Sunteți pe pagina 1din 51

RARITATEA ÎN ECONOMIE

În fiecare zi suntem obligaţi să luăm decizii, uneori referitoare la probleme


mărunte – cu ce mă îmbrac azi, ce mănânc azi, cât cheltuiesc azi la piaţă etc. –
alteori cu privire la probleme importante: mă angajez la Shell sau urmez un MBA,
îmi cumpăr un apartament sau o maşină cu banii economisiţi anul acesta ş.a.m.d.
Orice decizie implică cel puţin o variantă sacrificată în favoarea celei alese: de
exemplu, dacă vreţi să urmaţi un MBA, trebuie să sacrificaţi salariul anual de la
Shell, pentru că resursele de timp pe care le aveţi nu vă permit exercitarea ambelor
activităţi. Dacă alegeţi un apartament, sacrificaţi maşina, pentru că banii de care
dispuneţi sunt insuficienţi pentru a achiziţiona ambele bunuri. Insuficienţa
resurselor în raport cu trebuinţele oamenilor, care aşa cum am văzut formează
obiectul de studiu al economiei, constituie subiectul capitolului ce urmează.

1. Tensiunea nevoi - resurse. Costul de oportunitate

De-a lungul existenţei noastre consumăm continuu bunuri şi servicii,


majoritatea procurate de pe piaţă, iar restul oferite de natură sau produse de noi
înşine. Dacă un bun ne este oferit în mod gratuit de natură, spunem că el este un
bun liber; dacă dimpotrivă, trebuie să facem un efort pentru a accede la un bun,
acela este un bun economic. Bunurile libere, ca aerul pe care-l respirăm, sunt
singurele de care beneficiem după nevoie şi care aparent sunt nelimitate. Bunurile
economice sunt limitate, adică insuficiente în raport cu nevoile pe care le avem.
Desigur că există bunuri pe care le avem în cantităţi suficiente, din care nu dorim la
un moment dat să avem mai mult. Dar privite global, bunurile de care dorim să
dispunem sunt mult mai multe decât cele pe care ni le permitem efectiv. Explicaţia
acestui fapt stă în aceea că dorinţele ţin de imaginaţia noastră, pe când resursele pe
care le avem depind de cât de bine şi cât de mult muncim.
Resursele de care dispune omenirea depind de ceea ce oferă Terra şi de
ceea ce descoperă gândirea umană, pe când nevoile depind de obiceiurile de
consum şi de dorinţele fiecărui individ. Cum zilnic dorinţele oamenilor se înnoiesc,
alte nevoi adăugându-se celor deja existente, este evident că nevoile cresc foarte
rapid, într-un ritm cu mult superior resurselor. Gândiţi-vă unde ar ajunge omenirea
dacă ştiinţa ar evolua la fel de repede ca imaginaţia noastră!
O parte din nevoile noastre pot fi întâlnite la orice animal, de la câinele din
curte la leul din savana africană: sunt nevoile biologice, elementare, cum ar fi
nevoia de hrană sau cea de adăpost. Alte nevoi sunt specifice oamenilor: cele pe
care le vom numi superioare, cum ar fi nevoia de frumos sau cea de realizare
profesională.
Deşi nelimitate ca număr şi în continuă dezvoltare, nevoile sunt limitate în
capacitate, în sensul că nu putem consuma continuu, la infinit dintr-un bun. De
2

exemplu, dacă veniţi flămânzi dintr-un traseu montan, după două fripturi vă
săturaţi, ceea ce înseamnă că nevoia de hrană dispare, fiind limitată ca volum. Ea o
să reapară însă după câteva ore, ceea ce reflectă caracterul regenerabil al nevoilor.
O altă caracteristică a sistemului de nevoi este concurenţa. Să presupunem
că primiţi cadou de Crăciun o sută de dolari cu care aţi dori să mergeţi la munte
pentru Revelion, dar şi să vă cumpăraţi o canadiană ultramodernă. Evident, banii
sunt prea puţini pentru a împlini ambele dorinţe, ceea ce înseamnă că cele două
nevoi intră în concurenţă, cea care va câştiga fiind aceea pe care o consideraţi
dumneavoastră cea mai urgentă.
Spuneam că nevoile se acoperă prin utilizarea resurselor economice. Prin
resurse economice vom înţelege totalitatea resurselor naturale, umane şi create de
oameni ce pot fi utilizate sau sunt efectiv utilizate în producţia de bunuri şi servicii.
Resursele pot fi clasificate după numerose criterii, dar cea mai utilizată cla-
sificare este aceea care le împarte în două categorii: materiale şi umane. Resursele
materiale cuprind resursele naturale şi capitalul, iar resursele umane sunt formate
din muncă şi abilitatea întreprinzătorului. Conţinutul noţiunilor de “resurse
naturale” şi “resurse umane” este evident, de aceea nu ne vom opri asupra lui. Prin
capital vom înţelege ansamblul bunurilor produse de oameni şi destinate producerii
altor bunuri şi servicii. De exemplu, materiile prime, instalaţiile industriale,
computerele ş.a. Abilitatea întreprinzătorului se referă la capacitatea lui de a-şi
asuma riscul unei afaceri şi de a adopta decizii cu privire la destinaţia şi modalităţile
de combinare a resurselor de care dispune.
Unii economişti adaugă celor două categorii de resurse menţionate mai sus
o a treia categorie: resursele informaţionale, care sunt rezultatul activităţii de
cercetare ştiinţifică.
Caracteristica fundamentală a tuturor resurselor economice este caracterul
lor limitat, adică insuficienţa lor în raport cu nevoile. De aceea, problema
fundamentală a economiei este utilizarea eficientă a resurselor. Eficienţă
înseamnă să utilizăm cel mai bine posibil resursele pe care le avem sau, pe scurt
maximizarea raportului dintre rezultate şi consum şi minimizarea raportului dintre
consum şi rezultate.
Îndeplinirea obiectivului de eficienţă economică presupune ca sistemul
economic să răspundă continuu la patru întrebări: ce să producă, cum să producă,
cât să producă şi pentru cine să producă.
Răspunsul dat întrebărilor: ce producem? şi cât producem? determină o anumită
alocare a resurselor între diverse combinaţii de bunuri. Inevitabil, dacă dorim să
producem mai mult dintr-un bun, trebuie să renunţăm la o anumită cantitate din alt
bun, deoarece resursele sunt insuficiente. De exemplu, dacă o economie produce
numai maşini agricole şi autoturisme şi doreşte să fabrice mai multe autoturisme, în
condiţiile în care volumul resurselor nu s-a modificat, trebuie să renunţe la un
anumit număr de maşini agricole. Cantitatea de maşini agricole sacrificate pentru un
autoturism suplimentar produs poartă numele de cost oportun (de oportunitate).
În general, prin cost de oportunitate înţelegem cea mai bună alternativă de
alocare a resurselor sacrificată în favoarea alternativei alese. De exemplu, dacă aţi
avut de ales între a urma studiile universitare timp de un an, a lucra la firma X
pentru un salariu de 2.000 de dolari pe an, a lucra la firma Y pentru un salariu de
3

2.500 de dolari pe an sau a lucra la firma Z pentru un salariu de 3.500 de dolari pe


an şi aţi ales studiile universitare, costul de oportunitate este de 3.500 de dolari pe
an.
Răspunsul la întrebarea cum să producem? presupune o altă opţiune: cea între
diversele posibilităţi tehnice de producţie existente la un moment dat într-o
economie.
Întrebarea pentru cine să producem? conduce la o veche preocupare a ştiinţei
economice: distribuirea veniturilor în societate. În principiu, distribuţia venitului
naţional ar trebui să aibă la bază eficienţa economică a fiecăruia. De multe ori, mai
ales în societăţile polarizate în foarte bogaţi şi foarte săraci, este greu de explicat de
ce o minoritate consumă majoritatea venitului naţional. Statul, prin politica de
protecţie socială încearcă să îmbunătăţească repartizarea veniturilor, dar este adesea
criticat că realizează acest lucru în detrimentul eficienţei economice.

2. Frontiera posibilităţilor de producţie

Conceptele de raritate a resurselor şi cost de oportunitate pe care le-am explicat


până acum pot fi mai uşor analizate cu ajutorul unui grafic care poartă numele de
frontiera posibilităţilor de producţie. Frontiera posibilităţilor de producţie evi-
denţiază ansamblul combinaţiilor de bunuri economice ce pot fi realizate pe termen
scurt în condiţiile utilizării integrale şi cu maximum de eficienţă a resurselor
disponibile.
Veţi înţelege mai bine acest instrument de analiză economică cu ajutorul urmă-
torului exemplu: să considerăm că o economie naţională poate produce doar două
bunuri: computere şi mere, în următoarele variante:

Tabelul 1. Posibilităţile de producţie a computerelor şi merelor

Varianta A B C D E
Computere 0 100 200 250 275
(bucăţi)
Mere (kg) 500 400 250 90 0

Reprezentat grafic, acest tabel va conduce la următoarea frontieră a posibilită-


ţilor de producţie:
4

Graficul 1. Frontiera posibilităţilor de producţie


Frontiera posibilităţilor de producţie ne furnizează următoarele informaţii:
– combinaţiile de produse aflate în exteriorul frontierei sunt imposibil de atins
pe termen scurt (de exemplu, economia nu poate produce concomitent 250 de
computere şi 250 de kilograme de mere corespunzător punctului A);
– utilizarea integrală şi cu maximum de eficienţă a resurselor presupune alegerea
unei variante de combinare a bunurilor aflată pe frontieră;
– orice combinaţie de bunuri din interiorul frontierei indică o utilizare inefi-
cientă şi/sau incompletă a resurselor;
– costul de oportunitate relevat de panta frontierei este în creştere, pe măsură ce
se renunţă la o cantitate tot mai mare dintr-un bun în favoarea celuilalt bun.
Pentru a demonstra această afirmaţie, haide să calculăm costul de oportunitate
pentru ambele produse:

Tabelul 2 Costul de oportunitate în creştere


Varianta A B C D E
Cost oportun computere – 1 1,5 3,2 3,6
Cost oportun mere 1 0,66 0,31 0,27 –

Costul oportun a fost calculat astfel:


– pentru computere, pentru a fabrica primele 100 de computere, am renunţat la
100 de kilograme de mere, deci renunţăm la 1kg de mere/computer. Apoi
pentru a creşte producţia cu încă 100 de computere, trebuie să renunţăm la 150
kg de mere, adică la 1,5 kg de mere/computer ş.a.m.d.;
– pentru mere, primele 90 kg de mere au fost produse cu preţul renunţării la 25
de computere, deci 0,27 computere/kg. Pentru următoarele 160 kg s-a renunţat
la 50 de computere, deci 0,31 computere/kg ş.a.m.d.

Rezultă cu uşurinţă formula de determinare a costului oportun:


C.O.y = – ΔX/ΔY,
în care ΔX este cantitatea sacrificată din X, iar ΔY cantitatea câştigată din bunul Y.
Creşterea costului de oportunitate pe măsură ce se renunţă la o cantitate
tot mai mare dintr-un bun în favoarea altuia exprimă conţinutul legii creşterii
costurilor relative. Explicaţia acţiunii acestei legi se află în caracterul specializat al
resurselor economice. Astfel, în exemplul nostru, vom putea adapta resursele
destinate fabricării merelor pentru producerea de calculatoare până la un punct,
dincolo de care adaptarea devine imposibilă.
Pe termen lung, creşterea economică conduce la creşterea resurselor
economice naţionale şi deplasează frontiera posibilităţilor de producţie către
dreapta, astfel:
5

Graficul 2. Efectul creşterii economice asupra frontierei posibilităţilor de producţie

Creşterea economică poate fi extensivă sau intensivă. În cazul unei creşteri


economice extensive, deplasarea frontierei se datorează în principal creşterii cantităţii
de resurse atrase în activitatea economică. Creşterea economică intensivă are la bază
îmbunătăţirea eficienţei utilizării resurselor economice, rezultată din acumularea de
experienţă şi din aplicarea noilor cunoştinţe şi tehnologiilor moderne.
6

Teoria economică a consumatorului este, în esenţă, foarte simplă:


economiştii consideră că un consumator va consuma cea mai bună combinaţie de
bunuri pe care şi-o poate permite. Prin urmare trebuie să vedem ce înseamnă “cea
mai bună combinaţie” şi “îşi poate permite”.

1. Dreapta bugetului

Ori de câte ori decideţi să consumaţi ceva, vă gândiţi atât la ce v-aţi dori, cât şi la
“câţi bani aveţi în buzunar”, adică la ce vă permiteţi. Venitul disponibil limitează
consumul, motiv pentru care vom discuta pentru început despre constrângerea bugetară.
În realitate orice consumator are de ales între o mulţime de bunuri, însă pentru a
înţelege mai bine acest capitol vom presupune că poate opta doar pentru două bunuri
x şi y. Celor două bunuri le corespund preţurile p x, respectiv py. Constrângerea sa
bugetară este scrisă sub forma:
x⋅p x + y⋅p y ≤V , unde V reprezintă venitul total al consumatorului.
Această inecuaţie poartă denumirea de constrângere bugetară şi ne arată faptul
că venitul total de care dispune un individ în vederea achiziţionării bunurilor x şi y
nu poate fi depăşit.
Combinaţiile posibile dintre două bunuri x şi y pentru care este cheltuit întregul
venit poartă denumirea de dreapta (linia) bugetului, căreia îi corespunde ecuaţia:
x · px + y· py = V şi se reprezintă grafic astfel:

Graficul 1. Linia bugetului


7

Zona bugetului cuprinde toate combinaţiile posibile în condiţiile venitului


dat. Dreapta bugetului poate fi scrisă şi sub forma:
y=V/p y − p x /p y⋅x (1)
Ecuaţia de mai sus ne arată cantitatea din bunul y care poate fi achiziţionată de un
consumator ţinând cont atât de venitul său total, cât şi de cantitatea pe care o consumă
din bunul x. Dacă cantitatea achiziţionată din bunul x = 0, atunci el poate achiziţiona
o cantitate maximă din bunul y egală cu raportul V/p y. Cu cât consumul din bunul x
va creşte, cu atât consumul din bunul y va scădea, iar ritmul de modificare a
p /p
cantităţilor achiziţionate din cele două bunuri va depinde de raportul x y .
Din ecuaţia (1) se deduce panta dreptei bugetului, care este egală cu –p x/py şi
arată preţul la care bunul x poate fi substituit cu bunul y.

Dacă venitul consumatorului se modifică iar preţurile bunurilor x şi y rămân


constante, atunci dreapta bugetului se va deplasa la dreapta, dacă venitul consuma-
torului creşte sau la stânga, dacă venitul consumatorului va scădea, în timp ce panta
dreptei bugetului va rămâne constantă. Această modificare este prezentată în graficul de
mai jos, unde L0, L1, L2 reprezintă dreptele bugetelor corespunzătoare veniturilor V0, V1,
V2 .

Graficul 2. Modificarea liniei bugetului în funcţie de venit


Dacă preţul bunului x va scădea, ceteris paribus, atunci raportul V/px va creşte,
iar dreapta bugetului se va roti în jurul punctului V/p y spre dreapta (panta dreptei
bugetului va scădea ). Invers, dacă preţul bunului x va creşte, raportul V/p x va
scădea, iar dreapta bugetului se va deplasa la stânga (panta dreptei bugetului va
creşte ). Aceste modificări sunt prezentate în graficele de mai jos:
8

Graficul 3. Modificarea liniei bugetului în funcţie de preţul bunului x

Dacă preţul bunului y va scădea, ceteris paribus, atunci raportul V/py va creşte,
iar dreapta bugetului se va roti spre dreapta în jurul punctului V/p x (panta dreptei
bugetului va creşte ). Invers, dacă preţul bunului y va creşte, raportul V/py va
scădea, iar dreapta bugetului se va deplasa la stânga (panta dreptei bugetului va
scădea ). Aceste modificări sunt prezentate în graficele de mai jos:

Graficul 4. Modificarea liniei bugetului în funcţie de preţul bunului y

Dacă presupunem că ambele preţuri devin de n ori mai mari, atunci dreapta
bugetului devine: n · x · p x + n · y · p y = V, de unde x · p x + y · py = V/n. Aceasta
înseamnă că venitul consumatorului se reduce de n ori.

2. Curbele de indiferenţă

Să răspundem acum şi la întrebarea: ce înseamnă cea mai bună combinaţie


de bunuri? Să considerăm că un consumator consumă doar două bunuri, x şi y. Vom
scrie (x1,y1) > (x2,y2), dacă varianta, coşul (x1,y1) este preferat lui (x2,y2) şi
9

(x1,y1)~(x2,y2), dacă cele două combinaţii de bunuri sunt indiferente consumatorului.


În studiul preferinţelor consumatorului se utilizează trei axiome, şi anume:
(1) Completitudinea, care spune că dacă (x 1,y1) > (x2,y2) şi (x2,y2) > (x1,y1),
atunci (x1,y1)~(x2,y2). În plus, preferinţele sunt complete în sensul că individul
consumator poate compara şi ordona în funcţie de preferinţe toate coşurile de consum.
(2) Reflexivitatea, care spune că orice coş de bunuri (x,y) este cel puţin la fel de bun.
(3) Tranzitivitatea, conform căreia, dacă (x 1,y1) > (x2,y2) şi (x2,y2) > (x3,y3),
atunci (x1,y1) > (x3,y3).
(4) Consumatorii preferă întotdeauna mai mult decât mai puţin.
Desigur, aceste axiome nu se verifică în absolut toate cazurile concrete. De
exemplu, veţi avea surpriza ca un copil să considere foarte bună o mâncare în ziua
A, iar în ziua următoare, aceeaşi mâncare să nu-i mai placă. Dar pentru un adult,
axiomele sunt în general valabile.
Ansamblul combinaţiilor de bunuri între care consumatorul este indiferent
alcătuiesc curba de indiferenţă. Curbele de indiferenţă sunt instrumentele utilizate
de economişti pentru a descrie preferinţele consumatorilor. Aceste curbe au câteva
proprietăţi, şi anume:
a) Două curbe de indiferenţă nu se pot intersecta. Dacă s-ar intersecta, situaţia s-
ar prezenta ca în graficul 5 :

Graficul 5. Ipoteza unor curbe


de indiferenţă care se intersectează Graficul 6. Curba de indiferenţă în buclă

Dacă cele două curbe s-ar intersecta, combinaţiile de bunuri A, B şi C ar trebui


să fie indiferente consumatorului. Dar toate combinaţiile între care consumatorul este
indiferent se află pe o singură curbă de indiferenţă, deci curbele nu se pot intersecta.
b) Curbele de indiferenţă sunt descrescătoare. Ce s-ar întâmpla dacă nu ar fi aşa?
Să presupunem că ele ar putea arăta ca în graficul 6.
Consumatorul este indiferent între combinaţiile de bunuri A, B şi C. Dar,
dacă bunurile au un preţ, cheltuiala consumatorului este mai mare în B şi C, faţă de
A. deci este raţional să admitem că el va opta pentru combinaţia A, situată pe
porţiunea descrescătoare a curbei de indiferenţă.
c) Panta curbei de indiferenţă este rata marginală de substituţie (RMS). Prin
rata marginală de substituţie vom înţelege preţul la care un consumator este dispus
să substituie un bun cu altul. Astfel, să presupunem că reducem consumul din bunul
y al consumatorului cu o cantitate dy şi îi dăm în schimb o cantitate dx pentru a-l
10

menţine pe aceeaşi curbă de indiferenţă. Raportul dy/dx este preţul pentru care
consumatorul este dispus să substituie bunul y cu bunul x.
d) Curbele de indiferenţă sunt convexe, adică rata marginală de substituţie este
descrescătoare. Este logic să presupunem că preţul pe care o persoană este dispusă
să-l plătească pe bunul x descreşte pe măsură ce respectiva persoană are o cantitate
din ce în ce mai mare din acel bun.
Curbele de indiferenţă pot îmbrăca uneori forme particulare, şi anume:
a) Dacă bunurile sunt perfect substituibile, curbele de indiferenţă iau forma unor
drepte paralele. De exemplu, să presupunem că un student este perfect indiferent între
pixuri albe şi pixuri negre, care, toate, scriu albastru. Să presupunem că el dorea să
cumpere 2 pixuri negre şi 2 albe, dar nu găseşte decât unul singur negru. Cum îi este
perfect indiferent, el va cumpăra în total tot 4, din care trei albe şi unul negru. Deci
substituţia este de 1 la 1. Teoretic, dacă va găsi în cadrul aceleiaşi sume 3 şi 3, sau 4 şi
2, această combinaţie va fi preferată celei dintâi şi se va afla pe o curbă de indiferenţă
superioară. Grafic, curbele de indiferenţă se vor prezenta ca în graficul 4.8.:

Graficul 7. Curbe de indiferenţă cu pantă Graficul 8. Bunuri perfect complementare


constantă

b) Două bunuri sunt perfect complementare dacă consumul lor se realizează simultan
şi în proporţii fixe.. Cazul cel mai simplu este cel al pantofilor. Nu puteţi purta pantoful
drept decât împreună cu pantoful stâng. Să spunem că aveţi 3 perechi de pantofi, deci
coşul este (3,3). Cineva vă aduce un pantof drept foarte frumos. Acum coşul este (4,3).
Dar pantoful nu vă este folositor, deci sunteţi indiferent faţă de poziţia anterioară. Acest
lucru se reprezintă prin curbe de indiferenţă în formă de L, ca în graficul 4.9.
Vârful curbei este acela în care numărul bunurilor x este egal cu cel al
bunurilor y sau, mai general, proporţia între x şi y este constantă. În cazul pantofilor
proporţia este de 1 la 1, dar sunt şi cazuri de proporţii fixe, ca 7 linguri de zahăr
pentru o prăjitură, 3 morcovi pentru o salată etc.
c) În cazul bunurilor neutre, adică acele bunuri pentru care consumatorul este
indiferent dacă le consumă sau nu, curba de indiferenţă este o dreaptă. Dacă x este
bun neutru, atunci curba de indiferenţă poate fi reprezentată cu ajutorul unei drepte
orizontale, iar nivelul de utilitate va depinde numai de y. Dacă y este un bun neutru,
atunci curba de indiferenţă poate fi reprezentată cu ajutorul unei drepte verticale, iar
nivelul de utilitate va depinde numai de x.
11

Graficul 9. Curbe de indiferenţă pentru bunuri neutre


d) În cazul bunurilor “rele”, care nu plac consumatorului, curbele de indiferenţă
au panta pozitivă. De exemplu, să luăm cazul unui coş de bunuri format din po -
luarea la locul de muncă (bun, rău, otrăvitor) şi venituri din muncă. Consumatorul
va suporta mai multă poluare numai dacă va obţine venituri mai mari, ceea ce face
ca izophelima să arate ca în graficul 10.

Graficul 10. Curbe de indiferenţă pentru bunuri dăunătoare

Până acum am discutat despre venitul consumatorului şi despre preferinţele sale. Un


mod de a descrie preferinţele consumatorului este utilitatea. O funcţie de utilitate
reprezintă un mod de a atribui fiecărui program de consum (coş) câte un număr,
astfel încât să ierarhizăm preferinţele. Cu cât numerele sunt mai mari, cu atât
programele sunt mai preferate. Acest gen de utilitate poartă numele de utilitate
ordinală, spre deosebire de utilitatea cardinală, care cuantifică preferinţele, adică le
măsoară în unităţi de utilitate.
Având în vedere conceptul de utilitate, putem acum defini curbele de
indiferenţă ca fiind ansamblul combinaţiilor de bunuri care furnizează
consumatorului aceeaşi utilitate economică agregată. Cu cât curbele de indiferenţă
sunt mai înalte, cu atât utilitatea resimţită de consumator va fi mai mare. Sporul de
utilitate resimţit de un consumator prin consumul unei unităţi suplimentare dintr-
un bun poartă numele de utilitate marginală. Rezultă din definiţie că utilitatea
marginală este dUT/dx. Dacă un consumator se deplasează de-a lungul aceleiaşi
curbe de indiferenţă, sporul global de utilitate trebuie să fie zero, adică: U mgxdx +
Umgydy = 0, de unde rezultă că Umgx/Umgy = – dy/dx = RMS.

4.3. Optimul consumatorului


Consumatorul va alege cea mai bună combinaţie pe care şi-o poate permite.
Altfel spus, consumatorii se vor situa pe cea mai înaltă curbă de indiferenţă permisă
de bugetul pe care îl au. Aceasta înseamnă că linia bugetului trebuie să fie tangentă la
curba de indiferenţă. Grafic, optimul consumatorului se prezintă ca în graficul 11.:
12

Graficul 11. Optimul consumatorului Graficul 12. Modificarea consumului optim


în funcţie de venit

În punctul A, panta curbei de indiferenţă (rata marginală de substituţie) este egală cu


Umg x −dy − p x
= =
panta dreptei bugetului (–px/py), adică RMS = Umg y dx p y , în punctul de optim.
Ce se va întâmpla dacă venitul consumatorului va creşte? Aşa cum rezultă din
prima parte a capitolului, dreapta bugetului se va deplasa la dreapta, ceea ce va duce
la deplasarea punctului de optim.
Iniţial, punctul de optim al consumatorului se afla în A, de coordonate x 0 şi y0.
Dacă venitul consumatorului creşte, în condiţiile în care preţul bunurilor x şi y nu se
modifică, atunci el poate să consume o cantitate x 1 mai mare din bunul x şi o
cantitate y1 mai mare din bunul y, ceea ce presupune o deplasare a punctului de
optim în A’. Altfel spus, o modificare a venitului duce la modificarea consumului.
Dacă unim punctele A şi A’ obţinem curba consum-venit, numită şi curba lui Engel.
Optimul consumatorului poate fi studiat în funcţie de natura bunurilor, astfel:
A. Optimul consumatorului pentru bunuri perfect substituibile
Dacă presupunem că x şi y sunt două bunuri perfect substituibile, iar p x şi py
sunt preţurile celor două bunuri, putem întâlni trei situaţii:
a) px > py
 Umgx/px < Umgy/py  Umgx/Umgy < px/py  (Q/x) / (Q/y) < px/py 
y/x < px/py
 panta curbei de indiferenţă (rata marginală de substituţie) este mai mică decât
panta dreptei bugetului (px/py). În acest caz consumatorul va substitui bunul x cu
bunul y, al cărui preţ este mai mic.

Graficul 13. Optimul consumatorului în ca- Graficul 14. Optimul consumatorului în ca-
zul bunurilor perfect substituibile (– px < py )
13

zul bunurilor perfect substituibile (– px > py)

b) px < py
⇒ Δ / Δ > p /p
y x x y
 panta curbei de indiferenţă este mai mare decât panta dreptei bugetului. În
acest caz consumatorul va prefera bunul x în locul bunului y care este mai scump.
c) px = py ⇒ consumatorul poate achiziţiona orice cantitate din bunul x şi din
bunul y, deoarece cele două bunuri au acelaşi preţ.
În acest caz dreapta bugetului va coincide cu curba de indiferenţă.

Graficul 15. Optimul consumatorului în ca- Graficul 16. Optimul consumatorului în


zul bunurilor perfect substituibile (– px = py) cazul bunurilor perfect complementare

B. Optimul consumatorului în cazul bunurilor perfect complementare


În cazul bunurilor complementare, curba de indiferenţă ia forma literei “L”. În
punctul de optim A, consumatorul va achiziţiona o cantitate egală din cele două
bunuri. Dreapta bugetului în acest caz devine:

{ px⋅x+py⋅y=V ¿ ¿¿¿ ⇒ p x⋅m+ p y⋅m=V ⇒ m ( p x + p y ) =V ⇒ m=V/ ( p x + p y )


unde m reprezintă cantitatea optimă achiziţionată din cele două bunuri.

C. Optimul consumatorului în cazul bunurilor neutre


14

Graficul 17. Optimul consumatorului în cazul bunurilor neutre


Optimul consumatorului se va găsi în punctul A, iar constrângerea bugetară va
avea următoarea formă: V = p x · x + py · y, unde x reprezintă bunul preferat de
consumator iar y, bunul neutru.
y = 0  V = px · x  x = V/px; consumatorul îşi va cheltui întregul venit pentru
achiziţionarea bunului x.
Modificarea preţului unui bun determină pe de o parte modificarea cantităţii
cerute din acest bun, iar pe de altă parte, modificarea venitului real. În acest caz
putem vorbi de două efecte: efectul de substituţie şi efectul de venit.
Modificarea consumului ca rezultat strict al modificării preţului poartă denu-
mirea de efect de substituţie, pentru un nivel de utilitate constant; modificarea
consumului ca urmare a modificării puterii de cumpărare poartă denumirea de
efect de venit, pentru un nivel dat al preţurilor.
CEREREA

1. Ce este cererea? Legea cererii

Cererea individuală exprimă relaţia dintre cantitatea dintr-un bun


economic pe care un consumator doreşte şi poate să o achiziţioneze într-o perioadă
determinată de timp şi preţul acelui bun. Dacă însumăm cererile individuale
referitoare la un anumit bun, obţinem cererea pieţei. Scurta definiţie anterioară
evidenţiază câteva aspecte importante ale cererii, şi anume:
– cererea nu este sinonimă cu cantitatea cerută, ci este o relaţie între un set deter-
minat de cantităţi corespunzătoare unor niveluri determinate de preţ; ea arată cât
se cere dintr-un bun la un anumit preţ, toate celelalte variabile considerându-se
constante;
– cererea evidenţiază cantitatea dintr-un bun pe care consumatorul doreşte şi are
capacitatea financiară să o cumpere; dacă, de exemplu, doriţi o limuzină
BMW, dar nu aveţi bani să o cumpăraţi, nu sunteţi o componentă a cererii pe
piaţa acestor autoturisme;
– cererea este o variabilă de flux, în sensul că se manifestă pe o anumită peri-
oadă de timp: zi, săptămână, lună etc.
Relaţia inversă dintre preţ şi cantitatea cerută poartă numele de legea cererii.
Există mai multe explicaţii pentru acţiunea acestei legi. În primul rând, este logic să
presupunem că oamenii vor dori să cumpere mai mult dintr-un bun care se
ieftineşte. De cele mai multe ori ne dorim mai multe perechi de pantofi, mai multe
autoturisme ş.a. decât ne permitem să cumpărăm. Preţul este o barieră importantă în
calea accesului la bunurile economice. Atunci când această restricţie se relaxează,
probabil că vom cumpăra mai mult. În al doilea rând, să ne amintim ce am învăţat
în capitolul precedent: reducerea preţului este resimţită de consumator ca o creştere
a venitului real, astfel că acesta va consuma mai mult pentru a-şi maximiza
satisfacţia (efect de venit). În plus, el va fi tentat să înlocuiască bunurile ale căror
preţuri nu s-au modificat cu bunul ieftinit, ceea ce va mări din nou cantitatea consu-
mată (efect de substituţie). Nu în ultimul rând, legea cererii se explică prin acţiunea
legii utilităţii marginale descrescătoare, potrivit căreia, pe măsură ce se consumă tot
mai mult dintr-un bun, utilitatea marginală scade, deci consumatorul va fi dispus să
plătească din ce în ce mai puţin pe acel bun.
Creşterea şi reducerea cererii sunt determinate şi de alţi factori decât preţul,
factori care poartă numele de condiţiile cererii.
Cererea 16

2. Condiţiile cererii

Până acum am studiat modificarea cantităţii cerute numai în funcţie de


modificarea preţului, considerând constante toate celelalte variabile care pot afecta
comportamentul consumatorilor. Există însă o serie de factori care exercită o
influenţă puternică asupra cererii, dintre care cei mai importanţi sunt:
a) Veniturile consumatorilor. În general, atunci când veniturile lor cresc, con-
sumatorii cumpără mai mult, iar când veniturile scad, cumpără mai puţin. Bunurile
a căror cerere creşte când veniturile cresc şi scade în situaţia inversă se numesc
bunuri normale şi deţin cea mai mare pondere în totalul mărfurilor. Alături de
acestea există şi bunuri inferioare, despre care am discutat şi în capitolul precedent,
a căror cerere se află în relaţie inversă cu venitul: scade când creşte venitul şi creşte
când venitul scade. Exemple de astfel de bunuri sunt pâinea, fasolea, cartofii, îm-
brăcămintea second-hand etc.
b) Preferinţele consumatorilor. O modificare a gusturilor consumatorilor în fa-
voarea unui produs va determina o creştere a cererii pentru produsul respectiv şi
invers. Firmele investesc sume mari de bani în publicitate tocmai pentru a orienta
preferinţele consumatorilor în favoarea a ceea ce produc. De asemenea, firmele care
rezistă pe piaţă o perioadă îndelungată sunt cele care îşi înnoiesc continuu produ-
sele, deoarece apariţia produselor noi, mai performante, diminuează puternic cere-
rea pentru produsele deja existente.
c) Numărul consumatorilor influenţează direct cererea. De exemplu, reducerea
natalităţii în România determină o reducere a cererii de îmbrăcăminte pentru copii.
Reducerea barierelor tarifare la importul de autoturisme ar determina o creştere a
numărului de consumatori de autoturisme provenite din străinătate, deci o creştere a
cererii.
d) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri:
– substituibile, care pot fi folosite alternativ pentru a acoperi aceeaşi nevoie; de
exemplu mierea şi zahărul sau autoturismul personal şi mijloacele de transport
în comun;
– complementare, utilizate împreună pentru a acoperi o nevoie; de exemplu
CD-urile şi CD-player-urile sau autoturismul şi benzina sau motorina.
Dacă bunurile X şi Y sunt substituibile şi preţul bunului X creşte,
consumatorii vor opta pentru bunul Y, comparativ mai ieftin, ceea ce va conduce la
creşterea cererii din acest bun.
Dacă X şi Y sunt complementare şi preţul lui X creşte, acest bun devine
mai puţin accesibil, cantitatea cerută scade, dar în acelaşi timp se va reduce şi
cererea pentru bunul Y, ce nu poate fi folosit fără X.
e) Previziunile consumatorilor. Aşteptările consumatorilor au în vedere: evolu-
ţia preţului, a venitului, ca şi posibilităţile de acces la anumite produse. În cazul în
care consumatorii anticipează o creştere a preţului în viitor, cererea prezentă creşte;
asemănător, o anticipare a creşterii veniturilor conduce la creşterea cererii. Dacă se
prevede o penurie de produse în viitor, cererea prezentă creşte; de exemplu, dacă se
anticipează o criză valutară care să stopeze importurile, cererea pentru bunuri
importate va creşte.
Cererea 17

Pe scurt, cererea creşte atunci când:


– cresc veniturile consumatorilor;
– se accentuează preferinţele;
– creşte numărul consumatorilor;
– creşte preţul bunurilor substituibile sau scade preţul bunurilor complementare;
– se anticipează o creştere a preţului, a venitului sau o penurie de bunuri.
Evident, în situaţiile inverse, cererea se va reduce.

3. Elasticitatea cererii
Sensibilitatea cererii, modul în care aceasta reacţionează la modificarea
condiţiilor ce o influenţează poartă numele de elasticitatea cererii. Elasticitatea poate fi
studiată pentru toate condiţiile cererii despre care am discutat în subcapitolul precedent;
totuşi, cele mai importante forme ale elasticităţii, din perspectiva firmei, sunt:
elasticitatea cererii la preţ, elasticitatea cererii la venit şi elasticitatea încrucişată a
cererii.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

Modificarea cantităţii cerute în funcţie de modificarea preţului este cea mai


utilizată formă a elasticităţii. Măsurarea acesteia se realizează cu ajutorul
coeficientului de elasticitate a cererii la preţ, determinat ca un raport între variaţia
procentuală a cantităţii cerute şi variaţia procentuală a preţului.
Formula uzuală de determinare a elasticităţii este:
Δ%Q ΔQ P0 ΔQ P0
Ec/p = = ⋅ = ⋅
Δ%P Q 0 ΔP ΔP Q 0
în care:
Ec/p = coeficientul de elasticitate a cererii la preţ;
%ΔQ = modificarea procentuală a cantităţii cerute (ΔQ/Q0);
%ΔP = modificarea procentuală a preţului (ΔP/P0).
Calculat astfel, coeficientul arată cu cât se modifică, procentual, cantitatea
cerută, la o modificare cu un procent a preţului, în condiţiile în care punctul de refe-
rinţă pentru determinarea elasticităţii este P0.
Pentru a estima elasticitatea la mijlocul intervalului dintre cele două valori
considerate anterior succesive ca puncte de referinţă vom utiliza următoarea
formulă:
Ec/p = [ΔQ/(suma cantităţilor:2)]:[ΔP/(suma preţurilor:2)]

În cazul în care dorim să măsurăm elasticitatea într-un punct anume de pe


curba cererii şi nu de-a lungul unui interval, sau altfel spus, între două puncte de pe
respectiva curbă, vom utiliza relaţia:
Ec/p = (dQ/dP) · P/Q)
în care:
dQ/dP = inversul pantei dreptei tangentă la curba cererii în punctul de referinţă;
Q şi P = cantitatea, respectiv preţul, în punctul de referinţă.
Cererea 18

Cu titlu de exemplu, dacă cererea îmbracă forma unei funcţii de forma: Q = 10


– 2P, elasticitatea cererii la preţ, când preţul este de 2 u.m., va fi: E c/p = – 2/(2:6) = –
6.
Semnul “–” al coeficientului de elasticitate a cererii la preţ exprimă relaţia
inversă dintre preţ şi cantitatea cerută, fiind de cele mai multe ori neglijat atunci
când se apreciază gradul de elasticitate.
Astfel, în funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a cererii la preţ,
vom spune că:
– cererea este elastică, dacă E c/p > 1, în valoare absolută (de exemplu, dacă
preţurile cresc cu 5%, atunci cautitatea cerută va scădea cu 7%);
– cererea este inelastică, dacă Ec/p < 1, în valoare absolută (dacă preţurile cresc
cu 5%, atunci cautitatea cerută va scădea cu 3%);
– cererea are elasticitate unitară, dacă E c/p = 1, în valoare absolută (dacă preţurile
cresc cu 5%, atunci cautitatea cerută va scădea cu 5%);
– cererea este perfect elastică, dacă E c/p = ∞, în valoare absolută (indiferent de
evoluţia cantităţii, preţul nu se modifică);
– cererea este perfect inelastică, dacă E c/p = 0 (%Q = 0, indiferent de modifi-
carea preţului).

Factorii care influenţează elasticitatea cererii la preţ


Cei mai importanţi factori care influenţează elasticitatea la preţ a cererii sunt:
gradul de substituire al bunurilor, ponderea cheltuielilor cu bunul studiat în totalul
cheltuielilor consumatorului, natura bunului şi perioada de timp de la modificarea
preţului.
a) Gradul de substituire al bunurilor. În general, cu cât un bun este mai uşor
de substituit în consum, cu atât elasticitatea la preţ a cererii pentru bunul respectiv
este mai mare. De exemplu, serviciul de transport asigurat de SNCFR are doar
câţiva substituenţi, cum ar fi transportul cu automobilul personal sau cel asigurat cu
alte mijloace de transport în comun decât trenul (autocare, microbuze etc.). Acesta
este un motiv în plus pentru ca cererea pentru serviciile de transport furnizate de
SNCFR să fie inelastică.
b) Ponderea cheltuielilor cu bunul studiat în totalul cheltuielilor consu-
matorilor. Cu cât această pondere este mai mare, cu atât elasticitatea este mai
ridicată. De exemplu, o creştere cu 30% a preţului pâinii înseamnă o creştere de la
5.000 de lei la 6.500 de lei. La un salariu mediu de 1,8 mil. ponderea consumului de
pâine creşte în medie de la 5% la 6,5%, ceea ce probabil nu va afecta semnificativ
consumul de pâine, deci cererea de pâine este inelastică. În schimb o creştere a
cheltuielilor cu hrana lunară la români cu 30% de la 1,2 milioane de lei la 1,56
milioane de lei echivalează cu o creştere a ponderii de la 66,67% la 93,8% şi
desigur va influenţa decisiv cererea de alimente.
c) Natura bunului. Pentru bunurile de strictă necesitate, cum ar fi apa, energia
ş.a., cererea tinde să fie inelastică, dacă toate celelalte condiţii nu se modifică. Este
logic să presupunem că nu vom renunţa la duşul zilnic dacă apa se scumpeşte cu 10,
20 sau chiar 50%. În schimb, pentru bunurile aşa-zise de lux, cum ar fi blănurile sau
pietrele preţioase, cererea este elastică.
d) Perioada de timp de la modificarea preţului. Studii empirice demonstrează
că elasticitatea cererii este cu atât mai mare cu cât a trecut mai mult timp de la
Cererea 19

modificarea preţului deoarece consumatorii au nevoie de o perioadă de acomodare


la noile preţuri. De exemplu, dacă tarifele Romtelecom se triplează peste noapte,
numărul convorbirilor telefonice în reţeaua de telefonie fixă nu se va reduce
spectaculos în primele zile, dar cu siguranţă se va diminua semnificativ după o lună
sau după un an de la scumpire.

Elasticitatea cererii în funcţie de venitul consumatorilor

Elasticitatea cererii la venit exprimă cât de sensibilă este cererea pentru


un anumit bun la modificarea veniturilor consumatorilor. Măsurarea acesteia se
face cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii la venit, determinat ca un
raport între modificarea procentuală a cantităţii cerute şi modificarea procentuală a
venitului consumatorilor:
Ec/V = %ΔQ/%ΔV,
în care V este venitul consumatorilor.
În funcţie de valorile acestui coeficient distingem două tipuri de bunuri:
i) bunuri normale, pentru care Ec/V > 0 şi
ii) bunuri inferioare, pentru care Ec/V < 0.
Să ne reamintim că relaţia dintre venit şi consum poartă numele de curba lui
Engel, după numele economistului german Ernst Engel (1821 - 1896).

Elasticitatea încrucişată a cererii

Prin elasticitate încrucişată a cererii înţelegem modificarea cererii pentru


un bun în funcţie de modificarea preţului altor bunuri, cum ar fi bunurile
substituibile şi bunurile complementare despre care am vorbit la începutul
capitolului. Coeficientul de elasticitate încrucişată a cererii se determină ca un
raport între modificarea procentuală a cantităţii cerute dintr-un bun şi modificarea
procentuală a preţului altui bun, astfel:
Ecx/py = %ΔQx/%ΔPy,
în care Qx este cantitatea cerută din bunul x, iar P y este preţul bunului y. În funcţie
de acest coeficient bunurile pot fi:
– substituibile, dacă Ecx/py > 0;
– complementare, dacă Ecx/py < 0.

4. Cererea atipică

Vom încheia discuţia despre cerere cu câteva observaţii referitoare la


situaţiile care se abat de la legea cererii, situaţii întâlnite sub denumirea de cerere
atipică.
Efectul Giffen
Bunurile inferioare de tip Giffen sunt cele pentru care cererea creşte când
preţul creşte şi scade în situaţia inversă. Astfel, în perioadele de recesiune
economică sau de inflaţie, puterea de cumpărare pe ansamblul economiei scade.
Unele categorii sociale se văd în consecinţă excluse de la consumul anumitor bunuri
Cererea 20

normale şi, pentru completarea consumului, apelează la bunurile inferioare, cum ar


fi pâinea, cartofii sau fasolea. Pe piaţa acestor bunuri cererea va creşte o dată cu
preţul, deci curba cererii va avea pantă pozitivă.
Efectul de snobism şi ostentaţie
Acest efect se manifestă la persoanele care doresc să demonstreze că
aparţin unei elite sociale. În consecinţă, ele vor consuma mai mult din bunurile de
lux devenite mai scumpe din snobism, pentru a demonstra că sunt membrii
categoriei sociale în care se doresc încadraţi.
Efectul de venit nul
Există mărfuri foarte scumpe, la care accesul este extrem de limitat tocmai
datorită preţului. Majoritatea populaţiei nu are acces la aceste bunuri datorită
venitului insuficient în raport cu preţul. În consecinţă reducerile succesive de preţ
nu afectează cererea, în măsura în care nu sunt suficiente pentru a permite accesul
altor categorii sociale pe piaţă.
Efectul de anticipaţie
În perioadele inflaţioniste, populaţia anticipează creşteri continue ale
preţurilor. Pentru a se proteja în faţa acestor creşteri, populaţia încearcă să-şi facă
rezerve, cumpărând mai mult, chiar dacă preţul creşte, deoarece anticipează creşteri
şi mai mari în viitor. Efectul acţionează în sens invers pentru produsele perisabile.
Anticipând o reducere a preţului, consumatorii se abţin să cumpere, chiar dacă
preţul scade, astfel că cererea are pantă pozitivă.
Costurile de producţie

1. Costurile firmei pe termen scurt

Cea mai importantă clasificare a costurilor pe termen scurt le împarte în costuri


fixe şi costuri variabile.
Costurile fixe sunt independente de producţie, iar cele variabile se modifică o
dată cu modificarea producţiei. De exemplu, cheltuiala cu iluminatul secţiilor de
producţie este cost fix, în timp ce cheltuielile cu materiile prime constituie cost
variabil. Costul total este suma costurilor fixe şi a celor variabile, adică vom scrie :
CT = CF + CV, în care: CT este costul total, CF costul fix, iar CV costul variabil.
Costul total oferă informaţii cu privire la cheltuielile globale ale firmei, dar este un
criteriu insuficient pentru a aprecia eficienţa firmei. După cum deja ştiţi, putem
aprecia eficienţa doar comparând cheltuielile cu rezultatele obţinute. De aceea, un
indicator economic extrem de important pentru firme este costul mediu. Costul
mediu exprimă costul pe unitate de produs şi se determină cu relaţia: CTM = CT/Q,
în care CTM este costul mediu, iar Q producţia. Asemănător, putem calcula costul
variabil mediu (CVM) şi costul fix mediu (CFM), prin relaţiile:
CVM = CV/Q şi CFM = CF/Q
O altă categorie importantă de cost este costul marginal, care exprimă costul
suplimentar antrenat de ultima unitate de producţie realizată. De exemplu, dacă o
firmă producea 100 de perechi de pantofi cu 30 mil. lei, iar acum produce 101
perechi cu 30,2 mil. lei, costul marginal este de 0,2 mil. lei. Relaţia de determinare a
costului marginal va fi:
Cmg = CT/Q
în care Cmg este costul marginal.
Pentru variaţii infinit de mici ale producţiei, putem scrie: C mg = dCT/dQ, care
reprezintă panta curbei costului total.
Relaţia dintre costul mediu şi costul marginal se poate demonstra
matematic cu uşurinţă, pornind de la formula CTM = CT/Q. Astfel, dacă derivata de
ordinul I este pozitivă, CTM creşte, dacă este 0, CTM este constant şi dacă este
negativă, CTM scade. Cunoaştem că:
dCTM/dQ = [(dCT/dQ)Q – CT]/Q2
Dar dCT/dQ = Cmg, aşa că:
dCTM/dQ = (CmgQ – CT)/Q2
Dacă dăm factor comun 1/Q, va rezulta că:
dCTM/dQ = (Cmg – CTM):Q
În aceste condiţii:
– dacă Cmg  CTM, diferenţa (Cmg – CTM) este negativă şi CTM scade;
– dacă Cmg  CTM, diferenţa (Cmg – CTM) este pozitivă şi CTM creşte;
– dacă Cmg = CTM, diferenţa (Cmg – CTM) este zero şi CTM este constant.
Tabelul de mai jos vă va ajuta să înţelegeţi mai bine modul de determinare
a costurilor şi relaţia dintre ele.

Tabelul 1. Costurile de producţie şi relaţia dintre ele

Q CF CV CT Cmg CTM CFM CVM


0 2.000 0 2.000 2.000 – – –
1 2.000 3.400 5.400 3.400 5.400 2.000 1.400
2 2.000 4.600 6.600 1.200 3.300 1.000 2.300
3 2.000 5.600 7.600 1.000 2.533 666,66 1.866,34
4 2.000 7.200 9.200 1.600 2.300 500 1.800
5 2.000 9.500 11.500 2.300 2.300 400 1.900
6 2.000 12.700 14.700 3.200 2.450 333,33 2.166,67

Grafic, costurile din tabelul anterior arată astfel:

Graficul 1. Relaţia costuri medii - costul marginal


Aşa cum puteţi observa din tabel şi din grafic, până la un nivel al producţiei
de 5 bucăţi costul marginal este sub costul mediu, astfel că acesta din urmă scade.
Când producţia atinge cinci unităţi, cele două costuri se egalizează şi CTM este
minim, iar dincolo de acest nivel costul marginal depăşeşte costul mediu, iar costul
mediu creşte.

2. Costul producţiei pe termen lung

După cum am văzut în prima parte a acestui capitol, pe termen lung se


multiplică semnificativ posibilităţile de combinare a factorilor de producţie în
scopul maximizării eficienţei economice, deoarece toţi factorii de producţie sunt
variabili. Din acelaşi motiv, distincţia între costurile fixe şi cele variabile dispare,
toate costurile fiind acum variabile. Să sintetizăm în continuare tot ceea ce am
învăţat până acum. În timp, după cum ne sugerează optimul producătorului, firma
poate
să-şi minimizeze consumurile pe unitate de produs pentru fiecare nivel al producţiei
pe care îl realizează. Cu alte cuvinte, prin ajustări succesive şi prin substituirea
continuă a factorilor de producţie mai scumpi cu factori mai ieftini, firma reuşeşte
să atingă, pentru fiecare nivel de producţie, minimul costului mediu pe termen scurt.
De aceea, curba costului mediu pe termen lung apare ca o “învelitoare” a punctelor
corespunzătoare costurilor medii de pe termen scurt, astfel:

Graficul 2 Costul mediu pe termen lung

În evoluţia costului mediu pe termen lung acţionează legea randamentelor


de scară descrescătoare, care, aşa cum cunoaşteţi deja, exprimă legătura dintre
ritmul de creştere a producţiei şi cel al creşterii consumului de factori de producţie.
În consecinţă, graficul costului mediu pe termen lung evidenţiază existenţa a trei
etape în procesul de expansiune a firmei:
– zona I este zona randamentelor de scară crescătoare, sau a economiilor de scară;
– zona II este zona randamentelor de scară constante;
– zona III este cea a randamentelor de scară descrescătoare sau a dezeconomiilor
de scară.

Printre cele mai importante explicaţii ale economiilor de scară se numără:


i) Costurile făcute o singură dată. Un exemplu îl constituie cheltuielile cu
cercetarea pentru a scoate pe piaţă o nouă generaţie de calculatoare sau cele cu
reclama pentru lansarea unui nou produs.
ii) Specializarea lucrătorilor şi utilajelor. Producţia pe scară largă permite
segmentarea muncii pe operaţiuni foarte simple care pot fi executate automat; în
plus, vă este deja cunoscut faptul că specializarea lucrătorilor conduce la creşterea
eficienţei lor.
iii) Geometria. De exemplu, ştiaţi din şcoala generală că volumul creşte mai
repede decât suprafaţa – deci, de exemplu, o firmă care fabrică apă grea îşi va
reduce cheltuielile de depozitare, extinzându-şi suprafaţa.
iv) Cauze financiare. Este evident că accesul la sursele de finanţare externe
firmei este mai ieftin pentru marile corporaţii comparativ cu micile firme.
Dezeconomiile de scară se explică în general prin apariţia problemelor de
comunicare în cadrul firmei. Din cauza dimensiunilor mari, există probleme în
coordonarea eficientă a operaţiunilor din cadrul firmei. Într-o firmă mică întreprin-
zătorul este strâns legat de producţie şi el este cel care adoptă atât deciziile strate-
gice, cât şi pe cele curente. În firmele mari apare o îndepărtare a managerilor de
producţie şi o structură organizatorică ce îngreunează procesul decizional. Din
cauza unei “birocraţii” interne există posibilitatea ca flexibilitatea firmei la cerinţele
pieţei să scadă. La problemele de comunicare se adaugă uneori şi alienarea
salariaţilor, tendinţa lor de a amâna sau neglija îndeplinirea obligaţiilor ce le revin
atunci când se simt mai puţin supravegheaţi. Toate aceste cauze conduc la creşterea
costului mediu pe termen lung.
Desigur că toate firmele urmăresc să ajungă în timp în zona a doua, a randa-
mentelor constante, deoarece costul mediu este minim, iar profitul maxim, sau în
cel mai rău caz pierderile sunt minime. Forma costului mediu pe termen lung dintr-
un anumit sector de activitate este hotărâtoare pentru dimensiunea firmelor din acel
sector şi pentru concurenţa de pe piaţa respectivă. În domeniile în care costul mediu
pe termen lung începe să crească la o producţie relativ mică, firmele mari nu sunt
competitive în raport cu întreprinderile mici. Dacă, dimpotrivă, costul începe să
crească la producţii mari şi firmele din acel domeniu vor avea mari dimensiuni.
Evident, dacă zona a doua este foarte extinsă, pe piaţă pot să coexiste firme mici şi
firme mari, fără ca vreuna dintre ele să aibă avantaje legate de cost.
Cunoscând acum conceptul de cost pe termen lung, putem măsura economiile de
scară cu ajutorul indicelui economiilor de scară (IES), determinat ca: IES = 1 – Ec,
în care Ec este elasticitatea costurilor în raport de producţie, determinată astfel:
Ec = (ΔCT/CT)/( ΔQ/Q)
Când Ec > 1, costurile cresc mai repede decât producţia şi vom avea randamente
de scară descrescătoare şi indice negativ (dezeconomii de scară), când Ec < 1,
randamentele sunt crescătoare, indicele este pozitiv şi semnifică economii de scară,
iar când Ec = 1 avem randamente constante, iar indicele este zero.
Scopul producătorului este obţinerea profitului. Nici o firmă nu dispune de
resurse nelimitate, fapt care îl determină pe producător să urmărească atent consumul de
factori de producţie utilizaţi. El va mări volumul factorilor de producţie numai dacă va
creşte producţia raportată la efort.
Productivitatea reprezintă expresia sintetică a eficienţei utilizării factorilor de
producţie, randamentul lor.

NU CONFUNDA!
Producţia cu Productivitatea
Producţia (Q) reprezintă ansamblul rezultatelor obţinute din activitatea
economică desfăşurată; bunuri economice apte să satisfacă o nevoie.
Productivitatea exprimă eficienţa utilizării factorilor de producţie prin
consumarea cărora a fost obţinută producţia. Ea reprezintă un raport cantitativ între
volumul producţiei şi unul sau mai mulţi factori de producţie folosiţi:

în care: W = productivitate; Q = producţie; Fi =


factorii de producţie folosiţi.

Formele productivităţii:
a) productivitate parţială care se calculează pentru fiecare segment de factor:
muncă, natură şi capital; exprimă productivitatea unui factor aflat la originea producţiei
ceilalţi rămânând neschimbaţi:

în care: W reprezintă productivitatea muncii şi se obţine raportând producţia (Q) la


numărul de lucrători (L).

reprezintă productivitatea capitalului şi se obţine raportând producţia (Q) la capital (K).

reprezintă productivitatea pământului şi se obţine raportând producţia la suprafaţă de


pământ utilizată (m2, ha, ar).
b) productivitatea globală exprimă eficienţa agregată a factorilor de producţie
utilizaţi în obţinerea bunului sau serviciului respectiv. Se calculează:
şi reprezintă productivitatea medie globală; se determină ca raport între rezultatul total
obţinut şi factorii de producţie utilizaţi.
Dinamica productivităţii se exprimă prin indicele productivităţii (Iw) calculat
ca raport procentual dintre productivitatea din perioada curentă (W 1) şi productivitatea
din perioada de bază (Wo) respectiv:

Fiecare formă de productivitate, respectiv parţială sau globală, se determină ca


productivitate medie şi productivitate marginală. Productivitatea medie se calculează cu
ajutorul formulelor enunţate mai sus.
Productivitatea marginală exprimă eficienţa obţinută prin modificarea cu o
unitate a unuia, mai multor sau a tuturor factorilor de producţie utilizaţi. Asta înseamnă
că modificarea cu o unitate a unui factor conduce la o modificare proporţională a
efectelor.

Formule folosite pentru productivitatea marginală:

reprezintă productivitatea marginală a muncii şi exprimă eficienţa ultimei unităţi de


muncă implicată. Se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor obţinute
(ΔQ) şi variaţia cantităţii de muncă utilizată (ΔL).

reprezintă productivitatea marginală a capitalului, exprimă eficienţa ultimei unităţi de


capital tehnic şi se determină ca raport între variaţia absolută a rezultatelor (ΔQ) şi
variaţia absolută a capitalului folosit (ΔK).
În ceea ce priveşte productivitatea capitalului trebuie spus că acesta este un
indicator al eficienţei investiţiilor şi deci, a capacităţii acestora de a produce profit.

reprezintă productivitatea ultimei unităţi de teren atrase în activitatea economică şi se


determină ca raport între variaţia absolută a producţiei (ΔQ ) şi variaţia absolută a
suprafeţei de teren (ΔP).

exprimă eficienţa ultimei unităţi din toţi factorii de producţie utilizaţi şi exprimă variaţia
absolută a rezultatelor (ΔQ ) raportată la variaţia absolută agregată a tuturor factorilor
de producţie (ΔL + ΔK + ΔP).
Productivitatea marginală are o importanţă deosebită de care producătorul ţine
seama în calculele de eficienţa pe care le face. Exemplu: el nu va angaja în plus un
lucrător decât dacă producţia realizată de acesta acoperă cheltuielile; costul marginal
de factor (costul ultimului lucrător angajat, a ultimei maşini atrase în activitate etc.) să
fie acoperit de venitul marginal al factorului.
Nivelul convenabil este, deci, atunci când:
VMP=CMF
în care VMP = venit marginal al produsului, iar CMF = costul marginal al factorului
utilizat.

Creşterea productivităţii muncii la nivelul firmei asigură:


* creşterea eficienţei;
* reducerea costului total mediu (CTM);
* creşterea competitivităţii firmei;
* creşterea capacităţii de a face faţă concurenţei;
* creează posibilitatea ca posesorii factorilor de producţie să obţină venituri mai mari în
condiţiile în care bunurile produse sunt vândute la aceleaşi preţuri sau chiar mai mici
decât ale concurenţilor.
Creşterea productivităţii la nivelul economiei asigură următoarele:
* se produce mai multă bogăţie cu acelaşi consum de factori;
* se atenuează tensiunea nevoi-resurse, nevoile fiind satisfăcute printr-o producţie mai
mare;
* creşte competitivitatea produselor naţionale la export;
* creşte bunăstarea populaţiei;
* se reduce timpul de muncă, crescând timpul liber al populaţiei, timp folosit pentru
instruire, dezvoltare culturală, recalificare, împlinirea personalităţii.

O importanţă deosebită o are dinamica şi nivelul productivităţii muncii. Mai


întâi trebuie ştiut că ea este influenţată de următorii factori:
a. calitatea factorilor de producţie utilizaţi;
b. calitatea organizării şi conducerii activităţii economice;
c. cointeresarea economică a posesorilor factorilor de producţie;
d. condiţiile naturale;
e. factori psihosociali.
Apoi, trebuie ştiut că atunci când productivitatea muncii creşte, acest lucru
determină scăderea costurilor de producţie pe de o parte, prin faptul că o parte din
che1tuieli nu cresc proporţional cu producţia sau rămân fixe, iar pe de altă parte, pentru
că se reduc cheltuielile materiale pe unitate de produs (scade amortizarea etc.).
Dar, pentru că productivitatea muncii să fie însoţită de reducerea costurilor este
necesară respectarea următoarelor condiţii: productivitatea muncii să crească mai repede
decât creşte salariul, altfel vor creşte costurile şi efectele de antrenare pe care le produce
această creştere: creşterea preţurilor şi alimentarea fenomenului inflaţionist.

Ce ştim despre...
1. Factorii de producţie:
- reprezintă ansamblul elementelor care participă la producerea de bunuri şi servicii;
- se află în interdependenţă cu resursele;
- în cadrul economiei se află în proprietatea agenţilor economici care îi utilizează;
- orice factor de producţie are:
• determinări cantitative;
• determinări calitative;

2. Munca:
- reprezintă o activitate conştientă, specific umană, îndreptată spre un anumit scop prin
care omul îşi defineşte interesul, îşi construieşte mijloace adecvate pentru atingerea
scopului propus;
- este factor activ şi determinant;
- presupune: efort fizic, intelectual şi experienţă;

3. Informaţia:
- reprezintă suma cunoştinţelor veridice, însuşite şi folosite, este un element
fundamental pentru:
- desfăşurarea muncii;
- influenţarea celorlalţi factori de producţie.

4. Natura:
- cadrul în care omul trăieşte, se transformă şi există.

5. Capitalul:
- ansamblul bunurilor produse prin muncă şi folosite pentru obţinerea altor bunuri şi
servicii destinate vânzării;
a. Capitalul fix:
- este format din: clădiri, maşini, utilaje, instalaţii, tehnica electronică de calcul, licenţe
după invenţii;
- participă la mai multe cicluri de producţie;
- este înlocuit după mai mulţi ani de folosire.

NU CONFUNDA!
Capitalul fix cu terenul; terenul face parte din factorul de producţie natura
(pământ).
- se consumă treptat, uzându-se:
- uzura - expresia consumării treptate a capitalului fix;
- uzura fizică - deprecierea treptată a caracteristicilor lui funcţionale datorată:
- folosirii:
- acţiunii agenţilor naturali;
- uzura morală- se datorează progresului tehnic şi condiţiilor pieţei ce asigură maşini,
utilaje noi: mai ieftine şi/sau cu performanţe tehnico economice superioare.
b. Capitalul circulant:
- este format din materii prime, materiale, seminţe, combustibil, energie, apa;
- participă la un singur ciclu de producţie;
- se consumă sau se transformă radical într-un ciclu de producţie fiind necesară
înlocuirea lor într-un nou ciclu de producţie.
6. Progresul factorilor de producţie:
- reprezintă un şir de realizări ce poate fi pus în evidenţă prin surprinderea tendinţelor
fundamentale de schimbare manifestate pe termen lung; are două forme majore:
• un aspect cantitativ;
• un aspect calitativ, impus de caracterul limitat al resurselor şi, implicit, al
factorilor de producţie.

1. Legea ofertei. Condiţiile ofertei

Oferta reprezintă relaţia dintre cantitatea pe care un producător doreşte şi


poate să o vândă dintr-un anumit bun şi preţul respectivului bun de-a lungul unei
perioade de timp determinate. Prin însumarea ofertelor individuale se obţine oferta
pieţei. Rezultă cu uşurinţă din această definiţie câteva observaţii importante, şi
anume:
– Oferta este o relaţie între diferite niveluri ale cantităţii oferite şi diferite
niveluri ale preţului; ea nu este sinonimă cu cantitatea oferită;
– Oferta reflectă cantitatea pe care producătorul poate să o realizeze într-o
anumită perioadă, cantitate care în mod evident va depinde de resursele sale;
– Oferta, ca şi cererea, este o variabilă de flux, în sensul că se exprimă pe o
anumită perioadă.

Modificarea ofertei în funcţie de preţ nu deplasează curba ofertei şi o vom numi


extinderea (când preţul creşte), respectiv contracţia ofertei (când preţul scade).
Creşterea şi descreşterea ofertei sunt determinate de modificarea altor factori decât
preţul, numiţi condiţiile ofertei.
Cei mai importanţi factori care influenţează oferta sunt:
a) Costul producţiei. O reducere a preţului factorilor de producţie determină
reducerea costurilor, astfel că firmele pot produce mai mult. Invers, o creştere a
preţului acestor factori reduce oferta de bunuri şi servicii de pe piaţă. De exemplu,
şocul petrolului din 1973 a redus oferta şi a mărit presiunile inflaţioniste în toate
ţările dependente de importurile petroliere.
b) Modificările tehnologice. În capitolul trei dedicat relaţiei nevoi-resurse am
văzut cum noile tehnologii deplasează spre dreapta frontiera posibilităţilor de
producţie. Descoperirea şi aplicarea unor tehnologii mai performante conduce la
creşterea ofertei cu acelaşi volum de resurse; de exemplu, descoperirea fertilizan-
telor a condus la creşterea ofertei de produse agricole.
c) Preţul altor bunuri. Există două categorii de bunuri: bunuri substituibile în
ofertă şi bunuri complementare în ofertă. Substituibile în ofertă sunt acele bunuri
ce se pot realiza alternativ cu aceleaşi resurse. De exemplu, iaurtul şi brânza. Dacă
preţul la brânză creşte, scade oferta de iaurt, pentru că producătorii întrevăd câşti-
guri mai mari la brânză. Complementare în ofertă sunt bunurile ce rezultă împreună
din acelaşi proces de producţie: de exemplu făina şi tărâţele. O creştere a preţului la
făină va atrage automat o creştere a ofertei de tărâţe.
d) Aşteptările privind evoluţia preţului. Dacă producătorii estimează o creştere
a preţului pentru produsele lor în viitor, oferta prezentă se va reduce. Reciproca este şi
ea adevărată. De exemplu, dacă se estimează creşterea cursului acţiunilor BRD la
bursă în viitor, oferta prezentă de titluri se va reduce.
e) Numărul ofertanţilor. Creşterea numărului de producători antrenează, în
general, creşterea ofertei şi invers. De exemplu, apariţia facultăţilor particulare după
1989 în România a condus la creşterea ofertei de economişti pe piaţa muncii.
f) Taxele şi subsidiile. O creştere a poverii fiscale creşte costurile firmei şi re-
duce oferta, în timp ce reducerea impozitelor stimulează oferta. Subvenţiile sunt un
fel de taxe negative care reduc artificial costurile firmelor şi stimulează producţia.
Sintetizând, oferta creşte când:
– scad costurile pentru că se reduce preţul factorilor de producţie;
– se descoperă tehnologii şi produse mai performante;
– creşte preţul bunurilor complementare în ofertă şi scade preţul celor substituibile;
– se aşteaptă o reducere a preţurilor în viitor;
– creşte numărul ofertanţilor;
– scad taxele şi cresc subvenţiile.

2. Elasticitatea ofertei. Factorii care influenţează elasticitatea ofertei la


preţ

Elasticitatea ofertei exprimă modul în care reacţionează oferta la


modificarea factorilor care o influenţează, altfel spus cât de sensibili sunt
producătorii la schimbarea condiţiilor ofertei. Cele mai utilizate elasticităţi sunt
elasticitatea la preţ şi elasticitatea încrucişată.

2.1. Elasticitatea ofertei în funcţie de preţ


Modificarea cantităţii oferite în funcţie de modificarea preţului este cea mai
utilizată formă a elasticităţii, fiind numită şi simplu, elasticitatea ofertei. Măsurarea
acesteia se realizează cu ajutorul coeficientului de elasticitate a ofertei în funcţie de
preţ, determinat ca un raport între variaţia procentuală a cantităţii oferite şi variaţia
procentuală a preţului.
Formula uzuală de determinare a elasticităţii este:
Eo/p = %ΔQ/%ΔP
în care:
Eo/p = coeficientul de elasticitate a ofertei la preţ;
%ΔQ = modificarea procentuală a cantităţii oferite (ΔQ/Q0);
%ΔP = modificarea procentuală a preţului (ΔP/P0).
Calculat astfel, coeficientul arată cu cât se modifică, procentual, cantitatea
oferită, la o modificare cu un procent a preţului, în condiţiile în care punctul de refe-
rinţă pentru determinarea elasticităţii este P 0. Cu titlu de exemplu, dacă la o redu-
cere a preţului de la 1.000 lei la 500 lei, cantitatea oferită scade de la 5 unităţi la 2
unităţi, elasticitatea ofertei va fi:
Eo/p = [(2 – 5)/5]:[(500 – 1.000)/1.000] = 1,2
Spunem în această situaţie că, la o reducere cu 1% a preţului, cantitatea
oferită a scăzut cu 1,2%, în condiţiile în care am folosit ca punct de referinţă
(1000;5). Dacă foloseam ca punct de referinţă (500; 2), elasticitatea ar fi fost:
Eo/p = [(5 – 2)/2]:[(1.000 – 500)/500] = 1,5
Evident apar semne de întrebare cu privire la valoarea coeficientului de
elasticitate pe care să o utilizăm pentru a caracteriza oferta. Pentru a estima
elasticitatea la mijlocul intervalului dintre cele două valori considerate anterior,
succesiv ca puncte de referinţă vom utiliza următoarea formulă:
Eo/p = [ΔQ/ (suma cantităţilor:2)]:[ ΔP/(suma preţurilor:2)]
În exemplul anterior, elasticitatea ofertei la preţ la mijlocul intervalului
dintre un nivel al preţului de 1.000 lei şi un nivel al preţului de 500 lei va fi:
Eo/p = [(5 – 2)/(2 + 5):2]:[(500 – 1.000)/(1.000 + 500):2] = 1,29
În cazul în care dorim să măsurăm elasticitatea într-un punct anume de pe
curba ofertei şi nu de-a lungul unui interval, sau altfel spus, între două puncte de pe
respectiva curbă, vom utiliza relaţia:
Eo/p = (dQ/dP) · P/Q
în care:
dQ/dP = inversul pantei dreptei tangente la curba ofertei în punctul de referinţă;
Q şi P = cantitatea, respectiv preţul, în punctul de referinţă.
Cu titlu de exemplu, dacă oferta îmbracă forma unei funcţii de forma: Q = 5
+ 3P, elasticitatea ofertei la preţ, când preţul este de 2 u.m., va fi: E o/p = 3(2/11) =
0,55.
Astfel, în funcţie de valoarea coeficientului de elasticitate a ofertei la preţ,
vom spune că:
– oferta este elastică, dacă Eo/p > 1;
– oferta este inelastică, dacă Eo/p < 1;
– oferta are elasticitate unitară, dacă Eo/p = 1;
– oferta este perfect elastică, dacă Eo/p = ∞;
– oferta este perfect inelastică, dacă Eo/p = 0.

Elasticitatea ofertei la preţ este influenţată de o serie de factori, dintre care cei
mai importanţi sunt:
i) Costul producţiei. Cu cât costul producţiei este mai mare, cu atât elasticitatea
este mai mică. Explicaţia se află în variaţia preţurilor factorilor de producţie: când
preţul unui bun creşte, producătorii doresc să ofere mai mult din respectivul bun pe
piaţă. De aceea ei solicită o cantitate mai mare de factori de producţie pe piaţa
resurselor economice, determinând o creştere a preţului factorilor. În consecinţă,
costul producţiei creşte şi acţionează ca o frână în calea creşterii ofertei; oferta
creşte mai puţin, iar elasticitatea este mai mică.
ii) Gradul de substituire al bunurilor în ofertă; dacă bunurile sunt uşor
substituibile, elasticitatea ofertei este mare. În exemplul cu brânza şi iaurtul, firma
producătoare poate să-şi orienteze rapid resursele către bunul mai scump, astfel că
oferta din cele două bunuri este elastică. Dacă vom considera însă piaţa lactatelor în
general, o reducere a preţului lactatelor nu va diminua semnificativ oferta deoarece
este dificil să schimbe specializarea factorilor de producţie de la producerea de
lactate către alte produse; oferta este mai puţin elastică.
iii) Complementaritatea în ofertă a bunurilor; o creştere a preţului tărâţelor,
fără modificarea preţului la făină, nu va schimba semnificativ oferta de tărâţe,
deoarece ele rezultă doar din producerea de făină. Oferta este puternic inelastică.
iv) Posibilităţile de stocare şi costul stocării. Cu cât posibilităţile de stocare sunt
mai numeroase, elasticitatea ofertei este mai mare. Cu cât costul stocării este mai
mare, elasticitatea ofertei este mai mică. De exemplu, peştele proaspăt nu este
stocabil. O reducere a preţului la peşte pe piaţă nu va diminua oferta; de altfel aceasta
este una din explicaţiile pentru care preţul scade către sfârşitul zilei. Un alt exemplu îl
constituie mărfurile cu volum mare, cum ar fi polistirenul expandat, care necesită un
spaţiu mare de stocare şi cheltuieli mari, având o elasticitate mică a ofertei.
v) Perioada de timp de la modificarea preţului. Oferta este mai elastică pe
termen lung decât pe termen scurt. Explicaţia rezidă în faptul că producătorii au
nevoie de timp pentru a reacţiona la modificarea preţului. Pe termen foarte scurt
(perioada pieţei) oferta este perfect inelastică, deoarece ea are nevoie de un timp
minim pentru a se modifica. Pe termen scurt, oferta devine inelastică, pentru că
producţia poate creşte doar pe seama factorilor de producţie variabili. Pe termen
lung toţi factorii de producţie sunt variabili şi oferta este elastică.

2.2. Elasticitatea încrucişată a ofertei

Elasticitatea încrucişată a ofertei exprimă modificarea procentuală a


cantităţii oferite dintr-un bun în funcţie de modificarea preţului altor bunuri.
Formula generală de determinare este:
Eox/py = %ΔQx/%ΔPy
în care Qx este cantitatea oferită din bunul x, iar P y este preţul bunului y. În funcţie
de acest coeficient bunurile pot fi:
– substituibile, dacă Ecx/py < 0;
– complementare, dacă Ecx/py  0.
Elasticitatea ofertei este un indicator important atât pentru firme, cât şi
pentru economia naţională. A doua parte a lucrării, în capitolul dedicat inflaţiei,
demonstrează importanţa elasticităţii ofertei pentru stabilitatea preţurilor dintr-o
economie naţională.

3. Echilibrul pieţei

Vom asambla în continuare cunoştinţele dobândite cu privire la cerere şi


ofertă pentru a înţelege mecanismul general de formare liberă a preţurilor. Ca şi
până acum, ne vom folosi de un exemplu: vom presupune că, pe piaţa merelor,
cantităţile cerute şi oferite la diferite niveluri ale preţului se prezintă astfel:

Tabelul 7.3. Formarea preţului

Preţ/kilogram Cantitate cerută Cantitate oferită Surplus


(mii lei) (kilograme) (kilograme) (kilograme)
10 10.000 4.000 – 6.000
15 9.000 9.000 0
20 6.000 12.000 + 6.000
25 4.000 14.000 + 10.000
30 1.000 16.000 + 15.000

Puteţi observa în acest tabel că un preţ de 10.000 lei/kilogram convine


cumpărătorilor, dar nu îi mulţumeşte pe producători. La acest preţ se cere o cantitate
de mere mai mare cu 6.000 de kilograme decât cea oferită, iar excesul de cerere va
exercita presiuni asupra preţului în sensul creşterii sale. La un preţ de 20.000
lei/kilogram, există un surplus de ofertă de 6.000 de kilograme care va exercita
presiuni în sensul reducerii preţului. Preţul la care cantitatea cerută este egală cu
cea oferită, iar volumul tranzacţiilor pe piaţă este maxim, numit preţ de echilibru,
este de 15.000 lei/kilogram.

Guvernele pot interveni asupra preţurilor pieţei fie în mod direct, prin controlul
preţurilor, fie indirect, prin măsuri care să afecteze comportamentul producătorilor
şi consumatorilor.
Intervenţia directă a statului se face prin stabilirea unor niveluri maxime
sau minime de preţ. Dacă statul fixează un nivel maxim al preţului, sub preţul de
echilibru, producătorii nu au voie să-l depăşească şi atunci vor produce mai puţin.
În practică această situaţie poate să apară într-o perioadă de război sau de
recesiune economică prelungită şi inflaţie ridicată, intenţia declarată a statului fiind
protecţia populaţiei şi mai ales a săracilor.
Pentru că pe piaţă există mai puţin decât se cere, iar preţul nu mai joacă în mod
real un rol restrictiv în calea accesului la acest bun, apare problema alocării
cantităţii produse între consumatori. O primă posibilitate de alocare este cea de tip
“primul venit – primul servit”, care va conduce la formarea unor fire de aşteptare
(“coada”, în limbajul curent) şi la pierderi importante de timp din partea consuma-
torilor. O altă alternativă este raţionalizarea consumului, astfel încât puţinul care
există să se împartă tuturor.

Alături de raţionalizare, preţurile maxime generează alte două mari


probleme: accentuează inflaţia şi stimulează dezvoltarea pieţei negre. De multe ori,
inclusiv în România, s-a argumentat că este nevoie de aceste preţuri pentru produsele
de strictă necesitate, astfel încât toată lumea să aibă acces la respectivele produse,
indiferent de rata inflaţiei. După cum am văzut, controlul preţurilor reduce producţia
şi nu face decât să accentueze sau să amâne (cu perspectiva unei “explozii”) creşterea
preţurilor.

Preţurile minime, mai mari decât cel de echilibru, se practică în scopul


declarat al statului de a asigura un venit mai mare anumitor producători, cum ar fi
fermierii în Uniunea Europeană. În acest caz, producătorii vor fi tentaţi să producă
peste cererea pieţei.

În condiţiile creşterii producţiei, pentru ca preţul să fie menţinut la nivelul


Pmin, singura posibilitate a guvernului este să cumpere excedentul existent pe piaţă.
Aşa se explică de ce multe ţări din Uniunea Europeană au acumulat în timp
importante cantităţi de produse agricole. Pentru a reduce rezervele excesive, aceste
state au decis subvenţionarea preţului produselor agricole, dar această practică a
condus la proteste din partea exportatorilor de produse agricole nesubvenţionate din
alte ţări, proteste exprimate în general în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului. O altă practică a fost restricţionarea cultivării pământului, dar nici ea
nu a dat rezultate, din cauza faptului că fermierii au descoperit tehnologii de
cultivare mai performante, ca substituenţi ai pământului.
Intervenţia indirectă a statului îmbracă cel mai adesea forma taxelor.
Taxele sunt cele mai importante venituri ale statului şi îmbracă în general forma
unui procent aplicat asupra preţului unui produs. Consecinţa taxei aplicate asupra
unui produs este că preţul plătit de cumpărător nu mai este egal cu cel primit de
vânzător.

Taxa este percepută de producător ca un cost suplimentar, de aceea oferta sa se va


reduce de la O la O’, ceea ce determină o creştere a preţului pieţei de la P* la P c, unde
prin Pc am notat preţul plătit de cumpărător. Din preţul P c, producătorul primeşte
numai Pv (preţul vânzătorului), diferenţa fiind tocmai valoarea taxei. Desigur că
producătorii ar fi putut opta pentru reducerea cantităţii oferite pe piaţă, astfel încât
preţul să crească exact cu valoarea taxei şi povara taxei să fie suportată exclusiv de
cumpărători. Dar în acest caz s-ar fi diminuat foarte mult cantitatea vândută , iar
profitul lor s-ar fi redus mai mult decât dacă ar fi acceptat să suporte o parte din taxă.
Povara suportată de consumatori este cu atât mai mare, cu cât oferta este mai elastică
(mai plată), iar partea din taxă suportată de producători este cu atât mai mare, cu cât
cererea este mai elastică.
Cea mai importantă critică adusă de economişti practicii taxelor de către
guverne constă în faptul că taxele distorsionează alocarea resurselor în economie.
Ele orientează firmele către produsele mai puţin împovărate în defavoarea celor
puternic impozitate şi împiedică alocarea optimă a resurselor disponibile.
Pornind de la efectele economice ale preţurilor controlate şi taxelor, s-a
conturat concluzia generală că preţurile trebuie lăsate să se formeze liber, pe baza
raportului cerere-ofertă. Numai libere preţurile sunt o sursă corectă de informare
asupra situaţiei pieţei şi, în acelaşi timp, un mecanism de stimulare a creşterii
eficienţei în alocarea resurselor.
PROFIT

1. Profitul reprezintă avantajul realizat sub formă bănească din exercitarea


unei activităţi. Masa profitului (Pr) se determină ca diferenţă între încasările firmei (CA)
şi cheltuielile sale (CT): Pr = CA - CT. Profitul mediu (PrM) este profitul pe unitate de
produs şi se determină ca diferenţă între preţul de vânzare al produsului (P) şi costul
unitar (CTM): PrM = Pr / Q =P-CTM.
Rata profitului (Pr’) se poate determina sub trei forme:
• în raport cu cifra de afaceri, ca un raport între masa profitului şi încasări: P r’
= Pr/ CA; dacă firma produce bunuri nediferenţiate această rată mai poate fi determinată
astfel: Pr’ = PrM/P
• în raport cu costul producţiei, ca un raport între profit şi costul total: P r’=
Pr/CT; dacă produsele sunt omogene (nediferenţiate), această rată devine: P r’=
PrM/CTM, cunoscută şi sub numele de rata rentabilităţii;
• în raport cu capitalul utilizat (K), ca un raport între profit şi capitalul utilizat:
P’r = Pr / K. Capitalul utilizat este identic cu capitalul total al firmei, dacă firma se află
în primul an de funcţionare, deci vom scrie: K = Kf + Kc, în care Kf este capitalul fix,
iar Kc este capitalul circulant. Dacă firma nu se află în primul an de funcţionare, în
capitalul utilizat inc1udem în întregime doar capitalul circulant, în timp ce din capitalul
fix inc1udem numai partea încă neamortizată:
K = Kc + Valoarea neamortizată din Kf.

2. Funcţiile profitului sunt:


- constituie motivaţia activităţii, stimulează întreprinzătorii să-şi asume riscul
unei activităţi şi să adopte măsuri de eficientizare a activităţii economice;
- este dovada şi măsura utilităţii unei activităţi; pentru că produsele unei firme
să se vândă ele trebuie să fie considerate utile de către consumatori; în plus,
consumatorii vor fi dispuşi să plătească cu atât mai mult pe un bun, cu cât consideră că
utilitatea acestuia este mai mare.
- exprimă sintetic rezultatele firmei şi implicit forţa sa competitivă în raport cu
celelalte firme de pe piaţă;
- este compatibil cu raţionalitatea social economică, fie şi numai datorită
faptului că din impozitul pe profit sunt finanţate alte domenii utile societăţi, dar care nu
urmăresc profitul (sănătate, cultură ş.a.);

3. Formele profitului sunt:


- profitul normal, este acela considerat suficient de o firmă pentru a-şi
continua activitatea; în acest profit vom include: salariul întreprinzătorului, chiria pentru
c1ădirile proprii, dobânda la capitalul propriu investit în firmă, rentă pentru terenul
propriu pe care funcţionează firma şi o primă pentru asumarea riscului. Cu alte cuvinte,
profitul normal include toate acele venituri pe care întreprinzătorul le-ar fi obţinut în
mod independent şi pe care le-a sacrificat în favoarea unei activităţi pe cont propriu.
Desigur, acest profit are o importantă componentă subiectivă, pentru că depinde de
aprecierea întreprinzătorului;
- supraprofitul este partea din profit care depăşeşte profitul normal; el este
obţinut în primul rând de firmele aflate în concurenţă imperfectă;
- profitul legitim, este cel cuvenit firmei ca factor de producţie pentru
contribuţia sa la activitatea economică (astfel, firma oferă locuri de muncă, oferă bunuri
pe piaţă, aduce venituri statului prin impozite ş.a., iar prin aceste fapte contribuie la
dezvoltarea generală a ţării);
- profitul nelegitim (venit necâştigat), obţinut de firmă fără a contribui în nici
un fel la activitatea economică (de exemplu, firma poate profita de inflaţie şi poate mări
preţurile fără justificare în costuri);
- profit brut şi profit net; profitul net este partea din profit rămasă firmei
după plata impozitului pe profit; ea poate fi utilizată pentru autofinanţare (creşterea
stocului de capital, investiţii) şi pentru consumul întreprinzătorului. Profitul net se mai
numeşte şi admis.

4. Funcţia de producţie poate fi reprezentată simplu astfel: Q = f (K,N,L), si


exprimă dependenţa producţiei obţinute de factorii de producţie capital (K), natură (N)
şi muncă (L) consumaţi. Funcţia arată în acelaşi timp că profitul întreprinzătorului
depinde de cheltuielile sale cu factorii de producţie. Cu cât întreprinzătorul repartizează
o cotă mai mare din cifra de afaceri celorlalţi factori de producţie, cu atât profitul său va
fi mai mic. Alături de preţurile factorilor de producţie, alţi factori de care depinde
profitul firmei sunt:
- costul de producţie; cu cât acesta este mai mare, profitul este mai mic;
- cifra de afaceri cu care profitul este direct proporţional;
- preţul; cu cât este mai mare, şi profitul este mai mare ponderea produselor de
calitate superioară în structură producţiei; profitul este cu atât mai mare cu cât ponderea
este mai mare;
- volumul producţiei cu care profitul este direct proporţional;
- viteza de rotaţie a capitalului; cu cât numărul de rotaţii ale capitalului este
mai mare, iar durata unei rotaţii mai mică, cu atât profitul este mai mare.
1. Caracteristicile pieţei cu concurenţă pură şi perfectă

Piaţa cu concurenţă perfectă este un model teoretic, de care se apropie însă


multe pieţe reale (bursa, piaţa micilor producători agricoli, piaţa muncitorilor
necalificaţi ş.a.). Teoria pieţei cu concurenţă perfectă se fundamentează pe câteva
ipoteze, şi anume:
a) Produsele sunt omogene, altfel spus identice. Pentru că produsele tuturor fir-
melor existente pe piaţă sunt perfect substituibile, politicile promoţionale cum ar fi
reclama, crearea unei imagini de marcă ş.a. nu se justifică economic.
b) Atomicitate perfectă: pe piaţă există mulţi producători şi mulţi consumatori
de putere mică şi egală. Din acest motiv, o firmă aflată pe o piaţă perfect concu-
renţială nu are nici o putere; ea poate să fixeze numai cantitatea pe care o oferă în
funcţie de preţul format liber pe piaţă, care este un preţ de echilibru. Vom spune că
firma este “primitoare de preţ” (price taker), în sensul că preţul apare ca variabilă
exogenă, ca o constrângere externă la care firma trebuie să facă faţă.
c) Libertatea de intrare şi de ieşire; firmele existente pe piaţă nu pot împiedica
intrarea altor firme şi ies de pe piaţă atunci când doresc sau sunt obligate s-o facă.
d) Transparenţa perfectă: producătorii şi consumatorii sunt perfect şi perma-
nent informaţi, în mod gratuit, cu privire la preţuri şi calitate, astfel încât pentru un
produs dat nu poate exista decât un singur preţ.
e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie: factorii de producţie sunt liberi
să “migreze” spre cele mai eficiente utilizări. Piaţa factorilor de producţie este şi ea
perfect concurenţială.

2. Formarea preţului în concurenţă perfectă pe termen scurt şi pe


termen lung
În condiţiile concurenţei perfecte firma deţine o pondere neglijabilă din
piaţa pe care operează, motiv pentru care ea nu poate avea o politică de preţuri. La
nivelul preţului pieţei producătorul trebuie să-şi ajusteze producţia astfel încât
profitul să fie maxim. Dacă structura costurilor firmei permite intrarea acesteia pe
piaţă, la nivelul preţului pieţei firma îşi va vinde întreaga producţie, ceea ce
înseamnă că cererea firmei este perfect elastică.
Pe termen scurt, echilibrul firmei se stabileşte în punctul în care costul mar-
ginal este egal cu venitul marginal, care la rândul său este identic cu cererea.

O firmă în concurenţă perfectă îşi maximizează profitul atunci când preţul este egal
cu costul marginal şi mai mare decât costul total mediu. De asemenea, ea se
menţine pe piaţă atâta vreme cât preţul este mai mare decât costul mediu variabil,
deoarece în acest fel pierderile sale sunt mai mici decât costurile fixe pe care ar
trebui să le suporte dacă ar ieşi de pe piaţă. Oferta firmei în concurenţă perfectă se
va forma în aceste condiţii în zona crescătoare a curbei costului marginal, dincolo
de minimul costului mediu variabil.

Pe termen lung, după cum cunoaşteţi din capitolele precedente, nu mai


există costuri fixe, iar oferta pieţei poate să crească atât prin creşterea cantităţii
consumate din toţi factorii de producţie, cât şi prin creşterea numărului firmelor de
pe piaţă. Să ne amintim că intrarea pe o piaţă perfect concurenţială este liberă;
existenţa profitului pe termen scurt atrage şi alte firme pe această piaţă, ceea ce
conduce la creşterea ofertei şi deplasarea curbei ofertei către dreapta.

Pentru că fiecare bun se produce la un cost minim, economiştii sunt în


general de acord cu afirmaţia că piaţa perfect concurenţială se caracterizează
printr-o eficienţă economică maximă. Eficienţa este maximă sub două aspecte, şi
anume:
– cel al eficienţei productive: sub aspectul producerii bunului, maximul eficien-
ţei rezultă din minimul costului mediu pe termen lung, care indică exploatarea
optimă a tuturor resurselor;
– cel al eficienţei alocative: sub aspectul alocării, maximul eficienţei este
reflectat de egalitatea dintre preţ şi costul marginal; după cum ştim din analiza
comportamentului consumatorului, preţul măsoară satisfacţia marginală pe
care consumatorii apreciază că o vor obţine de pe urma ultimei unităţi consu-
mate dintr-un bun. Costul marginal măsoară resursele sacrificate de societate
pentru creşterea producţiei dintr-un bun cu o unitate. Dacă preţul este mai
mare decât costul marginal pentru un anumit bun, să-i spunem X, înseamnă că
resursele alocate acestui bun sunt insuficiente (există o subalocare a resur-
selor). De exemplu, să spunem că societatea apreciază cu 10.000 lei bunul X,
iar costul marginal este 7.000 lei. Dacă producţia creşte, la fiecare unitate nou
produsă se câştigă în plus 3.000 lei, deci nu s-a epuizat întregul potenţial de
câştig prin alocarea resurselor către bunul X. Invers, dacă preţul este mai mic
decât costul marginal, să spunem cu 2.000 lei, înseamnă că firma pierde 2000
lei pentru fiecare unitate produsă, deci resursele sunt supraalocate pentru
bunul X. Rezultă în mod evident că eficienţa este maximă acolo unde preţul
egalează costul marginal.
Ideea potrivit căreia libera concurenţă conduce la alocarea optimă a
resurselor economice disponibile a apărut încă de pe vremea fiziocraţilor şi a fost
consacrată în economie prin sintagma “mâna invizibilă” de către şcoala economică
clasică.
Funcţionarea firmei la un preţ egal cu minimul costului total mediu înseamnă că
pe termen lung profitul economic este zero. Faptul că profitul este zero nu trebuie
interpretat în sensul că industria o să dispară, ci în sensul că industria nu va mai
creşte în dimensiuni, întrucât nu mai există nici un stimulent pentru intrarea de noi
firme pe piaţă. În aceste condiţii toţi factorii de producţie sunt remuneraţi la preţul
pieţei, iar firma obţine profitul normal.
Piata cu concurenta imperfecta

1. Monopolul: definiţie, trăsături şi forme

Monopolul reprezintă forma de piaţă în care întreaga ofertă a unui anumit bun este asigurată de o
singură firmă; termenul provine din limba greacă, de la “monos” = unic şi “polein” = vânzare.
Piaţa monopolistă pură este un model ideal, caracterizat prin următoarele trăsături:
a) bunul este produs de o singură firmă care satisface întreaga cerere exprimată pe piaţă;
b) bunul nu poate fi substituit;
c) nu există concurenţă pe piaţă, nici internă şi nici din exterior;
d) firma monopolistă stabileşte preţul pe piaţă şi cantitatea vândută.
Din trăsăturile enumerate anterior puteţi concluziona că în realitate nu există monopol pur,
deoarece nu pot fi întrunite concomitent toate cele patru condiţii menţionate mai sus. Există însă situaţii în
care o singură firmă mare controlează piaţa unui bun economic, fără a fi singurul ofertant de pe acea piaţă.
Situaţiile în care o mare firmă controlează piaţă, dar alături de ea funcţionează şi firme de mici dimensiuni,
care deţin un procent de piaţă neglijabil, este numită metaforic “monopol cu franjuri”.
Cauzele care conduc în practică la formarea şi consolidarea unor monopoluri pot fi sintetizate în
trei categorii, ce se constituie totodată în trei forme de monopol, şi anume:
a) monopolul natural. În anumite domenii costurile infrastructurii necesare începerii activităţii de
producţie sunt foarte ridicate. De aceea firmele mici sunt obligate treptat să fuzioneze pentru a atinge acel
nivel minim de producţie (scara minim eficace) care să le permită să-şi amortizeze investiţiile iniţiale.
Dacă volumul minim de producţie care trebuie atins este relativ egal cu capacitatea de absorbţie a pieţei, în
final va exista o singură firmă: monopolul natural, format prin concentrarea progresivă a capitalului şi
eliminarea producătorilor ineficienţi. Exemplul clasic este industria energetică: în multe ţări ale lumii
producerea energiei electrice este monopol, deoarece numai acoperind întreaga piaţă firma producătoare
reuşeşte să-şi amortizeze investiţiile. Uneori termenul de monopol natural mai este utilizat şi pentru a
caracteriza situaţia în care o firmă este monopol pentru că deţine controlul absolut asupra unei resurse
naturale.
b) monopolul inovaţional. În această categorie sunt grupate firmele care datorită deţinerii unei
inovaţii sunt singurele capabile să producă sau să distribuie un produs pe piaţă. Monopolul este de obicei
temporar, deoarece în procesul concurenţei şi alte firme ajung să aibă acces la inovaţie şi să intre pe piaţă.
c) monopolul legal. El apare atunci când există bariere legale care împiedică intrarea pe piaţă a
eventualilor concurenţi. Restricţiile legale se concretizează într-o serie de privilegii acordate de guvern
unor firme din diverse domenii cum ar fi: transportul în comun, distribuirea energiei electrice, gazului, apei
etc. unde concurenţa ar putea avea efecte economice şi sociale negative. În general, în astfel de situaţii
există reglementări specifice care nu permit monopolului să-şi desfăşoare activitatea după principiul
maximizării profitului. Un exemplu în România este Societatea Naţională a Căilor Ferate Române.
Barierele economice sau legale de pe piaţa de monopol împiedică sau îngreu nează intrarea pe
piaţă a potenţialilor concurenţi. De aceea, cererea pieţei este identică cu cererea la nivelul firmei.

1.1. Echilibrul monopolului

a) Formarea preţului pe piaţa monopolistă


Preţul de monopol, spre deosebire de concurenţa perfectă, nu mai este o variabilă independentă de
volumul producţiei, ci este o funcţie descrescătoare de cantitatea produsă.
Cunoaştem din capitolele anterioare că profitul () este diferenţa dintre venitul total şi costul total (CT),
adică:  = VT – CT. Se ştie că profitul marginal (mg) este derivata de ordinul întâi a profitului total în
raport cu producţia: mg = Pr'(Q). În consecinţă, pentru ca profitul total să fie maxim, trebuie ca profitul
marginal să fie zero. Aceasta înseamnă că: mg = '(Q) = 0. Dar '(Q) = VT'(Q) – CT'(Q), de unde rezultă
că: mg = Vmg – Cmg, unde Cmg este costul marginal. Deci, pentru ca profitul monopolului să fie maxim,
trebuie ca Vmg = Cmg.
b) Preţurile discriminatorii
În scopul maximizării profitului, monopolul poate practica preţuri discriminatorii. Astfel, unităţi
identice dintr-un bun se vor vinde la preţuri diferite pentru acelaşi consumator, de la un consumator la altul
sau pe pieţe diferite.
Discriminarea perfectă, numită şi discriminare de gradul întâi, descrie acel comportament prin
care monopolul încearcă să-şi adjudece întregul surplus al consumatorului. În acest scop, monopolul vinde
fiecare unitate din bunul produs la cel mai mare preţ pe care consumatorul este dispus să îl plătească.
Discriminarea poate fi perfectă numai dacă monopolul cunoaşte foarte bine curba cererii consumatorului.

1.2. Legile antitrust

a) Legile antitrust
Scopul acestor legi este prevenirea practicilor concurenţiale neloiale. Guvernul urmăreşte prin aceste
legi să împiedice firmele să se implice în activităţi care ar exclude rivalii de pe piaţă. Printre practicile
interzise se numără:
– interzicerea preţurilor discriminatorii, dacă discriminarea nu este justificată de cost sau/şi calitate;
– interzicerea contractelor de exclusivitate, adică a contractelor prin care cumpărătorul se obligă să
cumpere doar de la un singur ofertant, dacă practicarea lor urmăreşte excluderea de pe piaţă a
concurenţilor;
– legea interzice unei persoane să facă parte din consiliile directoare ale mai multor firme concurente;
– interzicerea achiziţionării de către o firmă de acţiuni în scopul vădit al reducerii sau eliminării
concurenţei;
– publicitatea neloială;
– interzicerea acordurilor dintre firme de fixare a preţurilor ş.a.

2. Concurenţa monopolistică: trăsături

a) Caracteristicile pieţei cu concurenţă monopolisitică


Concurenţa monopolistică, aşa cum sugerează chiar denumirea sa, este un fel de hibrid între
concurenţa perfectă şi monopol. Trăsăturile comune cu concurenţa perfectă sunt:
– numărul mare de ofertanţi şi de cumpărători; în consecinţă fiecare ofertant deţine o pondere foarte
mică din piaţă;
– costuri neglijabile la intrarea şi ieşirea firmelor pe şi de pe piaţă;
– independenţa firmelor, în sensul că o firmă consideră preţul practicat de celelalte firme ca pe o
variabilă exogenă, iar deciziile sale sunt independente de deciziile celorlalţi operatori de pe piaţă.
Diferenţa fundamentală dintre concurenţa perfectă şi cea monopolistică este faptul că produsele sunt
diferenţiate, ceea ce conferă firmei o oarecare putere asupra preţului şi o apropie de monopol. Am spus o
oarecare putere deoarece, spre deosebire de monopolul care producea bunuri omogene, produsul firmei
monopolistice este uşor substituibil, iar cererea, foarte elastică. Putem da multe exemple de piaţă
monopolistică: brutăriile de la fiecare colţ de stradă, micile măcelării de cartier, distribuitorii marilor firme
de telefonie mobilă, ţăranii din orice piaţă ş.a.
Diferenţierea produselor, alături de puterea conferită firmei, mai are două consecinţe importante:
cererea la nivelul firmei are pantă negativă, iar concurenţa se realizează prin alte mijloace decât preţul.
Cele mai importante strategii concurenţiale au în vedere: calitatea produsului, serviciile oferite
consumatorilor (cum ar fi perioade mai mari de garanţie, service gratuit ş.a.), localizarea şi programul
firmei (aproape de consumator şi la dispoziţia sa 24 de ore), tehnicile promoţionale (crearea unei imagini
de marcă, sponsorizarea unor evenimente importante ş.a.).

3. Oligopolul: caracteristici generale

Termenul de oligopol provine din limba greacă de la “oligos”, care înseamnă puţini şi “polein”, care
înseamnă vânzare. El se utilizează pentru acel tip de concurenţă caracterizat printr-un număr mic de
ofertanţi, care pot influenţa piaţa în scopul maximizării profitului. Numărul firmelor ofertante nu este o
cifră exactă sau un interval precis, astfel încât să spunem, de exemplu, că, dacă pe piaţă există între două şi
zece firme, piaţa este oligopol, iar peste zece firme, este concurenţă monopolistică. Prin număr redus de

ofertanţi înţelegem faptul că firmele sunt interdependente, adică un producător trebuie să ţină seama de
deciziile celorlalţi atunci când îşi stabileşte propria strategie. În plus, fiecare firmă deţine o cotă de piaţă
suficient de mare pentru a putea influenţa într-o oarecare măsură preţul produselor sale. Putem da multe
exemple de pieţe oligopoliste: piaţa băuturilor răcoritoare (Coca-Cola şi Pepsi), piaţa telefoniei mobile din
România (Mobil Rom, MobiFon etc.), piaţa automobilelor (Renault-Dacia şi Daewoo) sunt numai câteva.
Pe piaţa oligopolistă produsele pot fi diferenţiate sau omogene; de exemplu pe piaţa oţelului din
întreaga lume oferta este asigurată de câteva societăţi care produc aceleaşi tipuri de oţel. În schimb, oferta
de automobile este puternic diferenţiată, la fel ca şi oferta de servicii de telefonie mobilă sau oferta de
răcoritoare.
Cauzele care conduc în practică la formarea oligopolurilor sunt:
– existenţa economiilor de scară; dacă într-o ramură costul mediu pe termen lung începe să crească de
la niveluri înalte ale producţiei, şi firmele din acea ramură vor avea dimensiuni mari;
– economiile de scop, care se referă la faptul că dezvoltarea şi lansarea unui nou produs pe piaţă
necesită adesea costuri mari, care nu pot fi acoperite decât prin practicarea unor preţuri mari sau/şi
prin vânzarea unei cantităţi mari de produse;
– controlul exclusiv asupra unor resurse naturale sau asupra unor inovaţii;
– procesul de concentrare a capitalului, care constă în fuzionarea treptată a firmelor în scopul creşterii
puterii pe piaţă şi a capacităţii de a achiziţiona factorii de producţie la costuri mai mici.
Comportamentul firmelor care operează pe o piaţă de oligopol este unul strategic, în sensul că fiecare
firmă îşi concepe acţiunile în funcţie de comportamentul celorlalte. Dacă la incertitudinea inerentă
interdependenţei dintre firme se adaugă şi diversitatea oligopolurilor contemporane, veţi înţelege de ce nu
există un comportament tipic de oligopol, asemănător celorlalte forme de concurenţă, nici măcar la nivel
teoretic. Cu toate acestea, studiile empirice pun în evidenţă două aspecte interesante: în primul rând
preţurile de oligopol sunt puţin flexibile într-o economie stabilă, iar în al doilea rând modificarea preţurilor
este o decizie comună a firmelor oligopoliste
EŞECUL PIEŢELOR
Bunurile publice
Ce sunt bunurile publice? Sunt acele bunuri la care toată lumea are acces după
nevoie. Ele se caracterizează prin două trăsături:
– nonexcluziunea, care exprimă faptul că cei care nu plătesc sunt greu de exclus
de la consumul acestor bunuri. De exemplu, să nu-i lăsăm pe cei care nu plătesc
impozitele să se plimbe prin parcul Cişmigiu.
– nonrivalitatea, care exprimă faptul că, dacă cineva consumă respectivul bun,
acel bun poate fi consumat în continuare şi de către alte persoane. De exemplu
dacă dumneavoastră vă plimbaţi prin parcul Cişmigiu, şi alte persoane o pot
face.
Cu siguranţă vor exista persoane care vor beneficia de bunurile publice, dar nu
vor plăti pentru ele. De aceea, cererea pentru astfel de bunuri este greu de
cunoscut şi se poate întâmpla ca producerea lor să antreneze costuri mai mari
decât veniturile, chiar dacă beneficiile pe ansamblul societăţii sunt mai mari
decât costurile.
Teoria economică oferă un instrument de luare a deciziilor referitoare la bunu-
rile publice numit analiza cost - beneficiu.
Principiul raţionalităţii utilizării resurselor ne spune că orice decizie de majorare
a resurselor sectorului public implică atât un venit, cât şi un cost. Venitul este
dat de surplusul de satisfacţie adus de o cantitate mai mare de bunuri publice.
Costul este pierderea de utilitate generată de reducerea producţiei de bunuri
private. Dacă guvernul măreşte producţia anumitor bunuri publice în
detrimentul altora, atunci cantitatea de bunuri private nu se modifică, dar tot se
pierde utilitatea bunurilor la care s-a renunţat. De unde va lua guvernul resurse?
Din sectorul public sau din cel privat? El trebuie să utilizeze resurse
suplimentare din sectorul privat numai dacă venitul suplimentar antrenat de
sporul de bunuri publice este mai mare decât costul suplimentar antrenat de
reducerea producţiei de bunuri private.

Externalităţile
Externalităţile exprimă un cost sau un venit ce revine unei terţe părţi, aflată în
exteriorul pieţei. De exemplu, dacă bolnavii de gripă consumă medicamente, cei
sănătoşi nu se mai îmbolnăvesc. Acesta este un exemplu de externalitate
pozitivă. Dimpotrivă, o externalitate negativă este poluarea, pe care unii o
produc şi toţi o suportă.
Externalităţile negative
Ele apar atunci când costul producerii unui bun suportat de o firmă este mai mic
decât cel real, deoarece o parte din acest cost este suportat de către societate. În
aceste condiţii, costul marginal al firmei este mai mic decât costul marginal
total antrenat de producerea unui bun.
Externalităţile pozitive
Ele apar în situaţia în care venitul marginal total este mai mare decât venitul
marginal al firmei. Cu alte cuvinte, societatea beneficiază de anumite avantaje
fără să le plătească. De exemplu, dacă profesorul de economie face vaccinul
antigripal, el nu se mai îmbolnăveşte de gripă, dar nu mai îmbolnăveşte nici
studenţii.

Economiştii au căutat să rezolve problema externalităţilor, fie cu ajutorul


guvernelor, fie fără acest ajutor.
Teorema lui Coase susţine că există situaţii în care externalităţile pot fi
rezolvate fără intervenţie publică, şi anume atunci când:
– drepturile de proprietate sunt clar definite;
– numărul persoanelor implicate este mic;
– costurile de negociere sunt neglijabile.
Singurul rol al guvernului trebuie să fie în această situaţie încurajarea negocie-
rilor între părţile afectate. Prin negociere părţile pot ajunge la o soluţie unanim
acceptabilă.
Din păcate, de cele mai multe ori externalităţile implică un număr mare de
oameni şi drepturile de proprietate sunt neclare, aşa că soluţia lui Coase nu se
poate aplica. De cele mai multe ori este nevoie de intervenţia guvernamentală.
Aceasta poate fi indirectă, prin regulamente, legi şi taxe, sau directă, prin
control direct.
Astfel, prin lege, statul poate garanta proprietatea şi permite celor afectaţi de
externalităţile negative să-şi recupereze pierderile, cu condiţia ca proprietarii şi
cei care le-au încălcat drepturile să fie clar cunoscuţi, lucru care nu este valabil
pentru bunurile publice, ca aerul.
Prin taxe specifice, costul firmelor ajunge să includă pierderile sociale, astfel
încât firmele vor reduce producţia, sau vor creşte cheltuielile cu cercetarea în
vederea descoperirii unor produse asemănătoare, dar nepoluante sau a unor
tehnologii nepoluante.
Controlul guvernamental direct se referă la legi care să limiteze anumite activi-
tăţi, cum ar fi o limită maximă admisă pentru un poluant în apă. Acest control
face ca firmele să adopte măsuri de reducere a poluării care implică automat
costuri suplimentare şi o producţie mai mică.
În ceea ce priveşte externalităţile pozitive, intervenţia guvernamentală poate
îmbrăca forma unor subvenţii acordate producătorilor sau/şi consumatorilor. În
cazul în care bunurile sunt extrem de utile societăţii, ele pot fi transformate în
bunuri publice.
O cale relativ nouă de limitare a externalităţilor negative este piaţa drepturilor
asupra externalităţilor. Pentru început ea a fost concepută pentru poluare. Pentru
a crea o astfel de piaţă, este nevoie ca o agenţie de control al poluării să
stabilească limitele maxime admise pentru un anumit poluant.
Imperfecţiunea informaţiei
Pe o piaţă reală producătorii şi consumatorii nu sunt neapărat informaţi corect şi
în mod egal cu privire la situaţia pieţei. Imperfecţiunea informaţiei se referă la
ofertanţi sau la consumatori.
În ceea ce-i priveşte pe ofertanţi, ei pot să omită anumite informaţii cu privire la
produsele pe care le oferă. De exemplu, să presupunem că pe piaţa telefoniei
mobile ar apărea o firmă cu produse ieftine, dar cu radiaţii puternice şi ar omite
să informeze consumatorul cu privire la acest aspect. În această situaţie trebuie
ca statul să intervină prin legi care să pedepsească un astfel de comportament.
Sau imaginaţi-vă că ar veni un strungar să vă predea fiscalitate, pretinzând că
oricine se pricepe la aşa ceva. Consumatorii la rândul lor pot cumpăra pe credit
de la o firmă, ştiind foarte bine că urmează să-şi părăsească locul de muncă şi să
intre în încetare de plăţi. Sau pot cumpăra cea mai bună asigurare pentru
autoturism, apoi să însceneze un furt perfect sau să-şi lovească intenţionat
maşina în zona care oricum ar fi trebuit revopsită. Exemplele anterioare sunt
sintetizate de două concepte economice: selecţia adversă şi hazardul moral.
Selecţia adversă
Selecţia adversă apare atunci când obiectul unui contract prezintă o caracteris-
tică necunoscută de una dintre părţi, dar cunoscută celeilalte. Primul care a atras
atenţia asupra acestui fenomen a fost laureatul premiului Nobel G. Akerlof, în
articolul “The Market for Lemons: Quality Uncertainty and the Market
Mechanism”, publicat în The Quaterly Journal of Economics în 1970. Articolul
se referă la piaţa autoturismelor second-hand, termenul de “lemons” desemnând
autoturismele de proastă calitate.
Pe piaţa studiată de Akerlof vânzătorii şi cumpărătorii dispun de informaţii dife-
rite cu privire la maşinile scoase la vânzare. Astfel, în timp ce proprietarii
cunosc calitatea maşinilor lor, cumpărătorii nu ştiu dacă nu cumva vor cumpăra
un autoturism de proastă calitate. Toţi participanţii potenţiali la schimb ştiu că
pe piaţa second-hand există atât autoturisme de proastă calitate, cât şi
autoturisme bune şi pot aproxima ponderea autoturismelor de bună calitate în
total. Dacă informaţia ar fi simetrică, fiecare autoturism s-ar vinde exact la
preţul pe care îl merită şi piaţa ar funcţiona asemănător concurenţei perfecte.
Informaţia asimetrică ridică următoarea problemă: cumpărătorul potenţial ştie
că poate cumpăra un hârb cu preţul unei maşini bune, astfel că refuză să
plătească acest preţ, speriat fiind de înşelăciune. Vânzătorul unei maşini bune
nu acceptă pe ea preţul unui hârb şi nu o vinde cu acest preţ. În consecinţă,
maşinile bune sunt alungate de pe piaţă şi nu pot fi vândute, iar piaţa nu
funcţionează.
Cauza eşecului acestei pieţe este externalitatea negativă generată de vânzătorii
de autoturisme de proastă calitate asupra vânzătorilor de autoturisme de bună
calitate (concretizată în faptul că punerea în vânzare a unui vehicul de proastă
calitate reduce preţul mediu al autoturismelor de pe piaţă). Dacă pe piaţă există
prea multe produse de proastă calitate, va fi dificil pentru produsele de bună
calitate să fie vândute. Putem extinde exemplul la produsele româneşti: pentru
că de zeci de ani se spunea că produsele româneşti sunt de proastă calitate,
producătorii români care realizează produse bune au dificultăţi în a-şi vinde
marfa, sau o vând la un preţ mai mic decât cel al produselor străine de calitate
mai slabă.
Realitatea pe piaţa autoturismelor second-hand e alta: piaţa funcţionează foarte
bine, chiar dacă apar şi înşelătorii. Care ar fi explicaţia? Se poate observa că cei
care suportă o pierdere în cazul antiselecţiei sunt cei care doresc să vândă
bunuri de bună calitate (o maşină bună sau un risc bun). Este firesc ca aceşti
indivizi să fie dispuşi să suporte un cost pentru a-şi semnala calitatea, în
condiţiile în care acest cost este mai mic decât pierderea suportată în absenţa lui.
De exemplu, vânzătorii de autoturisme de bună calitate pot oferi o garanţie
cumpărătorilor, lucru pe care ceilalţi vânzători nu-l pot face.
Teoria semnalului susţine că persoanele care vând bunuri de calitate sunt
dispuse să suporte costul unui semnal, dar pentru a fi utile, semnalele trebuie să
fie credibile pentru partea neinformată. Aceasta înseamnă că agenţii care vând
bunuri de proastă calitate nu trebuie să fie interesaţi să trimită un semnal fals. Pe
această linie a raţionamentului, înseamnă că semnalele trebuie să fie ieftine
pentru vânzătorii de calitate bună şi scumpe pentru ceilalţi.
Selecţia adversă devine mult mai complexă pe piaţa asigurărilor, unde compa-
niile de asigurări nu pot cunoaşte profilul fiecărui asigurat şi unde contractele
sunt mult mai diversificate decât cele de vânzare-cumpărare. De obicei,
contractul de asigurare prevede două preţuri: o primă de asigurare şi o
indemnizaţie pe care asiguratorul o plăteşte dacă riscul se materializează. De
cele mai multe ori, societăţile de asigurări practică o franşiză pe care asiguratul
trebuie să o plătească dacă riscul se materializează şi care reduce valoarea
indemnizaţiei.
Asiguraţii pot fi împărţiţi în două categorii: asiguraţi cu risc ridicat şi asiguraţi
cu risc scăzut, fiecare consumator de asigurări cunoscându-şi profilul. În
absenţa franşizei, asiguratorii vor dori să propună un contract la o primă de
asigurare care să acopere riscul mediu, ceea ce înseamnă că asiguraţii cu risc
mic vor trebui să suporte o primă mai mare (avem de-a face cu o externalitate).
Aceşti potenţiali asiguraţi nu vor mai dori să cumpere contracte de asigurare,
ceea ce înseamnă că numai cei cu risc mare se vor asigura.
Franşiza permite asiguratorilor să separe agenţii între ei în funcţie de gradul de
risc. Societăţile de asigurare pot propune două tipuri de contracte: un contract
cu primă mică şi franşiză mare pentru cei cu risc scăzut şi un contract cu primă
mare şi franşiză scăzută pentru cei cu risc ridicat. Alegând unul dintre cele două
contracte, agenţii îşi vor face cunoscut tipul în care se încadrează.
Se poate observa că scoaterea la suprafaţă a informaţiei este costisitoare,
întrucât agenţii cu risc scăzut nu pot beneficia de soluţia care le-ar fi stat la
dispoziţie dacă informaţia era simetrică: franşiză zero şi primă de risc mică.
Analizând selecţia adversă pe piaţa asigurărilor de sănătate, Hal Varian (2006)
afirmă că satisfacţia agenţilor poate fi mărită şi prin intervenţia statului. Acesta
poate introduce obligativitatea asigurărilor de sănătate, ceea ce va permite
firmelor de asigurare să practice o primă unică aferentă riscului mediu al
asiguraţilor. Asiguraţii cu risc scăzut vor plăti în acest fel o primă mai mică
decât cea pe care ar fi plătit-o dacă societăţile de asigurare stabileau prima în
funcţie de asiguraţii cu risc crescut. În schimb, asiguraţii cu risc crescut vor
beneficia de un contract foarte avantajos, ceea ce înseamnă că de fapt tot
asiguraţii “buni” suportă costurile asimetriei informaţiei. Un efect asemănător îl
are introducerea asigurării medicale în pachetul de avantaje oferit de firme
angajaţilor; acest lucru permite reducerea primei de asigurare, întrucât toţi
angajaţii sunt asiguraţi.
Selecţia adversă apare în situaţiile în care una dintre părţi nu cunoaşte calitatea
bunului oferit spre vânzare de cealaltă parte; în acest caz economiştii obişnuiesc
să vorbească de “bun de tip ascuns” referindu-se la bunul tranzacţionat.
Antiselecţia antrenează întotdeauna un cost suplimentar pentru cei de bună
credinţă, mecanismul concurenţial nemaiavând capacitatea de a conduce la un
optim în sensul lui Pareto.

Hazardul moral
Conceptul de hazard moral a apărut în domeniul asigurărilor şi descria la
început situaţiile în care una dintre părţile unui contract, după încheierea
contractului, acţionează în interes propriu şi în detrimentul partenerului.
De exemplu, o persoană care a încheiat o asigurare împotriva focului îşi dă foc
locuinţei, intenţionat sau din neglijenţă, şi declară că locuinţa a ars independent
de voinţa sa. În ultimii ani conceptul de hazard moral s-a îmbogăţit cu un nou
sens: el acoperă şi situaţiile în care partea neinformată poate observa acţiunea
agentului, dar nu poate verifica dacă este acţiunea potrivită.
De exemplu, să spunem că mergeţi cu autoturismul la mecanic. Mecanicul poate
afirma că aveţi cutia de viteze integral defectă şi atunci va acţiona conform
diagnosticului şi vă va schimba cutia de viteze. Soluţia corespunde perfect
diagnosticului, dar este posibil ca dumneavoastră să fi avut nevoie doar de
schimbarea pinioanelor.
În situaţiile de hazard moral partea neinformată trebuie să găsească
mecanismele prin care să incite partea informată să adopte o decizie optimă din
punctul de vedere al celui neinformat. Mecanismele incitative utilizabile în
situaţii de hazard moral sunt studiate cu ajutorul modelelor Principal - Agent.
Problema Principal -Agent este o componentă a teoriei incitaţiilor, care
studiază mijloacele prin care pot fi stimulaţi agenţii care dispun de anumite
informaţii private să scoată la iveală aceste informaţii.
O relaţie Principal - Agent, numită şi relaţie de agenţie (instituţională, de
organizaţie), există ori de câte ori bunăstarea unei persoane depinde de acţiunile
întreprinse de o altă persoană. Agentul este persoana care acţionează, iar
Principalul este persoana afectată. Relaţia are multiple exemplificări în practică:
de exemplu, un spital este afectat de modul în care medicii îşi fac datoria, iar
aceştia pot acţiona în interesul lor, şi nu al spitalului, îngrijind preferenţial
pacienţii. Într-o firmă, există o relaţie de agenţie între manager şi proprietar:
managerul îşi poate urmări interesele proprii (este Agent), chiar cu preţul unui
profit mai mic, ceea ce-l afectează negativ pe proprietar, interesat de dividende
(Principalul).

Problemele pe care şi le propune spre rezolvare teoria Principal - Agent sunt:


– să explice modul în care informaţia incompletă şi monitorizarea costisitoare
afectează acţiunile agenţilor;
– să construiască mecanisme prin care agenţii să fie stimulaţi să acţioneze în
interesul principalului.
Aceste probleme sunt rezolvate în general în funcţie de cazul studiat şi nu prin
generalizare.
De exemplu, să luăm cazul unui medic care pune un diagnostic, iar pacientul nu
este în stare să evalueze dacă diagnosticul este cel corect. Agentul dispune de un
avantaj informaţional (deţine o informaţie ascunsă), deoarece el observă
diagnosticul corect (necunoscut principalului) după ce a semnat contractul şi
înainte de a decide nivelul efortului. Soluţia este ca principalul să propună
agentului un contract care să prevadă o plată W dependentă de rezultat şi de
mesajul trimis de agent: W(R,M), în care M reprezintă mesajul. Principalul are
interesul de a determina agentul să scoată la iveală informaţia pe care o deţine
(în exemplul nostru, să pună diagnosticul corect). Procedeul care permite
principalului să determine agentul să arate informaţia pe care o deţine este
simplu dar costisitor şi poartă numele de principiul de revelaţie. El constă în
faptul că principalul trebuie să ofere agentului aceeaşi sumă pe care acesta ar
primi-o dacă ar minţi, ori de câte ori agentul este tentat să mintă. Atunci când
principalul încheie contractul cu agentul, el ştie că pentru anumite situaţii
agentul este tentat să mintă. De aceea, el îi va propune agentului o sumă
maximă pe care acesta ar obţine-o dacă ar minţi, ceea ce va face ca agentul să
spună adevărul. Aceasta înseamnă că remuneraţia este independentă de mesaj,
dar revelarea informaţiei este costisitoare pentru principal.
În rezolvarea situaţiilor de antiselecţie sau de hazard moral am avut întotdeauna
în vedere preţul atunci când am discutat despre soluţiile optimizatoare. În
realitate principalul dispune de o gamă mult mai variată de clauze contractuale.
În cazul selecţiei adverse, partea neinformată poate propune (şi chiar propune în
practică) o paletă largă de contracte care să acopere cât mai multe tipuri de
potenţiali asiguraţi. În cazul hazardului moral, principalul poate investi în
mecanisme de control a agentului, poate stabili plata unui agent în funcţie de
rezultatele altuia (pentru a beneficia de roadele competiţiei dintre agenţi) sau
poate propune agentului colaborarea pe termen lung. Indiferent de soluţia
aleasă, contractele dintre principal şi agent vor fi întotdeauna incomplete, iar
agentul va beneficia de un avantaj informaţional care se va traduce printr-o
rentă informaţională.

S-ar putea să vă placă și