Universitatea Tehnică ,,Gh.

Asachi” din Iaşi

Facultatea de Arhitectură „G. M. Cantacuzino”

Biblioteca – hub cultural

Arhi-lectura spațiului
LUCRARE DE DISERTAŢIE

Îndrumător, Student arhitect,

Conf.dr.arh. Mihai Corneliu Drişcu Bogdan Mocănaşu- Rusu

IAŞI
2016
“O casă care are o bibliotecă, are un suflet.”

Platon
Cuprins:
I. Argument

II. Cultură prin/și în arhitectură

III. Arhitectura și cartea. Spațiul cărții

1. Geneza bibliotecii
2. Sec. al XIX- lea
3. Sec. al XX- lea

IV. De la clasic la digital

1. Funcţiile şi rolul bibliotecii
2. Biblioteca în secolul al XXI-lea
3. Mediateca
4. Biblioteca – ”hot spot urban?!”

V. Arhi-lectură. Poetica spațiului informațional– cultural

1. Limbajul formelor
2. Metafore și simboluri
VI. Biblioteca - „hub cultural”. Ipoteza spațiului total
1. Sinergie funcțională
2. Sinteză spațială
3. Sinestezie spațio- temporală

VII. Concluzii

Bibliografie

Cuvinte cheie: carte, cultură, sinteză, spațiu, polivalență

1
I. Argument

“Bibliotecile sunt pietrele de temelie ale comunităților pe care le deservesc.“

Tracey Crouch

Saltul civilizaţiei din ultimul secol şi progresele tehnologice prodigioase au transformat

arhitectura, obligând-o la răspunsuri din ce în ce mai complexe. Arhitectura transcende individualul şi
naţionalul, pentru a se afirma la scara planetei. Pierdut în autoreverie, omului de azi nu-i mai rămâne
decât să îşi înţeleagă condiţia redimensionată atât prin arhitectură cât și prin noul univers apărut în
viața lui, ca o buclă existențială, chiar dacă e iluzorie, virtuală, şi să facă din propria sa existenţă un
parcurs ideal. Visele din trecut încep să se implinească, putem locui “în cer”, în turnurile din ce în ce
mai înalte, sau în orice alt mediu considerat ostil, impropriu locuirii- deșert, sub apă, sub pământ.
Ne găsim acum într-o lume în care disocierea funcțiilor tinde către spargere, o epocă în care
”scizura dintre minte, materie și suflet a devenit atât de absolută încât presimțim răsturnarea lor”.1

Una dintre cele mai mari responsabilități ce apasă pe umerii arhitectului este această capacitate
de acțiune sintetizatoare între condițiile realității și viziunea asupra lumii. În acest sens
„recunoașterea” noilor definiții ale lumii ce ne înconjoară are foarte mare importanță, nu ca formare,
regenerare sau reproducere a realității în sine, ci mai degrabă ca obiectivă capacitate de reinventare
vis-a-vis de această realitate. A recunoaşte realitatea este începutul transformării.

Care mai este acum rolul cărţii şi al bibliotecii, într-un peisaj drenat de canale multimedia?
Viitorul cărții este des chestionat și dezbătut ducând la speculații constante în ceea ce privește
dispariția bibliotecii în urma progreselor media digitale.
Arhitectura, înțeleasă ca un model universal de creație și prezentată în dialog cu celelalte arte,
își conturează stilul actual prin analiza programului unui ansamblu cultural, conturat ca un simbol
spaţial distinct.

1
Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg-Omul și era tiparului, Editura Politica, București,1975, p. 193

2
 Evoluția bibliotecilor este pe scurt trecerea de la călugării care transcriau manuscrise urmând
apoi presa tipărită, bazele de date digitale, momentul actual, și un viitor în care toți cu Bluetooth în
urechi vor avea acces prin sisteme de recunoaștere a vocii la baze de date integrate.
Bibliotecile contemporane nu mai sunt “spaţii cu cărti”, evoluția tehnologiei și apariţia noilor
concepte – librăria digitală, ebook-urile au inovat experiența cititului și au modificat percepţia
indivizilor în ceea ce priveşte conceptul de bibliotecă.
Odată cu revoluția industrială, pentru prima dată cărțile au fost plasate pe rafturi deschise,
rezultat al dezvoltării sistemului lui Dewey , de clasificare care așeza cărțile într-o ordine universală.
Acum asistăm la o a doua revoluție majoră în domeniul informației, care permite accesul infinit
la toate informațiile de oriunde. Această revoluție, de asemenea, se axează pe cifre si linii lungi de biți
citite de microcipuri de oriunde, în orice moment. Acest acces la informație universală oferă o
îmbunătățire extinsă lumii și a populației sale. Biblioteca din zilele lui Dewey a dispărut pentru
totdeauna, înlocuită de noile biblioteci, ce funcționează ca centre pentru toate formele de informație și
spații importante pentru activitățile comunitare.2
Tehnologia este într-o permanentă evoluție, prin urmare, arhitectura unei biblioteci moderne ar
trebui să evolueze de la a fi un depozit tacit al informației către un spațiu interactiv în cadrul
comunității. Printre modificările care afectează planificarea și proiectarea de biblioteci, atât în plan
functional cât și estetic ,se numară noile tehnologii, calculatoarele, regândirea serviciilor și misiunilor,
utilizarea eficientă a personalului. În nici un punct al istoriei nu au existat atâtea schimbări în fiecare
aspect al bibliotecii. Afișajul, depozitarea, mișcarea, înregistrarea și regăsirea cărților și chiar natura
cărților se află în plină transformare.

Imaterialitatea noilor moduri de informații atestă, astăzi mai mult ca oricând existența
bibliotecii ca singurul loc unde spațiul fizic și material devin fundamentale pentru schimbul de
cunoștințe.
Fiecare nou proiect regândește spațiul public al bibliotecii printr-o serie de transformări
tipologice care funcționează ca un cadru în care are loc o permanentă schimbare.

2
Gerard McCabe, James R.Kennedy, Planning the Modern Public Library Building, Editura Libraries Unlimited, Londra,
2003, p. 10

3
4
II. Cultură prin /și în arhitectură

Asigurarea unui cadru adecvat care să răspundă din punct de vedere utilitar și estetico-
ideologic cerințelor materiale și spirituale ale societății, în cazul de față procesul de informare, a
constituit întotdeauna principalul obiectiv al arhitecturii în general și al construcțiilor de biblioteci în
special. Aceste cerințe au fost diferite în cadrul modurilor de producție care s-au succedat, reflectând
stadiul cunoașterii și interesul social față de fenomenul educației.
Noțiunea de cultură include toate suprastructurile, toate formele sociale, ea realizând o funcție
transformatoare; cuprinde tot sistemul cunoașterii, procesele de comunicare și creație a valorilor având
un rol moral formativ și educativ. Cultura reprezintă principalul substrat al gândirii concretizate printr-
un conținut de idei raportate la viața spirituală și materială a umanității.
Dintotdeauna, modul de existenţă şi perpetuare al culturii este dăruit de comunicare, astfel
încât nivelul cultural este stabilit de valoarea, conţinutul şi puterea de transmitere şi stocare a
informaţiei.
Când a fost introdusă în vocabularul european, noţiunea de „cultură” se baza pe sensul originar
intenţionat de Cicero în Tusculane: „cultura animi” (cultivarea sufletului). Cu timpul, înţelesurile
termenului s-au extins şi diversificat. Sensul conferit de Cicero supravieţuieşte însă în vocabularul
curent şi este în continuare mult mai răspândit decât alte valenţe mai noi, antropologice ale
cuvântului.3

Arhitectura este o artă cu caracter social care, fără o legătură directă cu societatea, cu indivizii,
nu poate exista în sine. Relațiile dintre artă și viață, dintre cultura directă și cultura trăită, sunt astăzi
deosebit de complexe, uneori parcurgând și drumuri separate, dar de cele mai multe ori, prezentând o
mare varietate de impacturi reciproce. Culturile sunt schimbătoare în timp, mutațiile lor corespunzând
transformărilor sociale și economice, care își au reverberațiile în civilizație.

3
Silvia Gugu , ”Arhitectura: între cultură şi societate”, în, “Igloo habitat &arhitectură”, Nr. 119, noiembrie 2011, p. 42

5
 Arhitectura clădirilor care ne înconjoară comunică valorile morale și spirituale ale oamenilor
care le-au construit. Proporțiile perfect echilibrate ale unui templu grec reprezintă eleganța și
raționalismul acestei culturi antice. Bolțile elansate și luminoasele vitralii ale unei catedrale gotice
vorbesc despre importanța spiritului în viața medievală. Prispele primitoare ale caselor țărănești
exprimă optimism, deschidere spre natură și lumea înconjurătoare. Clădirile industriale exprimă
importanța eficienței, glorificând tehnologia modernă. Aceste expresii, ca și informațiile despre
destinația clădirilor, sunt comunicate printr-un sistem bazat pe capacitatea simbolică a arhitecturii.
Programele arhitecturale dedicate spațiilor de expunere, muzee, săli de spectacole, ateliere,
showroom-uri, biblioteci au un limbaj architectural aparte, inedit, ieșit din comun, plin de fantezie. La
astfel de programe, arhitecții au o mai mare libertate de exprimare, fiind lăsați a pune în practică idei
pe care în trecut doar reverie le putea plăsmui: visele devin realitate, transformând proiecția în obiect
arhitectural.
Ca spații publice, aceste fantezii sunt destinate oamenilor, în permanentă interacțiune cu
aceștia. Luând în considerare anvergura economico – financiară a programelor, nu este de dorit un
eșec în ceea ce privește impactul lor față de public, care se pare că le asimilează și în ciuda stranietății
lor, interacționează, se identifică cu ele, fapt ce arată că aceste arhitecturi reverberează cu structuri mai
adânci ale percepției, corespunzând unui imaginar colectiv.
Prin dimensiunea şi proeminenţa prezenţei lor, clădirile exprimă raportul între arhitectură,
cultură şi societate ,vorbesc despre centralitatea poziţiei pe care creativitatea o ocupă în economiile
urbane, până la punctul în care oraşe întregi îşi redefinesc puterea de atracţie exclusiv pe baza unei
prezenţe cultural-artistice. Sfera culturală ca spaţiu autonom de rezistenţă critică faţă de politică şi
economie este imposibil de menţinut. Acelaşi lucru este valabil şi pentru spaţiul instituţiei culturale.
Comunicarea şi informaţia îşi îndeplinesc rolul numai când asigură influenţarea, modelarea
spirituală. Chiar din civilizaţia antică, nevoia de comunicare este impetuos necesară, motiv pentru care
oratorii joacă un rol esenţial, prin puterea lor de transmitere a informaţiei şi manipulare a opiniei
publice. Agora în care aceştia îşi susţineau discursurile devine un punct central al oraşelor antice,
polarizând interesele cetăţenilor.
Aristotel considera educația drept ”acțiunea de dăltuire a ființei umane, asemenea acțiunii
sculptorului care cioplește blocul de marmură spre a-i da o formă”.
Ceea ce deosebește omul de animale este, după Jean Jacques Rousseau, capacitatea de a se
perfecționa pe parcursul întregii vieți. În timp ce animalul acționează din instinct, care-i ţine loc de

6
voință, și ajunge în câteva luni la parametrii pe care specia sa îi va avea și peste 1000 de ani, omul este
singurul care poate spera să se perfecționeze individual (prin educație) și colectiv (prin istorie).

Echilibrând talentul și imaginația, cartea oferă un spațiu practic inepuizabil de exprimare

formală și conceptuală. În cultura europeană, istoria folosirii cărții ca material sau ca ”loc” al artei
datează, din secolul al XlX-lea. Aceasta poate fi plasată totuși mult mai demult, chiar înainte de
apariția tiparului, pentru a include primele experimente în care se combină textul, imaginile și tehnicile
de legare din Evul Mediu și chiar înainte de acesta.
Este important de menționat în acest context că cea mai veche și integral conservată carte
tipărită din lume este din Orient: o versiune chineză a budistului Diamond Sutra, care a fost găsită într-
o peșteră din Nord-Vestul Chinei. Este un sul datat în anul 868 d.Hr., iar astăzi este ținut în Biblioteca
Britanică din Londra.
O dată cu Renașterea, marea deosebire dintre alfabetizați și nealfebetizați s-a extins chiar și
asupra clădirilor, meșterul zidar a cedat locul arhitectului. Arhitectura, ”în loc să se străduiască să lase
amprenta unui gând inspirat pe suprafețele clădirii, a devenit o simplă chestiune de precizie
gramaticală și de pronunție”.4
Marshall McLuhan prezintă trauma rupturii provocată de tipar, considerând că în epoca
manuscrisului, vizualul se afla într-o relație mai strânsă cu audio- tactilul, iar spațiul nu era un
recipient vizual.5
În contextul istoriei occidentale, bibliotecile sunt simboluri ale sensibilității iluministe. Apariția
bibliotecilor, pregnant abordată în Cocoșatul de la Notre Dame de Victor Hugo susține că bibliotecile
au devenit noile catedrale ale orașelor în care știința și dorința de participare și de a disemina
cunoștințele înlocuiesc impulsul religios al generațiilor anterioare. Istoriile nu au mai fost spuse în
primul rând prin arta clericilor și arhitectură, dar au fost în schimb traduse, multiplicate și difuzate prin
cărți tipărite.

Considerată ”cronica în piatră a omenirii” 6 , Victor Hugo considera că tiparnița a distrus

arhitectura, nelipsind- o de valorile literare dar făcând- o să își tragă propria ei valoare din literatură.
Această idee este rezumată în fraza "acest lucru le va ucide pe acelea", o exagerare provocatoare, deși

4
Lewis Mumford,Sticks and Stones,Editura Dover Publications,1955,pp.41-42
5
Marshall McLuhan,Galaxia Gutenberg,București,1975,p.183
6
Lewis Mumford,Stick s and Stones,pp.41-42

7
tiparul în nici un caz nu a eliminat arhitectura, cum la rândul său era digitală nu a înlocuit complet
materialele tipărite.

Ceea ce este însă adevărat, este faptul că etosul bibliotecii publice (spre deosebire de cea
privată, monastică sau alte biblioteci specializate și restricționate) continuă să fie conectat intim la
idealurile democratice de egalitate și accesul liber la cunoaștere și cultură.7

Într-o lume diversă și complexă, cum este cea în care trăim, nici o entitate nu pare să mai
poarte semnul întregului. Conștiința planetară se împlinește dintr-o însumare de valențe, în ierarhii
care se șterg și se refac necontenit. Și totuși, există alcătuiri, structuri care poartă în ele mai mult decât
oricare altele, această incalculabilă sumă de valențe, de adevăr și de frumusețe. Acestea sunt
bibliotecile, marile colectii, cele în care lumea își poate vedea chipul ca-n niște oglinzi miraculoase.

Marile biblioteci ale vremii noastre sunt mai mult decât toate furtunile de sentimente şi decât
toate luptele cu inerţia. Ele condensează identitatea umanităţii, reflectă sensul lumii, sunt ”paveze mari
împotriva singurătăţii şi neliniştii".8
Biblioteca întruchipează ideea că lumea este alcătuită din voci diferite nenumărate și astfel
colectate și citite, se va "aborda întreaga creație" prin însăși singularitatea lor și totuși, ca un ansamblu,
nu ar putea deveni niciodată static.

Conexiunea intrinsecă între bibliotecă și marile narațiuni culturale se perpetuează și astăzi;

reflectând astfel de ambiții , Biblioteca din Alexandria a fost recent reconstruită și declarată "fereastră"
între Egiptul contemporan și restul lumii.
Biblioteca publică este un loc care aparține tuturor. Noile biblioteci de multe ori sunt amenajate
ca librării, iar multe dintre ele oferă băuturi răcoritoare care încurajează clienții să zăbovească.

7
Anna Sophie Springer, Fantasies of the Library, Editura Intercalations 1, Berlin,2014 p.56
8
Ion Stoica. Interferente biblioteconomice. Editura Ponto, Constanța,1997, p. 5-8.

8
 Bibliotecile devin tot mai mult locuri de interacțiune, iar cele mai multe au spații de întâlnire,
săli de seminar, și, uneori, spații dedicate manifestărilor artistice și galerii.
Toate aceste activități și atracții fac biblioteca o destinație dorită și sporesc complexitatea
rezolvării arhitecturale. Bibliotecile reprezintă investiții majore ale comunităților și instituțiilor. Ele
trebuie să dureze o perioadă lungă de timp și de multe ori au fonduri limitate pentru întreținere. Ele
sunt simboluri importante ale comunității și, ca atare, trebuie să demonstreze valorile îmbrățișate de
acestea.
Arhitectura are dublul rol de a reflecta nu numai asupra condiţiei proprii în contextul actual, ci
şi asupra mutaţiilor în comportamentul celorlalte industrii creative, pentru a reuşi să le răspundă corect
din punct de vedere programatic.

9
10
 1. Geneza bibliotecii

Istoria scrisului şi a cărţii în antichitate conduce în mod nemijlocit spre conceptul de

“bibliotecă”, desemnând în principiu instituţia care le-a tezaurizat spre a face posibilă promovarea şi
circulaţia valorilor culturii umane. Triada scriere - carte - bibliotecă constituie un produs cu rol de
propulsare în evoluţia civilizaţiei umane. Dacă începuturile scrierii se situează în depărtatele timpuri
ale societăţii primitive, istoria bibliotecii se identifică în bună parte cu cea a cărţii.
Termenul de bibliotecă provine din combinația termenilor grecești biblos(carte)
și theke (cufăr).
Definiţia consacrată bibliotecii ca instituţie s-a dat în 1966, când s-a precizat că biblioteca este
o colecţie organizată de carte, documente grafice şi audio-vizuale cât şi serviciile prin care poate să
se pună la dispoziţie aceste materiale în scopul satisfacerii nevoilor de cercetare şi de informare ale
consumatorilor.
Oprindu-se asupra unei mutaţii decisive înregistrată în evoluţia conceptului de la un sens
restrâns la unul mai larg, instituţional, Richard Figuier în publicaţia La bibliotheque, apărută la Paris în
1991 şi subintitulată „Miroir del’ame, memoire du monde”, susține că istoria bibliotecii începe de fapt
atunci când prin termenul acesta nu se mai înţelege doar cufărul sau cutia cu manuscrise, adică
armarium-ul cum va fi numit mai târziu, ceea ce grecii înţelegeau prin biblio-theke. Conceptul de
bibliotecă se extinde astfel desemnând un loc.

Biblioteca este cea mai veche instituţie socio-culturală realizată de oameni. Primele biblioteci
cunoscute în istoria civilizației au apărut în 2000 î.Hr.

11
 Deoarece primele texte scrise aveau în principal un conţinut religios, nu este surprinzător faptul
că primele biblioteci erau adăpostite în temple şi biserici. În timp ce şcolile epocii erau preocupate să
reprezinte lingvistica, teologia, magia, astronomia şi matematicile, templele colectau şi adăposteau
vaste biblioteci şi arhive.
Încă din secolul al XII-lea î.Hr., asirienii, celebri pentru bibliotecile lor bine dotate şi
organizate, valorau puterea informaţiei, ridicând biblioteci în marile oraşe (bibliotecile din Ninive şi
Mari aveau fiecare un fond de peste 20 000 de tăbliţe). Popoarele antice (egipteni, greci, romani),
purtătoare a unui înalt nivel de civilizaţie, au inventat şi dezvoltat diverse sisteme de conservare a
valorilor cognitive, dând naştere programului architectural de bibliotecă.
Egiptenii foloseau ca metodă de arhivare vasele de lut ars şi cuferele. Acestea erau rulate cu
grijă şi uneori erau prevăzute cu o etichetă (ex libris) cum era cea a lui Amenofis III.
Bibliotecile publice în adevăratul sens al cuvântului, care să adăpostească lucrări ce acoperă
domenii diverse pentru a fi consultate de către studenţi şi discipoli, au trebuit să aştepte două
evenimente: scrierea unor texte erudite de istorie, ştiinţă şi filozofie şi folosirea cărţilor ca mijloc de
transmitere a cunoştinţelor de la o generaţie la alta. Ambele evenimente s-au materializat abia în
secolul al V-lea î.Hr., datorită interesului manifestat de greci pentru educarea oamenilor liberi.
În secolul al V-lea î.Hr., la Atena au apărut bibliotecile publice, dedicate tuturor ramurilor
culturii, însă cu un accent deosebit pus pe cel mai incitant domeniu al vremurilor respective: filozofia.
Aristotel şi discipolii săi au pus bazele celei mai detaliate şi celebre colecţii de cărţi din toată
Grecia. Fiind considerată modelul pentru instituţia ulterioară de la Alexandria (cea mai mare bibliotecă
a antichităţii). Volumele sau rulourile din papirus erau cu grijă clasate şi aranjate în dulapuri încastrate
în perete, după o ordine în acelaşi timp logică (pe discipline) şi alfabetică, cu cataloage pentru a-i
îndruma pe cititori.
Marea Bibliotecă din Alexandria a dobândit calități legendare peste secole de la crearea și
dispariția sa. Conceptul de bibliotecă universală, o instituție care conține toate lucrările intelectuale ale
lumii, este cel care a încântat oamenii de știință timp de secole.
Ptolemeu I a construit, în 288 î.Hr., un muzeu (palat al muzelor), care găzduia o universitate, o
academie și o bibliotecă.
Fondatorii bibliotecii din Alexandria şi-au propus să colecţioneze toate cărţile greceşti sub
forma copiilor celor mai bine păstrate şi aranjate sistematic. Alimentată de-a lungul timpului de cei

12
mai importanţi scriitori şi erudiţi greci, biblioteca deţinea colecţii de mii de exemplare de suluri de
papirusuri şi pergamente, ajungând în timpul domniei lui Cezar la 700 000 de volume.

Fig.1 Biblioteca din Alexandria

După exemplul Lagizilor, și alți suverani încurajează înființarea bibliotecilor publice în statele
lor: este cazul bibliotecii din Pergam. În rândul bibliotecilor de curte se pot număra cele de la
Antiohia, de la Seleucizi și de la Pela, în regatul Macedoniei.

Biblioteca din Pergam a fost construită în timpul regelui Eumenes al II-lea (197-159 î.e.n.) la
extremitatea nordică a porticului de nord. Situată pe Acropole, aceasta a fost a doua bibliotecă din
Grecia Antică .Aceasta era formată din patru săli de lectură din care una (cea mai mare) conținea un
podium ce susținea statuia zeiței Athena, patroana bibliotecii. Biblioteca era decorată cu statuile lui
Herodot din Halicarnass, ale poetei Sappho din Lesbos, ale învățatului Appolonius și ale muzicianului
Timotheus din Milet.

Biblioteca publică din Timgad, Africa sec II d.Hr. denotă preocuparea pentru o compoziție
axială, bazată pe simetrie, proprie unei arhitecturi monumentale cu toate dimensiunile modeste ale

13
construcției. Elementul principal era spațiul central semicircular care deținea nișele pentru depozitarea
sulurilor , volumelor, nișa cu altarul și statuia zeiței Minerva, la care se ajungea după parcurgerea unui
vestibul cu coloane, al cărui portic avea pardoseală decorată cu mozaicuri. De aici se putea ajunge și în
spațiile laterale considerate ca fiind sălile de lectură.

Biblioteca romană preia caracteristicile bibliotecii elenistice: încăperea centrală consta dintr-o
sală dreptunghiulară, cu zidurile pline de firide, în care erau păstrate papirusurile, etichetate, pentru a
înlesni accesul cititorilor la ele. În partea opusă intrării, în sala centrală, se afla o firidă mai mare, care
adăpostea statuia Minervei, zeița ocrotitoare a culturii și bibliotecilor .
Biblioteca din Ephesus, Ionia 110 d.Hr. a fost construită de Julius Aquila în cinstea tatălui său
Gaius Iulius Ceisus Polemaeanus senator roman și proconsol al Asiei. Aceasta era considerată una
dintre cele mai importante clădiri din oraş. Pereţii erau dubli, pe infrastructuri boltite, pentru a permite
circulaţia aerului şi a păstra o umiditate interioară constantă. Manualele, sub formă de suluri, erau
depozitate în dulapuri sau pe rafturile nișelor unghiulare.

Treptat bibliotecile publice s-au înmulțit considerabil în ultimele secole ale antichității, încât
numai la Roma existau 28 asemenea instituții.
Vitruviu recomandă, în tratatul De arhitectura, orientarea bibliotecilor spre răsărit, pentru a
oferi cititorilor lumina adecvată studiului. În antichitatea greco-romană, sălile erau decorate cu statuile
celebrităţilor, idee ce va fi preluată şi în Renaştere şi regăsită până la începutul secolului al XIX– lea.
Numeroși împărați vor construi biblioteci urmărind scopuri politice: Augustus realizează două
(latină și greacă) în anexele templului lui Apollo de pe Palatin; Tiberius în anexele reședinței sale

14
(domus Tiberland); Vespasian amenajează una în apropierea Templului Păcii (Ara Pacis Augustae );
Traian realizează două vestite biblioteci în Forul lui Traian construite de Apollodor din Damasc;
Hadrian la Villa Hadriana de la Tivoli, construiește Teatrul Maritim și la Nord-Est de peristilul vilei,
două biblioteci.
Iniţial doar la dispoziţia claselor privilegiate, aceste biblioteci devin ulterior publice, permiţând
accesul oricărui cetăţean la cunoaştere.
După prăbuşirea Imperiului Roman de Apus a urmat o epocă de declin a vieţii culturale de
tradiţie greco-romană, dar nu şi dispariţia totală a acesteia, civilizaţia şi cultura supravieţuind în multe
zone, în special în spaţiul mediteranean. Caracterul predominant religios al literaturii, dobândit
inevitabil şi de biblioteci, se va schimba abia spre sfârşitul Evului Mediu, odată cu afirmarea
Umanismului şi Renaşterii.
Secolele următoare sunt în mod tradițional asociate cu barbaria care se va instaura în Europa
începutului de Ev. Mediu, când vremea cărților este în declin. Cu toate acestea, nu pot fi ignorate
bibliotecile cu texte sacre ale primilor creștini și nici cele existente la Constantinopol, sau cele care
existau în lumea arabă. Califu Ma Mu (813-833), fiul lui Harun al-Rashid, este creatorul Casei științei
( bibliotecă, centru de traduceri și observator astronomic în același timp) de la Bagdad.
În Evul Mediu, se manifestă tendinţa de sacralizare a scrisului, iar călugării devin gardienii
textelor în faţa pericolului barbar, ceea ce înseamnă mutarea bibliotecilor în grija mănăstirilor şi
construirea lor în apropierea atelierelor copiştilor (Saint Martin des Champs la Paris, Saint-Remi la
Reims).
Primele biblioteci medievale au fost înfiinţate de către mănăstiri, numărul cărţilor variind în
funcţie de importanţa mănăstirii sau a episcopatului. Din aceste biblioteci nu lipseau scriitori latini,
precum şi anumite lucrări de gramatică şi retorică, ştiinţe naturale, în timp ce literatura păgână era
complet absentă din biblioteci. Declinul culturii clasice a fost provocat de încercarea de asimilare a
literaturii păgâne cu cea creştină. Evul Mediu Timpuriu va fi mai puţin creator şi original, dar va
asigura permanenţa culturii prin acţiunile de copiere ale lui Platon şi Aristotel.
La rândul lor, universităţile intră în posesia colecţiilor de beletristică (Paris, Oxford, Padova,
Bologna), păstrând materialele în bibliotecile proprii. Spaţiile în care funcţionează nu sunt specifice,
cărţile fiind depozitate pe pupitre asemănătoare celor din atelierele copiştilor. Acest tip de bibliotecă
de pupitru se răspândeşte în întreaga Europă şi va supravieţui până la sfârşitul secolului al XV- lea.

15
 ROMA- este oraşul care în Evul Mediu timpuriu s-a distins prin mulţimea bibliotecilor care
funcţionau pe lângă biserici. Biserica San Lorenzo va fi locul unde Papa Damasus şi-a organizat arhiva
papală care cuprindea şi cărţi.

La Florența se realizează după planurile lui Brunelleschi Biserica și Mănăstirea San Lorenzo
între 1418 și 1446, ctitorie a familiei Medici.
Spre sfârşitul Evului Mediu, în concepţia umanistă, biblioteca reprezenta triada: loc, dulap,
cărţi, ea era un muzeu de carte, un depozit de valori spirituale.

După 1600, spaţiul bibliotecilor începe să fie determinat de conceptul de colecţie, fiind
organizate de profesionişti. În secolele al XVI- lea şi al XVII- lea, biblioteca devine un program
amplu, fiind prezentă alături de toate instituţiile de cultură ale timpului. Apare sala de lectură, ca o
consecinţă a cerinţelor publicului. Apariţia tiparului (1440) nu va revoluţiona în prima fază spaţiul
bibliotecilor, urmând ca inputul sa fie major odată cu utilizarea sa la scară mai mare.
Noul statut al bibliotecii se află cuprins în definiţia din "Dicţionarul" lui Furetiere: "Cabinet,
loc retras în locuinţele obişnuite, unde se studiază, unde individul se izolează de restul lumii, şi unde
adună ceea ce are mai de preţ. Locul în care există o bibliotecă poartă numele de cabinet".
în Franţa secolelor XVI-XVII producţia tipărită nu se reduce doar la editarea de cărţi; se
înmulţesc instituţiile care permit o folosire colectivă a cărţii: biblioteca publică, cabinetul de lectură,
circulaţia privată a cărţii, dată sau luată cu împrumut, citită în comun în salonul sau în societatea
literară, fiind considerabilă. În a doua jumătate a secolului al XVII- lea, pragul de o sută de cărţi este
rareori atins de către negustori şi de către burghezi, în timp ce el este depăşit de jumătate din colecţiile
nobililor şi constituie norma pentru bibliotecile magistraţilor.
Către 1666 bibliotecile devin ”sedentare” în sensul că spațiul lor începe să fie determinat de
conceptul de colecție de cărți. Ele încep să fie organizate de ”profesioniști” cum ar fi: Guilaume Bude,
Gabriel Nude, Nicolas Clement. Ei vor milita pentru îmbunătățirea condițiilor de lectură prin
realizarea unor săli de lectură luminoase.

Proprietatea asupra cărţii face mari progrese în a doua jumătate a secolului al XVII- lea:
proprietarii de cărţi se înmulţesc şi dimensiunile bibliotecilor devin mai mari. Constituirea unei reţele
de biblioteci publice, accesul selectiv la colecţiile acestora, orarul care se limita doar la câteva ore pe
săptămână, duc la apariţia aşa numitelor cabinete de lectură, legate de prăvălia unui librar sau de o

16
societate literară sau nu; de regulă aceste cabinete de lectură erau privilegiul unei clientele alese, care
putea plăti un abonament, destul de costisitor de altfel, lunar sau anual; tot acum apare, pentru cititorii
mai săraci, fenomenul de închiriere a cărţii, cu diferitele forme pe care le poate lua. Dezvoltarea
acestei practici sporeşte posibilităţile de lectură, înteţind pofta pentru tipăritură. Rolul cărţii, la sfârşitul
secolului al XVII- lea este schimbat faţă de cel pe care îl avea în secolele anterioare: apare actul de
lectură însuşi, care presupune o legătură strânsă între cititor şi carte.

În toamna anului 1522 încep lucrările pentru construirea unei biblioteci Laurențiane, după
planurile lui Michelangelo. Ea este formată din două spații bine definite : ”Il Ricetto” ( vestibulul) cu
spațiul configurat pe verticală și sala propriu-zisă care prin contrast este organizată pe orizontală. Cele
două spații sunt legate de o scară de dimensiuni modeste dar de un efect monumental deosebit.
Biblioteca Laurențiană reprezintă în arhitectura Renașterii primul exemplu al unei biblioteci
concepute și realizate în raport direct cu funcția sa profană.

Biblioteca Laurențiană,1522
Epoca luminilor sau Iluminismul a fost o mişcare culturală europeană care s-a dezvoltat între
secolele al XVII- lea şi al XVIII- lea, care promova principii şi valori noi în societate: democraţia,
toleranţa şi spiritul critic.
Iluminismul a apărut datorită ascensiunii burgheziei (clasă socială activă şi bogată), care dorea
obţinerea poziţiilor conducătoare în stat. Iluminiştii au examinat critic toate domeniile existenţei,
spunând că supremul judecător este raţiunea umană, omul prin raţiunea sa trebuie să fie capabil să
primească lumina culturii şi a cunoaşterii, devenind luminat, eliberat de vechile prejudecăţi. Aceste

17
idei noi au avut o largă răspândire începând cu secolul al XVIII- lea, mai ales prin intermediul
filosofilor francezi.
Bibliotecile au jucat un rol important în Secolul Luminilor, celebre fiind bilblioteci precum cea
a ducelui Anton Ulrich de Brunswick de la Wolfenbullei sau cea de la curtea Habsburgilor, dotate cu
un spaţiu oval central – sala de lectură, dispus perpendicular pe un dreptunghi, în care erau aşezate, pe
rafturi, cărţile.
În continuare numeroase biblioteci baroce sau rococo au fost construite pentru abațiile bogate
din Germania și Austria. Aceste construcții sunt mai degrabă impregnate de ideile Contrareformei
decât de cele ale Secolului Luminilor și aparțin unei tradiții născute în secolul al XVII- lea; aceea că
biblioteca este concepută ca o sală lungă cu pereții tapițați cu cărți; ea înlocuia sistemul medieval cu
etajere pentru cărți cu rezalituri generatoare de alveole destinate studiului. Bibliotecile abațiale de
acest tip au fost construite în Austria, Germania, Elveția și Spania. Cele de la Colombra (Portugalia) și
Mafra (Spania) datând din 1716-1717 sunt printre cele mai vechi.

În Anglia protestantă, biblioteca Codrington a Colegiului All Soul’s din Oxford începută în
1715 și inaugurată în 1751 este semnificativă; sala de lectură dreptunghiulară este lată de 6,5 m, are o
latură lungă ocupată de cărți iar cealaltă de ferestre asigurând condiții ideale de exploatare; prin
urmare încă de acum se poate observa interesul pentru îndeplinirea cerințelor de performanță, iar ca
soluție se apelează la iluminarea naturală. Aceasta a fost proiectată de arhitectul Nicholas Hawksmoor.

Biblioteca Codrington,1715

18
2. Secolul al- XIX -lea
De la mijlocul anilor 1800, țări din întreaga lume au încurajat construirea bibliotecilor publice.
Bibliotecile se formează ca un program de sine stătător în secolul al XIX- lea.
În unele cazuri, legislația a fost adoptată pentru a sprijini dezvoltarea acestora. Dupa Legea
Public Library (1850), în Marea Britanie, legislația a fost introdusă în multe alte părți ale lumii.
Bibliotecile publice au crescut lent și au luat avânt spre sfârșitul anilor 1800. Multe dintre principiile
de promovare a educației și culturii sunt întâlnite și în bibliotecile de astăzi.
Bibliotecile au suferit o revoluție majoră, în secolul al XlX-lea, prin schimbarea unui sistem
care a fost static încă din timpul grecilor și romanilor. Cărțile de-a lungul secolelor precedente au fost
comori ținute în colecțiile închise monitorizate de bibliotecari. Cu revoluția, cărțile pentru prima dată
au fost plasate pe rafturi deschise, rezultat al dezvoltării unui sistem de clasificare – Dewey, care a
plasat cărțile într-o ordine universală. Fiecarei cărți i-a fost alocat un număr care le plasa în linie între
celelalte. Publicul s-a îngrămădit la rafturile noilor biblioteci deschise, accesarea materialelor
nerestricționate în orice scop posibil, a dat naștere bibliotecii cu adevărat liberă, iar accesul la
informație a îmbunătățit și a condus la evoluția societăților.
Arhitectul Henri Labrouste va realiza, între 1843 şi 1850, la Paris, Biblioteca Sainte-
Genevieve.
Labrouste s-a remarcat în arhitectura secolului al XIX-lea, prin explorarea de noi paradigme
ale spațiului, materiale și luminozitate în locuri publice mari. Sălile de lectură din sticlă și fier au dat
formă ideii de bibliotecă modernă ca un templu de cunoaștere și un spațiu de contemplare. Noua
bibliotecă – o îmbinare între canoanele tradiţionale şi expresivitatea revoluţionară a metalului – avea o
structură de fier, de la fundaţii şi până la acoperiş. O nouă inovaţie este amplasarea rafturilor cu cărţi
în sala de lectură.

Soluțiile date erau neobișnuite încă, anticipând cu mult epoca sa: folosirea grilelor de fontă la
pardoseli, la scări și pasarele, reprezintă noutăți pentru contemporani; în sala de lectură coloane subțiri
de fontă reduceau spațiul ocupat altădată de elemente de susținere masive, executate din piatră.
Depozitul, lipsit complet de orice ornament ,sala de lectură- luminată printr-un ingenios sistem de

19
cupole cu nervuri de fier, acoperite cu sticlă- reușea să închidă, printr-o structură ușoară, un spațiu
amplu.

Biblioteca Sainte-Genevieve,1850

Datorită reușitei excepționale a acestei biblioteci, Labourste primește apoi comanda de a

proiecta Biblioteca Națională care avea să devină capodopera sa.

Începută în 1858, noua bibliotecă prezenta un program cu totul deosebit de cel al vechilor
biblioteci publice, în care rafturile cu cărți se găseau chiar în sala de lectură. Rapida creștere a
producției editoriale făcuse necesară despărțirea celor două funcțiuni și crearea unui mare depozit de
cărți; acest depozit devenea centrul întregii compoziții și prilejuia lui Labrouste rezolvarea funcțională
și eficientă a unei probleme noi.

20
 Biblioteca Națională 1885, Paris

Plecând de la modelul Bibliotecii Naționale, odată cu intrarea în secolul următor, programul

bibliotecilor va defini o schemă de organizare funcțională valabilă și astăzi.

21
George Peabody Library - Edmund G. Lind (1878)

Era denumită ”catedrala cărților”. Reflectând interesele academice ale secolului al XlX- lea,
biblioteca este formată dintr-o colecție de referință generală pe aproape orice subiect. Una dintre
caracteristicile cele mai izbitoare și notabile ale bibliotecii este sala de lectură deschisă. Pardoseala de
marmură în alb și negru ancorează în partea de jos în timp ce cele cinci etaje se desfășoară în jurul
atriumului deschis (19 m înălțime), luminat zenital prin partea de sus. Interiorul este conceput în stilul
neo-grec, stil popular în a doua jumătate a secolului al XIX- lea.

Biblioteca George Peabody,1878

Odată cu industrializarea rapidă, se manifestă şi creşterea apariţiilor editoriale, devenind astfel

necesară despărţirea funcţiunii de depozitare de cea de informare – apare depozitul de carte.
În istoria bibliotecii, există un exemplu particular, pentru care "dispunerea si redispunerea"
cărților pe rafturi a fost absolut crucială pentru caracterul acesteia. Biblioteca neconvențională a lui
Aby Warburg a început în Hamburg în 1901 și există astăzi în Londra ca Warburg Institute asociat cu
Universitatea din Londra. Interacțiunea simbolismului, cu limbajul gesturilor, psihologia, structura și
semnificația exercitate asupra utilizatorului au fost preocuparea istoricului de artă Warburg de-a lungul
vieții sale. Era obsedat de înțelegerea modului în care au continuat sa fie amintite, reînnoite și fizic
exprimate în producțiile culturale europene experiențele arhaice. Astfel, obiectul cercetărilor sale a
fost memoria; folosind ca materie primă imaginile, în special reproduceri. Acest fapt atestă

22
convingerea lui Warburg că deși imaginile (arta) pot fi citite ca documente științifice (istorice), acestea
se vor sustrage parțial traducerii literare impresionând prin forța directă, poetică.

În efortul lui de a înțelege influența antichitatii asupra culturii ulterioare occidentale, Warburg
a văzut divizarea genurilor ca un obstacol major. El a considerat necesar pentru cunoașterea fiecărei
discipline relevante crearea unui melanj de specii și în același timp accesibilitatea informației într-un
spațiu în care utilizatorul ar putea "umbla din raft în raft."

Afiliată cu noua Universitate din Hamburg și deschisă profesorilor și studenților, camera

principală de lectură a fost concepută ca un oval "Denkraum" (un spațiu al gândirii) .Cărțile au fost
distribuite vertical pe patru etaje urmând structura tematică de bază "Orientare / imagine / cuvânt /
Acțiune". Dispuse într-un spațiu circular, care sugerează asocierea continuă a titlurilor și absența
ierarhiei, a începutului și sfârșitului, din fiecare idee rezultă noi relatii. Regimurile filosofice, istorice,
și textuale sunt neclare cu perspective picturale, permițând apariția unor semnificații instabile ca
rezultat al amplasării, contextului și forței poetice.

In anii 1920, multe biblioteci publice au schimbat modul de catalogare și organizare a cărţilor
pe baza unor sisteme noi, care implicau stocarea cărților în depozite, astfel încât utilizatorii trebuiau
să le ceară bibliotecarului.

23
 3.Secolul al XX-lea

La începutul secolui al XX-lea, dezvoltările au mers în direcția evidențelor. Se căuta crearea

unui stil internațional.
În perioada 1950-1990 vedem că au loc mai multe modificări: planul va fi în general adânc și
deschis, tavanele suspendate, joase, bandouri orizontale la ferestre, construcții din beton pe cadre, sală
de lectură dreptunghiulară, securitate electronică, scaunele vor fi poziționate perimetral, cataloage cu
microfișe, plan îngust, deschis și fluid cu înălțimi relativ mari ale încăperilor, ferestre perimetrale și
atriumuri centrale, lumină și ventilare naturală în majoritatea zonelor, ventilare mecanică în ”punctele
fierbinți” (fotocopiere, etc.), cablare perimetrală pentru IT, iluminare punctuală, dulapuri pentru cărți
utilizate ca rezerve termice, culoare sau zone pentru computere folosite ca anticamere la biblioteca
principală, cataloage pe computer.

Stockholm Public Library - Gunnar Asplund(1928)

Stilul clasic al arhitecturii este relevat în compoziția neoclasică a partiului. Spațiile interioare
dededicate studiului formează un pătrat având amplasat central spaţiul cu cărţi. Pentru prima dată într-
o bibliotecă suedeză, designul include accesul liber la raft. Început ca o cupolă, sala de creditare în
cele din urmă a devenit un cilindru înalt, din motive structurale, economice și formale. Singurele
puncte de accesibilitate la zona centrală a bibliotecii sunt găsite la cele patru puncte tangente.
El a acordat o atenție deosebită în ceea ce privește utilizarea materialelor și proiectarea
mobilierului adaptat nevoilor și utilizărilor specifice. Ca urmare, s-au realizat nouăsprezece modele
diferite de scaune pentru sălile de lectură, sălile de conferințe și birouri.

24
 "Tipic pentru Asplund a fost capacitatea sa neobișnuită pentru empatie și fantezie psihologică.
El nu a creat clădiri, camere și spații numai de dragul frumuseții. În mintea lui, el a experimentat
acestea, prin toate simțurile." (Carl-Axel Acking)

Biblioteca Viipuri - Alvar Aalto (1935)

Biblioteca Viipuri din Vyborg, Rusia este considerată a fi una dintre primele exemple
ale modernismului. O mare parte din caracteristicile acesteia se regăsesc la următoarele proiecte ale lui
Alvar Aalto. Ceea ce o diferențiază de construcțiile ulterioare, este apariția funcțiunilor adiacente, în
acest caz auditoriul, cu tavan vălurit pentru o bună acustică și amplasarea sălii de lectură la o cotă
inferioară. Spațiul interior al bibliotecii cuprinde mai multe zone de lectură și de împrumut amplasate
la diferite niveluri, iar centrul administrativ și de supraveghere sunt amplasate la etaj. Problema
iluminatului natural este rezolvată prin prezența luminatoarelor zenitale circulare.

Biblioteca Viipuri,1935

25
Alvar Aalto -Biblioteca Seinajoki 1963

Biblioteca face parte dintr-un ansamblu cultural ce cuprinde și o biserică, un teatru și primăria.
Este alcătuită din două volume juxtapuse, o formă rectangulară ce se intersectează în partea de Sud cu
o formă neregulată sub forma unui evantai ce cuprinde sala principală de lectură și cea pentru
împrumuturi. De la biroul biliotecarului până la punctul central, zona principală de circulație este
deschisă sub forma unui evantai delimitat de rafturile cu cărți la partea periferică, iar mai jos cu o
jumătate de nivel este o zonă de lectură coborâtă.
Sala principală este un spațiu liber și deschis ce are în partea de Sud un perete înalt și curbat.
Acesta nu este radial simetric față de birou, generând astfel un spațiu închis într-o manieră complicată
și dinamică. În interiorul bibliotecii, conectivitatea cu exteriorul este negată și doar lumina indirectă și
reflectată poate pătrunde în interior.

26
 Un tavan din beton alb și semi-circular face ca lumina să fie difuză și să se reflecte înspre
interior, creând un nor de lumină deasupra perimetrului peretelui sudic. Pentru orientarea fațadei
sudice a sălii principale s-a luat în considerare realizarea unei zone liniștite de lectură departe de stradă
și piața publică. La fereastra sudică expusă direct la lumina soarelui au fost introduse jaluzele metalice
pentru a evita lumina strălucitoare și puternică din timpul verii dar care să nu obstrucționeze
penetrarea luminii iarna. Întregul perimetru sudic de secțiune circulară lucrează ca stabilizator ce
controlează admisia luminii în bibliotecă.
Pe partea opusă, o lucarnă nordică înălțată luminează spațiul printr-un tavan ușor înclinat, ce
gradează și conduce lumina în spațiul central al volumului. Sala de lectură aflată la o cotă mai joasă,
abia este luminată de lumina nordică reflectată și balanțată de lumina sudică. O interacțiune complexă
de lumină crează un mediu luminos fără umbre ce se potrivește activităților unei biblioteci.
Zona de rafturi este ușor mai luminoasă decât zona pentru lectură deoarece este situată sub
ferestrele din partea de sus iar perimetral tavanul este sub forma unei cupe albe ce redistribuie lumina
directă spre rafturi și circulație. S-a creat astfel un mediu luminos aproape fără umbră prin aducerea
luminii directe din diverse direcții, iar luminatoarele din fațada de Sud reduc pătrunderea unei cantități
importante de lumină.

27
 După același model, Alvar Aalto concepe și Biblioteca Rovaniemni (1965) și Biblioteca Mount
Angel (1967).

Alvar Aalto -Biblioteca Rovaniemni (1965)

Alvar Aalto - Biblioteca Mount Angel (1967)

În cele trei biblioteci tratarea arhitecturală și a luminii este foarte similară. Toate împărtășesc
aceeași bază conceptuală de a spori spațiul interior prin iluminarea directă și definesc medii distincte
luminoase pentru activitatea desfășurată.

În fiecare bibliotecă poate fi observată o puternică legătură între spațiu, formă și lumină
datorită intențiilor lui Alvar Aalto de a folosi lumina indirectă pentru a crea un mediu fără umbre. În
ciuda similarităților limbajului arhitectural: orientarea deschiderilor, conexiunea dintre lumină și
zonele activităților din interior, interacțiunea spațiu – formă – lumină – culoare, iluminarea este
diferită în fiecare bibliotecă.

Geisel Library - William L. Pereira (1970)

28
 Clădirea este o legătură fascinantă între brutalism și futurism, stil pe care arhitectul l-a utilizat
de-a lungul carierei sale. Folosind diagrame ca bază a proiectului său, el a emis teoria conform căreia
scufundarea parțială a bibliotecii ar permite un maximum de potențial de extindere și ar îngropa
elementele care nu sunt necesare deasupra solului. Forma cea mai logică pentru o bibliotecă, a
concluzionat el, ar fi o sferă, care ar putea maximiza lumina zilei la toate etajele, oferind o varietate de
posibilități pentru structurarea pe verticală a spațiului și s-ar păstra de asemenea un sistem de
circulație centrală ideală. Chiar dacă exteriorul sferic a fost în cele din urmă abandonat pentru acest
proiect, Pereira a păstrat conceptul de bază a unui etaj mare median, cu retrageri succesive sus și jos.

Biblioteca Geisel,1970

Primele două etaje cuprind zone de acces, spații de cercetare și informatică, spații tehnice,
sălile de lectură și zona cu rafturi fiinde amplasate la ultimele patru etaje.
O caracteristică specifică bibliotecii este crearea spațiului exterior acoperit de la etajul trei, care
nu este închis perimetral, fiind gândit ca o zonă cu activități de recreere pentru vizitatori.

29
Louis Kahn -BibliotecaExeter(1966 – 1972)

Exteriorul este foarte strict și repetitiv. Clădirea dă impresia că cei patru pereți au fost atașați
pe un volum central. Acest lucru dă iluzia unui volum mai mare.
Planimetria este compusă pe o grilă structurală rectangulară, fiind simetrică.
Spațiul interior al bibliotecii ca și în alte opere ale sale de mai târziu, este inundat în lumină și
modifică caracterul spațiilor în funcție de ora din zi, anotimp și vreme. Khan folosește grinzi din beton
dispuse pe diagonală pentru a devia lumina în jos în centrul atriumului. Ferestrele mari plasate mai sus
de nivelul ochiului sunt folosite pentru a aduce lumina zilei în locurile rezervate pentru studiul
individual, iar ferestrele mai mici sunt poziționate la nivelul ochiului pentru a aduce un alt strat de
lumină pentru cei care stau jos.

Biblioteca Exeter,New Hampshire, Louis Kahn 1966-1972

30
Robarts Library - Warner, Burns, Toan & Lunde (1973)
Robarts Library este una dintre cele mai bune lucrări ale brutalismului târziu în ciuda
defăimării și criticilor de la vremea respectivă. Se renunță la grila carteziană care devenise
omniprezentă în întreaga jumătate a secolului, designul fiind conceput pe o rețea izometrică derivată
din unghiul de șaizeci de grade. Senzația de bastion al acestui spațiu, împreună cu pereții exteriori
impozanți, au dus la denumirea bibliotecii "fort al cărții".

31
Public Library, Tampere - Raili and Reima Pietilä(1983–1986)

Ideea principală a designului bibliotecii a fost crearea unui spațiu fluid, sinuos, cu un parcurs
spiralat asemănător cochiliei de melc. Biblioteca găzduiește un departament pentru muzică și un
muzeu al mineralelor.

Dominique Perrault – Biblioteca Naţională a Franţei (1995)

Cu rădăcini în secolul al XIV- lea, când Charles al V- lea fondează biblioteca regală a
Luvrului, ceea ce astăzi numim Biblioteca Naţională a Franţei a fost prima instituţie publică, odată cu
actul semnat în 1793. Sediul François Mitterand al Bibliotecii Naţionale a Franţei, inaugurat în 1995,
poartă semnătura arhitectului Dominique Perrault: structura ansamblului este una simplă, cele patru
turnuri de o sută de metri găzduiesc impresionanta colecţie a bibliotecii. Monumental şi sobru, noul
sediu afirmă fascinaţia şi interesul arhitectului francez pentru transparenţă şi „cutiile de sticlă” –
obiecte permeabile, permisive şi deschise transformării.

32
Biblioteca Naţională a Franţei,1995

33
34
1.Funcțiile și rolul bibliotecii
Intemeierea pe eficiență a funcționării întregului organism social determină sprijinirea în bună
măsură a fluxului informațional social pe sistemul social al structurilor info- documentare.
După cum le arată și numele, structurile info- documentare sunt acele entități informaționale ce
documentează informația, cu alte cuvinte cuprind, arhivează și răspândesc informația în și prin
documente [mijloace de inregistrare a informatiei pe hârtie și/sau pe alte suporturi fizice potrivite
fixării (în spațiu și timp) și diseminării informației de absolut toate categoriile (științifică, tehnică,
artistică, religioasă)]. În cadrul structurilor info- documentare bibliotecile au un loc esențial.
Cea mai veche și mai cunoscută funcție a bibliotecilor este cea custodială, de conservare a
cunoștințelor umane, indiferent de suportul pe care ele se află.
În cazul în care cartea este văzută în mod tradițional ca mediu preferat pentru consumul privat
și de cercetare, iar galeria este înțeleasă ca spațiu al expoziției publice și al performanței, biblioteca -
loc public pentru citit- devine astfel un loc hibrid pentru utilizarea și expunerea cărții. Bibliotecile
sunt înrudite cu arhiva și muzeul, astfel că toate cele trei tipuri de instituții există pentru a colecta,
cerceta, și asigura lucrurile care transportă informație în cultura materială. În calitate de depozite ale
memoriei colective sunt toate bazate în mod tradițional pe raționalism și principiile obiective de
organizare, care, în cazul bibliotecii, se manifestă într-o ordine rigidă derivată prin teme, numere și
secvențe alfabetice.
Totuși biblioteca este un spațiu de producție în masă care conduce la conditii ușor diferite. Printre
acestea, poate una dintre cele mai fundamentale este că în bilbiotecă este permisă utilizarea obiectelor
expuse, în timp ce muzeele și arhivele în mod normal stochează obiecte și informații numai după ce
utilitatea lor a expirat.
În literatură, biblioteca este de o importanță incontestabilă, aceasta funcționează ca un
leagăn de la care se desfășoară lumi narative și, ca o metaforă pentru lume în general. Biblioteca a fost
și este un loc special, embrionar, unde o persoană poate sta cu vibrația vieții de pe pereți, în jurul lui.
Bibliotecile sunt, de obicei, spații non-profit, care oferă cetățenilor bunurile materiale și
imateriale și mass-media care altfel ar trebui să fie achiziționate. Prin urmare, unul dintre modurile in
care biblioteca contribuie la societate este prin conversia bunurilor comercializabile în bunuri publice.
Potențialul bibliotecii de a face lucrurile publice este evidențiat în plus, în realitatea sa paradoxală ca
un loc de întâlnire pe baza valorilor intelectuale și comunale, ea fiind, o platformă publică pentru
activități în mod fundamental private- mentale sau cerebrale-activități cum ar fi citirea și gândirea , și

35
se conectează astfel cu idealuri, ca libertatea de exprimare. Biblioteca este, prin urmare, atât o
economie politică cât și un spațiu intelectual.

Principalii factori care conduc la schimbări în proiectarea bibliotecilor :

- Noua tehnologie a informației, în special colecțiile de date electronice
- Un rol comunitar și educativ mai important pentru biblioteci
- Dezvoltarea învățământului superior și creșterea învățământului continuu
- Impactul culturii populare asupra bibliotecilor.
În funcție de dimensiuni, funcțiile principale și utilizatorii țintă, bibliotecile se pot clasifica în :
Biblioteca națională, având ca funcțiuni: depozit legal (depozitarea tuturor cărților publicate),
colecție cuprinzătoare de cărți și reviste; colecții speciale; mai mult material documentar decât pentru
împrumut; o gamă largă de activități auxiliare (centru de conservare, librării, zone pentru expoziții).
Biblioteca publică cuprinde mai curând materiale pentru împrumut decât documentar, suport
pentru comunitate și pentru activitățile sociale ,este preponderent bazată pe cărți (în contrast cu reviste
și materiale pe suport digital), biblioteci speciale pentru copii, persoane în vârstă, studiu local,
cafenele.
Biblioteca virtuală cuprinde informatie bazată pe suport electronic/ IT. Acestea pot fi asociate
cu internet- cafe- uri sau biblioteci tradiționale, există independent de clădiri și necesită conexiune la
internet.
Biblioteca specială are o colecție bazată pe un subiect, eveniment, loc important, în mod
normal nu este pentru împrumut, în principiu, bazată pe cercetare, oferă arhivă și funcție de
conservare, vizitată adesea cu programare.
Biblioteca profesională cuprinde o colecție specială ce servește unui anumit grup profesional,
materialul, in mod normal, nu este pentru împrumut, arhivă normală și colecție de periodice, conține o
mare varietate de materiale ( fotografii, scrisori, planuri, etc. )
Biblioteca universitară, oferă serviciile caracteristice în cadrul bibliotecilor publice sau
universale: acces la cărți și împrumutul acestora, acces la reviste și ziare, utilizarea computerelor,
acces la internet, acces electronic la reviste de informare, sprijinirea vizitatorilor si a comunității,
cafenea și bufet.
Biblioteca publică contemporană a adoptat noi funcții pe care să le îndeplinească:
- Ajută la consolidarea comunității
- Oferă spații de întâlnire

36
- Centre pentru învățare și suport privind tehnologia informației
- Completează galeriile de artă și muzeele ca investiții în cultură
- Centre pentru învățare continuă.

Astfel tendințele în sistemele de comunicații care schimbă modul în care oamenii obțin
informații, viața limitată a tehnologiei, creșterea capacității de stocare, creșterea complexității de
căutare, modul de viață alert, numeroasele schimbări din societate, creșterea exponențială a cererii de
informații , globalizarea în creștere, trecerea la o economie bazată pe experiență, au ca efect
transformarea bibliotecilor din centre de informare în centre de cultură.

Pentru a realiza această tranziție, bibliotecile trebuie să țină cont de necesitățile utilizatorilor
lor, să fie la curent cu noile tehnologii, să își extindă rolul lor de arhiviști ai întregii memorii culturale,
și să diversifice spațiul. Bibliotecile trebuie să servească societatea, să cuprindă cât mai multe moduri
de transmitere a informației, să utilizeze tehnologie avansată pentru a-și îmbunătăți permament
serviciile oferite, să protejeze accesul liber la cunoaștere, să valorifice trecutul și să formeze viitorul.

Biblioteca este un spațiu de tensiune între haos și ordine, un spațiu de colectare a informațiilor
despre viață și univers, în încercarea de a le da un sens prin organizare, lectură, comentarii și
interpretare. Acest lucru a dezvoltat biblioteca atât ca arhetip cât și prototip pentru stocarea
cunoștințelor, literalmente un dispozitiv cu istoriografie proprie.

37
 2. Biblioteca în secolul al XXI- lea
Sfârșitul secolului al XX- lea și începutul secolului al XXI- lea este marcat de o renaștere a
programului arhitectural, după ani de relativă neglijare ca tip de clădire, apar noi tipologii de biblioteci
ce trebuie să îndeplinească noi funcții.

Publicarea și democratizarea cunoașterii au fost interconectate de la inventarea tiparului, care a

inaugurat o modificare in importanța scrierii religioase către cea publică și privată. Până la apariția
tiparului, bibliotecile monahale aveau o funcție dublă, atât de publicare (prin scriptoria lor) și de
catalogare, care au fost împărțite după secolul al XVI- lea în biblioteci, cu diferite responsabilități. În
secolul al XXI -lea asistăm la modul în care aceste mașini fuzionează din nou, bibliotecile fiind în
căutarea de noi roluri care răspund la încorporarea practicilor și posibilităților digitale. Cele mai
multe dintre lecturile zilnice au loc on- line, mediate prin intermediul ecranelor electronice ale
calculatoarelor, telefoanelor etc., astfel, internetul ar putea fi foarte bine cea mai mare sală de lectură
care conține toate cunoștințele. Mai multe proiecte mari sunt în curs de procesare, biblioteci întregi, în
scopul de a transforma cărți reale în registre digitale și, astfel, de a face conținutul lor accesibil de la
distanță.

Noua Bibliotecă din Alexandria - Snøhetta Architects with Hamza Associates(2002), concepută
ca o renaștere a vechii biblioteci , vine cu un design contemporan. Construcția a fost proiectată ca un
disc înclinat, ce se ridică de la sol, cu patru niveluri sub pământ și șapte deasupra. Una dintre cele mai
de succes proprietăți ale clădirii este utilizarea luminii naturale indirecte, atrasă prin panouri vitrate
situate pe acoperiș și orientate spre Nord, protejând , astfel, zona cărților de o expunere dăunătoare la
lumina directă a soarelui. Orientarea panourilor a fost studiată îndeaproape în stadiul de proiectare
pentru a lăsa să treacă nivelul maxim de lumină naturală. Zonele de lectură și pentru depozitare sunt
dispuse terasat. În acest mod, cititorii aflați la capătul terasei se bucură de expunerea completă la
lumina naturală și de vederea extinsă a spațiului în timp ce se află în imediata apropiere a zonei de
depozitare. Acest concept este repetat în întregul interior creând un amfiteatru mare, cu o mare
varietate de facilități de citire luminate uniform.

38
 Bibliotecă din Alexandria - Snøhetta,2002

Rem Koolhaas - Biblioteca Centrală din Seattle, Washington(2004)

A fost deschisă publicului la data de 23 mai 2004. Are 11 etaje cu înălţimea de 56 metri şi aproximativ
1,45 milioane de cărţi. Mai mult de 2 milioane de persoane au vizitat noua bibliotecă în primul
an. Biblioteca Centrală din Seattle include caracteristici inovatoare precum “o carte spirală” la

39
nivelurile 6-9, care afişează întreaga colecţie de non-ficţiune într-o formă continuă şi un living room
de 16 m înălţime de-a lungul Fifth Avenue.

Biblioteca Centrală din Seattle,2004

Aceasta este considerată că ar produce asupra oraşului Efectul Bilbao.Construcţia porneşte de
la ambiţia de a redefini/ reinventa instituţia însăşi şi de la imaginea unui centru social cu
responsabilităţi multiple. Potrivit unuia dintre bibliotecarii din Seattle, designul răspunde unor
întrebări fundamentale domeniului: cum protejezi interesul pentru spaţiul public, cum ţii pasul cu
tehnologia, cum completezi spaţiul de depozitare cu ritmul achiziţiilor de carte contemporane.
Biblioteca universității de filologie/ Foster + Partners, 2005 combină o structură de beton și
o acoperire ușoară diafană, ce oferă impresia de a fi înconjurată de lumină. David Nelson, partenerul
principal al proiectului, menționa: ”am realizat că studenții petrec ore întregi în bibliotecă, motiv
pentru care am vrut să le oferim un mediu de lucru – animat de lumină și aer.” Învelișul extern este
îmbrăcat alternativ în panouri opace din aluminiu și panouri vitrate transparente ce corespund
drumului parcurs de soare. O membrană interioară din sticlă translucidă servește ca difuzor ce
răspândește lumina naturală, făcând să crească lumina ambientală de pe parcursul zilei, iar printr-un
joc de reflexii și modele de pe suprafața sa, face ca biblioteca să fie luminată natural pe tot parcursul
zilei.

40
 Biblioteca universității de filologie/ Foster + Partners, 2005

David Chipperfield a fost desemnat să realizeze proiectul pentru noua bibliotecă publică a
oraşului Des Moines, finalizată în 2006. Forma acesteia este dictată de dorinţa de a stabili spaţii
distincte de-a lungul perimetrului său, dar şi de nevoia de a utiliza la maximum lumina naturală. Din
interior, acest ansamblu permite vizibilitatea în exterior, în toate direcţiile şi nu necesită elemente
suplimentare de protecţie împotriva luminii excesive. La exterior, în timpul zilei, clădirea este opacă,

41
în zilele senine fiind chiar strălucitoare. Noaptea, ea devine translucidă, dezvăluind distribuţia şi
compoziţia spaţiilor interioare.
Structura de beton, ridicată pe două niveluri la partea superioară, este înfăşurată în totalitate
într-un material compozit, alcătuit din trei straturi de sticlă şi un mesh de metal. Panourile înalte nu
sunt identice. Suprafaţa laminată dintre foile de sticlă, un strat de cupru perforat, reduce luminozitatea
şi captează energia solară, acest mesh fiind singurul mijloc de protecţie împotriva luminii excesive. El
asigură vizibilitatea în exterior pe toată durata zilei şi filtrează lumina naturală, diminuând efectele
nocive ale climei asupra interiorului şi reducând la minimum necesarul de lumină artificială, care are
efect direct asupra costurilor implicate pe termen lung.

Bibliotecă publică Des Moines, 2006, David Chipperfield

Art University Library (2007) realizată de arhitectul Toyo Ito, prezintă un concept întâlnit în
budism, o metaforă pentru procesul de învățare și iluminare prin acea trecere de la efectul semi-
întunecat, de la primul nivel, la un grad de iluminare mai mare de la nivelul superior. În paralel însă,
sunt îndeplinite și cerințele de performanță a zonei de lectură, prin crearea unei atmosfere plăcute ce

42
facilitează confortul vizual și psihologic ce contribuie la o performanță optimă a lecturii. Astfel acest
spațiu dedicat lecturării abundă în lumină naturală și în priveliști magnifice.

Toyo Ito realizează o relație clară între exterior și interior, un gest întâlnit și în alte proiecte ale
sale (Mediateca Sendai). La îndeplinirea funcțiilor luminii intervine și utilizarea ferestrelor de
dimensiuni mari și a materialelor reflectorizante de la interior ( mesele de lectură realizate din sticlă,
împreună cu plăcile circulare ale lustrelor constituie un mediu reflector pentru lumina naturală).

Art University Library,2007

43
New Halifax Central Library Schmidt Hammer Lassen(2014)

Clădirea este compusă din patru corpuri dreptunghiulare suprapuse și răsucite pentru a marca
cele două direcții importante, dominante în grila ortogonală existentă a orașului. Astfel axa istorică
între Cetatea Halifax și portul Halifax, ce trece chiar prin situl bibliotecii, se reflectă în orientarea celui
de al cincilea etaj al clădirii unde este amplasată zona de loisir, oferind nu numai o vedere unică, dar,
și o înțelegere a patrimoniul istoric al orașului.
Atriumul central, luminat oferă o imagine de ansamblu a gamei largi de facilități pe care le
oferă biblioteca, incluzând un spațiu de 300 de locuri pentru diverse manifestari artistice, cafenele,
stații de jocuri, studiouri de muzică, spațiu dedicat cursurilor de alfabetizare a adulților, un cerc de
lectură, săli de sedintă pentru antreprenorii locali. Tot etajul al doilea este compartimentat în zone
destinate fiecărei grupe de vârstă.

New Halifax,2014

3. Mediateca

În secolul al XIX-lea, evoluţia tehnicii duce la descoperiri revoluţionare, care conferă noi
sensuri conceptului de stocare şi transmitere a informaţiei. Omenirea descoperă şi începe să folosească
curentul electric, Graham Bell inventează telefonul, apoi apare şi fotografia.
În 1882, se inventează o cuşcă fotografică care realizează 12 fotografii pe secundă. Edison
inventează în 1890 kinetoscopul, iar în 1895 la Paris, Lumiere organizează prima proiecţie publică în
cinematograf. Acest aparat este primul care răspunde într-o manieră raţională celor două funcţii ale
cinematografului – captarea imaginilor şi proiecţia lor. Foarte repede a apărut ideea de a colora

44
filmele, la început manual şi apoi mecanic; în 1934, odată cu punerea la punct a Thenicolorului
Irichrom, va începe cariera cinematografului color. Astfel, apare un nou instrument de informare în
masă, generând şi un program architectural aferent.

La sfârşitul secolului al XIX –lea, apare un sistem de înregistrare a sunetului şi, implicit, de
redare a acestuia: gramofonul. În 1927, sonorul va fi introdus şi în cinematografie. La începutul
secolului al XX- lea se inventează şi încep să funcţioneze primele posturi de radio cu emisia regulată.
Informaţia audio începe să circule, făcând necesară apariţia spaţiilor specializate pentru înregistrarea şi
audierea acesteia.
Grăbite de cercetările impuse pentru dezvoltarea tehnicii de armament în cel de-al doilea
Razboi Mondial, aceste mijloace tehnologice evoluează intr-un ritm rapid, în anii 1950 televiziunea
consacrându- se ca cel mai important mijloc de comunicare.
Tipologia tradițională de bibliotecă este considerată ca sala de cunoștințe, ce conține
numeroase niveluri de resurse fizice, cum ar fi cărți, discuri si cataloage.

Biblioteca digitală este definită ca alternativă, prin mijloacele electronice pe care le oferă. Deși
folosește diferite medii de stocare, scopul lor este același: asimilarea și crearea de cunoaștere. Cu toate
acestea, mass-media tradițională este depășită. Trăim într-o lume în care atât resursele fizice cât si
electronice sunt folosite în procesul de informare. Prin urmare, mediateca de astăzi are scopul de a
găzdui un hibrid de resurse electronice și foarte puțin din mass-media tradițională. Facilitățile
electronice necesare cuprind calculatoare, echipamente audio și media vizuale și acces la internet.
La fel ca biblioteca tradițională, mediateca va necesita ambele spații mai mari pentru discuții
deschise și mai multe spații private pentru învățare. Aceste două tipuri de spații au rezultat în medii
mai tari și mai silențioase. Configurația spațială a Sendai Mediateca este folosit ca model. Toyo Ito

45
rezolvă problema zgomotului prin separarea spațiilor zgomotoase și liniștite pe niveluri. Spatiile larg
deschise sunt amplasate la nivelurile inferioare și spațiile liniștite mai sus. Având în vedere a fi
utilizate în mediile electronice, spatiile ar necesita, de asemenea, un mediu cu lumină moale. Metodele
de iluminat indirecte și produsele de protecție solară pot fi folosite pentru a crea acest lucru.

Sendai, Mediatheque, Toyo Ito (2001)

Competiția pentru Mediateca din Sendai a avut ca temă propusă proiectarea unui muzeu de
artă și o bibliotecă. Propunerea arhitectului Toyo Ito a încercat să întruchipeze ideea coexistenței lumii
fizice cu cea virtuală. Astfel mediateca utilizează conceptul de artă multimedia. În cadrul mediatecii
au fost proiectate și o galerie de artă, o bibliotecă, un teatru și centru de imagine vizuală. S-a avut în
vedere o arhitectură suficient de flexibilă pentru a se adapta la noi cerințe funcționale ce se pot
dezvolta în viitor.

Bazată pe această idee, propunerea lui Ito a fost mai mult conceptuală decât formală și a fost
astfel redusă la trei elemente esențiale: placă, piele și tub pe care el le aseamănă unui sistem din oțel
de domino. Cele trei elemente crează un spațiu în care corpul fizic și cel virtual sunt unificate.
Teoria organelor fizice și virtuale a lui Ito este adoptată în scopul de a adapta- o cetățenii
orașului cu acest mod de comunicare digitală și acces la cunoștințe. Ca o clădire civică, mediateca este
pentru toți oamenii, dintre care unii s-ar putea să nu fi avut niciodată oportunitatea de a utiliza
mijloacele electronice ale secolului al XXI- lea. Propunerea vizează să dea cetățeanului obișnuit sau
lucrătorului migrant un loc în care să poată experimenta lumea digitală a informațiilor.

46
 Tuburile structurale care înglobează toate serviciile asigură acestui sistem din otel tip domino
organic posibilitatea existenței mai multor configurații spațiale. Flexibilitatea spațială permite clădirii
evoluția în timp creând o tipologie dinamică capabilă de a se preta unor funcții multiple.

Creative Media Centre (Hong Kong )- Daniel Libeskind (2011)

Centrul Media din Hong Kong oferă facilități care au permis Universității de a oferi cel mai
înalt nivel de educație și formare în domeniul mass-mediei creative. Clădirea găzduiește Școala de
Creative Media și va găzdui, de asemenea, Departamentul de Informatică, Departamentul de Limba
Engleză, Departamentul de Media și Comunicare și Centrul pentru Interactive Media. Designul
cristalin distinctiv formează o gamă extraordinară de spații bogate în forme, lumină, și materiale care,
împreună, au rolul de a crea un mediu interactiv pentru cercetare și dezvoltare a creativității.

47
 Centrul include de asemenea un teatru multifunctional, laboratoare, săli de curs, spații de
expunere, o cafenea și un restaurant și grădini disponibile pentru studenți cât și pentru vizitatori.

Médiathèque grand M (Franta) -Atelier King Kong (2012)

Printre aspirațiile acestei noi biblioteci multimedia sunt incluse reabilitarea spațiilor urbane
neocupate și crearea unui simbol arhitectural puternic. Pentru a scăpa de inflexibilitatea aparentă a
normelor și reglementărilor, parterul funcționează ca un fel de atotcuprinzător perete cortină, învăluind
nu numai biblioteca în sine, ci, de asemenea, o zonă menționată ca "patio", plantată cu vegetație și o
parte a spațiului public. Aceste spații servesc ca o succesiune de "soluții tampon", dispersând gradat
frontiera dintre interior și exterior și ajută la expansiunea vizuală a ariei mediatecii.
Zona sălilor de conferințe și birouri este situată la primul etaj, într-un volum în formă de cub
înconjurat de vegetație. Această entitate oglindește dimensiunile de la sol, în plan ale secțiunii
bibliotecii centrale, acolo unde sunt adăpostite cărțile, DVD-urile, etc. De fapt, această parte a clădirii
este o emanație a întregului.

48
49
4. Biblioteca – ”Hot spot urban?!”

”Suntem deja foarte aproape de ziua în care ar putea exista o bibliotecă mare într-un spațiu
mai mic de 10 mp.”
Fred Lancaster

În trecut, bibliotecile găzduiau infinite rafturi suprapuse cu cărți ,dar în același mod în care
ființele vii se adaptează la mediul din jurul lor, bibliotecile au crescut într-o manieră bidirecțională,
odată prin conectarea la fluxurile de date digitale și prin interesul faţă de cerinţele utilizatorilor care le
hrănesc. Oamenii nu mai sunt mulțumiți de informații unidirecţionale, ei vor să participe la
îmbogăţirea fluxului informaţional. Împrumuturile tradiționale au fost înlocuite de cărți care pot fi
descărcate, nefiind niciodată în afara stocului, formatate pentru toate tipurile de gadgeturi. Astfel,
schimbarea majoră în arhitectura bibliotecilor a venit cu modificarea însuși a conceptului de carte.
O serie de servicii digitale, toate interconectate prin internet au fost create ca un nou tip de
spațiu civic virtual. Google, Facebook și YouTube sunt câteva din instrumentele pe care oamenii le pot
utiliza pentru a învăța, comunica și socializa cu celălalt în această nouă lume virtuală. Toyo Ito
consideră că acest proces a transformat și oamenii, făcându-i să evolueze în două corpuri, corpul fizic
legat de mediul natural și corpul virtual legat de lumea electronică de informații. La fel cum
arhitectura este adăpost, o extindere a pielii în mediul natural, Ito sugerează că noile forme de media
digitale sunt extensii ale minții noastre în mediul virtual.

50
 Interpretările fenomenologice ale spaţiului ca „spaţiu existenţial” şi a existenţei ca spaţiu,
traduc de fapt felul în care experienţa fiecăruia dintre noi reprezintă o relaţie cu lumea şi spaţiul pe
care îl putem deschide din fiecare loc.
Arhitectura poate crea spaţii de viaţă şi spaţii existenţiale prin resortul ei pragmatopic.9
Corpul este el însuşi o construcţie experienţială care constituie spaţiul prin intermediul
acţiunilor sale. Îndepărtându-se de umanismul „palladian” sau modernismul corbusian, aceste
modalităţi de interpretare a corpului îl văd de fapt pe acesta într-o formă extensivă, extinzând la rândul
său spaţiul pe care îl parcurge. Spaţiul nu există ca atare. Există locuri pe care mişcarea corpului le
aşază într-un spaţiu, iar în acest sens spaţiul nu există decât dacă este performat.
Prin urmare, biblioteca secolului al XXI- lea este definită prin lipsa sa de cărți și tipurile de
servicii electronice pe care le oferă. Tipologia tradițională a bibliotecii este înlocuită de media și
internet. Materialul informativ este acum multimedia, digital și accesibil tuturor. În plus, noua
bibliotecă oferă un loc unde lumea concretă și cea virtuală a informației se întâlnesc. Acesta nu este
doar un loc pentru a învăța, ci un loc pentru a produce cunoaștere.
Toyo Ito sugerează că efectul convergenței electronice a tuturor informațiilor va fi de
estompare a granițelor dintre tipologiile tradiționale de bibliotecă, a modurilor de comunicare,
galeriilor de artă și a teatrelor. Spațiul fluid din lumea virtuală va fi un singur mediu prin care
versiunile digitale ale acestor funcțiuni pot coexista. Se conturează astfel o noua tipologie,singulară,
care va găzdui biblioteca digitală, teatrul, rețelele de comunicații pe internet și spațiul de adunare
socială.

9
Sabin Borş , ”Pragmatopii”, în, “Igloo”, Nr. 126, Iunie 2012, p. 42

51
Spațiul este forma universală de existență a materiei, care deține legi creatoare de structuri
transformabile. Spațiul este o ”experiență” în continuă prefacere, fie imediat prin – mișcare de plan
fizic, fie incluzând istoria prin – mișcare în planul ideilor, prin acumulare de cultură și informație, pe
trepte diferite.10
Caracteristicile spațiului pot fi definite ca:
- tipologice, ținând de caracterul de figură, valențe ce ne pătrund cu ușurință în memorie;
- morfologice, ce presupun caracterul formal și substanțial, compoziție, traseu geometric,
binom culoare/ textură; cu acestea ne identificăm, percepându- le nu doar vizual, ci și cu restul
simțurilor;
- topologice, ce se referă la limbajul spatial, respectiv la relațiile specifice afară/ înăuntru, suiș/
coborâș, dreapta/ stânga, față/ spate, pe care le percepem dinamic și în funcție de care ne orientăm.

O lectură simbolică, fenomenologică, este importantă pentru a înțelege valențele poetice ale
gestului simplu, ale atmosferei bazice pe care, arhitecții ar trebui să le ofere prin proiectare. Un cuvânt
cheie este, pentru această lectură, ”tăcere”; arhitectura devine ”fenomenologie aplicată”, fiind atentă la
valențele existențiale ale trăirii spațiului; este vorba despre un registru al ”timpului calificat” ce ține de
perceptiv, despre binomul permanent/ schimbare, de senzații de o clipă ce pot califica un întreg, de
percepția subliminală a unor relații subtile..
O lectură cultural– istorică are în vedere pe de o parte ”stratul vernacular”, dialectele locale ce
generează caracterul de stil.
O lectură armonică pune în evidență raportul complex dintre ritmurile locului și cele ale
omului; orientarea și caracteristicile numerelor capătă semnificații noi, iar ”a pune la proporție” este
mai mult decât o opțiune estetică; cuvintele – cheie fiind fenomenele oscilatorii, emisiile de formă,
orientarea spațio- temporală, etc.
O lectură mai tehnnică, raportează reguli clare, cunoscute, ale legilor ecologiei, mecanicii,
geologiei, geobiologiei, chimiei și astro-fizicii și până la procedee de construire, alegere de material,
alegeri ale locului de construcție în funcție de energiile telurice ale terenurilor, magnetism, rețeaua
Hartmann etc.

Daniela Rădulescu, Arhitectura centrelor culturale moderne, Editura Tehnică, București, 1996
10

52
53
 Limbajul formelor

”Arhitectura, asemenea oricărui limbaj artistic, trebuie să aibă puterea să

exprime realitatea când a fost făcută, realitatea în care trăiește, până la sugerarea momentului istoric
în care se situează, opinia celor care au început-o și magia imaginației lor.”
Gaetano Pesce

Modul de a percepe spațial architectural modelul sau imaginea sa, reflectă o sinteză a tuturor
informațiilor transmise de elementele mediului. Această sinteză interioară este activă, variabilă
subiectiv și obiectiv, în funcție de nivelul de cunoaștere al observatorului. Astfel, pe baza activităților
simbolice și a gândirii intuitive în general, devine posibilă o structurare reprezentațională a spațiului.
În cuprinderea, înțelegerea, trăirea unui spațiu architectural apar două noțiuni: accea de simț al
spațiului și idee a spațiului. Prin acestea se surprinde faptul că perceperea unei relații spațiale are loc
pe două planuri diferite:
- planul perceptual (senzoriomotor);
- planul representațional (psihointelectual).
În general ideea spațiului înțeles drept un sistem de simboluri ale unei culturi este în relație de
interdependență cu ideea culturii ca factor determinant al unui simbol spațial, semnificativ locului și
timpului când a fost edificat. Mediul cultural la rândul lui motivează reflecția și reveria umană.
Așa cum afirma Heidegger, arhitectura nu se adresează doar trupului ci şi psihicului și
mentalului. Cunoaştem lumea prin demersul arhitectural tot așa cum o cunoaştem printr-un demers
cognitiv. Dimensiunea existențială a arhitecturii se alătura celei cognitive, dar o obligă să se adecveze
umanului mai mult decât oricare altă artă.
Coerența sistemului construit asigură identitatea și funcțiunea fiecărui spațiu în parte. Problema
creării și comunicării unei anumite semnificații a spațiului construit este deosebit de importantă,
înțelegând că întreaga istorie a culturii rezidă, în final, prin parcurgerea distanței dintre fenomen și
esență, prin creșterea distanței dintre semnificat și semnificație.
O clădire nu este doar suma volumelor şi a funcţiilor ce o compun, cât suma proiecţiilor şi a
dispunerilor imaginare în care o construcţie este prinsă, înţeleasă şi utilizată.

54
 Bruno Zevi susținea că spațiul reprezintă folosirea unui vocabular tridimensional, care include
și omul, deoarece omul deplasându-se în cadrul unei clădiri, crează a 4- a dimensiune a spațiului–
coordonata spațiu– timp continuu, conferindu-i interiorului întreaga sa realitate.11
Acţiunea care are loc la nivel arhitectural afectează în mod direct corpul propriu şi dictează
circumscrierile succesive ale mediului de viaţă.
Fiecare formă arhitecturală are o anumită valoare expresivă determinată de sensul său semantic
de bază precum și o valoare artistică, definită prin sensul său contextual. Valoarea structurală și
conținutul semantic sunt două noțiuni complementare, în relație de interdependență. Astfel, valoarea
fiecărui spațiu depinde nu numai de funcția și de forma sa proprie ci și de locul său, de relațiile în
cadrul ansamblului. Formele și spațiile vor ilustra un câmp conceptual, cu o valoare semnificativă
transmisibilă, iar cadrul vizual va determina lumea sa de semnificații care nu se inchide niciodată într-
o semnificație unică. 12 Câmpul conceptual – semantic, complexul de relații dintre forme și spații
stabilește în final mesajul întregului ansamblu.
Arhitectura, așa cum spunea Mies van der Rohe, deși ”în forma ei cea mai simplă, își are
rădăcinile în cauze pe de-a-ntregul funcționale, ea se poate înălța, parcurgând treptele de valoare, până
la sfera cea mai înaltă a existenței spirituale, în domeniul artei pure”.

11
Bruno Zevi, Cum să înțelegem arhitectura, Editura Tehnică, București, 1996, p.6
12
Daniela Rădulescu, Arhitectura centrelor culturale moderne, Editura Tehnică, București, 1996

55
 Cubul de sticlă propus de Rem Koolhaas în proiectul pentru biblioteca națională a Franței,
cu organele sale interne expuse, ca un model de anatomie, este în același timp o confirmare a
transparenței cât și critica sa. Aici transparența este concepută sub forma unui solid, nu ca un vid, cu
volumele interioare sculptate dintr-un bloc cristalin astfel încât să plutească în interiorul lui.
Acestea sunt reprezentate pe suprafața cubului ca prezențe umbrite, tri-dimensionale afișate
ambiguu si aplatizate, suprapuse una peste alta, într-un joc de densități amorfe. Transparența este astfel
transformată în transluciditate, iar acest lucru în întuneric și obscuritate. Calitățile de înstrăinare
rezultate sunt, pe un singur nivel, similare cu efectele bizare ale oglindirilor. Reflecțiile pot fi stranii,
deoarece proximitatea, menționată de către Freud, provoacă o modificare profundă a obiectului, care
de la familiar este transformat în ceva ciudat, și, ca ciudat faptul provoacă neliniște din cauza
apropierii sale absolute.
Etapa de oglindire implică o suprapunere complexă a imaginii reflectată a subiectului
confundat cu imaginea proiectată a dorinței subiectului .
În biblioteca propusă de Koolhaas oglindirea este refuzată. Reprezentarea se face ambiguu, în
timp ce reflecția este neclară. Aceasta este ”oglinda psihastenică”, diferită de reflecțiile directe ale
modernismului și reflecțiile simultane ale post- modernismului. Aici, subiectul nu mai este conținut
pentru a- și interoga fața sa în oglindă, dar dorește să-și joace propriul rol în relațiile sociale. Planul
oglinzii devine spațiul unui teatru. Având în vedere interesul manifestat de Rem Koolhaas, pentru
"metoda critic paranoică" a lui Salvador Dali, am putea încadra proiectul propus într-o încercare de
concretizare a acesteia. Spațiul paranoic al bibliotecii ar fi atunci ceea ce este pus în scenă prin
anxietatea instigată pe suprafața sa.

56
 Utilitatea unei construcţii este dată în primul rând de configuraţiile imaginare ale spaţiului, şi
nu de condiţiile reale şi fizice de existenţă. Astfel deosebit de importantă devine încercarea de a
surprinde tocmai limita fizică şi totodată invizibilă, indivizibilă pe care are loc deplasarea regimului
de semnificaţie.
Fie în cărți, filme sau expoziții sau ca parte a unei dezbateri generale culturale, conceptele
arhitecturale există într-un plan distinct față de întruparea în clădiri particulare. Aceasta nu înseamnă
că cele două tărâmuri sunt separate efectiv unul față de celălalt ci mai curând că obiectele construite
formează doar o componentă într-o rețea mai largă a fenomenului arhitectural.13
Studiul asupra spațiului în general și a spațiului formelor culturale în special relevă faptul că
noile tendințe stilistice și formaliste actuale din arhitectură ascund o nouă revoluție tehnologică
definite de această dată de informatică, impunându-se astfel o logică nouă, descoperitoare de noi
câmpuri filosofice și relații spațiale. Acestea susțin evoluția noțiunii de spațiu geometric către spațiu
multidimensional, caracterizat prin mai multe grupe de parametri (spatial, temporal, comportamental,
potențial- actual, informator- ctructural, semnificativ).

1. Metafore și simboluri

Misiunea atemporală a arhitecturii este să creeze metafore existențiale ale trupului și

experienței care concretizează și structurează prezența noastră în lume. Arhitectura reflectă,
materializează și imortalizează idei și imagini din viața ideală. Clădirile și orașele ne ajută să

13
Jonathan A.Hale,Construind Idei-O introducere în teoria arhitecturii,Editura Paideia,București,2011,p 13

57
structurăm, să înțelegem și să memorăm fluxul amorf al realității și, în ultimă instanță, să recunoaștem
și să ne amintim cine suntem. Arhitectura ne ajută să percepem și să înțelegem dialectica permanenței
și a schimbării, ”să ne găsim locul în lume și să ne poziționăm în continuumul culturii și timpului”.14
Arhitectura este arta reconcilierii între noi și lume și această mediere are loc prin simțuri.
Este important de analizat modul în care obiectul construit suferă o alterare substanţială
menită să evidenţieze ceea ce scapă regimului imediat de vizibilitate, ceea ce constituie restul
neconstruit al unei clădiri, ceea ce rămâne, şi care de fapt relevă cu atât mai mult substratul unui
proiect, capacitatea de atracţie pe care o exercită, povestea nerostită pe care o spune.
Arhitectura este mai puţin ceea ce se vede, ci ceea ce dă de văzut, ceea ce trimite dincolo de
propria sa construcţie. Ea îndeplineşte aşadar un regim „plastic” prin intermediul căruia funcţiile şi
configurările, oricât de evidente şi oricât de strict construite, trimit în permanenţă către un (alt)
scenariu posibil, dar care nu trebuie gândit în termenii unei exteriorităţi şi autonomii absolute, cât în
termenii unei co-dependenţe de valoarea utilitară a obiectului arhitectural.15
Experiența unei persoane într-un spațiu arhitectural depinde de conexiunea emoțională, precum
și de legătura lor senzorială cu acel spațiu.Această experiență poate fi îmbunătățită și articulată printr-o
expresie cinetică a dinamicii formelor spațiale arhitecturale și prin interacțiunea organismului cu
aceste forme spațiale.
Se constată importanța imensă acordată ”miezului interior”, ”inimii” ca substanță intimă a
operei. Acest miez interior, ”focul„ mistic sau ”vidul” înzestrat cu darul ”expansiunii nelimitate” este
desigur spațiul interior al clădirii, ”spațiul interior a devenit realitatea clădirii” cum spunea Frank
Lloyd Wright.
În scopul de a permite utilizatorului să se simtă complet ca și când este o parte a mediului
construit în care acesta există, trebuie ca arhitectura să il implice, să fie concepută pentru experiențe,
pentru a solicita experiența senzorială. Când spațiul poate comunica cu utilizatorul, se creează un
sentiment de atașament pentru utilizator; el simte ca si cum spațiul este o extensie a lui.
Imperativul și rolul culturii ca sistem canonic de interpretare (de impunere a semnificațiilor),
ca ritual metamorfic (de ritualizare a metamorficului), este dublu, având tocmai rolul de a delimita un
spațiu al sociabilității permise și a sociabilului în sine, dacă nu chiar o reglementare a socialului ca
atare. Metamorfozele controlate și reversibile trebuie, pe de o parte , să nu devină, tocmai, ireversibile

14
Juhani Pallasmaa, Privirea care atinge: arhitectura și simțurile, Editura Fundației Arhitext design, București, 2015
15
Sabin Borş ,”Obiectul critic în arhitectură”, în, “Igloo”, Nr. 3(217) Mai–Iunie 2011, p.42

58
și incontrolabile, să nu scape, deci să prevină devenirile, dar pe de altă parte să înconjoare stabilitatea
identitară, făcându-ne sa nu rămânem,să ne prefacem în permanent în altceva, în ceva efemer, trecând
de la o mască proiectivă la alta, la nesfârșit. Astfel metamorfozele culturale trebuie să controleze
devenirea a unui altcineva, dar nici să nu permită rămânerea aceluiași, să persistăm în propria ființă.

Fig.Loci Anima – Multimedia Library

Valoarea experienței estetice încorporată în arhitecturii a fost studiată de către diferiți scriitori,
cum ar fi Avram, Lecuyer, St John Wilson, Von Meiss. Studiul experienței senzoriale în arhitectură a
luat amploare în 1960 când Marshall McLuhan și E.T.Hall, au introdus noțiunile de "raportul
simțurilor" și "proxemică". Experiența arhitecturii este un dialog subiectiv care apare în întâlnirea
unică a spațiului și a utilizatorului.
Prin abordarea rolurilor tuturor simțurilor ca mediatori de experiență, și înțelegerea domeniilor
senzoriale, istoriei senzoriale, și etnografiei senzoriale, sunt furnizate mijloace pentru arhitecți și
urbaniști pentru a proiecta noi medii ce stimulează multisenzorial utilizatorii.
Acest manifest tinde spre o arhitectură emoționantă, o arhitectură care activează toate simțurile
umane și este capabilă de a crea emoții. Este nevoie de o conexiune fundamentală cu spiritul uman, în
scopul de a experimenta "arhitectura bună". În cazul în care putem realiza spații care creează echilibru
între spirit, suflet și minte– spații adecvate a oglindi ce înseamnă să fii om.

59
 Filosoful Karl Popper discuta tema evoluției prin prisma capacității de a controla propriul corp.
Punând nevoile utilizatorului în centrul procesului de creație, ceea ce construim în mediul fizic devine
exponent al modului în care societatea este formată la nivel de comportament și valori.16
Vocabularul creativității în arhitectura modernă s-a extins considerabil, deschizând accesul
către tărâmuri ale simțirii și percepției necunoscute înainte, oferind astfel ambientului ce aparține
generației actuale o îmbogățire evidentă și necesară existenței noastre.
Toate limbajele specifice artelor, inclusiv spațiile arhitecturale și combinarea lor inedită,
constituie posibilități subtile de culturalizare a membrilor unei societăți, contribuind la modelarea
gândirii și comportamentelor. Astfel, descoperirea de metode noi de transmitere și înțelegere a ideilor
trebuie să fie la fel de actuală cu descoperirea ideilor noi.
Noile tehnologii (computer, lasere, holograme) permit opțiuni libere în cadrul structurilor
existente, făcându- ne să părăsim limitările cauzalității lineare și a clasificărilor rigide. O sferă
universală a imaginarului se naște. Ceea ce părea nu demult o metaforă, poate deveni o realitate, o
sferă omniprezentă, dar care poate fi particulară în spatiul real al fiecăruia, în care existențele există
datorită noilor relații. Arhitectura poate deveni imaterială, dar efectivă, invadată de imaginar.
Proiectanții spațiilor culturale trebuie să ia în considerare efectele pe care mediul construit le
are asupra ocupanților săi. Preferința pentru un mediu conduce la motivație pentru a interacționa cu
acesta, ceea ce duce la învățare. Astfel, bibliotecile trebuie să stimuleze mai multe simțuri și să aibă
un efect emoțional asupra utilizatorului.

Ceea ce îi atribuie unei localizări caracterul și transformă un spațiu abstract într-un loc concret,
este modul în care o operă de arhitectură asigură aducerea în vizibilitate a conceptului de genius loci.17
În designul bibliotecilor actuale se observă dorința arhitecților de nou atât în designul exterior
al clădirii cât și în modul de compunere a spațiului interior, folosind noi concepte și limbaje abstracte.
Nu numai clădirile impetuoase şi cu o istorie în spate, sau cu o arhitectură futuristă pot găzdui o
bibliotecă. Tot mai multă lume încurajează cititul în ultimul timp, dovadă că se nasc tot mai multe
biblioteci amplasate în locuri ciudate, biblioteci neconvenţionale, care ar putea avea mai mult suces în
atragerea cititorilor.

16
Arhitext – Arhitectură și branding - Nr. 6/2015, p.42
17
Jonathan A. Hale, Construind Idei- O introducere în teoria arhitecturii, Editura Paideia, București, 2011, p.134

60
 Rezlvarea unei ambianțe satisfăcătoare, crearea instinctivă a unei armonii interioare este
esențială în proiectarea unei biblioteci. Spațiile, în funcție de activitățile lor caracteristice, pot căpăta
diferite calități abstracte: tensiune, relaxare,acțiune, dinamică, veselie, contemplare, etc. Esențial este
obținerea unui spatiu deschis, dinamic, simultan– continuu și totodată intim.

Musashino Art University Museum & Library- Sou Fujimoto(2010)

Asigurarea confortului interior din punct de vedere al microclimatului, rezultă din echilibrul
factorilor acustici, optici, termici și psiho– fiziologici, iar alegerea sau combinarea materialelor este în
funcție de destinațiile spațiilor. Demodelarea culorii si a luminii, microclimatul interior nu poate fi
niciodată creat în întregime, nu poate fi mentinut într-o formă statică. El trebuie să fie flexibil, să se
transforme o dată cu modificările exigențelor sociale.

Proiectarea ambientului interior urmărește să fie în concordanță cu: măsura dimensiunilor

fizice umane; măsura simțurilor umane; măsura obiceiurilor și reacțiilor sociale;

La rândul lor, relațiile de comunicare socială se prezintă sub trei aspecte:

- un dialog între emițător și un receptor în forme organizate, institutionalizate;
- un dialog spontan interpersonal, in forme instituite ad-hoc;
- un dialog intim, prin dedublarea eului.
Esența rezolvării unui centru cultural rezultă din necesitatea sa primordială de a deveni un
mijloc de comunicare, de facilitare a contactelor și relațiilor sociale, intr-un cadru pe măsura omului
secolului al XX- lea. Spațiile numeroase și variate trebuie să fie locuri de întâlnire, să fie adecvate
schimbării ideilor și creației artistice, în așa fel încât fiecare să găsească aici ceea ce dorește, potrivit

61
temperamentului său și fermentului intelectual necesar dezvoltîrii sale. Ambianța spațiilor interioare
creează pe de o parte un prilej de intimidare, iar pe de altă parte va oferi facilitarea comunicării, a
reciprocității spirituale a conștiințelor.

Prin traversarea spațiilor, spiritul își măsoară ineficacitatea viziunii sale de ansamblu,ceea ce
impune arhitectului realizarea mai multor nuclee de interes,puncte de atracție sau variații formale.În
acest sens complexitatea activităților culturale oferă posibilitatea creării unor perspective dinamice,sau
dezvăluiri treptate,prin stârnirea interesului pentru detaliu.Procesul de elaborare a ansamblurilor
culturale concretizează astfel în esență o căutare a parcursurilor logice și a corelațiilor optime între
diferitele activități.

62
63
 1. Sinergie funcțională

Bibliotecile actuale tind să devină adevărate centre informaționale, care extind ariile de
cercetare ale utilizatorilor.
Totalitatea de tehnici, corespunzătoare diferitelor activități culturale și asamblate conform
cerințelor tematice, trebuie să fie omogenă. Această omogenitate impune sau completează funcțiunea
directă a oricărui spațiu cultural cu o destinție suplimentară. Centrul devine un tot, un organism
biologic, sediul interacțiunilor multiple.
Funcția de organizare a acestui sistem reprezintă acțiunea exercitată de funcțiunea structurii
totale asupra substructurilor, destinațiilor pe care le înglobează. Structura organizării implică: un
sistem deschis– informațional, un dinamism al schimbărilor și o ordine ciclică, respectiv cercuri
dialectice între elemente.
În general, funcția și organizarea ansamblului cultural constau în conservarea formei integrale
a sistemului său de interacțiune, printr-un flux continuu de transformări, al cărui conținut se
reînnoiește permanent.

În ultimele decenii,termenul de industrie culturală a fost reinventat şi adoptat pe scară largă,

pentru a separa de artă sectoarele industrializate ale cinematografiei, muzicii, televiziunii, editurilor,
designului, modei, publicităţii şi arhitecturii..
Un caz particular îl reprezintă arhitectura instituţiilor culturale comunitare, care au
preponderent menirea de a disemina producţia culturală – sau, cu alte cuvinte, reprezintă interfaţa între
aceasta şi consumatori/public: muzee, teatre, biblioteci, cinematografe, săli de concert etc.

64
 Sarcina de a configura o asemenea interfaţă fără a cădea în deșuet devine din ce în ce mai
complexă, pe măsură ce respectivele programe se adaptează şi îşi consolidează legătura cu societatea
căreia i se adresează.
Uzura morală rapidă a fondului construit apare din existența contradicției dintre structură și
echiparea mediului, care este relativ static, și conținutul său funcțional– tematic, necesitățile sociale,
care sunt într-o continuă evoluție și transformare. Deoarece sunt dificil de imaginat toate acțiunile
culturale viitoare posibile, trebuie creată o compoziție generală elastică, adaptabilă oricărei noi
funcțiuni.

Centrul Cultural George Pompidou –Paris 1977

Proiectat de Richard Rogers și Renzo Piano, împreună cu inginerul Ted Happold, clădirea a
răspuns cererilor concursului pentru ceea ce numin astăzi ”mediatecă”, conținând galerii de artă,
expoziții temporare, o bibliotecă, cafenele și un centru de cercetare pentru muzică și acustică. Cu piața
ca loc de întâlnire și fațada ca un panou de afișaj, clădirea este concepută mai curând ca mijloc de
angajare față de informative, decât ca obiect propriu-zis de contemplare.
Soluția constructivă a Centrului a fost adoptată conform orientărilor fundamentale ale
programului– permeabilitatea și flexibilitatea. Sunt oferite spații interioare complet libere, prin
dispunerea spre exterior a elementelor fixe: instalații, scări, ascensoare, stâlpi. Edificiul este organizat
pe o tramă din oțel tridimensional, flexibilitatea fiind obținută prin structurile verticale. Sistemul
permite montarea și demontarea planșeelor și pereților. Structura este astfel formată din elemente
stabile (stâlpi) și elemente mobile (plane, pereți).

65
Denver Central Library - Michael Graves (1996)

Biblioteca José Vasconcelos, Mexic - Alberto Kalach și Juan Palomar

Biblioteca Jose Vasconcelos este situată în nordul Mexico City, alături de gara veche și
Tianguis Cultural Buenavista. Aceasta este dedicată filozofului, educatorului și candidatului la
președinție Jose Vasconcelos.

66
 Aceasta este proiectată de arhitecții Alberto Kalach și Juan Palomar si are un design care
gazduieste colecția sa, de 575000 cărți. Clădirea Bibliotecii Vasconcelos este formată din 3 clădiri
aliniate cu șase nivele fiecare. José Vasconcelos Library mai este cunoscută și ca „Megabiblioteca”.
Proiectul combină într-o manieră inovatoare grădina botanică cu biblioteca.

2. Sinteză spațială
În ciuda spectaculoasei ei tradiţii, biblioteca- un program cândva fix, se confruntă astăzi cu
probleme specifice ofertei de servicii publice – aflate sub impactul unei realităţi economice tot mai
dure– şi se află nu doar sub presiunea conectării la tehnologiile de informaţie, ci şi sub cea a
reconfigurării, sub chipul unui centru cultural multifuncțional.
În secolul al XX- lea a avut loc o schimbare de paradigmă. Apariția erei digitale a schimbat
fundamental modul în care comunicăm și învățăm. Apariția calculatoarelor, media digitală și
internetul a impus lumii o schimbare în modul de a comunica, de a aduna și a înmagazina informația.
Această transformare, de la fizic la digital sau de la tangibil la virtual este cunoscută sub numele de
convergență digitală. Hârtia a evoluat şi a devenit semnale electronice în cod binar, care conduc, de
asemenea, la o nouă formă de spațiu. Există astfel două tipuri de spații, fizice și virtuale.
Datorită acestui fapt, biblioteca s-a dematerializat, aceasta nu mai este o locatie, ci mai degrabă
o metaforă pentru accesul la informații. Internetul și lipsa barierelor au ajuns să democratizeze
informaţiile. O bibliotecă digitală va fi în măsura de a permite accesul instantaneu, oricui la o vastă
colecţie de cunoștințe. Mai multe informații sunt disponibile în mod liber și într-un mod mai rapid
decât înainte.
Comunicarea electronică se realizează printr-o rețea de rețele interconectate. Inventarea
internetului ca țesătură primară de rețele a creat un mod de a conecta toată lumea în plan fizic,
indiferent de distanță și de naționalitate. Inerentă în natura ei, o rețea se bazează pe incluziune și
conectivitate. Astfel, este o realizare a unei viziuni democratice în acest nou spațiu civic. O rețea
trebuie să fie deschisă, flexibilă și să permită accesul oricui în orice moment.
Apare astfel problema de a solidifica cunoștințele și informațiile din lumea electronică
intangibilă, de a integra în arhitectură canalele de comunicare, învățare și colectarea care rezonează la
nivelul societății. Acest lucru poate fi realizat prin deconstruirea arhetipurilor tradiţionale şi

67
reconstituirea lor într-o nouă tipologie care se aliniază în noua eră digitală dar care rămâne
înrădăcinată în trecutul său.
Convergența digitală a mass-mediei tradiționale conduce la o bibliotecă viitoare ce va deveni
un hibrid de colectare fizică și digitală. Baza de date digitală va fi o fermă de servere de informații ce
vor conține în același timp informații vechi digitalizate și informații ulterioare.
Prin dimensiunea şi proeminenţa prezenţei lor, instituţiile culturale vorbesc despre centralitatea
poziţiei pe care creativitatea îl ocupă azi în economiile urbane, până la punctul în care oraşe întregi îşi
redefinesc puterea de atracţie exclusiv pe baza unei prezenţe cultural- artistice. Capitalismul cognitiv,
cum este supranumită această etapă post- fordistă, este definit de tehnologii imateriale, comunicaţie şi
profesii care exploatează afectul.

Vizualizată ca hub cultural al comunităţii, biblioteca publică a noului secol prelucrează într-o
manieră nouă ideea de Fun Palace (1965) a lui Cedric Price: se doreşte a fi un loc destinat atât copiilor
cât şi adulţilor, un centru de explorare, cunoaştere şi producţie.

Fig.2 Cedric Price - Fun Palace (1965)

Recente rapoarte anuale ale asociaţiilor bibliotecarilor indică eforturi intense ale acestei
instituţii culturale de a- şi diversifica oferta, funcţiei iniţiale– aceea de a pune la dispoziţie obiectul
editorial– adăugându- i- se extinderea colecţiei către zona audio-video, documentarea şi punerea ei în
circulaţie, organizarea unor expoziţii tematice, facilitarea întâlnirilor cu autorul prin organizarea
lansărilor de carte, a conferinţelor şi a lecturilor publice ori chiar iniţierea unor centre de studii şi
cercetare afiliate, potrivit miezului şi agendei bibliotecii în cauză. Translarea tuturor acestor noi

68
activităţi în practică presupune o regândire a însuşi programului architectural. Designul trebuie să
răspundă necesităţilor impuse de dimensiunea şi calitatea colecţiei/ colecţiilor, să promoveze
serviciile, să susţină interconectivitatea, să ofere siguranţă, confort şi linişte, şi, nu în ultimul rând, să
fie atractiv vizual.
Astfel, apar soluţiile deschise, modulare, biblioteca fiind tratată ca un “organism viu”18, menit
a creşte în timp. O importanţă majoră este acordată şi facilităţilor suplimentare: cafenea, restaurant,
parc pentru copii, etc.

Phoenix Central Library -Will Bruder (1995 -2011)

Designul bibliotecii a fost inspirat de Muntele Camelback ce domină Phoenix Valley,rezultând
astfel o construcţie monolitică ce adăposteşte spaţiile interioare.

În ceea ce priveşte organizarea spaţiului interior, s-a adoptat ideea unui plan liber, astfel toate
funcţiunile secundare şi de servicii au fost grupate pe laterale în spatele pereţilor de cupru perforat,
zone numite de Bruder “desagii cu servicii”. Prin izolarea pe laterale a serviciilor a rezultat un spatiu
central rectangular, organizat de o reţea structurală pătrată.
Accesul la cele 5 etaje este realizat în jurul unui atrium – “canionul de cristal”. 3 lifturi
panoramice facilitează accesul pe verticală şi reprezintă totodată un element dinamic al spaţiului.

18
Oana Tănase ,”Biblioteca – hub cultural”, în, “Igloo”, Nr. 77, Mai 2008, p.31

69
 Phoenix Central Library,1995-2011

National Technical Library (Praga) - Projektil Architekti (2009)

Clădirea a fost proiectată pe baza conceptului de "abecedar tehnologic", astfel elemente structural,
instalații sunt prezente intenționat pentru o mai bună înțelegere a modului în care clădirea a fost
proiectată și funcționează. Ideea a fost de a oferi campusului nu doar o bibliotecă, ci un loc public
complex.multifuncțional care să satisfacă cerințele unui numar mare și variat de utilizatori.Astfel ,pe
lângă funcțiunea principală de bibliotecă,clădirea mai cuprinde și săli de conferințe,spații
expoziționale,librării,food –court,și o sală de studio amplasată la parter care funcționează inclusiv pe
timpul nopții.

70
 National Technical Library,2009

3. Sinestezie spațio- temporală

Prin analiza evoluției sale ca program, bibliotecile pot fi catalogate ca spații ale transformării,
prefacerea spațiului prin interacțiune cu obiectul, transformarea în timp a oricărui organism în sine pe
scena timpului, fie el arhitectură construită sau arhitectura corpului uman, dar în mod special
metamorfoza omului la diferite nivele trăire/ percepție, ca spectator/ participant în interacțiune cu
experiența individuală.19
În contextul schimbării mileniului se sugerează posibilitatea stabilirii unor relații de consonanță
dintre artă, știință și filosofie în teoria arhitecturală, pentru a putea imagina în perspectivă noi modele
culturale, susținute de filtrul invizibil al spațiu-timpului inclus în noi.
În acest context, subiectivitatea câştigă teren în faţa adevărurilor absolute, ştiinţifice care
reprezentau valorile perioadei moderne.20 În consecinţă, sfera culturală ca spaţiu autonom de rezistenţă
critică faţă de politică şi economie este imposibil de menţinut. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
spaţiul instituţiei culturale. Chestionarea raportului între funcţiune, reprezentare şi utilizatori devine o
problemă de actualitate permanentă.
Aserţiunile despre locul şi importanța informației în dezvoltarea umanităţii nu mai sunt de mult
expresia unor proiecţii într-un viitor îndepărtat. Cu viteza celor mai dinamice câmpuri de cunoaştere,

19
Arhitext – Nr. 4/2015– Metamorfoze/ Teatre. Săli de cinema. Spaţii de evenimente. Spaţii acustice. Spaţii pentru
ritualuri, p.36
20
Silvia Gugu, ”Arhitectura:între cultură şi societate”, în, “Igloo habitat &arhitectură”, Nr. 119 noiembrie 2011, p.42

71
informatia s-a instalat în conștiința paturilor elevate ale societății ca un factor incontestabil şi hotărâtor
de progres. De la înțelegerea valențelor ei în procesele intelectuale, până la cuprinderea întregului
spectru de implicări, la nivelul diferitelor componente ale organismului social, s-a traversat o etapă de
reconsiderări majore, nu numai la nivel filosofic, ci și în configurarea activităților și relațiilor de
producție, a metodologiilor de abordare și desfășurare a acestor activități și relații. Așezarea,
recunoasterea și utilizarea informației ca resursă fundamentală a dezvoltarii societății umane reprezintă
cea mai importantă schimbare de planuri în zonele sale de existență. O asemenea mișcare profundă a
modificat raporturi și proporții în circuitele materiale, a propulsat profesii dedicate și - ceea ce este
încă și mai important- a început să determine schimbări profunde la nivelul conceptelor,
reprezentarilor si deprinderilor indivizilor si grupurilor umane. Informatia este deja un factor
restructurat si reordonator in evolutia contemporana a societatii.21

Noua Bibliotecă din Alexandria - Snøhetta Architects,2002

Ceea ce defineşte arhitectura stă tocmai în progresia dinamică a anti- tipurilor ce definesc
tipurile arhitecturale. Totodată, anti- tipul nu înseamnă simplul refuz al unei tipologii sau al unui tipar,
iar esenţa sa nu rezidă în simpla răsturnare a dinamicii formelor prin care vedem arhitectura. Astăzi
arhitectura se defineşte printr- un anti- tip– importantă nu mai e forma constructului arhitectural, ci
modalităţile prin care ea ajunge să stabilească un set de relaţii funcţionale la nivel social şi urban,
modalităţile prin care ea se aşază singură în câmpul transformărilor pe care le implică relaţiile
exterioare constructului arhitectural.
Dincolo de excesul formal al arhitecturii de astăzi, dincolo de „compoziţiile” prin care îşi
imprimă o viziune asupra lumii, arhitectura construieşte astăzi mai mult decât forme sau construcţii–

21
STOICA, Ion. Contributii la studiul managementului in structurile info-documentare (I). In: Biblioteca, nr. 4, 1998, p.
116-117.

72
ea construieşte un nou contract social, înţeles ca aliniere a locului la evenimentul cotidian. Nu tipul
arhitecturii, înţeles ca formă, este cel care primează astăzi, ci anti- tipul ei, ceea ce o face să
relaţioneze cu imaterialitatea evenimentului în care este curpins întregul spectru urban. Trăim, de
altfel, un timp nou, în care omul însuşi este produsul şi suma evenimentelor care îl constituie.
Arhitectura nu mai este atât de mult construcţie cât aranjament, distribuţia unor relaţii în spaţiu.
Mai mult, arhitectura este astăzi mai mult ca oricând tributară sistemului ei de dispunere şi de operare
a relaţiilor urbane– ea devine platformă pentru instituirea unor relaţii. Tipul devine astăzi anti- tip22
tocmai prin dezarticularea sa din angrenajul clasic al construcţiilor şi transpunerea sa într-un sistem
nou de relaţii, tocmai prin inventarea acestui tip nou de contract social, bazat pe scenarii (aparent)
sustrase tipizărilor formale.
Operațiunile de schimbare ale bibliotecilor publice afectează în mod direct aspectul cât și
organizarea clădirilor în care acestea funcţionează. Aceste schimbări influențează, de asemenea, modul
în care sunt proiectate bibliotecile, precum și modul în care sunt utilizate.

Biblioteca Regală din Copenhaga, Danemarca -Schmidt Hammer Lassen(1999)

Biblioteca Naţională a Danemarcei este cea mai mare din Scandinavia. Mulţumită unor donaţii
consistente din trecut biblioteca păstrează aproape toate lucrările daneze cunoscute de la prima carte
daneză printată în 1482. Biblioteca a fost fondată în 1648 de către Regele Frederik al III-lea și afost
deschisă publicului în 1793.
În anul 1999, a fost inaugurată o clădire nouă, adiacentă celei vechi, cunoscută sub numele de
”diamantul negru”. Acesta este format din două cuburi negre care sunt ușor înclinate conectate printr-

22
Sabin Borș , ”Anti-tipuri arhitecturale”,în, “Igloo habitat &arhitectură”, Nr. 120-121Decembrie 2011 p.63

73
un atrium de opt etaje, ai cărui pereți sunt albi, în formă de valuri. Conexiunea cu vechiul corp al
bibliotecii se face prin trei pasarele care trec peste circulația auto existentă.
Noul corp nu conține numai funcțiuni tradiționale ale bibliotecii, ci de asemenea o sală de
concerte, galerii, librării, cafenele, restaurante. În clădirea veche a Bibliotecii Regale, un muzeu
evreiesc a fost proiectat de Daniel Libeskind în 2004 .Varietatea de activități culturale ale noii clădiri a
transformat Biblioteca Regală într-un centru cultural central din Copenhaga, ca parte a promenadei
portuare.

Amsterdam Public Library - Jo Coenen Architects and urbanists (2007 )

Ideea organizării spaţiului interior s-a bazat pe o filozofie arhitectural neolitică. Astfel, spațiul
utilizabil va fi sculptat, cioplit la nivel intern într-o structură placată cu piatră. A rezultat în final o
serie de 10 spaţii interconectate, asemănătoare unor caverne. Tradiția sălii de lectură mari, cu balcoane
se regăseşte prin prezenţa atriumului luminat.

74
 Biblioteca de astăzi este un loc de interacțiune socială, precum și un loc de informare. Acesta
este un centru cultural comunitar, nu doar un depozit pentru cărți. Este o clădire primitoare, cu un
design axat pe transparență, nu o serie de spații izolate. Bibliotecile sunt proiectate pentru a se potrivi
operațiunilor administrative mai simplificate și noilor funcții de personal. Utilizatorii bibliotecilor se
așteaptă la accesibilitate atât a personalului cât şi a materialului informativ, precum și oportunități de
instruire și învățare.
Printre tendinţele actuale de schimbare a bibliotecilor actuale se numără:
- spaţiile pentru citit sunt intercalate cu cele pentru cărţi;
- biblioteca este percepută ca un centru cultural informal;
- transparență între spații, astfel încât clienții pot fi văzuţi și mai ușor ajutaţi;
- spaţii ample şi variate;
- săli polivalente, săli de conferințe și camere de activităţi de dimensiuni variate;
- iluminat artificial şi natural corespunzător;
- conexiuni cu spațiul exterior;
- spații cu calculatoare și acces la internet;
- sisteme automatizate și personal eficient;
- flexibilitatea spațiilor de a se adapta cerințelor viitoare.

Centrul cultural va fi astfel conceput ca un organism sinergic, care va îndeplini mai multe
funcții complexe:
- funcția materială– asigurarea desfășurării activităților în condiții optime, confortabile din
punct de vedere biologic;

75
 - funcția spirituală– formele spațiale vor influența potențialul uman, creând idei și sentimente;
- funcția semantică– în interiorul planului funțional, pulsul semiologic schimbă funcția primară
în semnificație.23
În ciuda răspândirii din ce în ce mai largi a bibliotecilor virtuale și construcția de clădiri pentru
biblioteci moderne, noi, este în plin avânt.
Organizarea unui sistem deschis asupra mediului înconjurător este indisociabilă cu noțiunea de
adaptare. Funcționarea sa presupune relații și deschideri către mediul exterior, deschideri care
presupun o prealabilă concentrare spre interior, flexibilitatea acestor conexiuni interioare și exterioare
asigură posibilitățile sale de transformare în timp. Adaptabilitatea ansamblului cultural constituie
echilibrul dintre asimilarea noilor necesități și acomodarea lor la condițiile existente, pe planul unei
selecții calitative.
Problema clădirii, ca un sistem de semne relaționate față de funcțiuni a fost dezbătută de
Umberto Eco în eseul său ”Funcțiune și semn: Semiotica arhitecturii.” El considera că interpretarea
clădirilor nu poate fi niciodată controlată de proiectant, tot așa cum autorul nu poate determina lectura
cititorului. Eco recomandă ca arhitectul să proiecteze pentru ”funcțiuni primare variabile și funcțiuni
secundare deschise”24, în speranța invitării angajamentului creativ al utilizatorului sau al reînsușirii.
În secolul al XXI- lea se pot observa trei caracteristici generale ale noilor Biblioteci. Prima este
cea mai evidentă, exasperarea formală, care face din edificiul bibliotecii un discurs spectaculos în
sine,se caută ineditul, diferențierea. Cea de- a doua este căutarea deliberată a stratificărilor spațiale,
stratificări care sunt înglobate într- o ”coajă” mare, de preferat inedită, care conține totul. Ultima se
referă la tendința de fuzionare între spațiul și caracterul funcțiunii secundare (cafenea, sala de lectură,
etc.) ancorată în mutațiile produse de trecerea la era informaticii și a noilor medii. În scopul totalizării
ambianței se creează un mediu consistent, diferit de experiența cotidiană, un exterior în care vizitatorul
devine un Robinson intrat într- o lume fabuloasă.25

23
Daniela Rădulescu, Arhitectura centrelor culturale moderne, Editura Tehnică, București,1996, p.70
24
Umberto Eco, Function and Sign:The Semiotics of Architecture, Editura Columbia University Press, New York, 1986, p.
56
25
Ioan Andreescu, Identitate și alteritate în spațiul urban, Editura Fundației Arhitext, București, 2009, p. 57

76
VII. Concluzii

”Însăși existența bibliotecilor oferă cea mai bună dovadă că putem avea încă o speranță
pentru viitorul omului. "
T.S.Eliot

Arhitectura ca formă a conștiinței sociale și ca element de suprastructură, este, în același timp,

act de cultură și act de civilizație, fiind una dintre disciplinele care fac legătura dintre acești doi poli.
Caracterul de disciplină de sinteză este evidențiat și de faptul că influențele și relațiile sale cu noile
idei, valori, ideologii și contextual social în care apar sunt fundamentale pentru progresul ei.
Prin creație și comunicare, cultura devine o formă fundamentală de cunoaștere iar arhitectura,
ca act de cultură, capătă și ea trăsăturile caracteristice formelor specifice de cunoaștere.
Dezvoltarea unor culturi polivalente, pornind de la asigurarea unei valoroase comunicări
transdisciplinare, bazate pe prioritatea informației științifice, reprezintă un mijloc eficient de ridicare a
nivelului spiritual.
Studiul fenomenului cultural contemporan, transpus spațial, implică un punct de vedere
interdisciplinar și unul pluridisciplinar, pentru realizarea unor mutații semnificative privind calitatea și
cantitatea ”consumului” de cultură, pentru concretizarea posibilitaților actuale și a necesităților
viitoare.
Bibliotecile au avut și au un rol cultural extrem de important, ele îndeplinesc rolul de
păstrătoare a cunoștințelor acumulate de umanitate de-a lungul secolelor, de instrument educațional al
generațiilor succesive, de laborator de lucru pentru cercetare și inovație, precum și de suport de
reflecție și dezvoltare a sentimentelor estetice.
Într-o perioadă în continuă schimbare, progresul este prea des văzut ca un joc cu miză nulă, în
care inovația în mod inevitabil vine în detrimentul vechiului. Cu toate acestea, bibliotecile arată că
inovația aduce întotdeauna şi oportunitate. Păstrând în același timp funcțiile sale tradiționale,
biblioteca viitorului va fi casa experienţelor informaționale nenumărate, locul unde se ivesc idei
excelente, iar oamenii au instrumentele și facilitățile de a inova.

77
Bibliografie

Cărţi:
1. Anna Sophie Springer, Fantasies of the Library, Editura Intercalations 1, Berlin, 2014
2. Daniela Rădulescu, Arhitectura centrelor culturale moderne, Editura Tehnică, București, 1996
3. Estelle Ellis, Vivere con i Libri, Editura A.Vallardi, Roma, 1996
4. Gerard McCabe, James R.Kennedy, Planning the Modern Public Library Building, Editura
Libraries Unlimited, Londra, 2003
5. Gheorghe Vais, Programe de Arhitectură, Editura U.T.Press, Cluj-Napoca, 2008
6. Gyorgy Kepes, Education of Vision, Editura Studio Vista, Londra, 1965
7. Ioan Andreescu, Origini Spirituale în arhitectura modernă, Editura Simetria, București, 2000
8. John A.Flannery, Karen M.Smith, Eco-Library Design, Editura Springer, New York, 2014
9. Jonathan A.Hale, Construind Idei-O introducere în teoria arhitecturii, Editura Paideia, București,
2011
10. Juhani Pallasmaa, Privirea care atinge:arhitectura și simțurile, Editura Fundației Arhitext design,
București, 2015
11. Libraries, Editura Design Media Publishing Limited, Londra, 2012
12. Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg-Omul și era tiparului, Editura Politica, București, 1975
13. Sustainable Architecture– Education+ Culture+ Sport, Editura Hi-Design Publishing
14. Walt Crawford, Michael Gorman, Future Libraries: Dreams, Madness & Reality

Periodice:

1. Arhitext – Nr. 4/2015 – Metamorfoze / Teatre. Săli de cinema. Spaţii de evenimente. Spaţii
acustice. Spaţii pentru ritualuri
2. Arhitext – nr. 2/2013 – Arhitectura (in)vizibilului. Dispozitive de educare
3. Arhitext – nr. 3/2012 – Vise si proiectii. Muzee, biblioteci, scene, galerii
4. Architectural Design-The new mix:culturally dynamic architecture,Vol.75 Nr.5 Sept/Oct,2005
5. Igloo habitat & arhitectură, Nr.155 /2014
6. Igloo habitat &arhitectură,Nr. 119 /2011

Pagini Web:

1. http://www.archdaily.com/193568/stuttgart-city-library-yi-architects
2. http://libeskind.com/work/
3. http://www.tschumi.com/
4. http://www.coop-himmelblau.at/architecture/
5. https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/12/inventii-in-istorie-biblioteca/
6. http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/6capI.htm

78
7. Adina Berciu Drăghicescu „Arhivistică şi Documentaristică”, Prelegeri universitare, Bucureşti,
2002 - http://ebooks.unibuc.ro/istorie/arhivistica/6capI.htm
8. https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/03/12/inventii-in-istorie-biblioteca/
9. http://www.archdaily.com/29600/national-tecnical-library-in-prague-projektil-architekti
10. https://ro.pinterest.com/pyowall/plans-80s/#

79
”Un om cu o carte se duce la lumină.
O bibliotecă începe așa..”

Louis Kahn

80