Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
exemplu, dacă veniţi flămânzi dintr-un traseu montan, după două fripturi vă
săturaţi, ceea ce înseamnă că nevoia de hrană dispare, fiind limitată ca volum. Ea o
să reapară însă după câteva ore, ceea ce reflectă caracterul regenerabil al nevoilor.
O altă caracteristică a sistemului de nevoi este concurenţa. Să presupunem
că primiţi cadou de Crăciun o sută de dolari cu care aţi dori să mergeţi la munte
pentru Revelion, dar şi să vă cumpăraţi o canadiană ultramodernă. Evident, banii
sunt prea puţini pentru a împlini ambele dorinţe, ceea ce înseamnă că cele două
nevoi intră în concurenţă, cea care va câştiga fiind aceea pe care o consideraţi
dumneavoastră cea mai urgentă.
Spuneam că nevoile se acoperă prin utilizarea resurselor economice. Prin
resurse economice vom înţelege totalitatea resurselor naturale, umane şi create de
oameni ce pot fi utilizate sau sunt efectiv utilizate în producţia de bunuri şi servicii.
Resursele pot fi clasificate după numerose criterii, dar cea mai utilizată cla-
sificare este aceea care le împarte în două categorii: materiale şi umane. Resursele
materiale cuprind resursele naturale şi capitalul, iar resursele umane sunt formate
din muncă şi abilitatea întreprinzătorului. Conţinutul noţiunilor de “resurse
naturale” şi “resurse umane” este evident, de aceea nu ne vom opri asupra lui. Prin
capital vom înţelege ansamblul bunurilor produse de oameni şi destinate producerii
altor bunuri şi servicii. De exemplu, materiile prime, instalaţiile industriale,
computerele ş.a. Abilitatea întreprinzătorului se referă la capacitatea lui de a-şi
asuma riscul unei afaceri şi de a adopta decizii cu privire la destinaţia şi modalităţile
de combinare a resurselor de care dispune.
Unii economişti adaugă celor două categorii de resurse menţionate mai sus
o a treia categorie: resursele informaţionale, care sunt rezultatul activităţii de
cercetare ştiinţifică.
Caracteristica fundamentală a tuturor resurselor economice este caracterul
lor limitat, adică insuficienţa lor în raport cu nevoile. De aceea, problema
fundamentală a economiei este utilizarea eficientă a resurselor. Eficienţă
înseamnă să utilizăm cel mai bine posibil resursele pe care le avem sau, pe scurt
maximizarea raportului dintre rezultate şi consum şi minimizarea raportului dintre
consum şi rezultate.
Îndeplinirea obiectivului de eficienţă economică presupune ca sistemul
economic să răspundă continuu la patru întrebări: ce să producă, cum să producă,
cât să producă şi pentru cine să producă.
Răspunsul dat întrebărilor: ce producem? şi cât producem? determină o anumită
alocare a resurselor între diverse combinaţii de bunuri. Inevitabil, dacă dorim să
producem mai mult dintr-un bun, trebuie să renunţăm la o anumită cantitate din alt
bun, deoarece resursele sunt insuficiente. De exemplu, dacă o economie produce
numai maşini agricole şi autoturisme şi doreşte să fabrice mai multe autoturisme, în
condiţiile în care volumul resurselor nu s-a modificat, trebuie să renunţe la un
anumit număr de maşini agricole. Cantitatea de maşini agricole sacrificate pentru un
autoturism suplimentar produs poartă numele de cost oportun (de oportunitate).
În general, prin cost de oportunitate înţelegem cea mai bună alternativă de
alocare a resurselor sacrificată în favoarea alternativei alese. De exemplu, dacă aţi
avut de ales între a urma studiile universitare timp de un an, a lucra la firma X
pentru un salariu de 2.000 de dolari pe an, a lucra la firma Y pentru un salariu de
3
Varianta A B C D E
Computere 0 100 200 250 275
(bucăţi)
Mere (kg) 500 400 250 90 0
1. Dreapta bugetului
Ori de câte ori decideţi să consumaţi ceva, vă gândiţi atât la ce v-aţi dori, cât şi la
“câţi bani aveţi în buzunar”, adică la ce vă permiteţi. Venitul disponibil limitează
consumul, motiv pentru care vom discuta pentru început despre constrângerea bugetară.
În realitate orice consumator are de ales între o mulţime de bunuri, însă pentru a
înţelege mai bine acest capitol vom presupune că poate opta doar pentru două bunuri
x şi y. Celor două bunuri le corespund preţurile p x, respectiv py. Constrângerea sa
bugetară este scrisă sub forma:
x⋅p x + y⋅p y ≤V , unde V reprezintă venitul total al consumatorului.
Această inecuaţie poartă denumirea de constrângere bugetară şi ne arată faptul
că venitul total de care dispune un individ în vederea achiziţionării bunurilor x şi y
nu poate fi depăşit.
Combinaţiile posibile dintre două bunuri x şi y pentru care este cheltuit întregul
venit poartă denumirea de dreapta (linia) bugetului, căreia îi corespunde ecuaţia:
x · px + y· py = V şi se reprezintă grafic astfel:
Dacă preţul bunului y va scădea, ceteris paribus, atunci raportul V/py va creşte,
iar dreapta bugetului se va roti spre dreapta în jurul punctului V/p x (panta dreptei
bugetului va creşte ). Invers, dacă preţul bunului y va creşte, raportul V/py va
scădea, iar dreapta bugetului se va deplasa la stânga (panta dreptei bugetului va
scădea ). Aceste modificări sunt prezentate în graficele de mai jos:
Dacă presupunem că ambele preţuri devin de n ori mai mari, atunci dreapta
bugetului devine: n · x · p x + n · y · p y = V, de unde x · p x + y · py = V/n. Aceasta
înseamnă că venitul consumatorului se reduce de n ori.
2. Curbele de indiferenţă
menţine pe aceeaşi curbă de indiferenţă. Raportul dy/dx este preţul pentru care
consumatorul este dispus să substituie bunul y cu bunul x.
d) Curbele de indiferenţă sunt convexe, adică rata marginală de substituţie este
descrescătoare. Este logic să presupunem că preţul pe care o persoană este dispusă
să-l plătească pe bunul x descreşte pe măsură ce respectiva persoană are o cantitate
din ce în ce mai mare din acel bun.
Curbele de indiferenţă pot îmbrăca uneori forme particulare, şi anume:
a) Dacă bunurile sunt perfect substituibile, curbele de indiferenţă iau forma unor
drepte paralele. De exemplu, să presupunem că un student este perfect indiferent între
pixuri albe şi pixuri negre, care, toate, scriu albastru. Să presupunem că el dorea să
cumpere 2 pixuri negre şi 2 albe, dar nu găseşte decât unul singur negru. Cum îi este
perfect indiferent, el va cumpăra în total tot 4, din care trei albe şi unul negru. Deci
substituţia este de 1 la 1. Teoretic, dacă va găsi în cadrul aceleiaşi sume 3 şi 3, sau 4 şi
2, această combinaţie va fi preferată celei dintâi şi se va afla pe o curbă de indiferenţă
superioară. Grafic, curbele de indiferenţă se vor prezenta ca în graficul 4.8.:
b) Două bunuri sunt perfect complementare dacă consumul lor se realizează simultan
şi în proporţii fixe.. Cazul cel mai simplu este cel al pantofilor. Nu puteţi purta pantoful
drept decât împreună cu pantoful stâng. Să spunem că aveţi 3 perechi de pantofi, deci
coşul este (3,3). Cineva vă aduce un pantof drept foarte frumos. Acum coşul este (4,3).
Dar pantoful nu vă este folositor, deci sunteţi indiferent faţă de poziţia anterioară. Acest
lucru se reprezintă prin curbe de indiferenţă în formă de L, ca în graficul 4.9.
Vârful curbei este acela în care numărul bunurilor x este egal cu cel al
bunurilor y sau, mai general, proporţia între x şi y este constantă. În cazul pantofilor
proporţia este de 1 la 1, dar sunt şi cazuri de proporţii fixe, ca 7 linguri de zahăr
pentru o prăjitură, 3 morcovi pentru o salată etc.
c) În cazul bunurilor neutre, adică acele bunuri pentru care consumatorul este
indiferent dacă le consumă sau nu, curba de indiferenţă este o dreaptă. Dacă x este
bun neutru, atunci curba de indiferenţă poate fi reprezentată cu ajutorul unei drepte
orizontale, iar nivelul de utilitate va depinde numai de y. Dacă y este un bun neutru,
atunci curba de indiferenţă poate fi reprezentată cu ajutorul unei drepte verticale, iar
nivelul de utilitate va depinde numai de x.
11
Graficul 13. Optimul consumatorului în ca- Graficul 14. Optimul consumatorului în ca-
zul bunurilor perfect substituibile (– px < py )
13
b) px < py
⇒ Δ / Δ > p /p
y x x y
panta curbei de indiferenţă este mai mare decât panta dreptei bugetului. În
acest caz consumatorul va prefera bunul x în locul bunului y care este mai scump.
c) px = py ⇒ consumatorul poate achiziţiona orice cantitate din bunul x şi din
bunul y, deoarece cele două bunuri au acelaşi preţ.
În acest caz dreapta bugetului va coincide cu curba de indiferenţă.
2. Condiţiile cererii
3. Elasticitatea cererii
Sensibilitatea cererii, modul în care aceasta reacţionează la modificarea
condiţiilor ce o influenţează poartă numele de elasticitatea cererii. Elasticitatea poate fi
studiată pentru toate condiţiile cererii despre care am discutat în subcapitolul precedent;
totuşi, cele mai importante forme ale elasticităţii, din perspectiva firmei, sunt:
elasticitatea cererii la preţ, elasticitatea cererii la venit şi elasticitatea încrucişată a
cererii.
4. Cererea atipică
NU CONFUNDA!
Producţia cu Productivitatea
Producţia (Q) reprezintă ansamblul rezultatelor obţinute din activitatea
economică desfăşurată; bunuri economice apte să satisfacă o nevoie.
Productivitatea exprimă eficienţa utilizării factorilor de producţie prin
consumarea cărora a fost obţinută producţia. Ea reprezintă un raport cantitativ între
volumul producţiei şi unul sau mai mulţi factori de producţie folosiţi:
Formele productivităţii:
a) productivitate parţială care se calculează pentru fiecare segment de factor:
muncă, natură şi capital; exprimă productivitatea unui factor aflat la originea producţiei
ceilalţi rămânând neschimbaţi:
exprimă eficienţa ultimei unităţi din toţi factorii de producţie utilizaţi şi exprimă variaţia
absolută a rezultatelor (ΔQ ) raportată la variaţia absolută agregată a tuturor factorilor
de producţie (ΔL + ΔK + ΔP).
Productivitatea marginală are o importanţă deosebită de care producătorul ţine
seama în calculele de eficienţa pe care le face. Exemplu: el nu va angaja în plus un
lucrător decât dacă producţia realizată de acesta acoperă cheltuielile; costul marginal
de factor (costul ultimului lucrător angajat, a ultimei maşini atrase în activitate etc.) să
fie acoperit de venitul marginal al factorului.
Nivelul convenabil este, deci, atunci când:
VMP=CMF
în care VMP = venit marginal al produsului, iar CMF = costul marginal al factorului
utilizat.
Ce ştim despre...
1. Factorii de producţie:
- reprezintă ansamblul elementelor care participă la producerea de bunuri şi servicii;
- se află în interdependenţă cu resursele;
- în cadrul economiei se află în proprietatea agenţilor economici care îi utilizează;
- orice factor de producţie are:
• determinări cantitative;
• determinări calitative;
2. Munca:
- reprezintă o activitate conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop prin
care omul îşi defineşte interesul, îşi construieşte mijloace adecvate pentru atingerea
scopului propus;
- este factor activ şi determinant;
- presupune: efort fizic, intelectual şi experienţă;
3. Informaţia:
- reprezintă suma cunoştinţelor veridice, însuşite şi folosite, este un element
fundamental pentru:
- desfăşurarea muncii;
- influenţarea celorlalţi factori de producţie.
4. Natura:
- cadrul în care omul trăieşte, se transformă şi există.
5. Capitalul:
- ansamblul bunurilor produse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi
servicii destinate vânzării;
a. Capitalul fix:
- este format din: clădiri, maşini, utilaje, instalaţii, tehnica electronică de calcul, licenţe
după invenţii;
- participă la mai multe cicluri de producţie;
- este înlocuit după mai mulţi ani de folosire.
NU CONFUNDA!
Capitalul fix cu terenul; terenul face parte din factorul de producţie natura
(pământ).
- se consumă treptat, uzându-se:
- uzura - expresia consumării treptate a capitalului fix;
- uzura fizică - deprecierea treptată a caracteristicilor lui funcţionale datorată:
- folosirii:
- acţiunii agenţilor naturali;
- uzura morală- se datorează progresului tehnic şi condiţiilor pieţei ce asigură maşini,
utilaje noi: mai ieftine şi/sau cu performanţe tehnico economice superioare.
b. Capitalul circulant:
- este format din materii prime, materiale, seminţe, combustibil, energie, apa;
- participă la un singur ciclu de producţie;
- se consumă sau se transformă radical într-un ciclu de producţie fiind necesară
înlocuirea lor într-un nou ciclu de producţie.
6. Progresul factorilor de producţie:
- reprezintă un şir de realizări ce poate fi pus în evidenţă prin surprinderea tendinţelor
fundamentale de schimbare manifestate pe termen lung; are două forme majore:
• un aspect cantitativ;
• un aspect calitativ, impus de caracterul limitat al resurselor şi, implicit, al
factorilor de producţie.
Elasticitatea ofertei la preţ este influenţată de o serie de factori, dintre care cei
mai importanţi sunt:
i) Costul producţiei. Cu cât costul producţiei este mai mare, cu atât elasticitatea
este mai mică. Explicaţia se află în variaţia preţurilor factorilor de producţie: când
preţul unui bun creşte, producătorii doresc să ofere mai mult din respectivul bun pe
piaţă. De aceea ei solicită o cantitate mai mare de factori de producţie pe piaţa
resurselor economice, determinând o creştere a preţului factorilor. În consecinţă,
costul producţiei creşte şi acţionează ca o frână în calea creşterii ofertei; oferta
creşte mai puţin, iar elasticitatea este mai mică.
ii) Gradul de substituire al bunurilor în ofertă; dacă bunurile sunt uşor
substituibile, elasticitatea ofertei este mare. În exemplul cu brânza şi iaurtul, firma
producătoare poate să-şi orienteze rapid resursele către bunul mai scump, astfel că
oferta din cele două bunuri este elastică. Dacă vom considera însă piaţa lactatelor în
general, o reducere a preţului lactatelor nu va diminua semnificativ oferta deoarece
este dificil să schimbe specializarea factorilor de producţie de la producerea de
lactate către alte produse; oferta este mai puţin elastică.
iii) Complementaritatea în ofertă a bunurilor; o creştere a preţului tărâţelor,
fără modificarea preţului la făină, nu va schimba semnificativ oferta de tărâţe,
deoarece ele rezultă doar din producerea de făină. Oferta este puternic inelastică.
iv) Posibilităţile de stocare şi costul stocării. Cu cât posibilităţile de stocare sunt
mai numeroase, elasticitatea ofertei este mai mare. Cu cât costul stocării este mai
mare, elasticitatea ofertei este mai mică. De exemplu, peştele proaspăt nu este
stocabil. O reducere a preţului la peşte pe piaţă nu va diminua oferta; de altfel aceasta
este una din explicaţiile pentru care preţul scade către sfârşitul zilei. Un alt exemplu îl
constituie mărfurile cu volum mare, cum ar fi polistirenul expandat, care necesită un
spaţiu mare de stocare şi cheltuieli mari, având o elasticitate mică a ofertei.
v) Perioada de timp de la modificarea preţului. Oferta este mai elastică pe
termen lung decât pe termen scurt. Explicaţia rezidă în faptul că producătorii au
nevoie de timp pentru a reacţiona la modificarea preţului. Pe termen foarte scurt
(perioada pieţei) oferta este perfect inelastică, deoarece ea are nevoie de un timp
minim pentru a se modifica. Pe termen scurt, oferta devine inelastică, pentru că
producţia poate creşte doar pe seama factorilor de producţie variabili. Pe termen
lung toţi factorii de producţie sunt variabili şi oferta este elastică.
3. Echilibrul pieţei
Guvernele pot interveni asupra preţurilor pieţei fie în mod direct, prin controlul
preţurilor, fie indirect, prin măsuri care să afecteze comportamentul producătorilor
şi consumatorilor.
Intervenţia directă a statului se face prin stabilirea unor niveluri maxime
sau minime de preţ. Dacă statul fixează un nivel maxim al preţului, sub preţul de
echilibru, producătorii nu au voie să-l depăşească şi atunci vor produce mai puţin.
În practică această situaţie poate să apară într-o perioadă de război sau de
recesiune economică prelungită şi inflaţie ridicată, intenţia declarată a statului fiind
protecţia populaţiei şi mai ales a săracilor.
Pentru că pe piaţă există mai puţin decât se cere, iar preţul nu mai joacă în mod
real un rol restrictiv în calea accesului la acest bun, apare problema alocării
cantităţii produse între consumatori. O primă posibilitate de alocare este cea de tip
“primul venit – primul servit”, care va conduce la formarea unor fire de aşteptare
(“coada”, în limbajul curent) şi la pierderi importante de timp din partea consuma-
torilor. O altă alternativă este raţionalizarea consumului, astfel încât puţinul care
există să se împartă tuturor.
O firmă în concurenţă perfectă îşi maximizează profitul atunci când preţul este egal
cu costul marginal şi mai mare decât costul total mediu. De asemenea, ea se
menţine pe piaţă atâta vreme cât preţul este mai mare decât costul mediu variabil,
deoarece în acest fel pierderile sale sunt mai mici decât costurile fixe pe care ar
trebui să le suporte dacă ar ieşi de pe piaţă. Oferta firmei în concurenţă perfectă se
va forma în aceste condiţii în zona crescătoare a curbei costului marginal, dincolo
de minimul costului mediu variabil.
Monopolul reprezintă forma de piaţă în care întreaga ofertă a unui anumit bun este asigurată de o
singură firmă; termenul provine din limba greacă, de la “monos” = unic şi “polein” = vânzare.
Piaţa monopolistă pură este un model ideal, caracterizat prin următoarele trăsături:
a) bunul este produs de o singură firmă care satisface întreaga cerere exprimată pe piaţă;
b) bunul nu poate fi substituit;
c) nu există concurenţă pe piaţă, nici internă şi nici din exterior;
d) firma monopolistă stabileşte preţul pe piaţă şi cantitatea vândută.
Din trăsăturile enumerate anterior puteţi concluziona că în realitate nu există monopol pur,
deoarece nu pot fi întrunite concomitent toate cele patru condiţii menţionate mai sus. Există însă situaţii în
care o singură firmă mare controlează piaţa unui bun economic, fără a fi singurul ofertant de pe acea piaţă.
Situaţiile în care o mare firmă controlează piaţă, dar alături de ea funcţionează şi firme de mici dimensiuni,
care deţin un procent de piaţă neglijabil, este numită metaforic “monopol cu franjuri”.
Cauzele care conduc în practică la formarea şi consolidarea unor monopoluri pot fi sintetizate în
trei categorii, ce se constituie totodată în trei forme de monopol, şi anume:
a) monopolul natural. În anumite domenii costurile infrastructurii necesare începerii activităţii de
producţie sunt foarte ridicate. De aceea firmele mici sunt obligate treptat să fuzioneze pentru a atinge acel
nivel minim de producţie (scara minim eficace) care să le permită să-şi amortizeze investiţiile iniţiale.
Dacă volumul minim de producţie care trebuie atins este relativ egal cu capacitatea de absorbţie a pieţei, în
final va exista o singură firmă: monopolul natural, format prin concentrarea progresivă a capitalului şi
eliminarea producătorilor ineficienţi. Exemplul clasic este industria energetică: în multe ţări ale lumii
producerea energiei electrice este monopol, deoarece numai acoperind întreaga piaţă firma producătoare
reuşeşte să-şi amortizeze investiţiile. Uneori termenul de monopol natural mai este utilizat şi pentru a
caracteriza situaţia în care o firmă este monopol pentru că deţine controlul absolut asupra unei resurse
naturale.
b) monopolul inovaţional. În această categorie sunt grupate firmele care datorită deţinerii unei
inovaţii sunt singurele capabile să producă sau să distribuie un produs pe piaţă. Monopolul este de obicei
temporar, deoarece în procesul concurenţei şi alte firme ajung să aibă acces la inovaţie şi să intre pe piaţă.
c) monopolul legal. El apare atunci când există bariere legale care împiedică intrarea pe piaţă a
eventualilor concurenţi. Restricţiile legale se concretizează într-o serie de privilegii acordate de guvern
unor firme din diverse domenii cum ar fi: transportul în comun, distribuirea energiei electrice, gazului, apei
etc. unde concurenţa ar putea avea efecte economice şi sociale negative. În general, în astfel de situaţii
există reglementări specifice care nu permit monopolului să-şi desfăşoare activitatea după principiul
maximizării profitului. Un exemplu în România este Societatea Naţională a Căilor Ferate Române.
Barierele economice sau legale de pe piaţa de monopol împiedică sau îngreu nează intrarea pe
piaţă a potenţialilor concurenţi. De aceea, cererea pieţei este identică cu cererea la nivelul firmei.
a) Legile antitrust
Scopul acestor legi este prevenirea practicilor concurenţiale neloiale. Guvernul urmăreşte prin aceste
legi să împiedice firmele să se implice în activităţi care ar exclude rivalii de pe piaţă. Printre practicile
interzise se numără:
– interzicerea preţurilor discriminatorii, dacă discriminarea nu este justificată de cost sau/şi calitate;
– interzicerea contractelor de exclusivitate, adică a contractelor prin care cumpărătorul se obligă să
cumpere doar de la un singur ofertant, dacă practicarea lor urmăreşte excluderea de pe piaţă a
concurenţilor;
– legea interzice unei persoane să facă parte din consiliile directoare ale mai multor firme concurente;
– interzicerea achiziţionării de către o firmă de acţiuni în scopul vădit al reducerii sau eliminării
concurenţei;
– publicitatea neloială;
– interzicerea acordurilor dintre firme de fixare a preţurilor ş.a.
Termenul de oligopol provine din limba greacă de la “oligos”, care înseamnă puţini şi “polein”, care
înseamnă vânzare. El se utilizează pentru acel tip de concurenţă caracterizat printr-un număr mic de
ofertanţi, care pot influenţa piaţa în scopul maximizării profitului. Numărul firmelor ofertante nu este o
cifră exactă sau un interval precis, astfel încât să spunem, de exemplu, că, dacă pe piaţă există între două şi
zece firme, piaţa este oligopol, iar peste zece firme, este concurenţă monopolistică. Prin număr redus de
ofertanţi înţelegem faptul că firmele sunt interdependente, adică un producător trebuie să ţină seama de
deciziile celorlalţi atunci când îşi stabileşte propria strategie. În plus, fiecare firmă deţine o cotă de piaţă
suficient de mare pentru a putea influenţa într-o oarecare măsură preţul produselor sale. Putem da multe
exemple de pieţe oligopoliste: piaţa băuturilor răcoritoare (Coca-Cola şi Pepsi), piaţa telefoniei mobile din
România (Mobil Rom, MobiFon etc.), piaţa automobilelor (Renault-Dacia şi Daewoo) sunt numai câteva.
Pe piaţa oligopolistă produsele pot fi diferenţiate sau omogene; de exemplu pe piaţa oţelului din
întreaga lume oferta este asigurată de câteva societăţi care produc aceleaşi tipuri de oţel. În schimb, oferta
de automobile este puternic diferenţiată, la fel ca şi oferta de servicii de telefonie mobilă sau oferta de
răcoritoare.
Cauzele care conduc în practică la formarea oligopolurilor sunt:
– existenţa economiilor de scară; dacă într-o ramură costul mediu pe termen lung începe să crească de
la niveluri înalte ale producţiei, şi firmele din acea ramură vor avea dimensiuni mari;
– economiile de scop, care se referă la faptul că dezvoltarea şi lansarea unui nou produs pe piaţă
necesită adesea costuri mari, care nu pot fi acoperite decât prin practicarea unor preţuri mari sau/şi
prin vânzarea unei cantităţi mari de produse;
– controlul exclusiv asupra unor resurse naturale sau asupra unor inovaţii;
– procesul de concentrare a capitalului, care constă în fuzionarea treptată a firmelor în scopul creşterii
puterii pe piaţă şi a capacităţii de a achiziţiona factorii de producţie la costuri mai mici.
Comportamentul firmelor care operează pe o piaţă de oligopol este unul strategic, în sensul că fiecare
firmă îşi concepe acţiunile în funcţie de comportamentul celorlalte. Dacă la incertitudinea inerentă
interdependenţei dintre firme se adaugă şi diversitatea oligopolurilor contemporane, veţi înţelege de ce nu
există un comportament tipic de oligopol, asemănător celorlalte forme de concurenţă, nici măcar la nivel
teoretic. Cu toate acestea, studiile empirice pun în evidenţă două aspecte interesante: în primul rând
preţurile de oligopol sunt puţin flexibile într-o economie stabilă, iar în al doilea rând modificarea preţurilor
este o decizie comună a firmelor oligopoliste
EŞECUL PIEŢELOR
Bunurile publice
Ce sunt bunurile publice? Sunt acele bunuri la care toată lumea are acces după
nevoie. Ele se caracterizează prin două trăsături:
– nonexcluziunea, care exprimă faptul că cei care nu plătesc sunt greu de exclus
de la consumul acestor bunuri. De exemplu, să nu-i lăsăm pe cei care nu plătesc
impozitele să se plimbe prin parcul Cişmigiu.
– nonrivalitatea, care exprimă faptul că, dacă cineva consumă respectivul bun,
acel bun poate fi consumat în continuare şi de către alte persoane. De exemplu
dacă dumneavoastră vă plimbaţi prin parcul Cişmigiu, şi alte persoane o pot
face.
Cu siguranţă vor exista persoane care vor beneficia de bunurile publice, dar nu
vor plăti pentru ele. De aceea, cererea pentru astfel de bunuri este greu de
cunoscut şi se poate întâmpla ca producerea lor să antreneze costuri mai mari
decât veniturile, chiar dacă beneficiile pe ansamblul societăţii sunt mai mari
decât costurile.
Teoria economică oferă un instrument de luare a deciziilor referitoare la bunu-
rile publice numit analiza cost - beneficiu.
Principiul raţionalităţii utilizării resurselor ne spune că orice decizie de majorare
a resurselor sectorului public implică atât un venit, cât şi un cost. Venitul este
dat de surplusul de satisfacţie adus de o cantitate mai mare de bunuri publice.
Costul este pierderea de utilitate generată de reducerea producţiei de bunuri
private. Dacă guvernul măreşte producţia anumitor bunuri publice în
detrimentul altora, atunci cantitatea de bunuri private nu se modifică, dar tot se
pierde utilitatea bunurilor la care s-a renunţat. De unde va lua guvernul resurse?
Din sectorul public sau din cel privat? El trebuie să utilizeze resurse
suplimentare din sectorul privat numai dacă venitul suplimentar antrenat de
sporul de bunuri publice este mai mare decât costul suplimentar antrenat de
reducerea producţiei de bunuri private.
Externalităţile
Externalităţile exprimă un cost sau un venit ce revine unei terţe părţi, aflată în
exteriorul pieţei. De exemplu, dacă bolnavii de gripă consumă medicamente, cei
sănătoşi nu se mai îmbolnăvesc. Acesta este un exemplu de externalitate
pozitivă. Dimpotrivă, o externalitate negativă este poluarea, pe care unii o
produc şi toţi o suportă.
Externalităţile negative
Ele apar atunci când costul producerii unui bun suportat de o firmă este mai mic
decât cel real, deoarece o parte din acest cost este suportat de către societate. În
aceste condiţii, costul marginal al firmei este mai mic decât costul marginal
total antrenat de producerea unui bun.
Externalităţile pozitive
Ele apar în situaţia în care venitul marginal total este mai mare decât venitul
marginal al firmei. Cu alte cuvinte, societatea beneficiază de anumite avantaje
fără să le plătească. De exemplu, dacă profesorul de economie face vaccinul
antigripal, el nu se mai îmbolnăveşte de gripă, dar nu mai îmbolnăveşte nici
studenţii.
Hazardul moral
Conceptul de hazard moral a apărut în domeniul asigurărilor şi descria la
început situaţiile în care una dintre părţile unui contract, după încheierea
contractului, acţionează în interes propriu şi în detrimentul partenerului.
De exemplu, o persoană care a încheiat o asigurare împotriva focului îşi dă foc
locuinţei, intenţionat sau din neglijenţă, şi declară că locuinţa a ars independent
de voinţa sa. În ultimii ani conceptul de hazard moral s-a îmbogăţit cu un nou
sens: el acoperă şi situaţiile în care partea neinformată poate observa acţiunea
agentului, dar nu poate verifica dacă este acţiunea potrivită.
De exemplu, să spunem că mergeţi cu autoturismul la mecanic. Mecanicul poate
afirma că aveţi cutia de viteze integral defectă şi atunci va acţiona conform
diagnosticului şi vă va schimba cutia de viteze. Soluţia corespunde perfect
diagnosticului, dar este posibil ca dumneavoastră să fi avut nevoie doar de
schimbarea pinioanelor.
În situaţiile de hazard moral partea neinformată trebuie să găsească
mecanismele prin care să incite partea informată să adopte o decizie optimă din
punctul de vedere al celui neinformat. Mecanismele incitative utilizabile în
situaţii de hazard moral sunt studiate cu ajutorul modelelor Principal - Agent.
Problema Principal -Agent este o componentă a teoriei incitaţiilor, care
studiază mijloacele prin care pot fi stimulaţi agenţii care dispun de anumite
informaţii private să scoată la iveală aceste informaţii.
O relaţie Principal - Agent, numită şi relaţie de agenţie (instituţională, de
organizaţie), există ori de câte ori bunăstarea unei persoane depinde de acţiunile
întreprinse de o altă persoană. Agentul este persoana care acţionează, iar
Principalul este persoana afectată. Relaţia are multiple exemplificări în practică:
de exemplu, un spital este afectat de modul în care medicii îşi fac datoria, iar
aceştia pot acţiona în interesul lor, şi nu al spitalului, îngrijind preferenţial
pacienţii. Într-o firmă, există o relaţie de agenţie între manager şi proprietar:
managerul îşi poate urmări interesele proprii (este Agent), chiar cu preţul unui
profit mai mic, ceea ce-l afectează negativ pe proprietar, interesat de dividende
(Principalul).