Mircea Eliade

Copilăria și adolescența[modificare | modificare sursă]

Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia)[12][13] și al Jeanei.
[14]
 Familia se trăgea dintr-un neam de răzeși moldoveni din Ținutul Covurlui.[15] A avut o soră, Corina, mama
semioticianului Sorin Alexandrescu.[16]
Familia s-a mutat între Tecuci și București, în ultimă instanță, stabilindu-se în capitală în 1914,[12] și și-a
achiziționat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piața Rosetti,
unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescență.[17]
După terminarea învățământului primar la școala de pe strada Mântuleasa,[12] Eliade a devenit elev al Colegiului
Spiru Haret fiind coleg cu Arșavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica[13] și Barbu
Brezianu. A publicat la Revista Vlăstarul.
A devenit apoi interesat de științele naturii și de chimie, ca și de ocultism,[13] și a scris piese scurte pe subiecte
entomologice.[18] În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-și pune în pericol vederea și așa slabă,
Eliade citește cu pasiune.[13] Unul dintre autorii preferați este Honoré de Balzac.[13][18] Eliade face cunoștință cu
nuvelele lui Giovanni Papini și cu studiile social-antropologice ale lui James George Frazer.[18]
Interesul față de cei doi scriitori l-a dus la învățarea limbilor italiană și engleză; în particular începe să
studieze persana și ebraica.[12][18] Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus
Aurelius și Epictet, citește lucrări de istorie și în special pe Nicolae Iorga și B.P Hasdeu.[18] Prima sa opera a fost
publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase[19] urmată de Cum am găsit piatra filosofală.[18] Patru ani mai
târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul adolescentului miop.[18]
Eliade, gânditorul[modificare | modificare sursă]
Mircea Eliade avea o serioasă formație filosofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens studiu
solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "șef al generației" sale. Încă de la
vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginație, iar ceva
mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului
miop, cuprinde informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor
de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra carierei sale. Recunoscând
talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacția ziarului Cuvântul. Deși părerile
posterității sunt împărțite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Eliade
sau Mihail Sebastian.

Casa în care a trăit Mircea Eliade între anii 1934-1940, Bulevardul Dacia, București

Influența italiană[modificare | modificare sursă]

Dorind să-și lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade
învață limba italiană și cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaște personal pe Giovanni Papini și pe Vittorio
Macchioro, care avea publicații în domeniul istoriei religiilor. O indiscreție a tânărului Eliade, care publică un
interviu luat lui Macchioro, menționând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au
provocat acestuia neplăceri [necesită  citare]. În 1929 își ia licența cu o teză despre filozofia italiană în
timpul Renașterii.

India secretă[modificare | modificare sursă]

După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obținând o bursă particulară,
începe să studieze limba sanscrită și Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Întors la București (locuiește
între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), își dă doctoratul în filosofie cu o dizertație despre Yoga.
În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experiența din India și pe date autobiografice.
Între 1932 și 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri și lucrări științifice.

Despre romanul său Maitreyi[modificare | modificare sursă]

Puține opere din literatura universală tratează aceleași fapte în viziunea, inerent diferită și chiar contradictorie, a
doi scriitori care au fost, în același timp, protagoniștii lor.[20] Pentru români, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a
constituit generații de-a rândul o adevărată încântare. Demn de menționat este faptul că prototipul personajului
principal al cărții a trăit cu adevărat, până în 1990, în țara Vedelor și a Upanișadelor. Era fiica lui Surendranath
Dasgupta, un filosof indian, și se numea Maitreyi Devi. Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de
ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, și avea să devină o cunoscută
poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi și reputatul sanscritolog român Sergiu Al. George, la Calcutta, în
1972, a "declanșat" scrierea unei noi cărți: Dragostea nu moare.
Tulburătoarea poveste de dragoste din anii '30 a primit astfel o replică magistrală de la însăși eroina ei, Maitreyi
(în carte, Amrita), după 42 de ani. Romanul-răspuns, It Does Not Die (Dragostea nu moare), scris mai întâi în
bengali, a fost tradus și publicat în limba engleză în 1976. Ne cufundăm, în timpul lecturii, în peisajul și în
mentalitatea indiană, cu mirifica ei lume a miturilor, ritualurilor și simbolurilor. Coloana vertebrală a cărții de față
este însă relatarea cu autenticitate și cu geniu a celei mai mari minuni a lumii: înfiriparea sentimentului de
dragoste, fericirea iubirii împărtășite și destrămarea ei.
Mircea și Amrita (din Dragostea nu moare), ca și Allan și Maitreyi (din Maitreyi), pot sta alături de nemuritoarele
cupluri Paul și Virginia, Tristan și Isolda, Romeo și Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte apărută până
acum în limbile bengali, engleză, germană, spaniolă și română, nu are încă notorietatea planetară a romanului
"Maitreyi" (1933). Ea însă înaintează triumfal pe aceeași cale a consacrării universale.
Eliade și extrema dreaptă românească[modificare | modificare sursă]
De la mijlocul anilor '30, Eliade, aparținând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a aderat la Mișcarea Legionară, în
cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în articolele pe care le-a scris pentru diferite
publicații, printre care și ziarul oficial al Mișcării, "Buna Vestire", dar și prin campania electorală pentru alegerile
din decembrie 1937.
Eliade a fost arestat pe data de 14 iulie 1938 în timpul unei campanii împotriva Gărzii de Fier, campanie
autorizată de regele Carol II. La vremea arestării tocmai publicase Provincia și legionarismul în Vremea,
ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară.[21]
Eliade a fost ținut timp de trei săptămâni în arest la sediul Siguranței Statului de la Malmaison, unde s-a încercat
a-l convinge să semneze o declarație de disociere de Garda de Fier, dar el a refuzat să o facă.[22] În prima
săptămână a lunii august a fost transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc. În urma unui un atac
de hemoptizie, în octombrie 1938 a fost dus la un sanatoriu din Moroeni.[22] A fost eliberat pe 12 noiembrie 1938.
[23]

Eliade și-a estompat ulterior activitatea legionară. În timp ce scria articole antisemite[24], a luat poziție față de
expatrierea unor mari intelectuali evrei și și-a menținut amiciția cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiți exegeți ai
operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să
nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura [25],[26] și că unele idei de factură
mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale științifice,[necesită  citare]. În ceea ce privește opera
literară, drama Iphigenia a fost interpretată de unii comentatori, în frunte cu Mihail Sebastian, a fi o alegorie a
morții lui Corneliu Zelea Codreanu [27].
Conform Deutsche Welle, el a fost „rinocerizat de legionarism și pronazism”.[28]

Anii de maturitate[modificare | modificare sursă]

Începând din 1957, Mircea Eliade se stabilește la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la
Universitatea "Loyola"[necesită  citare]. Reputația sa crește cu fiecare an și cu fiecare nouă lucrare apărută, devine
membru în instituții ilustre, primește mai multe doctorate honoris causa.
Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spațiu și timp sacru. Spațiul sacru este
în concepția lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiție a elementelor de la originea
lumii, lumea considerată ca "orizontul" unui anume grup religios. În această concepție ființele
umane arhaice erau orientate în timp și spațiu, cele moderne ar fi dezorientate. Dar și în omul modern ar exista
o dimensiune ascunsă, subconștientă, guvernată de prezența secretă a unor profunde simboluri religioase.
Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuții
la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat prof. Wendy Doniger.[29] În ultimii ani de viață, în
ciuda serioaselor probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze editând cele 18 volume de enciclopedia
religiilor, adunând contribuții pentru ultimul volum de istoria credințelor și proiectând un compendiu al lucrărilor
sale de istoria religiilor care să apară sub forma unui mic dicționar. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani,
pe 22 aprilie 1986, la Chicago, fiind incinerat a doua zi.[30]

Eliade, artistul[modificare | modificare sursă]

Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viață, frescă a problemelor existențiale în epoca pe care a
trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) și Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existența
unei realități extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forțe ascunse, este instrumentul acestor forțe
pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele
memorabile, cum ar fi La țigănci (1959), cât și în romanul Noaptea de Sânziene (1971).

Posteritatea lui Mircea Eliade[modificare | modificare sursă]

Chipul lui Mircea Eliade pe un timbru din Republica Moldova

Bustul lui Mircea Eliade, sculptor Gheorghe Tănase, a fost dezvelit la 24 noiembrie 2015 la intersecția bulevardului Mircea
Eliade cu strada Aviator Radu Beller, peste drum de parcul Floreasca din București
Un alt bust al lui Mircea Eliade, realizat de Vasile Gorduz, a fost dezvelit la 28 martie 2009 în fața bisericii Mântuleasa din
București.[31]

După moartea sa, Eliade a fost atacat de Adriana Berger (cea care s-a ocupat de aranjarea hârtiilor din
biblioteca lui Eliade incendiată pe 18 decembrie 1985) cu acuzații de antisemitism, fără a aduce dovezi,
prefigurând linia atacurilor repetate care au urmat. În România de după 1990 s-a început publicarea doar a unei
părți din cele patruzeci de volume de operă științifică și literară, preferându-se reeditările, astfel că în douăzeci
de ani nu s-a reușit publicarea integrală a operei eliadești. Valorile spirituale promovate de Eliade au continuat
să anime proiecte culturale și după 1990, moment în care a (re)dobândit un statut de autor mitic, în sensul
discuției în jurul unei opere neintegral publicată în România. Actualitatea scrierilor lui Eliade este probată de
traducerea post-mortem a multora din scrierile sale (în spaniolă, italiană, portugheză etc.). În rândul tinerilor
redescoperind libertatea religioasă, literatura fantastică și fronda specifică tânărului Eliade a redeșteptat
interesul pentru opera și viața autorului.

Viața privată[modificare | modificare sursă]

Eliade a fost căsătorit de două ori: prima lui soție a fost Nina (n. Mareș, d. 1944), cu care s-a căsătorit în 1934,[32]
[33][34]
 iar a doua soție a fost Christinel (n. Cotescu, d. 9 martie 1998), cu care s-a căsătorit în 1948.[32][35]