţin o serie de opoziţii privind transformarea uneltelor
muncii fizice în unelte ale muncii intelectuale, ilustrând astfel efortul
creatorului.
Sursa de inspiraţie a poetului este o realitate dură, bolovănoasă,
sugerată prin metaforele: “grai cu-ndemnuri pentru vite”, “zdrenţe”, “venin”,
“ocară”, “durere”, “cenuţă”. Rolul artistului este de a metamorfoza această
realitate: “am ivit”, “am prefăcut”, “iscat-am”. Urâtul din realitate este
transpus metaforic prin cuvintele: “bube”, “mucegaiuri”, “noroi”, “zdrenţe”,
“ciorchin de negi”. În creaţia poetică acesta este valorizat artistic “frumuseţi
şi preţuri noi”, făcându-se astfel referire la estetica urâtului.
Aspectele de ordin social sunt de asemenea valorificate artistic:
“veninul strâns”, “durerea surdă şi amară”, “biciul răbdat” sunt tot atâtea
metafore ce semnifică suferinţa neamului concentrată de scriitor în opera sa:
“Durerea noastră surdă şi amară/ O grămădii pe-o singură vioară.”
A treia secvenţă accentuează ideea că poezia se naşte din tensiunea
creată între inspiraţie “slova de foc” şi meşteşug “slova făurită”.
Modestia creatorului se desprinde din opoziţia rob – domn, poet –
cititor. În acest context, poetul apare în ipostaza unui truditor al condeiului.
La nivel lexico-semantic se observă acumularea cuvintelor nepoetice
(bube, mucegaiuri, noroi). Ineditul limbajului arghezian provine din
valorificarea diferitelor straturi lexicale în asocieri surprinzătoare: arhaisme
(hrisov), regionalisme (grămădii), cuvinte populare (râpi, gropi, plâvani,
zdrenţe), termeni religioşi (icoană, Dumnezeu, izbăveşte), neologisme
(obscur).
În opinia mea, pentru Arghezi, poezia este îmbinarea “slovei făurite”,
şlefuite de un adevărat bijutier al cuvintelor, şi a “slovei de foc”, inspiraţie
de sorginte divină. Rolul poetului este de a transfigura artistic realitatea şi de
a găsi calea cea mai potrivită de a păstra legătura între generaţii.
În concluzie, poemul “Testament” este o artă poetică modernă
deoarece în cadrul ei apare o triplă problematică: transfigurarea socialului în
estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspiraţie şi tehnica poetică.

S-ar putea să vă placă și