1

Eseuri diluate

Cuprins
Imponderabilitate ontologică..................................................................................................................4
Problema mărului...................................................................................................................................6
Treapta ca stare....................................................................................................................................10
O posibilă percepție despre actul vederii ca privire în isihasm.............................................................11
A privi neprivitul și a mânca nemâncatul.............................................................................................13
Despre a fi viu......................................................................................................................................16
Pentru românismul românesc...............................................................................................................17
Nu îmi plac oportuniștii........................................................................................................................20
Între rodire și risipire............................................................................................................................23
Nașterea................................................................................................................................................25
În lumea lui Hristos..............................................................................................................................28
În peștera dintre oameni.......................................................................................................................32
Lumina între trecere și devenire...........................................................................................................34
Transfigurarea libertății........................................................................................................................36
Gânduri la dumineca lunaticului...........................................................................................................38
Gânduri................................................................................................................................................39
Numele ca fundament al ființei............................................................................................................41
Omul ca verigă a devenirii în Hristos...................................................................................................46
Sofism teologic.....................................................................................................................................50
Întoarcerea tinerilor la Hristos..............................................................................................................51
Aspectul fenomenologic al lumii virtuale.............................................................................................54
Limită 1................................................................................................................................................55
Căutare de sine.....................................................................................................................................56
Omul lipsit de scop...............................................................................................................................58
Vederea ca spațiul între imagine și privire...........................................................................................59
Despre noțiunea de Absolut ca libertate în conceptele de Rai, Eden sau Paradis..................................61
Rugăciunea – lucrare tămăduitoare pe calea gândului..........................................................................63
Despre valorile omului virtual..............................................................................................................65
Societatea de azi...................................................................................................................................68
Simboluri ale lăcașului de cult creștin ortodox.....................................................................................69
O teologumenă aproape lirică...............................................................................................................71
Starea de bellissimo..............................................................................................................................73
 2

Muguri de frunze..................................................................................................................................74
Orizont misionar creștin.......................................................................................................................78
O dilemă misionară..............................................................................................................................80
Un orizont al intimității........................................................................................................................81
Învierea lui Hristos...............................................................................................................................86
Un învățământ pentru omul deplin.......................................................................................................88
Covid 19 și Biserica.............................................................................................................................90
Covid 19 și spațiul ecleziologic............................................................................................................97
Reflecții teologice în contextul pandemiei de corona virus................................................................101
În toate visul se visează vis................................................................................................................106
Dialog.................................................................................................................................................108
Chestiune............................................................................................................................................109
Ipoteză................................................................................................................................................111
Visătorul și magicianul.......................................................................................................................112
Panta rhei...........................................................................................................................................116
Forma ca spațiu și act.........................................................................................................................119
Despre privilegii sau plata lucrătorilor...............................................................................................122
Fereastra din piatră.............................................................................................................................124
Parfumarea gândului dumnezeiesc.....................................................................................................125
Devenire.............................................................................................................................................127
Despre viitor ca fericire......................................................................................................................128
„Veniți după Mine! Vă voi face pescari de oameni!”.........................................................................129
Desăvârșire.........................................................................................................................................130
Teologumenă despre păcat.................................................................................................................132
Așteptare............................................................................................................................................134
O perspectivă socială cu temei biblic.................................................................................................135
Răsărit și apusuri................................................................................................................................137
Despre cea dintâi numire....................................................................................................................138
Poetul între cuvinte.............................................................................................................................139
Despre sâmburele lumii......................................................................................................................140
Cartea ca ființă...................................................................................................................................141
Ne-întemeierea ființei.........................................................................................................................142
Cartea vieții........................................................................................................................................143
Țara copilăriei....................................................................................................................................144
Pictorul și poetul................................................................................................................................145
Reverie...............................................................................................................................................147
 3

Logo-ul și Logosul.............................................................................................................................148
Mesaj..................................................................................................................................................149
Orizont...............................................................................................................................................152
Despre vrerea divină...........................................................................................................................153
Altceva decât carne............................................................................................................................154
Despre libertate..................................................................................................................................155
Între chip și față..................................................................................................................................156
Question.............................................................................................................................................158
Exitențiabilul......................................................................................................................................159
Privirea dintre chip și față...................................................................................................................161
Permanentul răsărit.............................................................................................................................163
Un construct al reveriei......................................................................................................................164
Divergențe..........................................................................................................................................165
Contradictoria uitare...........................................................................................................................168
Mai mult decât cuvântul.....................................................................................................................169
Mărturisire..........................................................................................................................................171
Manifest.............................................................................................................................................173
Inefabilul modernității........................................................................................................................177
O încercare de definire a investigației fenomenologice......................................................................179
O succintă pledoarie pentru sănătatea lumii.......................................................................................180
O umbră.............................................................................................................................................182
Despre viață, desăvârșire și alte lucruri..............................................................................................183
Covata apei.........................................................................................................................................185
Viața ca suflare sau invers..................................................................................................................187
Punct..................................................................................................................................................189
Dilemă ontologică..............................................................................................................................190
Iubirea................................................................................................................................................192
Îmbogățirea........................................................................................................................................193
Adevărul și Minciuna.........................................................................................................................195
Diluție................................................................................................................................................198
 4

Imponderabilitate ontologică

potrivit rațiunii, prin care omul își definește realitatea și se raportează la ceea ce
consideră a fi necesar existenței proprii și universale în același timp, orice formă pe care o
întâlnește în spațiu și timp constituie un adevăr revelat, indiscutabil și incomensurabil, căruia
trebuie să i se raporteze pentru a se defini atât pe sine cât și tot ceea ce există în jurul său.

raportarea întregului sine la totalitatea tuturor manifestărilor formate de integritatea

universalului personal, constituie legătura prin care fenomenul devenirii se transformă în
realitatea existențială. o astfel de perspectivă definește distanțele, spațiile, adâncurile,
înălțimile și toate celelalte dimensiuni spirituale, ca fiind exprimări clare, concrete ale trecerii
ontologice a ființei în ființare.

deoarece considerăm lumea ca fiind realitate, căutăm să explicăm existența ei ca

necesitate a existenței divinului, considerând că universalul își trădează infinitul prin realitatea
finită a materiei.

perspectiva acestei interpretări propune relaționări și dependențe a căror deschideri

oferă existenței profunzimi în care pot germina tainice creații a căror întreg cuprinde în
adâncul lor regenerări ce pot da naștere unor lumi infinite și unor dimensiuni neimaginate.

ceea ce trebuie subliniat – în contextul acestor petreceri a devenirilor și relaționări dintre

umbre și lumini – constă în paradoxala legătură reprezentată de întâlnirea umanului cu
manifestarea inumanului. conflictul contrastelor reprezintă munca devenirii, ceea ce înseamnă
că momentul prim al existenței este constituit din încheierea acestor zbateri. numai în
oboseala universală, îmbibată de infinitul existenței, aflăm constanta înțelesului devenirii.
dincolo de această dimensiune, etapele trecerii reprezintă, pas cu pas, spații între spații a căror
aspect poate fi permanent interpretat ca fiind centre ale unor lumi descentrate.

este indiscutabil nefiresc să considerăm raportarea propriilor idealuri unor dimensiuni

definite ca fiind reale sau ca fiind aspecte pe care nu le deosebim de propria realitate. ceea ce
se întâmplă în acest caz, constituie consumarea unui vis, potrivit unei dimensiuni a
nesomnului, cât și conștientizarea unei clipe ca moment al începutului devenirii.
 5

așadar, consider că iluzia realității nu își are originea în ființarea clipei, ci se risipește
din presupuneri inesențiale. asemenea unor dorințe neîmplinite sau a unor iubiri a căror final
se termină cu despărțirea.

ca atare, nu putem considera ca fiind realitate ceea ce este reprezentat de raportarea

ontologică a ființei la exteriorul propriul fiind, deoarece ceea ce este nu poate fi decât în sine.
realitatea este constituită integral doar în interiorul ontologic al ființei, al existenței. în acest
sens, irealul nu are ființă și nici perspectiva devenirii.

din acest motiv, nu ne putem raporta la altceva, ci numai la sine, iar realitatea nu este
altcumva, ci numai eu, adică propriul sine. în afara mea nu există decât ceea ce prin extindere
personală pot realiza. caracteristic existenței este eul și sinele. ontologia formei este definită
numai prin ceea ce pot eu fi. forma nu încadrează existența sau materia, ci materia sau ființa
sunt reprezentate și cuprinse în formă prin definirea lor în procesul conștientizării lor de către
mine.

recunoașterea acestor realități reprezintă, așadar, idealuri și presupuneri prin care mă pot
defini și deveni realitate alternativă a altor realități posibile, parte constructivă a existenței și,
în nici un caz urmă, umbră sau gol ce poate fi înlocuit de altceva. adică un plin definit perfect
de posibilitatea devenirii și ascensiunii mele spre infinit. o formă informă care își caută
diformitatea perfecțiunii nesfârșitului în propria finitate.

în această stare de imponderabilitate ontologică, nu raportarea la altceva-ul existent în

conștiința sinelui meu constituie realitatea în care mă aflu, ci ceea ce nu pot defini dincolo de
această dimensiune prin care sunt și devin ceea ce sunt, tocmai pentru că mă constitui din
neființa misterului care mă poartă spre devenirea existențială.
 6

Problema mărului

cred că Adam, după ce a mușcat cu poftă din măr, după ce gura i s-a umplut de aromele
și parfumul acestui fruct plin de toate visele și dorințele, primul gând care i-a venit în minte
nu a fost încălcarea poruncii care îi interzicea să mănânce mărul, ci cum să facă să poată
mânca tot mai mult și cât se poate de mult astfel de fructe. se și vedea proprietarul unei livezi
de meri plini de roade, pe care le va aduna și le va strânge în hambare și va trăi fericit
mâncând la nesfârșit și de câte ori va voi…

în nici un moment nu a înțeles că perspectiva infinitului îi deschide pe cea a finitului; că

descoperirea plăcerii îi oferă starea de suferință, că diversitatea este o cauză a unității și că,
oricât de mult își va imagina el că poate aduna, totul va fi doar risipire, prindere de vânt…

de aceea, a mai mușcat încă o dată cu poftă din măr, și încă o dată și atunci lumea a
devenit frumoasă, desăvârșită și plină de posibilități. s-a simțit liber. gândul neascultării a
rodit. atunci a pus un sâmbure de măr într-o foaie de frunză, deoarece știa că în miezul lui este
cuprinsă întreaga lume a merilor, și s-a ascuns. aștepta să fie alungat pentru că știa că aceasta
este urmarea faptei lui. era conștient că de acum lumea este cosmosul în care va fi și călător și
casnic. și a tăcut atunci când a fost certat. aștepta să meargă în pământul lui, să sădească acolo
bobul de măr, să construiască proprii săi codri cu fructe interzise.

deși nu știa, îl aștepta o muncă eternă. aceiași muncă divină a creației pe care o făcuse
deja Dumnezeu. nimeni însă nu își amintește ca Dumnezeu să fi furat de undeva, de la cineva
primul grăunte de univers pe care să îl fi ascuns pentru a crea din el, ca dintr-un pântec lumea
noastră. deși, am putea presupune că nu își mai amintește vremurile în care chiar El a furat
bobul creațional, care îi era interzis și Lui ca și lui Adam, așa ceva, o astfel de prezumție ar fi
ridicolă, fiindcă Dumnezeu nu poate uita nimic, cam în același fel în care nici noi nu îl putem
uita pe Adam. este aici o dilemă genetică a creației.

totuși, numai când mă gândesc la Adam cum mușca întâia dată din acel măr copt… îmi
lasă și acum gura apă! este un viciu pe care omul îl poartă existențial în ființa lui. este la fel ca
atunci când te-ai lăsat de fumat, dar nu poți uita plăcerea fumului de țigară tras adânc în piept
dimineața după o noapte somn. sau ca atunci când te-ai lăsat de băut, dar nu poți uita halba
 7

rece de bere pe care o beai în miezul zilelor de vară ori a paharului de vin servit în cerdac
alături de prieteni… Sublimul plăcerii care îți transformă ființa…

realitatea este sine die construită. este vorba despre viața în afara timpului și spațiului în
care plăcerea nu poate fi percepută, deoarece plăcerea este o realitate care se raportează la
dimensiuni și forme, sau de viața în timp și spațiu unde viața se împlinește din plăcere și
dorință ca reprezentări concrete ale simțurilor ce ascund nesfârșirea în linia orizontului?

este clar vorba de atitudine! adică fie stai nesfârșit și privești fără să muști mărul interzis
ori îți sădești codri întregi de meri din care te înfrupți în limita dimensiunilor pe care le poți
purta. așadar, se poate constata că atitudinea este condiționată de capacitatea de a purta, de a
duce totul, adică multe și inimaginabile lumi de codri cu meri, sau poate fi cuprinsă în forme,
culori, lumini, imagini ireale ale unei lumi către care privești fără a o trăi, fără a o gusta, ci a o
purta în propria ființă ca dorință.

realitatea dorinței și realitatea lumii, între aceste concepte sunt reprezentate fenomenele
prin care se condiționează în devenirea ei ființa umană și prin care se diferențiază ca posibilă
manifestare.

lumea mărului nemușcat conține în posibilitatea existențială lumea mărului mușcat

pentru că Adam era creat spre a se raporta amândurora. Adam fiind parte a universului creat,
potrivit principiului aristotelic, putea cuprinde în el întregul univers, atât al mărului întreg, cât
și al mărului împuținat prin intervenția sa ontologică asupra fructului ca simbol al cosmosului.
Adam, ca reprezentant al întregii realități umane, purta în el posibilitate de a păstra lumea
întreagă sau de a o consuma prin propria prezență.

ceea ce Adam nu a făcut a constat în incapacitatea sa de a planta încă un măr și încă

unul și tot așa să înmulțească merele perfecte ale creației. a trebuit ca această capacitate de
perfecționare să se împlinească prin în-omenirea lui Dumnezeu, care cere lumii să se
hrănească cu puterea Cuvântului, să construiască din cuvânt, să sădească cuvinte.

Adam cel de azi, visează ca și primul Adam, la o pădure de meri și nu una de cuvinte
asemenea merelor, adică visează câmpii verzi pline de îngeri și nu concepte de libertate plină
de frumos, bine, dreptate, bunătate, adevăr etc. cuvinte prin care, cei care le primesc pot să
 8

umple creația cu desăvârșirea infinită a unicului măr nestricat, neatins și neînchipuit de gustos
așa cum ar fi fost dacă nu ar fi fost mușcat niciodată. De fapt, mărul interzis reprezintă în
această perspectivă starea metafizică a lui Dumnezeu, realitate care nu poate fi pătrunsă,
atinsă, simțită în nici un fel. Numai ceea ce se poate spune despre El, adică prin cuvântare
cuvântul, și ceea ce se poate concepe prin cuvânt, adică simțuri, reflecții, idealuri ș.a.,
reprezintă bucata mușcată a mărului. semințele pe care Adam își imagina că le va fura sunt
umbre ale unor forme care alunecă între strălucitoarea idee a perfecțiunii fructului desăvârșit
și puțina noastră percepție despre ceea ce poate el reprezenta.

așadar, dacă o mică livadă de astfel de meri, este un iad de iluzii, deoarece din pământul
umbrelor nu poți crește decât răsuri, atunci, prin comparație, putem spune că amintirea
veșniciei poate crește în măsura în care îi oferim tot mai mult timp, iar dacă timpul începe
odată cu intenția noastră de a avea propria livadă, adică din clipa în care ni se interzice ceva,
atunci gardul care separă ceea ce e al meu de ceea ce e al tău, dovedește că nici un măr nu mai
are valoare. numai că, din perspectiva lui Adam gardul este un orizont care apare ca limită a
distanțelor pe care le percepe prin simțuri, dar care nu este real, fiindcă nu poate fi definit în
mișcarea neodihnită a perspectivei.

în acest fel se poate afirma că întreaga noastră lume încă se construiește în mintea lui
Adam care meditează privind spre măr la infinite livezi de meri pe care le va stăpâni după ce
va mușca din fructul ademenitor plin cu arome și parfumuri a cărui valoare se va fi perimat
îndată ce îl va mușca, dar care, în mintea lui vede cum ar putea potența alte parfumuri și
arome ale altor fructe care ar putea crește din semințele pe care le va sădi în grădina pe care o
va întemeia undeva, într-o altă parte și în care va pune, spre a fi păzită, un alt Adam
asemenea lui, căruia îi va interzice să mănânce din merele sale, deoarece atunci îi va dori
munca sa și, asemenea lui, și acela își va imagina arome și parfumuri, grădini și livezi, lumi și
cosmos-uri, universuri rostogolite peste alte universuri, adică un fel de timp fără timp, și totul
într-un gând ca într-un cuvânt pe care îi este teamă să îl rostească, deoarece, prin cuvântare
gândurile pot deveni intenții, iar intențiile manifestări și, ca atare, cu siguranță acel imaginat
paznic va mușca din acel imaginat măr care atârnă imaginat așa cum acum deasupra lui în
pomul universal pe creanga aceia verde atârnă mărul interzis …

mai bine să aștepte. dar până când și pentru ce?

 9

universurile se nasc în mintea lui Adam prin vedere înainte de a le simți dimensiunile,
asemenea livezilor, codrilor de meri. realitatea lor imaginară este condiționată de dorința de a
avea. proprietatea este mărturisirea intențiilor care devin idealuri ale unor lumi viitoare
imaginare sau reale, dar care deși nu există în forme, se manifestă în imagini în mentalul lui
Adam. ontologic ele sunt la fel de reale atât cât de real este Adam. așadar, mărul este real
pentru că Adam se poate raporta la el prin dorință, iar dorința condiționează ideea de a avea și
posesia activitatea de a multiplica.

deci, interdicția stimulează imaginația, care fundamentează dorința ce potențează

intenția care se cere comunicată pentru a se manifesta. cuvântul, în acest proces, constituie
aspectul material al idealului, deoarece prin exprimare dă formă și dimensionează ideea prin
raportarea la alte cuvinte, ceea ce constituie trecerea și întemeiază timpul și spațiul.

așadar, starea de incertitudine, de a mușca pentru a cunoaște sau de privi spre a medita a
lui Adam, constituie principala trăsătură ale ființării din perspectivă umană.
 10

Treapta ca stare

ochii noștri văd întotdeauna realitatea a ceea ce li se propune.

deoarece realitate este un întreg al timpului manifestat în dimensiuni exprimate prin

simțurile noastre, dar și prin dimensiuni ce nu pot fi concepute de simțuri, ceea ce pot ei vedea
reprezintă doar momentul întâlnirii dintre simțuri și percepții și nu spațiile de manifestare prin
care timpul devine realitate.

de aceea, a muri nu este, în acest sens, decât o trecere între ieri și mâine, în care
persoană reprezintă treapta unei scări care se urcă sau coboară. poziționarea treptei este un
moment în timp. sensul treptei ca spațiu, din perspectiva situării în timp, este dat de intenția
de a fi depășită. stăruind în starea de treaptă, moartea reprezintă întoarcerea în sensul de
coborâre, iar viața este urcarea, în sensul de înălțare.

balansarea între adânc și înalt, între coborâre și ridicare, între profunzimea infinită a
nimicului și plinătatea desăvârșită a întregului, constituie mult visatul perpetum mobile.

spațiul dintre naștere și moarte, treapta pe care ne aflăm fiecare, reprezintă realitatea
infinitului, starea divină. în acest cadru, privirii nu îi rămâne decât să se poziționeze în cel mai
bun unghi din care perspectiva infinitului nu poate fi obstrucționată de orizonturi.
 11

O posibilă percepție despre actul vederii ca privire în isihasm

tema rugăciunii isihaste este privirea. vederea lumini taborice este scopul practicantului
de rugăciune isihastă. mântuirea, desăvârșirea sau îndumnezeirea constituie aspecte care nu au
ca obiectiv practicarea isihasmului, deoarece vederea lui Dumnezeu este o stare în care omul
stă în fața divinității cu infinita sa micime. isihasmul este doar reprezentarea infinitului prin
cea mai infinită posibilitate de manifestare. aici nu este vorba despre întâlnirea dintre
Dumnezeu și om, ci despre descoperirea posibilității întâlnirii dintre Dumnezeu și om.
întâlnirea dintre om și Dumnezeu în isihasm este o stare de vedere a desăvârșirii, pe când
trăirea în desăvârșire reprezintă capacitatea omului de a participa la dumnezeire. isihasmul
este o treapta pe care stă omul privind în adâncul de sub el, dar și în cel de deasupra lui ca în
ochii lui Dumnezeu.

este o întâlnire dintre privirea divină și perspectiva vederii umane ca manifestare a

divinului. este actul privirii dumnezeiești în sine prin creație. este conceptul de vedere de sine
care reiese din actul contemplării propriului chip. o simplă și nesfârșită privire a propriei
priviri în oglindă. în acest proces omul este căutarea pe care Dumnezeu dorește să o descopere
în propria privire care i se reflectă în ochi din oglinda în care se privește. miracolul oglinzii
constă în capacitatea de a capacita privitorul spre orizontul propriei definiri. astfel am putea
conchide că omul, în potențarea sa imagistică, este chipul pe care Dumnezeu și-l privește în
oglindă. actul privirii reprezintă similitudinea, capacitatea imaginii de a se transforma în
formă. începutul creației reprezintă momentul în care Dumnezeu s-a privit pe sine pentru
prima dată. atunci procesul priviri a definit ideea de formă, iar distanța dintre imagine și
reflecția ei s-a constituit ca primă linie a formei definită de căutările privirii. acest proces
văzul devine infinit, deoarece reflecția oglinzii reflectă la nesfârșit în privire imaginea pe care
o conține. se poate vorbi aici de momentul creației în care tot ceea ce o alcătuiește poartă
ontologic asemănarea divină descoperită și perpetuată de privire. aici nu se poate vorbi de o
liniaritate temporală, ci de o adâncire în vederea lui Dumnezeu realizată prin reciprocitatea
privirii divine care se întinde, se desface, se desfășoară nesfârșit pe sine din sine începând din
privirea divină care se întoarce în aceiași privire divină prin intermediul reflecțiilor oglinzii. în
acest fel, creația este reflecția primară a lui Dumnezeu care se descopere sieși pe sine, stăruind
într-o continuă poziție de uimiri de sine în fața oglinzii.
 12

așadar, isihasmul este o stare de reflecție paroxistică a conceptului de existență, care

consideră că omul trebuie să ajungă la starea de nemișcare desăvârșită în care ar putea să
privească în ochii lui Dumnezeu ca într-o oglindă, pentru a deveni parte a vederii divine.
răspunsul care conchide aceste meditații scurte despre isihasm revelează faptul că mișcarea
isihastă își propune să restaureze creația în însăși dimensiunea actului privirii divine.
isihasmul nu oferă vederea lui Dumnezeu, ci propune perspectiva de a fi însăși în vederea lui
Dumnezeu. este o poziționare profund activă în lucrarea misionară a Bisericii, care prin
profunzimea și frumusețea mistică împodobește învățătura creștină și repoziționează lumea
spre orizontul ei eshatologic.
 13

A privi neprivitul și a mânca nemâncatul

Fenomenologia religioasă se folosește de rațiune pentru a exprima ceea ce mintea

înțelege intuitiv despre structura realității. Simțurile, care fac ca omul să se raporteze la sine și
la celălalt fără a aștepta explicații logice, sunt în cadrul experienței religioase căi de
cunoaștere transcendentală și fac posibilă raportarea omului la sacru fără a fi necesară o
cunoaștere prealabilă a acestuia.
În acest sens vederea are un caracter gnoseologic intuitiv care este dat de capacitatea
omului de a cunoaște fără a ști, de a privi fără a vedea, o vedere a nevăzutului. O astfel de
privire este dată de memoria imaginilor pe care mintea le asociază în memorie pentru a
reprezenta lucruri, fapte, forme, locuri la care nu poate participa direct. Distanța fizică pe care
o pune descrierea verbală a unui fenomen natural, spre exemplu un răsărit de soare, între cel
care descrie momentul apariției soarelui la orizont și cel care primește informația pe care nu a
văzut-o niciodată și o procesează cu rațiunea sa asociind imagini similare cu cele povestite din
memorie pentru a crea imaginea a răsăritului în spațiul său mintal, cu alte cuvinte
transcenderea minții povestitorului cu mintea a ascultătorului, reprezintă o vedere a
nevăzutului, o privire care vede un orizont pe care nu l-a mai întâlnit niciodată, o vedere a
nevederii. Distanța dintre răsăritul de soare și ascultător este parcursă de vederea gândirii cu
ajutorul unui proces asociativ de imagini aflate în memorie dar prin intermediul povestitorului
care descrie răsăritul așa cum l-a văzut în mod direct.
În acest fel fenomenologia religiei explică pe cale rațională felul în care omul privește
prin icoană la chipul lui Hristos. Deși credinciosul de azi nu L-a văzut pe Hristos, icoana
povestește fără să rostească, cum este, cine este, ce este Hristos, iar credinciosul se raportează
la sacrul prin intermediul icoanei în mod direct privind-ul pe Hristos fără să-l fi văzut
vreodată. O vedere a nevederii. (toate cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd (în zidire) de la
facerea lumii) Astfel relaționarea cu sacrul devine posibilă. Reprezentarea sacrului însă prin
intermediul unei astfel de cunoașteri a necunoașterii (apofatică) are un caracter personal, ceea
o face pe de o parte relațională, iar pe de altă parte să comporte forme de manifestare diferite
în funcție de capacitatea povestitorului de a descrie precum și de puterea de a procesa a
primitorului cu ajutorul imaginilor aflate în memorie mesajul imaginii primite. În acest caz
vederea vine prin auz și își pierde caracterul de reprezentare spațială rămânând la dimensiunea
cunoașterii prin necunoaștere, deoarece spațiu dă formă și adâncime orizontului privit, iar în
cazul icoanei, ca și în cazul răsăritului povestit, distanțele se aplatizează, ceea ce nu înseamnă
 14

că își pierd profunzimea spirituală sau puterea metafizică, ci doar se prezintă într-o formă
inedită și originală. Tot în acest fel în fața icoanei credinciosul întâlnește sacrul fără a-l vedea,
cunoaște dimensiunile infinitului fără a le putea cuprinde și vede nevăzutul fără a-L fi privit
vreodată.
O cunoaștere transcendentală trăiește credinciosul și în momentul actului de ingerare. A
mânca nu este numai o necesitate fiziologică sau un act cultural și, ca atare, nu răspunde
numai unor nevoi de fizice sau sociale, ci, potrivit fenomenologiei religioase are și o
dimensiune de cunoaștere metafizică. (Luați mâncați, acesta este trupul Meu!) Întâlnirea cu
sacrul prin consum este fundamentală pentru curățirea naturii umane, pentru sfințirea ei,
pentru întâlnirea cu divinitatea. A mânca implică și fundează spațiu sacru, deoarece hrana este
dătătoare de viață, iar viața este izvorul existenței. Atunci când omul mănâncă primește
puterea divinului. din acest motiv privarea de hrană este un blestem, adică o îndepărtare de
divin, un hiatus ontologic, o prăpastie care desparte cerul de pământ(să îți câștigi pâinea în
sudoarea frunții tale)
În contextul acestor succinte interpretări filosofice, fenomenologia religioasă vede în
Euharistie un act de relaționare a divinului cu umanul. Nu mâncarea în sine și nici actul de a
mânca, precum nici plăcerea de a participa la masă sunt importante pentru om, ci structura
rațională a fenomenului, care este reprezentată aici de procesul care presupune o pregătire
prealabilă, consumarea în sine și transformarea care se produce în interiorul mintal al celui
care mănâncă.
Experiența religioasă pe care o trăiește creștinul în momentul euharistic are dimensiuni
cosmice, motiv pentru care intensitatea momentului pune pe primitor într-o stare metafizică
creată de cadrul și etapele pe care trebuie să le parcurgă până a ajunge să stea la masa
Domnului.
Potrivit fenomenologiei religioase, a mânca nu este doar a consuma și a te alimenta, ci a
te raporta la divin, dar nu în scopul cunoașterii acestuia, ci pentru a te înființa tot atât de mult
și în el în aceiași măsură în care el este prezent în ființa universului. A mânca este așadar un
fenomen cosmic a cărui formă este dată de participarea atât a celui care se dăruie, cât și a
aceluia care primește. (donația, donatul și donatorul – Michel Henry) Actul în sine este direct,
viu, complet, este un fenomen total (Jean-Luc Marion) caracterizat de plinătate și perfecțiune
și este caracterizat prin absolut atât în plan natural cât și supranatural.
În acest context a mânca și a hrăni sunt două activități definite de făptuitorul lor, pentru
că a mânca înseamnă a consuma, pe când a hrăni are sensul de a da de mâncare. Este o
distincție clară care denotă prezența dăruitorului și primitorului. Actul devine mult mai
 15

important atunci când acțiunea se raportează la sine, deoarece în acest caz valoarea mâncării
capătă proporții ontologice. A da de mâncare ceva din ceea ce ai primit de la altcineva nu
comportă aceiași interpretare ca a te da pe sine ca mâncare, iar a mânca ceea ce ai primit de la
altul care dă la rândul său de la altcineva, nu are aceiași valoare ca atunci când mănânci ceva
care este propriu, caracteristic, personal, intim dăruitorului. Diferența este majoră deoarece
definește relația dintre cel care dă mâncare și cel care o mănâncă. Când mâncare vine printr-
un intermediar, consumatorul ca și donatorul sunt într-o relație personală care face parte dintr-
un lanț de consum, pe când atunci când mâncarea este din ființa donatorului, are aceiași
consistență și realitate, relația devine vie, intrinsecă și omogenă. Cel ce mănâncă este totuna
cu mâncarea pe care o mănâncă, fără a se consuma pe sine, ci a se genera pe sine prin
mâncare. Această intimitate reală și unică este dată de trăirea sacrului.
Dacă în fața icoanei credinciosul vede fără să vadă și cunoaște intuitiv fără să fi știut
ceva dinainte, în actul euharistic, din punct de vedere fenomenologic, credinciosul trăiește la
modul absolut. Cunoașterea nu mai este necesară sub nici o formă a ei, chiar și a nevederii,
deoarece a mânca creează un spațiu fără profunzimi sau platitudini. De aceea Euharistia
constituie centrul cosmic al dimensiunii umane în care omul consumă ceea ce nu poate fi
descris în nici un fel. Aici nu mai există intermediari și nici orizonturi. Euharistia este
anularea oricărei relații cu divinul și ștergerea oricăror perspective ale dimensiunii umane.
Este divinul desăvârșit descoperit în toată plenitudinea, iar a sta la această masă este dat
numai omului.
 16

Despre a fi viu

Problema vieții constă în faptul că ne interesează mai mult cât de mult trăim fără a da
importanță felului în care o trăim. Nu conștientizăm că nu longevitatea reprezintă calitatea
vieții, ci bucuria dată de intensitatea în care trăim fiecare moment al vieții. A trăi pentru a te
bucura de sine este mai important decât a trăi de dragul vieții, pentru că sinele este
reprezentantul integral al ființei și nu timpul imaginar prin care ființa se manifestă. Valoarea
vieții nu este un timp infinit, ci o multitudine de experiențe personale, o existențialitate de
esențe ființiale care primesc sens prin manifestarea lor și care, prin căderea lor din înaintarea
în necunoscut către punctul din care au pornit, se află în călătorie. De aceea viața nu este o
trecere, ci o devenire. Viața înseamnă întoarcere la origini iar consumarea acestei deveniri
reprezintă căutarea propriilor urme. Cei care trăiesc cu adevărat nu descoperă ci urmează firul
Ariadnei care începe de unde se termină și se termină de unde începe. Între aceste orizonturi
direcția comportă dimensiunea spațiului intuit și uimirea adâncului necunoscut precum și
sinteza înaltului care rezultă din petrecerea care se arată ca înălțime a perspectivelor oferite.
Din acest motiv spun din nou că nu lungimea firului vieții este importantă, precum nici
sensurile pe care le propune ca direcții, ci tensiunea pe care o susține în alteritatea pe care o
unește de-a lungul orizonturilor între care se întinde. În acest context viața are valoare nu prin
distanțe pe care le poate uni, ci prin umbrele cărora le poate oferi forme pentru a exprima
lumina proprie pe care o arde.
 17

Pentru românismul românesc

În ceea ce numim azi România lipsește tocmai ideea acestui nume. Generațiile care
reprezintă această definiție statală o simt, o trăiesc și o reprezintă, fiecare în parte, din
perspective total diferite, deși o trăiesc concomitent și împreună.

Cu toate că România este alcătuită, cel puțin la nivel politic din cetățeni români, la nivel
social, cultural și religios, în România există tot atâtea Românii pe câte regiuni geografice,
niveluri culturale sau interese de grup sunt.

Ceea ce încă ține românismul, în contextul lipsei de comunicare, de cultură, de

infrastructură sau de dezbinare politică, constă, ca întotdeauna, în limbă și credință. Limba
vorbită de români nu a fost sufocată niciodată, indiferent de vremurile care au asuprit-o, ceea
ce dovedește că își merită cu prisosință locul în panteonul limbilor imemoriale. Credința, mai
mult decât limba română, a fundamentat românismul prin păstrarea identității tradițiilor
strămoșești în care creștinismul și-a aflat universalizarea mesajului pe aceste meleaguri.

Acum 100 de ani, Biserica propovăduia în limba română îmbrăcată în ia românească

despre Împăratul Cerului. Stranele bisericilor – niște bordeie cu cruce pe cușmă – mărturiseau
pe aici cerul de sub pământ în limba română. Acum, la un secol de atunci, tot pe aici, purtăm
credința în această limbă spre lumina lui Hristos.

Totodată, inevitabil Umanismul și Iluminismul, care au transformat Europa din punct de

vedere spiritual și cultural, au atins cu întreaga lor putere ființa românească exprimată de
Biserică. Dimitrie Cantemir, Vasile Lupu, Petru Movilă, Constantin Brâncoveanu, și mulți
alții, sunt misionari creștini ai acelor vremuri care au mărturisit credința lui Hristos în limba
română. Cu toate acestea și cu toate realizările lor, nu putem vorbi în vremea lor despre o
conștiință a românismului. De aceea, jertfirea culturală pe care au realizat-o a constituit
sămânța din care au rodit codrii ortodoxiei românești.
 18

Despre o astfel de viziune ar trebui să vorbim azi, la un veac de românism, românilor.,

adică despre valorilor și principiile acestor oameni care au înțeles ce înseamnă bogăția
credinței, apărarea unei nații și identitatea unui popor.

Din lipsa înțelegerii acestor realități, precum și din lipsa propovăduirii lor, mă simt
asemenea unui orb călăuzit de alți orbi în România de azi.

Părinții mei, născuți, crescuți și educați în perioada comunistă, sunt convinși

indiscutabil că românismul înseamnă Dacia și Roma, fiind pierduți astfel într-un areal
geografic atemporal, diluat, fondat doare pe trecut și lipsit de viitor. Eu, clădit pe căutări și
surplus de informație, sunt convins că România este un copil care încă este hrănit cu lapte,
care își iubește orbește părinții tâmpi și visează o viață lungă pentru sine și țara sa, iar copii
mei, cărora li se oferă un învățământ aiuristic, întemeiat pe o istorie stâlcită în care doar ceea
ce a făcut Ceaușescu contează, sunt lobotomizați prin intermediul internetului în vederea unui
viitor lipsit de identitate națională.

În România de azi fondatorii Românei Mari – precum regii sau genialii oameni politici
care își vindeau averile, pe care nu le furaseră din avutul public, pentru înfăptuirea unui loc în
care românii să se simtă acasă, adică respectați și demni, conduși de demnitari cărora să le
pese de sănătatea, educația, valorile și apărarea internă și externă, și nu de un stat care să
împovăreze existența lor și viitorul copiilor și nepoților – nu constituie valori și exemple.

Acum 100 de ani locuitorii acestei țări au dus un război greu. Cei care au scăpat s-au
întors acasă și în numele acelora care nu s-au mai întors au pretins lumii întregi dreptul de a-și
hotărî singuri viitorul și modul în care să îl trăiască. Părinții noștri de atunci au murit pentru
acest vis. Li s-a dat ca răsplată pământ spre a-l munci, spre a-l face mai rodnic. Azi munca și
propriul pământ nu are valoare, deoarece, dacă ar exista legi care să apere proprietarii și
munca, liderii politici nu ar mai avea ce fura.

Azi însă alții, și din păcate sunt dintre ai noștri, nici nu ne mai vorbesc despre acest vis.
Acum, la o sută de ani de românism, vezi steagul românesc fluturând mândru doar peste un
cimitir sau peste o colină, departe de instituțiile statului, departe de biserici și de ferestrele de
pe la casele românilor. Se vorbește despre românism doar la nivel academic și, de cele mai
 19

multe ori, cu un fel de reproș. Ia națională, tradițiile românești sau numele savanților români
recunoscuți la nivel internațional de-a lungul acestui veac dureros care trecu, nu sunt nici
amintite, nici comemorate.

Ceea ce reprezintă România la centenarul ei constă în terfelirea valorilor morale, în

justificarea intereselor personale, în metamorfozarea principiilor și în afirmarea stupidității și
ignoranței. Acum, la un secol de românism sfâșiat între afirmare, război și umilire, națiunea
română, risipită mai mult ca niciodată, nu își mai caută identitatea, nu luptă pentru
recunoaștere și, ceea ce este cel mai grav, nu mai poate înțelege că este chemată spre a
înfăptui așa ceva.

De fapt, nu centenarul ar trebui să reprezinte o asemenea chemare. Românismul este

dincolo de prăznuirea unei vârste naționale. Este perpetuu. A fi român înseamnă a fi tot ceea
ce au făcut cei dinaintea ta pentru ca tu să exiști așa cum ești. Dacă propria existență nu
contează, înseamnă că renunți la libertatea de a te exprima, de a fi și, ca atare, la tine și la
urmașii tăi.

A fi român, înseamnă așadar, a fi apa limpede a unui izvor care își caută propriul drum
în trecerea sa printre munții, dealurile și câmpiile care îi stau înainte, în drumul spre marea,
spre oceanul împărăției divine a întregii umanității. A fi român înseamnă să știi a fi mereu tu
însuți, să te bucuri de propria ta fire, de cultura ta, de credința ta, de istoria ta, de geografia ta,
oriunde și oricând. Pentru a realiza acest vis, trebuie ca astăzi, ca și acum o sută de ani, să
visăm împreună românismul.
 20

Nu îmi plac oportuniștii

nu îmi plac oportuniștii!

îi văd ca pe șobolanii ce sar primii din vaporul care se scufundă, nu spun că e rău ceea
ce fac, ci numai că nu sunt de acord cu felul lor de a fi. este necesar să o facă, cu toții ar trebui
să o facem, dar nu în fugă, ci numai după ce am salvat tot ceea ce s-ar mai putea salva. este
vorba de responsabilitatea față de ceilalți, de ceea ce există și apoi, dar nu în cele din urmă, și
de noi, dar este vorba totodată și de noi, deoarece fără noi ar rămâne toate vapoarele ne-
mișunate.

poate, uneori, și eu mă comport asemenea lor… și nu spun sau cred că ceea ce fac este
rău. dar mie nu îmi plac. urcându-se mereu printre primii în bărcile de salvare de cele mai
multe ori sunt printre cei salvați. lumea însă nu câștigă ceva prin salvarea lor, deoarece ei
perpetuează și susțin același gen de a salva viața: întâi eu și apoi celălalt, ceilalți. Este o
viziune egoistă, realizată pe căi subterane, hrănindu-se și hrănind cu mizerii, principalul lor
obiectiv fiind supraviețuirea personală și nu viața adevărată, frumoasă, curată, demnă, corectă
și cinstită, luminoasă și luminată …

ca atare, spun din nou, nu îmi plac oportuniștii!

ei îți sunt prieteni numai atunci când totul este din belșug și stau, dacă nu în capul
mesei, de-a dreapta sau de-a stânga liderului. poziționarea lor nu are ca scop consilierea sau
reprezentarea mai marelui lor, ci folosirea tuturor posibilităților pe care le oferă calitatea și
funcția de a fi lângă conducător. strigând, clamând, aplaudând calitățile conducătorului, de
fapt, ei își construiesc o plasă de galerii subterane pentru a prinde câți mai mulți subalterni în
interesele lor personale.
 21

într-o astfel de lume, oportuniștii pretind a fi respectați, adulați și, atunci când
înnebunesc, iubiți.

așadar, prefer să spun încă o dată că: nu îmi plac oportuniștii! însă, dacă mă uit în urmă,
la tot ceea ce am făcut și gândit, într-o măsură mai mare sau mai mică, am fost și eu și poate
încă mai sunt un oportunist, motiv pentru care îmi repugnă acea parte din mine.

acest orizont, mereu departe dar și mereu prezent, mă obligă să spun că deși port în
structura mea într-o oarecare măsură un oportunist, pentru unii mare, pentru alții mic, îl port
fie pentru că nu am înțeles că nu pot fi astfel, fie pentru că așa am fost educat, fie pentru că
sunt și am fost manipulat… îl detest, îl urăsc și mă face să denunț oportunismul ca stare
umană!

în acest context sper să pot trece dincolo de propria mea stare, cu ura mea cu tot, și să
am încredere că odată cu această declarație, toți aceia care simt la fel vor detesta, vor urî și
vor renunța la modul acesta de a fi.

de aceea, vă chem să denunțăm tot oportunismul din noi, să nu ne mai comportăm ca

șobolanii, și în loc să fugim de pericol să încercăm să reparăm vaporul, pentru că dacă ne vom
salva doar pe noi va fi nevoie să urcăm în vaporul altora și acolo sunt alții care au și ei
oportuniștii lor, care cu siguranță ne vor privi ca pe o specie de șobolani inferioară lor, motiv
pentru care va trebui să trăim și mai în subteran, mai în adâncul întunecat ale vaporului lor,
fără demnitate, fără onoare și fără lumină.

așadar, trebuie să înțelegem că nu avem decât vaporul acesta, așa cum este el spart,
hodorogit și sărac. Trebuie să îl reparăm, să îl curățim, să îl modernizăm și, pentru a face toate
acestea, trebuie să urăm din tot sufletul și cu toată puterea noastră oportunismul.

din acest motiv spuneți-vă fiecare: nu îmi plac oportuniștii! apoi renunțați în primul
rând la oportunistul din inima voastră, după care la cei de lângă voi și apoi întorceați-vă cu
fața la pericol și găsiți soluții pentru a-l evita. însă, vă spun, până nu veți renunța la orice urmă
de oportunism, cât de mică, cât veți sta cu gândul la bărcile de salvare sau la vapoarele altora
 22

… nu sunteți/nu suntem altceva decât niște … oportuniști, iar vaporul nostru numai o barcă
spartă care plutește în derivă…

așa că, priviți-vă atent în oglindă, extirpați-vă oportunismul din ființă și strigați: detest
oportunismul și oportuniștii! poate fi primul pas pentru a face din barca noastră un mândru
vapor de paradă.

Între rodire și risipire

Lumea pe care o cunoșteam a devenit o amintire. Ceea ce am trăit a fost un coșmar,

ceea ce trăim este o sfâșiere de sine, ceea ce ni se propune să trăim este apocaliptic. Lumea
care ni se propune este diferită de ceea ce am trăit până acum nu pentru că ne propune alți
dumnezei, alte valori de cunoaștere sau un alt soare, ci pentru că dărâmă temelia tuturor
principiilor pe care această parte de lume, în care trăim, și modul în care s-a zidit de-a lungul
veacurilor, își dă foc propriilor valori istorice și spirituale.
Așadar resursele lumii în care trăim par a fi pe sfârșite. Credința creștină, ca spațiu
spiritual care justifică modul nostru de a fi, pare a fi una dintre aceste resurse. În acest
context, ființa noastră este chemată și azi, ca întotdeauna, să își mărturisească, cu voce
profetică, convingerile și valorile de credință și puterea de jertfire în scopul reafirmării lor.
Noaptea care vine o vedem acum doar ca pe o înserare firească, însă întunericul ei ne
înconjoară încet și rece din toate părțile. Lumea se gândește însă la ziua de mâine fără să
înțeleagă că pentru credință, pentru valori, pentru principii, noaptea reprezintă o uitare a lor,
iar această uitare va propune o nouă abordare a lumii atunci când va veni vremea ca soarele să
răsară din nou. Dimineața, chiar dacă va fi dată de răsăritul aceluiași soare și va fi inundată de
aceiași lumină, pentru ochii care o vor privi va fi întotdeauna alta. În asta constă frumusețea
răsăritului.
Numai dacă realizăm contextul acestor transformări putem menține lumea în spațiul
spiritual actual. Trebuie, așadar, să redefinim frumusețea lumii noastre.
De altfel, trebuie să înțelegem și că orientarea după semnele vremurilor, comportă o
putere dată de credința care fundamentează valori și principii. Fără o astfel de perspectivă
lumea noastră piere încet, încet. În această pierdere de sine, prezentată lumii de azi doar ca un
fel de ștergere a unei litere greșite dintr-un text scris, nu moare numai un trecut cultural, o
istorie, o civilizație, o religie, ci ființa umană în care și prin care se constituie totul și toate.
 23

În fața acestei provocări suntem chemați să sacrificăm, așadar, însăși ființa. Dar, pentru
a păstra totuși ființa, trebuie să fim capabili să putem accepta a ne pierde până și limba, și
geografia și mormintele strămoșilor, însă totul fără ori până la a ne pierde credința, pentru că
singura identitate care transcende această lume este credința în Dumnezeu. Credința vie este
filonul în care trebuie să credem până dincolo de moarte. Oricâte înfățișări poate purta
credința, ea trebuie mărturisită în orice chip, cu prețul pierderii tuturor valorilor acestei lumi,
deoarece păstrarea credinței, face să fim vii chiar și atunci când această lume nu va mai putea
să își fie suficientă sieși.
Moare o lume. Lumea noastră. Întunericul o cuprinde și o închide, o înghite în uitare.
Dar, dacă credința nu moare, oricât de lungă, de adâncă va fi uitarea, credința, ca o sămânță,
va purta în ea pentru viitor toată lumea noastră. Aș putea spune că, paradoxal și paradigmatic,
fără credință, fără provocarea întunericului și fără jertfă, suntem condamnați la pieire. De
aceea mereu, indiferent de câte ori pierdem sau câștigăm, avem îndatorirea de a luptă cu
proprii noștri demoni, deoarece, deși ne-am născut să murim o singură dată, asemenea unei
semințe de stejar care pare pierdută când conul putrezește, purtăm în fiecare un noi, un al
nostru, care reprezintă întreaga pădure. Ca atare, trebuie să acceptăm că nu suntem chemați să
trăim la nesfârșit pentru propriul sine, asemenea unui pom fără roade, ci la infinit pentru
credința noastră, pentru roadele ei.
 24

Nașterea

În mentalul uman, nașterea reprezintă bucuria timpului care i se oferă, însă, în afara lui,
adică în perspectiva timpului, nașterea constă în a învăța să fii pregătit pentru moarte. De
aceea, cel mai important lucru pe care trebuie să îl facem în viață, rămâne să învățăm că
timpul reprezintă experimentarea trecerii. Cu alte cuvinte, a trăi înseamnă a ști cum să devii
netrecător în trecere, în petrecere, în clipă, în moment, în unitatea care reprezintă împărțirea
sau întâlnirea permanentă, unitatea care împarte și adună în același timp, care definește
întregul și face diferența între ceea ce o alcătuiește în părțile sale interioare. Ca atare, ca parte,
un întreg reprezintă veșnicia încremenită în timp, iar infinitul neființa spațiului. Pentru o astfel
de perspectivă, a te naște înseamnă a nu fi, iar a deveni, o infinită stagnare în sine. De aceea,
omul care își dorește să trăiască, în fapt, se grăbește să moară, iar moartea, deși conține
veșnicia, în cadrul acestui raționament, reprezintă din plin teama inconștientă a sinelui de
întâlnirea cu propria parte a ființei ca întreg dintr-o parte a altui întreg.

Nașterea, în contextul acestei spațialități a lui a fi și a nu fi, reprezintă un proces care

justifică moartea, precum timpul constituie o dimensiune fără de care spațiul nu se poate
reprezenta.

Ceea ce justifică întrebarea, care se propune singură, constă în carnea care alcătuiește
ființa neființei și neființa ființei, deoarece umanul, ca stare ontologică, fără îndoiala de sine,
nu își poate argumenta sensul propriei manifestări.

Raportul ce creează distanțele și sensul unui spațiu în care se poate vorbi despre ființă
ca dimensiune umană, reprezintă perspectiva lumii trăite de către gândul care poate imagina
dimensiunea pe care o desenează înainte de a fi în proiect. Calculele și rațiunile prin care acest
 25

proiect devine realizabil, pornesc de la nașterea primului semn cu valoare de simbol, care
fundamentează întreaga proiecție a viitoarei ființe.

Lumea se naște, așadar, dincolo de ceea ce se oferă și dincolo de ceea ce poate fi

perceput, însă nașterea ei nu poate reprezenta devenirea pe care o comportă decât în ceea ce
poate fi rostit, adică cuvântat. Cuvântul este, așadar, acela care poate defini nașterea, iar
nașterea este primul martor al cuvântului. De aceea, nașterea este o stare creațională care
mărturisește existența ființei, iar permanenta ei rostire de către și prin cuvânt, menține ființa
vie în dimensiunea umană.

Tabloul desenat de urmele pe care cuvintele le scriu prin rostire în spațiul ființei,
rămâne mărturie lumii ce s-a născut din glăsuire. Glăsuirea lumii și rostuirea ei în cuvânt
reprezintă o dimensiune pe care nașterea o mărturisește prin îmbinarea trecutului cu viitorul și
a fiind-ului cu nefiind-ul.

Spațiul acestei întâlniri poate fi definit ca naștere, însă a naște, deși verbul poate fi
gândit astfel, este mai mult decât atât, deoarece această devenire este recunoscută ca atare
numai în raport cu moartea.

Lumea întreagă este întemeiată în paradigma ce face referire la moartea care este
cuprinsă în viață și moarte. De aceea cuvintele rămân slujitoare limbilor vorbite care le conțin,
iar limbile vorbite își definesc valoarea prin capacitatea de a poseda un cât mai bogat bagaj de
cuvinte, deoarece a exprima cât mai precis și cât mai mult, înseamnă, de fapt, a oferi
perspective de existență unor orizonturi cât mai largi.

Cu toate acestea, a naște, deși comportă și sensul de a rosti, activitatea zămislirii în sine
transcende puterea cuvântului datorită puterii ființei de a glăsui. De aceea, o vorbire simplă,
fluentă, curată, trece prin timp și este viabilă, pentru, prin și peste multe generații față de o
exprimare rigidă și complexă. În același context, nașterea unui copil, fie chiar și fiul lui
Dumnezeu, în cel mai natural mod și în cele mai firești și umane condiții istorice, sociale și
culturale, rămâne viabil exprimat, indiferent de cât timp presupune această exprimare, prin
ceea ce adaugă trăirii umane. O astfel de naștere justifică pe deplin căutarea umanului în
perspectiva divinului și raportarea lui la infinitatea sacrului.
 26

Azi, acum, nașterea, privită ca un concept care conține dimensiuni de exprimări

multiple și variate, are valoare de prezență umană într-un univers în care divinul reprezintă un
pol fără de care devenirea, ca manifestare a spațiului și timpului, nu constă în a fi în sine, ci în
a fi în afara sinelui, adică a fi în acel asemănător ție, o perspectivă care presupune nu o
similitudine, ci urmași asemănători care duc mai departe aceleași calități și valori tradiționale,
construindu-i pentru un viitor propriu spațiului și timpului, pe care și în care noii născuți sunt
chemați să îl locuiască, să îl definească și să îl trăiască.

Așadar, a da naștere, a te naște și a comemora acest moment al devenirii, reprezintă

stadiul ontologic în care ființa se raportează teologic, filozofând despre cum este să te naști
din nimic spre a deveni tot.
 27

În lumea lui Hristos

Învierea Domnului Iisus Hristos este pentru noi, creștinii ortodocși, sărbătoarea
sărbătorilor, deoarece ea este izvorul vieții și lumina nestinsă care se revarsă peste lume
pentru a îndepărta umbrele și spaimele morții. Poporul dreptcredincios cunoaște, trăiește și
mărturisește acest adevăr în mod autentic prin tradițiile și obiceiurile pe care le transmite
peste veacuri, din generați în generație. Biserica Ortodoxă, adevărata deținătoare a tezaurului
de credință, păstrează la loc de mare preț și cinstește cu dragoste aceste tradiții și obiceiuri pe
care le recunoaște ca fiind Sfânta Tradiție. Sfânta Tradiție este în învățătura de credință a
Bisericii Ortodoxe parte a Revelației lui Dumnezeu în lume, adică descoperă omului lucrarea
prin care Dumnezeu responsabilizează omul pe care l-a chemat să fie corolar al lumii, față de
întreaga creație. Ca atare, tradițiile și obiceiurile, ca parte a Sfintei Tradiții, sunt acte
misionare pe care poporul român dreptcredincios le păstrează și le perpetuează împlinind în
acest fel chemarea și lucrarea lui Dumnezeu.

Referindu-ne numai la obiceiurile și tradițiile din preajma sărbătorii Învierii Domnului

Hristos, trebuie să înțelegem că tot ceea ce se petrece legat de cel mai important eveniment al
creștinătății, biruința asupra morții – pentru că asta este sensul primordial al Învierii –
reprezintă pentru creștinul ortodox participarea sa directă și reală la actul Învierii. Fiecare
element tradițional, fiecare obicei și moment trăit în cadrul ritualului și spațiului popular, îl
pune pe credincios alături de Hristos, umăr lângă umăr în moartea și învierea lui Dumnezeu.

De aceea, cele mai însemnate momente legate de Învierea lui Hristos încep și în
tradițiile populare ca și în spațiul liturgic al Bisericii cu pregătirea morții Sale, după care
urmează tânguirea, pelerinajul către mormânt, îngroparea, paza asemenea unui fur, deoarece
va fura morții stăpânirea ei asupra vieții, și apoi preamărirea în veci, pentru că Dumnezeu
 28

fiind, moartea nu poate avea stăpânire asupra Lui, ceea ce înseamnă că lupta pe care o duce
Hristos, acum și în veci, an de an, constituie calea și modelul pe care omul este chemat să le
urmeze și să le împlinească încă de pe când a fost creat. Cu toate că aceste aspecte conțin
adânci învățături teologice, ele sunt exprimate de trăirile tradițiilor și obiceiurilor populare
într-un mod atât de natural încât, transmiterea lor prin timp s-a constituit într-o comoară
neprețuită atât pentru spiritualitatea populară, dar mai ales pentru învățătura de credință a
Bisericii Ortodoxe.

Păstrate și perpetuate pentru inegalabila lor frumusețe și profunda lor capacitate de

exprimare a identității culturale și a credinței noastre ortodoxe, obiceiurile și tradițiile
populare legate de Învierea Domnului Iisus Hristos încep din Joia Mare și se încheie în a treia
zi de după Învierea lui Hristos. În fapt, ele nu se termină niciodată, deoarece sunt ciclice, an
de an, fiind strâns legate de ciclul solar, lunar și agrar în care creștinul își construiește
universul vieții cotidiene cuprins între și de cele două învieri: nașterea în lumea aceasta și
nașterea în lumea veșnică. În acest sens vedem că Învierea lui Hristos este, de fapt, o trecere,
o naștere, o iluminare continuă a ființei umane. Dacă Sfinții Părinți au evidențiat acest
profund înțeles al Învierii iar filozofii, inspirați de scrierile lor, au dezbătut rațional această
taină a tainelor, prin tradițiile și obiceiurile populare omul simplu, creștinul dreptcredincios a
dovedit că a înțeles și a exprimat și el, în felul său, aceste adevăruri.

Astfel, în Joia Mare în Biserică, unde sunt citite 12 Evanghelii care descriu cum Hristos
Domnul a primit de bună voie paharul plin de amărăciune al morții, creștinii drept-măritori,
cu haine cernite, aflați în post tot mai aspru, participă și se întristează luând aminte la
omorârea și punerea în mormânt a lui Dumnezeu, adică la inimaginabila răzvrătire și la
răutatea de care este omul capabil.

În Vinerea Mare în care se ține post nespus de aspru, numit negru pentru că nu se bea
nici apă, există obiceiul ca după ce creștinii merg la biserică să-L vadă pe Hristos pus în
mormântul pictat pe giulgiul pe care preoții îl pun pe o masă înaltă pe sub care credincioșii
trec cu lumânări aprinse de trei ori în numele Sfintei Treimi, în numele celor trei fețe ale
timpului și pentru iertarea păcatelor celor de sub pământ, de pe pământ și din cer și apoi se
întorc îndurerați de cele ce au văzut la casele lor pentru a înroși ouă pe care le vor împărți
începând din prima zi a Învierii. O veche tradiție populară mărturisește că acest obicei își are
originea în coșul de ouă pe care o femeie l-a uitat la piciorul crucii pe care a fost răstignit
 29

Domnul, iar sângele lui Hristos uscat pe coaja lor le-a colorat în roșu. Tradiția ciocnitului
acestor ouă roșii este plină de simboluri, iar salutul învierii: Hristos a înviat! și răspunsul
afirmativ: Adevărat a înviat!, dat odată cu actul ciocnirii confirmă acest aspect. Dacă oul și
culoarea roșie sunt simboluri ale vieții, este clar că înfruntarea dintre aceste două iconice
reprezentări pline de însemnătate pentru ființa umană constituie lupta lui Hristos cu moartea.
Oul care învinge este Hristos iar oul spart, deși pare că a pierdut, este tot Hristos pentru că
poartă în pântecele său moartea biruită de viață, care, deși nu mai poate rodi, arată că poate
exista și o viață a răului care poate deveni bună dacă se dăruie lui Hristos.

În seara zilei de vineri se cântă Prohodul Domnului în biserici. Hristos este tânguit ca un
mort adevărat, ceea ce a și fost în trupul Său de om. În mijlocul bisericii, pe masa înaltă ca pe
un catafalc, stă giulgiul pe care este pictat Hristos pus în mormânt. Credincioșii vin să i se
închine, să își reamintească că Dumnezeu s-a dăruit pe Sine pentru a da viață din belșug lumii.
Respectul lor față de o această jertfă dumnezeiască este atât de mare pentru că sunt conștienți
că nu s-ar putea apropia în nici un fel de trupul lui Hristos, doar dacă s-ar micșora pe cât de
mult pot, adică s-ar smeri într-atât încât să nu se ridice nici măcar la nivelul trupului
Domnului Iisus Hristos cel adormit. Însă nici să se îndepărteze de El nu pot. De aceea, giulgiu
este pus la înălțime și credincioșii trec pe sub el, ca măcar în aceste clipe îndurerate să fie și ei
alături de Hristos și nu doar alături, ci în groapă cu El. Aceasta este motivul pentru care
trebuie să treacă pe sub giulgiul pe care Hristos este pictat dormind în mormântul de piatră,
pentru că dacă nu vor muri alături de El nu vor putea să Îi fie alături nici la Înviere.

Acum se aduc la biserică ouă roșii care se lasă lângă giulgiu. Ele reprezintă speranța
învierii. Buchete de flori și lumânări de asemenea sunt aduse de credincioșii îndurerați care
vin să se închine și să treacă pe sub giulgiu și sunt puse alături tot astfel cum ducem flori la
mormintele celor adormiți din neamurile noastre în nădejdea învierii. Un obicei care străbate
timpurile, constă în faptul că în această seară a prohodirii Domnului Iisus Hristos, să se dea
jertfă de lumină pentru cei care au plecat dintre creștini neîmpărtășiți, nespovediți și fără
lumină. Acum, familiile creștinilor dreptcredincioși dăruiesc celor prezenți la slujba liturgică
40 de lumânări împodobite cu batiste albe ca sufletele celor răposați să primească lumina
învierii alături de Hristos. Tot acum dau preoților la altar, pentru a fi arse în cădelniță sau
candele: tămâie, chibrituri, cărbune, untdelemn și vin pentru Sfânta Împărtășanie. Batistele pe
care le primesc creștinii trebuie păstrate, deoarece în ele, în noapte Învierii se poate lua
 30

Sfintele Paști. Ele semnifică giulgiul în care a fost învelit Hristos, Care, acum este reprezentat
de lumânărica aprinsă pe care o înfășoară și o înfrumusețează cu puritatea albului pânzei lor.

Odată încheiată slujba de Prohodire din Vinerea Mare, giulgiul este ridicat din mijlocul
bisericii ca de pe cruce și purtat în afară, în jurul bisericii, pentru a fi dus către mormânt. La
ușa bisericii cu luminile stinse, care acum semnifică lăcașul morților, bate Hristos cel purtat
pe drumul către iad. Procesiunea în jurul bisericii reprezintă acest drum, această cale, iar
credincioșii o parcurg cu lumânări în mână parcurgând prin întuneric alături de Hristos
drumul spre lumina Învierii. O tradiție spune că acum trebuie culeasă iarbă din jurul bisericii
care va fi dată în dimineața următoare tuturor viețuitoarelor din cuprinsul casei pentru spor,
sănătate și bunăstare. Iarba aceasta, culeasă din urma lui Hristos, va face ca tot ceea ce este în
casa creștinului să poată birui tot ce este rău, deoarece este prima iarbă a primăverii plină de
vigoarea vieții și acum și mai plină de binecuvântare lui Hristos, Care a mângâiat-o cu umbra
trecerii Sale de la moarte la viața veșnică.

Sâmbăta Mare începe cu împărtășirea copiilor. Este ziua în care familiile tinere își aduc
copiii să primească Sfânta Împărtășanie. Ei aduc ouă roșii la biserică, semn al nădejdii lor în
Înviere. În acest fel pregătesc copiii pentru perpetuarea tradițiilor și obiceiurilor pe care le-au
primit de la părinții lor.

Seara, cu lumânări în mâini, cu murmur și uneori cu vuiet prelung, mulțimea creștinilor

așteaptă cumva înfiorată minunea Învierii. Preoții apar în întunericul din biserică cu făclii în
mână și cheamă pe toți să primească lumină. Mulțimea se tulbură, se învălmășește, se
frământă… și lumina se răspândește încet, încet prin întunericul adânc al nopții. Ca un strigăt
venit de niciunde, din pieptul preoților se anunță minunea minunilor, taina tainelor: Hristos a
înviat! Pe fețele credincioșilor se ivește o năvalnică uimire și din piepturile lor încep să cânte
cu credincioșie cântecul de biruință: Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând
și celor din morminte viață dăruindu-le! Este Învierea! Moartea este încă o dată biruită.

De aceea, există obiceiul ca familiile celor răposați în Domnul Hristos să aducă încă o
dată dovada credinței lor și a acelora care nu mai sunt lângă ei în acest moment de biruință. Ei
poartă în mâini făclii mari cărora le-au atașat panglici cu numele celor adormiți și prosoape,
simbol al curățirii, al spălării de păcate. După ce vor cânta cântarea de biruință a Învierii le
 31

vor dărui la altar pentru ca preoții să le aducă ca jertfă în timpul slujbelor liturgice pentru cei
deja plecați la Hristos.

Odată încheiată slujba din biserică, târziu în noapte, credincioșii merg la morminte
pentru a le duce și celor adormiți vestea că Hristos a înviat. Acum își vor dărui peste mormânt
ouă roșii și se vor ruga pentru sufletele celor dragi pe care nu i-au mai văzut de mult timp,
după care, purtând lumina învierii pe față, vor merge pe la casele lor salutând creștinește,
după tradiție și obicei, Hristos a înviat! Li se va răspunde: Adevărat a înviat! semn că Învierea
lui Hristos este mesajul primordial pe care omul, ca ființă creată de Dumnezeu, îl are de
mărturisit și împlinit întreaga sa viață, adică atât timp cât este în lumea lui Hristos.

În peștera dintre oameni

ești prezent. exiști undeva între oamenii care privesc, care ascultă sau care dorm. te afli
așadar într-un spațiu în care ești în același timp singur dar și cu ceilalți. există o legătură
invizibilă cu absența și prezența celorlalți care face din om un centru. este o relație socială pe
orizontală și ontologică pe verticală, care înalță sau coboară omul prin prezență dar și prin
lipsa de implicare a celorlalți. esența acestor observații este dată de contextul întâlnirii sinelui
cu un alt de sine.

cea mai bună imagine care poate exemplifica o astfel de perspectivă, considerăm că
poate fi sala de teatru în care ne întâlnim spre a privi ca spectatori diferitele povești despre
sinele prezentat ca imagine a lumii. aici suntem privitorii spectatori ai umbrelor unor alte
umbre care sintetizează pe scenă lumea, ceea ce contribuie la convingerea că putem vedea cu
adevărat în profunzimi fără dimensiuni, în același fel în care nu vedem în realitatea imediată
și tot astfel cum credem că avem capacitatea de a privi în întunericul umbrei umbrelor vii ca
într-un semen definit ca semn.

participarea sau neparticiparea la reprezentarea spectacolului dăruie iluzia unei reflecții

față de propriile dimensiuni existențiale. Monologul care sugerează dialogul are o dimensiune
interioară ce se realizează cu ajutorul privirii, al auzului și, totodată, al unui somn profund
care cuprinde spectatorii, căutători și consumatori de întunecate umbre ascunse în după
adâncuri.
 32

de aceea, simpla prezență în sala în care se prezintă finitul desăvârșirii care se

desfășoară ca piesă de teatru – deși sensul în care spectacolul ce se susține pe sine pare a fi
obiectiv – dăruie identitate atât acelora care caută, cât și acelora care nu o fac, la fel ca și
acelora care înțeleg cât și acelora care văd doar strălucirea scenei, ca și actorilor acelora din
spatele întregului adânc care se aruncă pe sine din sine în sine, care nu fac altceva decât să
constituie reprezentarea lumii în cea mai personală și egoistă manifestare de sine dintr-o
perspectivă a privirii, a ascultării sau a somnului adâncit în prezența celuilalt, ascuns în
spatele adâncurilor pe care le poartă umbra fiecăruia dintre noi.

în fapt, actorul nu este niciodată pe scenă, ci întotdeauna în ochii privitorului din lojă.
lumina rațiunii care naște umbre în adâncul ființei sale caută perpetuu să pătrundă dincolo de
personajele cărora se raportează pe sine interpretându-le, privindu-le și nu doar acelora pe
care le rememorează prin actul teatral actorii construind umbre pentru privirile pe care le
propun a privi demisiunile umbrelor din care își oferă propria lumină. (ci îndeosebi în adâncul
privirilor acelora din loja și din fotoliu din sală, dintre spectatori, de lângă tine.)

dacă cel de lângă tine doarme, privitorul care a plătit bilet să privească piesa de teatru,
atunci el nu poate înțelege ce îi oferă privirea, ci doar ascultă fără să audă vibrația culorilor pe
care vederea le consideră privire și actorul reprezentare.

de aceea, spectacolul umbrelor face din întreaga sală de teatru o lume în care scena
reprezintă, în cel mai complex și general mod de exprimare, orizontul supranaturalului,
absurdului, absolutului, asumatului și divinului, iar din perspectiva privitorului, care se
hrănește cu inefabilul vederii, adică sala de spectacol, rămâne simbolul unor bieți receptori
incapabili să treacă dincolo de forma întunecată a umbrei. orbii care conduc alți orbi. aici și
acum umbrele dorm nu pentru că le este somn, ci pentru că somnul scuză și justifică, în acest
fel, participarea vederii la redefinirea realității somnului prin metamorfozarea celui mai adânc
semn visat ca sunet care își vibrează singur un orizont pe care îl poate propune vederii inimii.

astfel, realitatea ființei reprezintă ceea ce devine o sală de teatru întinsă în fața unei
scene pe care umbrele lumii se constituie în dimensiunile și valorile unei realități a orbilor, a
surzilor, a acelora care se simt foarte, foarte osteniți de propriul sine, însă niciodată sfârșiți.
 33

de aceea, demult, foarte demult, sala de teatru a fost numită peșteră, iar privitorul din
care lumina privea a fost numit om. ca atare, de atunci se pare că s-au schimbat doar condițiile
de desfășurare a aceluiași ancestral act teatral. privitorul, actorii – vechi și noi – sunt aceleași
umbre care nu pot vedea pentru că ochii lor nu percep. nu pot înțelege pentru că nu pot
asculta. nu pot alege altă piesă de teatru pentru că toate manifestările umbrelor comportă
aceiași dimensiune a întunericului, chiar dacă aceasta nu poate exista fără lumină sau nu poate
fi numai o lipsă a luminii.

Lumina între trecere și devenire

Lumina este primul copil plecat din casa părintelui care speră că va părăsi cât mai
curând singurătatea pustiului mohorât și se va întoarce iarăși în țara ei. Trecerea ei este un
țipăt, un geamăt, o zvârcolire teribilă și oribilă, care nu poate fi împărtășită în nici un fel pe
deplin, ci poate fi exprimat numai împărtășind sentimente și pasiuni care, deși sunt
supărătoare, exprimă ceva vehement, caracteristic ei, luminii. Urzeala luminii este atât de fină
și totodată complicată, încât este nespus de greu a prinde măcar un singur fir din toate
încâlciturile ei. Și este greu de identificat și definit acest fir pentru că prinderea lui nu
folosește la nimic, deoarece, cuprinderea acestei stări pure dă naștere unor alte o mie de astfel
de stări, în așa fel încât excepția dă naștere altor excepții și ceea ce credem a fi legea
universală devine o caracteristică a unei singure raze de lumină.

Lumina dă probe permanent pentru a-și stăpâni propria durere a devenirii și a trecerii
din sine pe sine spre sine. În acest fel e statornică în propria sa trecere. Durerea nu îi seacă
vederea cu care caută în adâncurile care i se deschid înainte, iar lacrimile acestei dureroase
deveniri contribuie la parcurgerea propriei ființe în adâncul orizont al propriei deveniri. În
acest spațiu lumina se exteriorizează involuntar, chiar dacă adevărata sa vitejie nu poate fi
caracterizată de ceea ce intenționează a fi și a deveni în fapt. În acest cadru, lumina se
comportă asemenea unui actor profesionist care a ajuns la maturitatea de a înțelege că pe
scenă, în rolul eroului, trebuie să permită naturii să lucreze nestingherită, pentru că, dacă își
 34

însumează numai regulile actoricești, trecerea și devenirea ei ar rămâne indiferentă privirilor

spectatoare.

Pe de altă parte, starea luminii trebuie interpretată și din perspectiva propriei sale priviri,
așa cum se vede pe sine când trece spre a se dărui înafară de sine. Actor, adică în rolul de
actor, în care lumina trebuie să își ignore propria natură, adică trebuie să învețe să își omoare
întâi propria ființă pentru a deveni lumina celor care au nevoie de a-și ucide propriile
nedesăvârșiri. Ca atare, trecerea ei, ca moarte și devenirea ca viață, nu are nevoie de situații
bombastice sau de comportamente de fanfaronadă, deoarece o astfel de comportare nu poate
exprima nimic din valorile pe care le manifestă și pe care le pretinde, ci numai moliciunea
unei inimi care bate să moară. Comportamentul ei, în acest context, reprezintă pentru om, cele
mai ample tânguiri umane care definesc, în același timp, tot ceea ce este atât slab cât și tare în
om, după cum îi cere când datoria, când principiile.

Durerile prin care lumina se preface în tot mai multă lumină, sunt atât de mari încât o
fac incapabilă de a se preface, cu toate că în anumite situații, aflată în stadiile prefacerii, ar
trebui să se prefacă pentru ca toți cei care o urmează să nu regrete calea aleasă. Este vorba, în
acest caz, despre o transformare a cărei valoare este relevată de schimbarea pe care o produce
în spațiul dimensiunii umane, deoarece durerea luminii împinge adesea la furia născătoare de
răzbunare. Numai o astfel de lumină poate pătrunde înainte din sine și pe sine. Este o stare
eroică care așteaptă intervenția divinului, o turbare care sparge și desparte spații și universuri
ce altfel nu ar putea fi parcurse.

Suferința luminii descoperă, în acest fel, relația dintre divinitate și om, deoarece relevă
felul în care omul acceptă durerea jeluirii și tânguirii, pe când sacrul înnomenit, cu necesitate,
trebuie să depășească stadiul plângerii, chiar dacă trece din plin prin el. Ca atare, omul de azi,
nu mai crede că poate fi iluminat, dar își dorește nespus să se comporte și să fie considerat ca
unul de acest fel.

Sintetizând abrupt, pot spune că, deși nu am definit lumina care străbate toate
dimensiunile micimii umane așa cum o face cu cele universale, totuși, potrivit reflecțiilor
prezentate, ea comportă o culme a desăvârșirii către care suntem permanent chemați să
ajungem și să o însoțim.
 35

Transfigurarea libertății

Dreptul la cunoaștere este fundamentul tuturor valorilor morale. Încălcarea sa definește

ceea ce omul religios înțelege ca fiind păcatul.

Atunci când fiica mea de 10 ani va împlini vârsta majoratului, vor exista prin
intermediul rețelelor de socializare cel puțin 70.000. de caracteristici care o vor defini[1],
asupra cărora încă de pe acum nu are nici un drept și, ca atare, nici un control asupra lor.

Trebuie să conștientizăm că există un curs de informații care curge pretutindeni și ne

conectează la nivel global scurgându-se prin platformele tehnologice. Era în care trăim a
născut zeități noi care își iau ființa din dorința de comunicare.

Comunicare este relația care conectează oamenii și este reprezentată azi de acele rețele
informaționale ce refuză să accepte că tehnologia pe care o propun pentru a uni umanitatea, de
fapt, o divizează.

Realitatea comuniunii ce rezultă din comunicarea în care omul dorește să se simtă

prezent este mult mai importantă decât ceea ce cred zeii tehnologiei sau ceea ce credem noi
despre ei și despre modul în care aceștia ne propun să relaționăm. Nu mai este vorba despre
 36

stânga și dreapta, despre bine și rău, despre corect sau nu, despre păcat sau fapte bune, despre
al meu sau al tău, ci dacă mai este posibil ca să mai avem cândva sau vreodată posibilitatea de
a alege, de a fi liberi în ceea ce decidem, ceea ce dorim în cele mai adânci, sincere și intime
dimensiuni umane.

Întrebarea întrebărilor constă în conștientizarea faptului dacă ne dorim să mai putem

alege, să mai putem deveni liberi, să avem posibilitatea de a exprima ceea ce credem, ceea ce
simțim, ceea ce suntem. Este vorba despre imaginea pe care zeii vor să o proiecteze în istorie
despre ei ca fiind aceia care își impun propria voință și pe care toți ceilalți trebuie să o admită,
să o accepte și să o venereze.

Este vorba despre folosirea și acceptarea informației pe care o primim ca imagine a

cărei formă ne constrânge la definirea exprimării ființei noastre potrivit culorilor, orizonturilor
și spațiilor pe care comunicarea însăși ni le oferă.

Așadar, în acest sens, vine de la sine întrebarea: cine este conectat acum on line? Cred
că toată lumea. Ceea ce înseamnă că individual urma trăirii noastre în mediul virtual constă în
volumul de date pe care îl adăugăm cunoașterii universale a umanității și pe care îl lăsăm ca
dovadă a trecerii noastre la tot pasul și, firesc, la pasul următor.

Acest fir al Ariadnei ne arată că nu există o soluție a prezentei existențe în care omul
este considerat autentic, adică complet anonim. Cu alte cuvinte, este necesar să înțelegem
modul în care acțiunile, gândurile și faptele noastre ne afectează și ne influențează viața.

Demnitatea noastră de ființe ocupă un loc esențial în reprezentativitatea noastră umană.

Aici este vorba despre loialitate noastră față de sine și față de Sacru. De aceea războiul pentru
cucerirea spațiului sau a universului spiritual și material se constituie în pasul pe care îl facem
adesea peste ruinele propriului trecut și ale propriilor divizări care încep de la controlul și
manipularea unei singure persoane și apoi a alteia și alteia.

Așadar, în acest context, prima întrebare, sau poate ultima, care ar trebui să primească
un răspuns este: pot fi eu manipulat? Dar tu? Cu alte cuvinte, dreptul de a nu fi manipulat
trebuie să devină unul dintre drepturile omului?
 37

[1] https://filmehd.pefilme.net/the-great-hack-2019/

Gânduri la dumineca lunaticului

Ortodoxia lunatică face referire la ceea ce înseamnă să trăiești în lume fără să fii din
lume. Să arzi în mijlocul apelor care te rostogolesc ca pe val spre malurile peste care risipit te
usuci și rămâi să îți arzi ființa în razele soarelui pentru ca cenușa ta să fie luată de alte valuri și
purtată iară de apa lor.
În ortodoxia lunatică regăsim omul pe care îl purtăm fiecare dintre noi. Aici este omul
pe care trebuie să îl ardem pentru lume. Însă, ceea ce poate arde un om nu este focul, pentru
că omul nu este doar materie, ci este și suflet, iar sufletul nu poate fi prefăcut în cenușă
precum trupul. Numai apa este aceea care poate purifica sufletul, fiindcă sufletul nu arde
numai trupește. El arde nu luminând, ci luminos, iar curățirea lui este asemenea luminii care
îndepărtează întunericul accentuând-i umbrele fără ca să i le distrugă. Lunatica ortodoxie în
care trăim astăzi este o pendulare între lumea care se consumă arzându-și propria ființă și
Biserica ce oferă curățirea existenței în Botezul Domnului. Ortodoxia lunatică vorbește despre
focul a cărui lumină cheamă la credință consumându-se pe sine în lupta cu leviatanul
conștiinței care caută cu înverșunare să stingă razele luminii interioare spălându-le și
cernându-le cu și prin apele adâncului din care se ridică.
Expresia ortodoxia lunatică, în acest context, face referire la spațiul în care istoria este
scrisă și rescrisă în expresii colocviale și echivoce. Cu alte cuvinte, este vorba despre
petecirea acelorași burdufuri și haine vechi care susțin exprimarea individualistă în care se
păstrează și se fundamentează lumea dualistă și indecisă în care trăim.
 38

Gânduri

Prin definiție, ca ființă biologică, omul se află într-o continuă căutare de cunoaștere în
scopul deservirii nevoilor primare precum hrana, protecția sau reproducerea. Pentru a trăi este
esențial să te hrănești, să fii în siguranță și să te poți înmulți. Sunt funcții vitale ale existenței
primare, naturale.
Fundamentul acestei cunoașteri nu constă însă doar în formularea unor parametri care să
ofere posibilitatea realizării unui confort social, cultural sau religios, deoarece implică
relaționarea comunicațională, contextuală și globală prin care mediul natural realizează un
limbaj meta-narativ al existenței, ci este vorba despre o existență în care omul se află centrat
pe responsabilitatea de a păstra mediul în care se află în raport cu necesitatea de a se
autodepăși, de a se raporta pe sine la Dumnezeu, la celălalt și, în principal, la propriul eu.
A privi nu înseamnă doar a cunoaște, ci mai ales a învăța. în acest context vederea are,
în primul rând, o dimensiune pedagogică și apoi una gnoseologică. ca atare, rolul imaginii
comportă atât un aspect informativ cât și unul educativ, iar privirea devine o calitate umană
fundamental polivalentă definită, mai întâi de capacitatea de a face diferența între distanțe,
culori și dimensiuni și, în al doilea rând, de a exprima, ca experiență consumată, forma în care
evenimentul întâlnirii dintre actul reprezentării și receptării se constituie în proiect al realității
și exprimare a unui limbaj vizual.
Obsesivă, necesitatea ca manifestare a stării de adăugare în vederea obținerii abundenței
ontologice, este definitorie pentru existență. În acest sens, bogăția presupune în orice sens
stare de beatitudine, deoarece oferă aceluia care o are libertate și independență. în fapt,
 39

bogăția este o sumă de beneficii care se autoguvernează perimându-se pentru că depozitarea

resurselor presupune valorificarea lor în vederea constituirii acestora ca spații și dimensiuni
vii, iar păstrarea lor într-un context comemorativ, precum hambarele, tablourile sau cimitirele,
reprezintă dimensiunea istorică ce definește viața fundamentată în sacrificiu și moartea
solidificată în umbra întunericului fără de care lumina nu poate fi definită.
prin moarte noi nu înviem, ci renaștem. învierea este numai a lui dumnezeu
dintotdeauna și pentru totdeauna. noi doar o retrăim permanent. (immitatio Christi)
prietenul este acela care merge cu tine, alături de tine oriunde, în oricare direcție vei
merge. cei care îți sunt alături în călătorie îți sunt adevărați prieteni, indiferent de valorile,
principiile și credințele pe care le mărturisesc și în care cred.
lumina nu se reflectă prin materie, ci se agață de ea, pentru a înainta. privirea urmărește
înaintarea ei și, ca atare, stă mereu în urma ei și niciodată nu poate fi în așteptarea ei. lumina
nu răsare, ci se agață de orizontul răsăritului pentru a-și da sieși direcție, ființă și perspectivă.
să îți trăiești viața cu răbdare, cumpătare și să faci tot posibilul să nu repeți ceea ce nu ți-
a plăcut în gândirea, comportamentul și viețuirea altora.
Hristos ne cere să devenim creștini nu pentru că el moare și înviază mereu, ci pentru a Îi
deveni prieteni. numai pentru o adevărată prietenie te poți schimba cu adevărat, fundamental,
pentru totdeauna. Botezul nu trebuie să fie doar rostirea unei formule, o declarație de
devoțiune. mărturisirea unei credințe nu oferă perspectiva mântuirii. trăirea transformatoare,
care zdruncină din temelii realitatea existentă deschizând perspectiva unui viitor necesar,
înseamnă să fii creștin. numai prietenii își pun viața pentru prietenii lor. în această punere
totală a propriei vieți la dispoziția celuilalt înseamnă a deveni creștin.
minunea nu se înfăptuiește prin depășirea realității pe care o acceptă cei care o privesc –
în sensul de admitere și cunoaștere a ei – și nici nu reprezintă sfidarea realității sau acceptarea
unei lumi în care ceea ce este firesc se acceptă și se manifestă ca reprezentare a ceea ce trece
dincolo de cea ce permanența ființei stă să devină infinitul neființei.
problema iubirii creștine este reprezentată de faptul că dumnezeu s-a îndrăgostit de o
singură femeie. alegerea Mariei pentru a da naștere divinului nesfârșit în dimensiunea finită a
ființei este dovada faptului că iubire este selectivă și limitativă, pentru că devine și propune
realitatea existenței prin decizia de a alege între a fi Dumnezeu și a fi Om. Maria, în
momentul în care Arhanghelul i-a vestit că va naște pe Fiul lui Dumnezeu a ales să rămână
om. Paradoxul acestei alegeri constă în faptul că nu poți deveni nimic din ceea ce nu îți este
dat să fii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, nu poți naște dacă nu ești întâi însămânțat și în
același timp fertil.
 40

Paradigma unui astfel de moment constă nu în diversitatea și responsabilitate acceptării

de a de veni mamă, ci în contextul în care spațiul ontologic al existenței permite devenirea
inexistenței. În acest context a fi este reprezentarea modului de a nu fi, iar a nu fi reprezintă
tot ceea ce poate fi.
plăcerea de a mângâia forma și percepția pe care simțul gândirii o trăiește ca plăcere
definește, în acest caz, posibilitatea de a da naștere viitoarelor ne-nașteri care poartă,
asemenea sâmburelui, întreaga lumină și toate umbrele, vânturile și râurile, dealurile și văile
peste care se vor dormi pe sine pădurile gândurilor.

Numele ca fundament al ființei

Corpul, ca o temniță din interiorul căreia ne exprimăm și manifestăm gândurile și

percepțiile despre lume este, cu alte cuvinte, modul în care ne raportăm gândurile față de lume
prin intermediul simțurilor umane. Dar ce vom face atunci când corpul nostru va fi integrat
unei dimensiuni care nu se va mai exprima prin intermediul simțurilor fizice?

Temnița corporală va fi definită de relația dintre conceptul de trup și conceptul de suflet,

iar exprimarea omului din perspectiva existenței acestei relaționări va consta în raportarea la
timp ca formă de sine. Existența umanului, în acest caz, se rezumă la a fi într-o realitate care
se reprezintă în scopul dobândirii ființării de sine, indiferent de modul în care acest proces se
realizează. Așadar, din momentul în care omul își va îngropa ființa în cloud și nu în cimitir, cu
alte cuvinte, când pomenirea unui nume care amintește de viața unui părinte, unui frate, unui
copil, unui unchi sau unui văr nu se va mai face prin rugăciuni deasupra unui mormânt prin
legănarea unei colive, ci numele răposatului va fi comemorat prin accesarea regulată digital a
amintirilor despre ceea ce el a reprezentat pentru cei care l-au cunoscut, ei bine, atunci, cu
adevărat se poate pune în mai multe întrebări: cum se mai poate comemora persoana umană?
Cum vor fi amintirile noastre? Cum vom realiza comuniunea care ne definește ca ființe? Ce
rost mai au amintirile, istoria, timpul? Și, prin urmare, care va fi originea și cauza propriei
existențe?
 41

Sintetizând, nu are sens să mai vorbim despre libertatea care oferă în dar fiecărei
persoane orizonturi nesfârșite de percepție și manifestare, ci despre o libertate egală în care
contează, în principal, cât de liber poți fi, câtă libertate își poți singur oferi și nu cât de mult
poți accesa libertatea pe care ți-o oferă ceilalți. Cu alte cuvinte, este vorba despre cât de mult
îți poți dărui identitate într-un univers în care a fi tu înseamnă a deveni continuu tot ceea ce te
înconjură și îți definește propria manifestare. A muri, în acest context, înseamnă a deveni. A
deveni, așadar, înseamnă a muri. Extremele acestor manifestări existențiale, ca atare, se
delimitează etapizat prin trecerile și transformările de identitate în timp a persoanei care se
reprezintă sieși pe sine ca existență între a fi în sine și a fi înafara propriului sine, ceea ce se
rezumă la momentele trecerii prin care ființa se construiește pe sine ca chip de sine și al
sinelui.

Ca atare, rostirea numelui persoanei umane poate contribui la identificarea unei forme a
acelui organism purtător de nume și la adăugarea de ființă acelei manifestări care, în acest fel,
adică prin numire, devine trupul unei idei, se înființează pe sine în ceea ce apare prin
identificare, adică a trupului ca formă.

În orizontul eternității numirea trupului cu un nume care îl identifică și, totodată, îl

limitează, îl propune percepției ca pe o umbră ce nu poate exista fără o rază de lumină, ceea
ce reprezintă soluția care rostuiește trecerea de la a nu fi aici, prin lepădarea unui a fi aici, în
perspectiva unui fiind nesfârșit. Această raportare la sine din perspectiva ne-sinelui, face ca
eternitatea să devină familiară ființei umane și omul conștient de dependenta sa raportare la
infinitul ei.

Rezumând, consider că numirea ca nume este imaginea iconică pe care o moștenesc și o

dăruiesc părinților, copiilor, prietenilor, cunoscuților și tuturor acelora cărora le pot transmite
gândurile mele într-un continuum temporal, așa cum o fac, spre exemplu, cu tatăl meu atunci
când mă aflu în cimitir în fața crucii de piatră cu care am însemnat geografic locul în care l-
am îngropat.

Așadar, învierea morților prin intermediul rostirii numelor cu care au fost identificați în
trup se petrece permanent în gândurile noastre, deoarece numirea lor ne trezește amintiri care
recreează imaginile chipurilor acelor trupuri pe care le-am cunoscut după nume. Este, așadar,
vorba despre ceea ce ne definește nu prin propriul trup, ci prin modul în care ceilalți ne
 42

descriu, ne percep și ne identifică. În acest context, nici un trup uman nu își mai justifică rolul
în cadrul relaționării omului cu ceea ce se află în afara simțurilor sale. Este vorba despre o
perspectivă fără orizont, despre o singură direcție în care complexitatea umanității se va
exprima printr-un singur punct, lipsit de manifestare și interpretare, de abordare și relaționare,
ci doar de prezență de sine: singularitatea. De aceea mă întreb: o astfel de existență va mai fi
sacră în interiorul spațiului uman? O astfel de interpretare pare, mai degrabă, o iluzie a ceea
ce poate fi și nu este sau a ceea ce nu este și poate fi. Este vorba despre viață. Viața care se
propune, prin existența și receptarea ei absolută, în afara timpului.

În acest context totul este posibil. Ca atare, a fi înseamnă a nu fi, iar a nu fi poate fi
interpretat ca a deveni. Speculația, în acest spațiu ontologic, reprezintă motorul de interpretare
a dimensiunilor care permit jocul de a fi manifest, ceea ce oferă imaginației capacitatea de a
se desprinde, decupându-se din trupul cuvântului, pentru a alcătui exprimarea unei forțe și
dorințe pe care ființa și le dăruie fără a descrie și nici a desena orizonturi, ci numai pentru a
realiza o obsesivă și continuă permanentă autodefinire de sine.

Din punct de vedere iconic totul este fundamental descris de chipul numelui prin care
suntem reprezentați. Imaginea unui multi-vers de numiri nu mai reprezintă, în acest caz, nimic
din chipul numelui uman. Sunt subliniate în acest sens, diviziunile, distincțiile și diferențele
pe care le comportă ființa umană prin numire, ceea ce conduce la apariția izolării și
fanatismului.

Ca atare, ne-numirea cuiva este o pedeapsă, adică un rău înfăptuit, chiar dacă nu este
unul fizic, real, ceea ce înseamnă că omul totuși poate face rău, se poate izola de cel de lângă
el, poate izola și exclude dintr-un grup pe aceia care consideră că nu îl reprezintă și, ca atare,
poate prin intermediul numelui avea controlul asupra celorlalți. Comportamentul trupului
uman poate fi salvat într-un fișier ce va purta un nume care, apoi, poate fi utilizat în funcție de
interesele acelora care îl accesează sau, mai mult decât atât, îl pot modifica în funcție de
interesele lor.

Însă, cel mai dramatic aspect, va consta în relația care se poate construi cu cei pe care îi
vei considera ca fiind cele mai apropiate, cele mai intime persoane: soția, copii sau părinții tăi.
Într-o zi ți se vor adresa cu apelativul străinule. Poate că nu vei fi surprins, însă ei vor vedea
în tine un personaj dintr-o altă lume, mai mult un obiect necesar arhitecturii unei familii decât
 43

un soț, un părinte sau fiul cuiva. În lumea digitalizată, care face parte dintr-o comuniune
virtuală, familia și membrii ei reprezintă doar elemente care alcătuiesc o societate care tinde
să devină sieși suficientă în contextul în care suficiența reprezintă existența și manifestările
unei singure ființe. Manifestarea reprezintă în acest context doar moduri preliminare ființării.

În acest orizont întrebarea căreia umanitatea trebuie să își răspundă constă în

dimensiunea pe care poate să și-o ofere ca existență, ca ființă sau ca manifestare, deoarece aici
timpul și spațiul reprezintă doar elemente prin care omul își poate realiza și fundamenta
această cercetare, acest răspuns.

Însă, trebuie observat și că a coexista presupune a colabora, a fi, însă, înseamnă a te

naște. Nașterea însă presupune un colectiv fără de care a fi nu poate exista. Ca atare, a șterge
nu înseamnă a nu fi, ci doar a ascunde niște urme, de aceea a fi urmă ce nu poate fi văzută, nu
înseamnă inexistență. Întotdeauna este ceva dincolo de ceea ce apare și, mai ales de ceea ce
pare a dispărea. Nimicul este numai acolo unde nu există manifestare. În locul în care
manifestarea se consumă întotdeauna rămâne o urmă. Acea urmă reprezintă dovada ființei
care se consumă. Umbra care apare datorită luminii.

Ca atare, întunericul există numai acolo unde nu există lumină. Umbra, în schimb,
există ca mărturie a luminii, pentru că numai privind spre lumină din umbră poți vedea
manifestarea culorilor și unduirilor ei. În umbră ești lângă lumină, pe când în întuneric lumina
este doar un adânc presupus mai adânc decât lumina. Un fel de spațiu intuit, neștiut,
necunoscut care există datorită contradictoriului dintre întuneric și ceea ce nu este întuneric.
Așadar, din această perspectivă lumina este doar o presupunere, o distanță în care întunericul
nu poate ajunge doar pentru faptul că este imaginată. Pe când întunericul, ca dimensiune a
spațiului fără timp, se prezintă pe sine ca persistență în contrast cu sinele a tot ceea ce poate fi
temporal și spațial, deoarece el nu are nici rază în care și prin care să se propage, nici timp în
care să se consume și nici spațiu în care să se manifeste.

De aceea, consider că atunci când vorbim despre întuneric, de fapt, trebuie să vorbim
despre lipsa distanțelor care nu se pot exprima în orizonturi, limite și deveniri. Întunericul nu
are dincolo pentru că nu are orizont. Deșertul din care se hrănește dă permanent naștere
sinelui în care se întoarce. Lupa de orizont prin care privim în această dimensiune transcende
spațialitatea dintre a privi și privit. Totul aici se rezumă la a șterge ceea ce nu s-a scris
 44

niciodată. Istoria lumii, lecția care mereu trebuie aprofundată, în acest context este doar praful
unei stele căzătoare pe care doar câțiva ochii au privit-o descriind întâmplător pe bolta cerului
nopții o linie care își mânca singură din sine lumina.

Poate fi doar o simulare? Da. Putem imaginativ crea un multi-vers însă, în ceea ce
percepem și trăim, așa ceva nu este posibil. A fi posibil și a imagina ceea ce este și poate
deveni posibil reprezintă însă o lume care există în mintea fiecăruia dintre noi prin nume și
rostirea acestui nume. Fie și în gând. Este vorba despre o lume simulată. Imaginația, în acest
caz, ar fi doar un mod de a o exprima. Ea în sine este reală. Doar modul în care o percepem
este, de fapt, imaginativ. Trăim, așadar, dependenți de un nume și ne manifestăm prin rostirea
lui.

O astfel de perspectivă și percepție este reală din toate punctele de vedere. Toate
credințe, ideile și tradițiile lumii se raportează la ideea de infinit. În infinit, timpul și spațiului
sunt relative și se comportă în orice chip în toate asemănările pe care imaginația le poate
asimila și descrie. Construirea unui mediu virtual este una dintre aceste aspecte. Universul, în
acest context, este de fapt un multi-vers în care erorile și imperfecțiunile prin intermediul
cărora evoluăm și ne autoevaluăm există datorită faptului că deja existăm imaginativ într-o
dimensiune preexistentă care nu poate fi doar o simulare a unei realități imperfecte, ci o
permanentă redimensionare a unei creații care își caută insistent devenirea dăruindu-și numiri.
 45

Omul ca verigă a devenirii în Hristos

Creștinismul este o decriptare a relației dintre Dumnezeu și om din perspectiva

îndumnezeirii creației prin Hristos. Ca o pictură rupestră sau ca o hieroglifă, mesajul inițial al
sacrului încifrat în memorie, pe care aceste semne simbolice încearcă să ni-l transmită, este
revalorizat și retransmis umanității prin intermediul simbolismului christic. Sacrul este, în
acest fel, transferat prin istorie de-a lungul paradigmelor culturale ale comunităților umane și
îmbrăcat din nou și din nou în hainele inedite ale civilizațiilor și culturilor cărora este adresat.
Așadar, deși rădăcinile sacrului coboară în conștiința umană atât de adânc încât orice
încercare de delimitare a lor pare a fi imposibil de precizat, prin descrierea și precizarea
etapelor în care sacralitatea se realizează, adică prin analiza și exprimarea ideilor și
credințelor religioase, în opinia noastră, considerăm că sacrul poate fi definit de direcția de
deplasare în interiorul spațiului spiritual uman. Aici, ceea ce acceptăm ca fiind concept
religios, fundamentat de amplele mișcări sociale, culturale, istorice ș.a. ale conștiinței umane,
reprezintă elementele necesare și definitorii în precizarea cosmosului religios al omului.
Așadar, considerăm că identificarea unei direcții a sacrului care se desfășoară de-a lungul
existenței umane, ne poate oferi o perspectivă a orizontului în care trebuie să ne situăm ca
 46

homo religiosus pentru a înțelege și a stabili, odată pentru totdeauna, distanța pe care am
parcurs-o ca ființe raportate sacrului de la origini și până azi și pe care o mai avem de parcurs
de azi și până la sfârșiturile umanității. Din această perspectivă, așadar, creștinismul
reprezintă acea dimensiune umană care, înțeleasă în complexitatea sa fenomenologică, ne
poate preciza locul în care ne aflăm de-a lungul încă insuficient specificatului drum al
spiritualității umane, precum și direcția în care este necesar să privim, pentru a identifica
elementele și limbajul necesar exprimării perspectivei divino-umane a lumii de azi.

Sintetizând, îi cerem creștinismului să precizeze definitiv și complet direcții de definire

a umanității. Mântuirea, ca parte a îndumnezeirii, este în acest proces prima etapă pe care
umanitatea creștinată o are de parcurs. Îndată ce conștientizăm modul în care omul este
mântuit, perspectiva mântuirii devine direcția în care este chemată și trebuie să se deplaseze
umanitatea. Ca atare, decriptarea relației dintre om și Dumnezeu solicită cunoașterea codului
prin care Creatorul vorbește creației pentru ca, apoi, creația folosind acest limbaj, să poată
comunica cu Creatorul. Această relaționare este doar începutul mântuirii, deoarece
exprimarea creaturii în limbajul creatorului înseamnă, în primul rând, imitarea acestuia. Pe de
altă parte, o astfel de abordare nu înseamnă înlocuirea creatorului, ci capacitatea creatului de a
deveni, la rândul său, creator pentru a realiza o altă etapă a creației care ulterior va constitui
baza unei alte etape.

Etapele creației, în acest sens, sunt o verigă a unui lanț în care fiecare za, deși este
legată de cea pe care o precedă și urmează pe cea dinaintea ei, nu îi este inferioară și nici
superioară, ci doar parte a unui întreg care își adaugă permanent noi spații de exprimare
similare cu sine. Celule ale aceluiași organism.

Acest lanț, ca un singur organism spiritual suficient sieși pentru a exista și a se

manifesta, se reprezintă prin sine și își dă sieși identitate. Se poate spune că fiecare parte se
regăsește în întreg și întregul în fiecare parte, însă niciodată, nici măcar în gând, acolo unde
totul este posibil, dimensiunea întregului nu este aceiași cu a părții. Similitudinile lor nu
înseamnă chip identic, ci doar asemănare sau, cel mult, o imagine în oglindă. Chipul lor este
similar, însă trupul lor este total distinct. Cu alte cuvinte, faptul că ochiul poate privi cerul
nopții plin de stele, iar stelele se reflectă în bolta ochiului care le privește ca într-un cer, nu
înseamnă că purtăm în ochi cerul înnoptat cu toate stelele și nici că privirea, care este capabilă
să răstoarne dimensiunile a ceea ce vede, poate cuprinde sau este tot ceea ce este de văzut. Ca
 47

atare, cunoașterea nu înseamnă înțelegerea lucrurilor tot astfel cum experiența nu înseamnă
asimilarea realității.

Între creație și Creator vor exista întotdeauna asemănări fundamentale, pentru că aceste
părți alcătuiesc un întreg care, din perspectiva pe care am propus-o aici, se pare că depășește
reprezentarea amândurora, însă aceste elemente nu trebuie nicidecum considerate un întreg.
Este, așadar, vorba despre o repoziționare atât față de cunoaștere, cât și față de experiența
umană. Această atitudine nu este una nouă în istoria gândirii umane, însă de fiecare dată în
care s-a pus problema ei, a dat naștere unui salt de gândire pe care numai după câteva veacuri
omenirea l-a perceput în adevărata valoare.

Ca atare, ceea ce propun aici, este decriptarea mesajului creștin în esența lui teologică.
Este o solicitare care cere, în primul rând teologilor, să își depășească propriul limbaj și
totodată să și-l păstreze în codul revelațional pe care îl propovăduiește Biserica lui Hristos. În
acest sens, cred că aici se află răspunsul ce poate ajuta Biserica să iese din conservatorismul
istoric și să devină propovăduitoare în sens eshatologic.

Este necesar, așadar, să începem prin a revalorifica crucea ca semn și simbol, adică să o
aprofundăm în suferința îmbrățișării pe care a propus-o lumii prin moartea și învierea lui
Hristos-Dumnezeu și să o reaprindem nu doar ca foc, ca lumină, ca rug de jertfă sau ca iubire
transformatoare prin vedere și cunoaștere a absolutului divin, ci în totala ei dimensiune
umană. Este pericolul ca, în această abordare, să confundăm mântuirea și îndumnezeirea cu
inter-relaționarea și cunoașterea, însă aceste etape au fost deja parcurse de creștinism prin
reforme, contrareforme și dăruire martirică și diaconică. Ca atare, ceea ce trebuie reafirmat
constă în redimensionarea mesajului creștin. Universalizarea lui este evidentă de la început
prin poruncile lui Hristos. Modele și concepte de evanghelizare au fost adăugate acestei
perspective începând fundamentarea în epistolele pauline și scrierile Sfinților Părinți și cu
jertfa martirilor și au continuat cu ceea ce a condus la edificarea unei civilizații creștine a
cărei singură justificare a constat în slujirea lui Hristos asimilat în conceptul de slujire al
spațiului liturgic. Ca atare, mesajul christic al vestirii Împărăției lui Dumnezeu prin
intermediul ritualului a reprezentat dintotdeauna cea mai înaltă mărturisire de credință.
 48

Așadar, sacrul își perpetuează ființa împlinind lucrarea lui Dumnezeu în moduri pe care
principiile și valorile lumii le categorisesc și le analizează în funcție de orizontul
fenomenologic în care trăiesc civilizațiile la momentul întâlnirii lor cu lucrarea lui Dumnezeu.

Acest mod de lucrare misionară trebuie depășit de Biserica lui Hristos. Întâlnirea dintre
valorile lumii și lucrarea lui Dumnezeu în creație este percepută de omul de azi ca o repetativă
înlănțuire de manifestări fenomenologice experimentate prin intermediul unei conștiințe de
sine. Însă, trebuie spus că, dincolo de ceea ce omul experimentează, rămâne lucrarea unui
Creator care definește și redefinește permanent creația, după legi și concepte pe care omul, cu
toată imaginația sa, nu le poate descrie niciodată pe de-a întregul, însă le poate atinge și
împărtăși pe înțelesul său și al semenilor săi, din când în când, prin imitarea creației, atât de
mult, încât uneori ajunge la convingerea că o poate influența. Biserica însă are această putere
și o face prin Sfintele Taine. Imaginația omului, fărâmă din imaginația creatorului suprem, îi
dă posibilitatea Bisericii să mărturisească ceea ce crede, să mărturisească faptul că totul este
mai mult și poate deveni un posibil și mai mult în relație cu Hristos. În acest context, totul ca
noțiune care Îl descrie pe Hristos, reprezintă un concept care îi cere misionarului ortodox să
își folosească imaginația ca element de credință.

Hieroglifele, semnele, desenele, simbolurile sunt semne ale sacrului, ale Creatorului.
Omul știe în adâncul ființei sale acest fapt. Îl înțelege natural. Creștinismul este cel care îi
oferă perspectiva unei eterne desăvârșiri pe care numai într-o imaginație născută din credință,
ca semn al ființei, o poate exprima pentru semenii și urmașii săi. În realitate, omul creează
sacrificându-și asemenea lui Dumnezeu propria ființă, adică tot ceea ce lasă ca moștenire
urmașilor, adică propriul copil ca ființă din propria ființă. Așadar, este vorba cu siguranță
despre cum mai adăugăm o verigă umană lanțului divin pentru a descrie ființa în devenire care
suntem și din care facem parte.
 49

Sofism teologic

Dacă Hristos a murit în calitatea de Dumnezeu, înseamnă că și moartea s-a îndumnezeit,

adică este permanentă, ceea ce înseamnă că nimeni nu mai poate muri vreodată. În acest caz,
problema vieții constă în faptul că ea nu mai poate fi nouă, deoarece, în acest context, o viață
nouă este în contradicție cu veșnicia, pentru că în veșnicie nimic nu mai poate fi altfel, vechi,
nou sau prezent, ci doar permanent, etern. Numai dacă veșnicia nu este permanent o noutate,
ceea ce, din punct de vedere logic, este un nonsens. Paradoxal și paradigmatic, însă, este întru
totul firesc, viabil.

Așadar, moartea lui Dumnezeu este moartea veșniciei, iar eternitatea morții este
eternitatea lui Dumnezeu. Altfel, logic, moartea nu ar putea fi nici biruită, nici îndumnezeită
și, ca atare, întruparea lui Dumnezeu ar fi fost zadarnică, pentru că un om care moare după ce
l-a cunoscut pe Dumnezeu nemuritor, nu este un om îndumnezeit, un om care poate birui
moartea, motiv pentru care, a muri în moartea lui Dumnezeu care a omorât moartea înseamnă
 50

a trăi ca Dumnezeul care omoară moartea prin înveșnicirea ei, ceea ce înseamnă că moartea,
înainte de a fi omorâtă de Dumnezeu nu era veșnică, ci numai din momentul înnomenirii lui
Dumnezeu moartea s-a întins și s-a împrăștiat în toate colțurile și dimensiunile și manifestările
pe care dumnezeirea i le-a pus la dispoziție. Așadar, o moarte îndumnezeită înseamnă o
îndumnezeire permanent moartă, ceea ce pentru omul în care s-a întrupat Dumnezeu
reprezintă o infinitate de muriri îndumnezeite.

Întoarcerea tinerilor la Hristos

Spiru Haret, ca ministrul al educației, propunea și implementa un proiect de țară în care

Școala și Biserica reprezentau cei doi stâlpi pe care s-a sprijinit munca asiduă de edificare a
țării și neamului românesc. Colaborarea dintre preot și învățător, la nivelul fiecărei comunități
locale, a constituit cheia cu ajutorul căreia s-au deschis perspectivele realizării unei identități
de gândire națională, în care preotul și învățătorul au reprezentat sarea și lumina românilor.

În Biserică Evanghelia lui Hristos era propovăduită împreună cu credința întemeiată în

muncă și educație. Câmpul și animalele, muntele și piatra, stupăritul, pomicultura și
legumicultura erau principalele spații de propovăduire de care, împreună cu Hristos, erau
responsabil și preotul și învățătorul. Dacă preotul construia identitate de credință și respectul
pentru muncă, învățătorul învăța buchii, îndemna părinții să își trimită copiii la învățătură și
fundamenta unitatea și identitatea românilor de pretutindeni în limba vorbită.
 51

În acest fel copiilor li se ofereau modele de urmat pe care le întâlneau pe stradă, pe care
le vedeau cu ochii lor și le ascultau cu urechile lor, care le băteau la ușă, cum odată Hristos,
Apostolii, Sfinții Părinți, și erau motivați să creadă, să muncească, să slujească, să învețe
pentru a fi asemenea preotului și învățătorului din comunitatea lor.

În timpul totalitarismului comunist, în care partidul-stat oferea fiecărui cetățean român

ce și cât aprecia că este necesar, educația și credința au fost despărțite. Învățământul avea
rolul de a controla, ordona și manipula societatea în interesul unui viitor stat socialist. În
realitate, totul se desfășura în interesul câtorva nume impuse de convenții și puteri mai mari
decât realitatea românească, străine de credința și valorile românului, departe de a urmări să
realizeze buna conviețuire a românilor sau viitorul unei țări românești. Acum Biserica lui
Hristos a fost oprimată la fel ca în vremea împăraților romani. Slujitorii ei uciși, arhiereii
sabotați și compromiși, credincioșii amenințați și imaginea credinței consecvent murdărită.
Copiii și tinerii erau lipsiți de reale și autentice modele de viață și li se inocula consecvent
ideea că singurul adevăr în care se trăiește corect este adularea „conducătorului iubit” a cărui
fotografie era pe toți pereții în locul icoanelor și pe prima filă a fiecărui manual. Partidul și
conducătorul său erau credința care se cerea mărturisită de fiecare român. Religia, în schimb,
era „opiu pentru popor”, un drog care denaturează realitatea viitorului așa cum îl propunea
societatea comunistă.

În acest tablou, pentru copii și tineri, Biserica reprezenta un spațiu al libertății de

credință în care Hristos se constituia în modelul desăvârșit al demnității umane, ceea ce oferea
acestora perspectiva unei vieți curate, fără compromisuri și minciuni. Biserica oferea copiilor
și tinerilor români din perioada socialismului comunist perspectiva unei vieți umane, motiv
pentru care tinerii doreau să Îl caute, să Îl întâlnească, să Îl cunoască pe Hristos Omul. Deși
nu cunoșteau dramele și tragediile prin care trecea Biserica din acele timpuri și cu toate că
simțeau în mod direct apăsarea și prigoana ideologiei comuniste asupra societății românești,
cutezau totuși să își înfrângă temerile și să sfideze amenințările pentru a-L întâlni, pentru a
veni la Hristos. Pe atunci Hristos strălucea cu atât mai mult cu cât ideologia comunistă de
partid făcea tot posibilul să Îl pună sub obroc. Căutând să Îl obtureze, să Îl șteargă din inima și
mintea tinerilor pe Hristos, comuniștii L-au sădit mai adânc și mai trainic acolo, L-au făcut și
mai dorit și mai căutat de către copii și tineri.
 52

Azi, nici copiii, nici tinerii nu îl mai caută ca atunci pe Hristos pentru că Biserica nu mai
face parte din proiecte de țară, de viață românească și nu mai reprezintă demnitatea și
libertatea românilor ca modele și căi de întâlnire cu Hristos. Din acest motiv ne întrebăm
retoric, ce trebuie să ofere Biserica azi copiilor și tinerilor ca aceștia să își dorească să Îl
urmeze pe Hristos, să Îl propovăduiască pe Hristos, să Îl reprezinte pe Hristos? Cum poți
chema generațiile viitoare să vină la slujirea lui Hristos în Biserică pentru a-L duce apoi pe
Hristos dincolo de zidurile Bisericii? Ce argumente îi lipsesc Bisericii de azi pentru a deveni
modelul copiilor și tinerilor?

Aceste întrebări se nasc firesc și din impasul în care se află Școala Bisericii care este
afectată de numărul tot mai mic de candidați ce se prezintă la admiterea în învățământul
teologic. Răspunsul poate fi aflat, într-o anumită măsură, în crearea unor modele după acelea
pe care le-am întâlnit deja în experiența istorică a poporului român. Faptul că în trecut s-au
găsit soluții pentru astfel de probleme constituie dovada faptului că pot fi găsite și în prezent.
Trebuie numai identificate pentru a fi valorizate.

Totul constă în poziționarea Bisericii de azi în contextul valorilor spirituale ale tânărului
român care acum gândește globalist, consumist și care iubește mai mult decât oricând propria
demnitate și libertate. Aceste atribute ale tânărului spirit românesc izvorăsc din calitățile sale
perene care l-au ajutat de-a lungul istoriei să fie viu și să trăiască ca neam. De aceea, Hristosul
pe care Îl propune tânărului român de azi Biserica trebuie să fie demn, liber și universal
pentru a fi românesc. Tinerii români de azi se vor respectați, ascultați și, în primul rând,
implicați și responsabilizați față de viitorul lumii, adică dincolo de spațiul în care se exprimă
ca neam, ca țară. Tinerii români de azi vor să exprime și să fie ascultați într-un spațiu uman
nelimitat de limbă, tradiții și identități culturale. Atât timp cât nu li se oferă o Biserica care să
vorbească despre acest viitor al omului de pretutindeni, Hristos rămâne un dumnezeu ce
trebuie „respectat” din bun simț și doar atunci când tinerii se intersectează cu El.

Așadar, din perspectiva tinerilor, Biserica trebuie să devină cu adevărat impregnată de

uman, pentru că altfel Hristos este doar al Bisericii, adică, din perspectiva lor, pentru ei
Biserica are totul. Acesta este motivul pentru care tinerii trăiesc cu sentimentul că sunt lipsiți
de perspectiva darului desăvârșit despre care vorbește Biserica, motiv pentru care pornesc să
caute înafara orizonturilor Bisericii. Biserica, din punctul lor de vedere, nu le mai oferă
modele de urmat: sfinți, martiri, oameni luminați ș.a. asemenea, în care să se oglindească cu
 53

adevărat Hristos Omul, cu întreaga Sa umanitate. De aceea, se poate spune că tinerii vor veni
la Hristos dacă Biserica va face din El un model și pentru ei. Pentru realizarea acestui proces
Hristos trebuie să fie prezentat de Biserică cât mai uman, cât mai aproape de om, ceea ce
presupune ca, înainte de toate, Biserica să devină în forma ei instituțională, în forma ei
edilitară, în forma ei socială, în forma ei pedagogică cât de mult poate mai umană, asemenea
lui Hristos.

Aspectul fenomenologic al lumii virtuale

Experiența este sursa care creează realitatea. O experiență virtuală este o realitate în
devenire. Exprimarea unei experiențe într-un spațiu vizibil, în care imaginile pot comunica și
transmite mesaje, unde ideile și trăirile pot fi împărtășite și exprimă un proces care relevă
relația dintre noi ca ceea ce suntem unii pentru alții, pur și simplu, devine realitatea, sau face
să ne percepem și să fim percepuți ca reali. Să fim cineva. Să contăm. Această experiență
creează propria comunitate, vie, căreia îi poți aparține și în care te regăsești și datorită căreia
nu te vei mai simți niciodată singur. Avem aici definiția WWW. În acest fel, comunitatea
WWW, cauză și rezultat a experienței, fundamentează conceptul de conștiință de sine, de
realitate, care, contrar singularității ca sine universal, oferă diversitate de percepție și
 54

receptare a sinelui personal în universal, ceea ce înseamnă că experiența reprezintă relația

dintre sine și reprezentare de sine ca mod comunitar de a exista. Comunitatea, în acest
context, este o reedificare și multiplicare a sinelui în chipuri asemănătoare cu sine, niște
cioburi ale unei oglinzi sparte care amintesc de întreg fără a fi întreg și care, în același timp,
sunt întregi fiecare în partea pe care o conțin din întreg. Totul, însă, ca om se rezumă la cât de
mult o astfel de reprezentare te face să nu te simți singur, adică parte, ci împreună, adică
întreg. Conștiința de sine este doar o relație care balansează trecerea dintre a fi totul și nimic.
Realitatea WWW reprezintă întregul ce se manifestă și este alcătuit din părți în care partea
este tot întregul fără a fi niciodată astfel.

Limită 1

Omul nu poate fi creat de Dumnezeu, deoarece în acest fel s-ar înrudi cu Acesta prin
actul creației, act care presupune un plan care să reiese dintr-un proiect care necesită prezența
unui factor ce face posibil acest proces. Însăși realizarea acestor etape presupune, din
perspectiva umană, consumarea unei experiențe a cărei fenomenalitate să implice, în primul
rând, conștiență de sine. Prin definiție, Dumnezeu, Care este incognoscibil în esența Sa, poate
să se manifeste dincolo de limitele gândirii umane, însă în crearea ființei ca făptură cu care să
intre într-o relație, Dumnezeu nu poate fi conceput în nici un fel, deoarece orice raportarea a
Sa la lumea limitată, creată, Îl va limita, Îi va știrbi infinitatea. Ori, infinitul este infinit tocmai
 55

prin infinitatea sa. Odată creat ceva în acest spațiu incomensurabil, chiar și sub forma unui
gând, a unui proiect, îi va afecta capacitatea de a fi nelimitat. Ca atare, omul nu poate fi creat
nici măcar în conceptul de proiect în interioritatea lui Dumnezeu. Singura stare în care se
poate considera, din punct de vedere uman, în apropierea lui Dumnezeu este reprezentată de
momentul în care rămâne în starea de potentă devenire, mereu orientat spre Dumnezeu, fără a-
L atinge, gândi, intui și, cu atât mai mult, simți în vreun fel oarecare.

Căutare de sine

De fiecare dată în care întindem mâna într-o direcție în care ne așteptăm să întâlnim
ceea ce i-am transmis mâinii să întâlnească, să atingă, să prindă, este o întindere zadarnică
dacă nu ajutăm căutarea ei cu privirea care vede direcția în care este trimisă mâna să caute, să
ajungă, să atingă, să prindă și, în final, să îndeplinească. Mâna, în acest context, apare ca fiind
simbol al bastonului pe care îl folosește orbul pentru a-și croi drum printre realitățile pe care
nu le vede, dar cărora se poate raporta lovindu-le, atingându-le, simțindu-le într-un mod
intuitiv și imaginativ. Din această perspectivă înțelegem că privirea este, în primul rând,
 56

imaginativă și, totodată, o exprimare a dorinței pe care subiectul privitor așteaptă să o

întâlnească atât cât o poate un orb imagina.

În acest context, mâna rămâne doare un pion pus în mijlocul lumii spre care se întinde
pentru a stabili sau defini limitele priorităților între care trebuie să se deplaseze subiectul în
așa fel încât să nu se încurce în propriile căutări.

Însă, ceea ce este remarcabil aici, constă în faptul că ceea ce este reprezentativ pentru
mâna umană, constă în faptul că ea are capacitatea de a exprima ceea ce intuiește, imaginează
și simte în întuneric. Ea este, în acest fel, imaginația unui proiectant care definește anticipativ
spațiile pe care le descoperă pentru întâia dată în mintea sa prin intermediul gândirii
speculative, pentru care direcțiile pe care le proiectează pot deveni căi cu ajutorul cărora se
poate trece, parcurge, realiza și îndeplini direcții, adică dimensiuni care depășesc imaginația
ca fiind cadre reale pe care percepția, ca mod de mărturisire a realului, să se întemeieze spre a
deveni fire ale pânzei din care este alcătuit universul uman.

Mâna, ca atare, este reprezentanta simbolică a căutării în necunoscut, ca abilitate de a

pătrunde dincolo de orice adânc al cunoașterii, și ca măsură care definește și este definită de
capacitatea de a exprima praful de idee al imaterialului, ce poate fi rezumat la totala putere a
finitului de a expune prin creație o percepție a infinitului sau poate o lume fără de care
întunericul nu poate exista ca întuneric și fără de care lumina nu se poate manifesta ca lumină.

Mâna este, așadar, acel baston pe care îl posedă omul pentru a se călăuzi prin
întunericul luminii sau, în altă ordine de idei, omul este posesorul orb al acelui baston care are
nevoie de lumina pe care nu o poate atinge pentru a înainta în propria existență decât lovind
ceea ce în nici un fel nu poate fi atins cu mâna.
 57

Omul lipsit de scop

Omul lipsit de scop este, de fapt, lipsit de timp. Este scos în afara trecerii și devenirii și,
în acest spațiu lipsit de direcție, trăiește propria existență descentrat față de sine și de
obiectivul care îi dă forma de sine. În acest sens, dimensiunea misionară a omului este definită
de orientarea omului către origini cu scopul de a se poziționa dinspre ceea ce a fost creat spre
ceea ce va să fie, spre ceea ce este creat să devină. Acest proces evolutiv este caracterizat de
transformarea spațiului parcurs în dimensiunile prin care în trecerea sa, omul își manifestă
ființa lichidă, asemănătoare râului care este în același timp izvor, curgere și gură de vărsare în
 58

marea infinită a nesfârșirii. Omul lipsit de scop este clipa care își consumă sinele cu scopul de
a deveni întregul care se risipește pe sine pentru a defini momentul care o alcătuiește.

Vederea ca spațiul între imagine și privire

ne pierdem cu firea de fiecare dată în care altcineva ne supune atenției. devenind centru
atenției altcuiva ne creăm impresia că nu mai suntem noi înșine nici pentru noi înșine, nici
pentru acea persoană care ne privește, deoarece avem sentimentul că privirea acelei persoane
încearcă să ne transforme într-o imagine prin intermediul căreia insistă să acceadă la ceea ce
crede ea că suntem, că reprezentăm. simțim că privirile care cad pe chipul a ceea ce
reprezentăm nu ne privesc pe noi, ci doar ceea ce voiește altcineva să vadă în noi. ca atare,
avem senzația că ochii aceia care ne privesc insistent, de fapt desenează peste fața noastră o
 59

altă față, o interfață, în scopul relaționării privitorului cu privitul, adică a celuilalt cu ceea ce
credem noi că reprezintă sinele nostru. avem senzația directă, așadar, că ni se pune o mască
sau că suntem considerați, mai bine spus desconsiderați, doar din perspectiva a ceea ce
reprezintă valoric o mască.

tindem să ne rușinăm, să roșim, să fim frustrați pentru că în sinea noastră noi

considerăm că nu suntem ceea ce privește privitorul. de fapt, am dori să existe o relație de
cunoaștere mult mai sinceră care să nu ne trezească sentimentul de teamă, de rușine, o
cunoaștere profundă a cărei experiere să exprime o întâlnire firească, naturală, divino-umană.

însă gândim egoist pentru că, de fapt, și noi și privitorul suntem părți care caută să vadă
imaginea pe care își doresc să o vadă. privitorul vede masca prin care își dorește sau nu își
dorește să relaționeze cu noi, iar noi, cei care suntem priviți, ne transformăm și ne
transfigurăm în acele măști după care ne ascundem pe noi înșine în speranța că cel care ne
vede va privi fie în esența sau fie în superficialitatea sinelui nostru.

relaționarea privirilor propune, ca atare, o cunoaștere prin necunoaștere, care se

realizează prin intermediul imaginilor pe care ne dorim să le vedem sau să le privim și nu să
le descoperim în acela pe care îl privim. masca se constituie, de fapt, într-un liant care adaugă
privirii mesajele pe care vederea le caută și nu pe care le vede cu adevărat. de aceea, ne
pierdem cu firea de fiecare dată când suntem în centru atenției altor priviri.

ca atare, ceea ce face să ne considerăm măști, este ceea ce numim sufletul omului, orice
ar mai putea însemna acest termen. sufletul, pentru că nu o pot spune altfel, conține
dimensiuni de exprimare ale ființei omenești mai mult decât manifestă conceptele de sacru,
ființă, esență, numen sau mysterium tremendum et fascinans, pentru că oferă posibilitatea
privirii de a vedea măști în și dincolo de chipuri, ceea ce, spre exemplu icoana ca imagine
deplin revelată a divinului, nu o poate face. ea se descoperă deplin și dintr-o dată privitorului
și în chip desăvârșit, doar pe sine, ca un adânc infinit, fără a propune privirilor un alt chip care
ar putea fi privit sau privi din spatele imaginii.

ca atare, icoana nu este o mască și nici nu poate deveni una, indiferent de câte priviri s-
ar concentra supra ei. în nesfârșirea ei ea se propune doar în dimensiunea aceleiași imagini, pe
când chipul uman, supus fiind unei continue și perpetue transformări și transfigurări se
 60

alcătuiește și se redesenează, de fapt, din imagini, ante-imagini și post-imagini, mereu altfel și

altele, care se hrănesc de la aceiași rădăcină spirituală, dar care se prezintă pe sine mereu într-
o altă formă și într-un alt chip.

de aceea, nu în privirile care se revarsă căutătoare spre imaginea pe care o reprezentăm

– atât în ochii aceluia care privește, cât și în chipul aceluia care este privit – se află imaginea
măștii care credem că suntem sau care crede privitorul că o vede, ci în spațiile care rămân
necompletate, datorită transformărilor cărora se succed în actul privirii.

Despre noțiunea de Absolut ca libertate în conceptele de Rai, Eden sau Paradis

Întotdeauna mi-am imaginat că dimensiunea perfecțiunii, prin care ne reprezentăm

absolutul, arată ca un parc îngrijit. Toți pomii au numai frunze verzi, coroane rotunde și nici
un lăstar. Garduri verzi tunse ireproșabil, flori colorate în toate nuanțele pline de polen și
parfum, câmpii nesfârșite de gazon tuns impecabil, umbre care oferă odihnă infinită, izvoare
reci și cristaline, care adapă orice sete, și multe triluri de pian, de vioară sau harpă, care umplu
aerul împreună cu cântecul păsărilor și nesfârșitul albastrului ceresc.
 61

Însă toate acestea sunt numai direcții promise și perspective nedesăvârșite ale minții,
deoarece Raiul, Edenul, Paradisul sunt numai o stare alambicată creată în și din numele ideii
de absolut. Raportul dintre margine, limită, punct precum și desăvârșire, infinit și necuprins,
este starea prin care formele adevărului, frumosului și idealului devin posibile, dar și
incomensurabile, deoarece orice lucru posibil nu poate fi măsurat decât după realizarea sau
împlinirea sa integrală.

În realitate, idealul căutat comportă starea viitorului promis. Fiecare proces efectuat ca
exercițiu de imaginație constituie o stare incomensurabilă a unei viitoare deveniri care încă nu
s-a întâmplat și nici nu s-a petrecut.

Adevărul nu are nimic din ceea ce se poate considera a fi absolut, deoarece nu poți
defini indefinibilul. Așadar, toți termenii care fac referire la ceea ce considerăm a fi rai, eden,
paradis comportă o dimensiune nedescriptibilă, lipsită de veridicitate.

De aceea, toate ale raiului, pot fi asemenea un câmp nesfârșit de buruieni printre care
înfloresc flori în tot felul de culori cu necunoscute înmiresmate arome, o junglă virgină plină
de vietăți inimaginabile sau un întreg univers în care spațiile nu sunt împărțite de spiralele
universale care ridică întunericul spre lumină și nici de haosul care împarte distanțele în cât
mai multe părți imposibile.

Inima, ca vocea care strigă în pustie, încearcă să umple și să lege tăcerile cu glasuri,
întunericul cu lumini și distanțele cu poduri. Strădaniile ei sunt exprimate numai prin starea de
risipire a sinelui, asemenea cenușii duhovnicești aruncate în nesfârșitul joc alambicat al
interpretării cuvintelor.

Proorocii, profeții, cugetătorii, scriitorii și părinții, cu toții au căutat între bătăile inimii.
Răspunsul căutărilor lor s-a voit a fi soluția căii spre desăvârșire. Acum, aflându-mă după
cum mă simt, doar în starea de explorator, realizez că pentru a ne ridica la dimensiunea
adevărului ca absolut, înseamnă să accept libertatea de manifestare a fiecărei fibre a
universului, așa cum infinitul trebuie să se dezvolte, să se manifeste.
 62

În această perspectivă, am convingerea că a fi liber înseamnă a rupe, a destrăma, a

deșerta, a distruge orice distanțe și reguli, orice pereți sau ferestre, a șterge toate hotarele,
convențiile, fără a constrânge prin configurarea și devenirea propriei viziuni. În această stare
se constituie raiul: în haosul libertății, în constrângerea legii, în iubirea egoistă și în
recunoașterea greșelii. Dincolo de această dimensiune sunt numai bălării, bestii, anomalii,
deformațiuni, desfigurări și incompletitudini.

Rugăciunea – lucrare tămăduitoare pe calea gândului

Într-o generală abordare, rugăciunea poate fi definită ca fiind grija care se consumă în
gând pentru tine, pentru un altul ca tine sau pentru a îndrepta ceva care fie îți pare strâmb, fie
altcineva ți-a spus că este astfel sau pentru că tu simți că este cel mai potrivit și cel mai bun
mod de a comunica sincer și din tot sufletul spre îndreptare, spre uitare, spre vindecare. În
acest spațiu al virtuții, compasiunea aceasta este lipsită de orice materialitate, pentru că față de
 63

omul care se constituie din ceea ce se manifestă, toate dimensiunile rugăciunii au forma
imaterială a gândului.
Ea este practicată în mod organizat în mediul eclezial, dar același lucru îl face acasă
fiecare credincios atunci când se roagă. Dacă credinciosul se roagă pentru a avea grijă de viața
sa, de familia sa sau poate pentru a ajuta pe cineva anume, mai nou există grupuri de
rugăciuni pe Facebook, pe Whats App care se roagă pentru o persoană pe care nu o cunosc
spre a fi ajutată să depășească momentele dificile în care se află, în schimb, în cadrul
organizat al Bisericii, fie că se petrece în mânăstiri sau în lăcașuri de cult, rugăciunea publică,
gândurile înălțate către Dumnezeu sub forma rostirii și cântării unor texte într-o anumită
formă ritualică, conțin aceiași grijă față de om și de natură și, totodată, preamăresc pe
Atotţiitorul universului.
Este vorba așadar de o adevărată luptă a omului cu dimensiunile strâmbe ale creației,
care pot fi îndreptate prin mărturisirea unei credințe tămăduitoare la nivelul gândului, prin
intermediul căruia se pot reface defectele făpturii omenești și astfel ale întregii creații. Actul
rugăciuni reprezintă o acțiune cu scop paliativ pentru starea de risipire a firii omenești,
deoarece pune în lumină dimensiunea ei umană, frumoasă, bună, dreaptă, iubitoare, dăruitoare
pe care o poate înălța spre propria desăvârșire.
În procesul acesta, rugăciunea se manifestă ca fiind expresia a mai multor elemente
spirituale, cum ar fi: spațiul ei de desfășurare, care este unul al ideilor și imaginației deoarece
dialogul pe care îl formulează cel care se roagă se petrece între propria persoană văzută – iar
ideea de persoană este un concept ce presupune o întreagă teorie dacă ne gândim, spre
exemplu, la filosofia lui Aristotel despre ființă sau la mărturia Sfinților Părinți despre
Persoana divină – și prezența cea manifestată prin credința aceluia care se roagă, apoi un
spațiu a cărei formă și orizont presupun o altă discuție, destul de complexă, despre conceptul
de limită, și, mai apoi, rugăciunea se folosește de gând ca de un vehicul care transportă
conținutul unei idei între personajele care comunică, adică are nevoie de un timp și un spațiu
care poate fi asemănat cu un coș în care este pusă materia spirituală ce trebuie să ajungă la
destinatar, după care, se poate vorbi despre direcțiile în care se desfășoară această comunicare
a rugăciunii, care, dacă sunt urmărite, descriu un traseu ce pleacă dintr-o necesitate și se
îndreaptă spre o rezolvare pentru ca apoi să revină, cu o altă valoare, la cel care a inițiat
discuția spirituală, adică rugăciunea.
Sunt necesare, așadar, cel puțin trei dimensiuni pentru ca să putem vorbi despre
rugăciune, și anume: persoanele între care se desfășoară aceasta ca dialog și comunicare, apoi
gândul cu valorile pe care le conține și, în ultimul rând, spațiul în care aceasta își desfășoare
 64

direcțiile de comunicare. De aceea, considerăm că din această perspectivă, rugăciunea poate fi

definită ca fiind: manifestarea umană la nivel ideatic, care apare ca necesitate și se consumă
ca dialog într-un spațiu comunicațional spiritual personal cu orientare spre universal, în
vederea reglării sau eliberării unui disconfort al spațiului creatural omenesc.
Ca atare, potrivit acestei perspective, este interesantă studierea convingerilor omenești
care mărturisesc că rugăciunea, ca manifestare a gândului, poate influența starea biologică a
omului și a lumii. Cu alte cuvinte, cercetarea faptului că omul are capacitatea, prin puterea
gândurilor, să modifice structura materială a creației. Este de remarcat aici faptul că, deși pare
că această capacitate transformatoare și transfiguratoare a omului de a se ruga îi aparține, tot
el are convingerea că puterea de a interveni în legile naturii nu este a sa, ci îi este dată în dar
prin credința într-un Creator Care a gândit lumea și Care i-a oferit și capacitatea de a se
comporta cu materia prin asemănare cu El..
În acest sens, omul, conștient de faptul că poartă în el scânteia creatoare a Acelui Care l-
a creat, își folosește această calitate fie în mod rațional, întrebându-se de ce universul este
alcătuit așa cum este, fie, având credința neclintită că toate sunt făcute așa cum trebuie, motiv
pentru care nu îi rămâne decât să îi mulțumească Atoateștiutorului și să Îl roage, să dăruiască
firii sale viață asemănătoare cu a Ființei creatoare.
Sintetizând, se poate spune că rugăciunea reprezintă o poziționare a omului înaintea
Creatorului în scopul recunoașterii atotputerniciei Sale, precum și credința că în om există
suficiente aptitudini spirituale cu caracter vindecător și transformator, pe care natura
omenească le-a primit de la Acela Care a creat-o și prin intermediul cărora omul are
capacitatea de a interveni în legile fundamentale ale naturii universului. Poate că astfel
înțelegem și cum prin rugăciune gândul omenesc poate transforma și îndrepta lumea sau,
poate că, o astfel de interpretare a rugăciunii, nu face decât să ne îndoim de capacitățile
spiritului omenesc de a interveni asupra universului.

Despre valorile omului virtual

Trăim într-o perioadă marcată de schimbări fundamentale în ceea ce privește

comunicarea și comuniunea dintre oameni. Majoritatea observatorilor actualului mod de viață
recunosc că trăim într-una dintre cele mai profunde transformări istorice și că metamorfoza pe
 65

care o experimentăm are o dimensiune la fel de radicală și semnificativă ca schimbarea pe

care a trăit-o omul de-a lungul timpului care s-a scurs între Evul Mediu și Modernitate.

Azi trăim în mijlocul unei revoluții digitale cauzată de cunoaștere, o societate în care
cunoașterea influențează definitiv dezvoltarea omului, în care World Wilde Web reprezintă
simbolul și spațiul suprem al exprimării omenești. La nivel global oamenii sunt conectați așa
cum nu au fost niciodată, pe când, în sens spiritual, sunt deconectați în cel mai semnificativ
mod. Este o realitate care face referire la o comuniune bazată pe comunicare în care toată
lumea poate relaționa cu toată lumea fără ca toată lumea să se simtă împreună sau alături cu și
de toată lumea.

Suntem așadar inundați de informații și avem acces la cunoștințe în mod exponențial.

Literalmente le avem în palmă, însă, de cele mai multe ori realizăm, deși foarte puțin, că a
poseda această cunoaștere nu înseamnă a dobândi înțelepciune, caracter sau discernământ.
Suntem atât de conectați digital și am ajuns să considerăm că nu se poate altfel. Omul zilelor
noastre consideră că este necesar să rămână permanent în contact și, ca atare, online. De
aceea, își modelează și își perfecționează susținut instrumentele prin care comunică și se
exprimă, ceea ce ar trebui să îl ajute în conștientizarea faptului că instrumentele
comunicaționale pe care le creează îl controlează și îl modelează inexorabil.

În acest sens, universul virtual, la care se conectează digital toate dimensiunile ființei
omenești, a creat inedite valori morale. De exemplu, scuzele pe care le cerem acelora cărora
nu le-am răspuns într-un timp decent la mesajele pe care ni le-au transmis pe e-mail sau pe
WhatsApp, motivate de conștiința care ne spune că gestul în sine contează, sunt edificatoare în
acest sens.

Ca atare, supraalimentat de informațiile oferite de fluxurile de comunicare ce îl inundă

din orizontul virtual al platformelor online, omul conectat ontologic la această comunicare și
comuniune virtuală, și-a format o conștiință virtuală. Spațiul virtual a devenit o realitate
omenească, adică realitatea omenească a devenit virtuală, ceea ce face ca omul să caute a se
înălța pe sine într-o formă morală virtuală, renunțând pe nesimțite la valorile morale concrete,
reale, al spațiului material din care este creată lumea, universul și prin care conlucrează și
comunică cu realitatea lumii și celelalte făpturi create, cu Dumnezeu care l-a creat.
 66

Sintetizând, spațiul virtual propune omului o altă realitate în care omul folosește
aceleași principii și valori morale, valori și principii pe care însă le-a formulat și le-a deprins
în lumea concretă, care sunt așadar valabile pentru acest mod de comunicare și relaționare
pentru că conduc și contribuie la realizarea comuniunii divino-umane a omului.

De aceea, consider că pentru spațiu virtual, care propune omului un alt fel de a fi, de a
gândi, de a relaționa, omul ar trebui să își stabilească reguli și coduri noi de comunicare și,
totodată, să caute să dea sens acestui spațiu pentru a ști cu precizie direcția în care se
îndreaptă dacă a pornit pe acest drum virtual.

Spre exemplu, Biserica lui Hristos vorbește omului despre o lume creată de Dumnezeu
care are ca direcție realizarea desăvârșirii omului și prin el a întregului Univers. Pentru
atingerea acestui obiectiv omul urcă prin creație cu ajutorul credinței și a legii morale pe care
Dumnezeu a sădit-o în el de la facere. Ca atare, valorile și principiile umane sunt date omului
de Creatorul său pentru a stabili modul de relaționare a acestuia cu semenii și cu lumea în
vederea îndumnezeirii tuturor. Dacă spațiului virtual căruia i se aplică aceleași valori
omenești, atunci fie acesta este menit să contribuie la lucrarea firii omenești, ceea ce nu se
poate datorită naturii sale virtuale, fie își creează reguli pentru care întemeiază valori și
principii dătătoare de sens și scop pentru omul virtual, ceea ce creștinul nu poate deveni.

Pe de altă parte, constatăm că omul se comportă în spațiu virtual ca în lumea creată,

gândind și acționând după aceleași valori morale. De aceea, aici evidențiem faptul că valorile
creștine sunt rezultate ale naturii omenești create de Dumnezeu, motiv pentru care aplicarea
lor în spațiul virtual conduce la concluzii neomenești. În acest moment constatăm că spațiul
virtual nu doar că înghite omul, ci crește și se desfășoară în interiorul spațiului omenesc, ceea
ce înseamnă că întregul cosmos se manifestă în interiorul și prin intermediul omului. Ori o
astfel de realitate este posibilă numai prin credință, pentru că în fapt, cosmosul este cel care
cuprinde și interiorizează omul. De aceea, se poate vorbi de omul virtual tot astfel cum se
poate vorbi de omul creat, însă unul lipsit de codul de valori și principii create. Un om fără
principii, fie și virtuale, își pierde însă însăși calitatea de om și, cu atât mai mult, din punct de
vedere creștin, pe aceea de fiu al lui Dumnezeu. Este un om dezumanizat pentru care
Dumnezeu Omul a murit fără a mai avea posibilitatea să mai învie cândva, deoarece până și
Dumnezeu S-a născut, a trăit, a murit și a înviat într-un trup omenesc și nu într-unul virtual.
 67

Societatea de azi

Societatea de azi împarte tot mai radical lumea între stânga și dreapta, spații dialogale
dar și distincte care sunt diferențiate prin ideologiile pe care le propune ca modele de
conviețuire omului. Ceea ce remarc este că stânga este tot mai mult confundată cu valori
 68

comune religiilor precum echitate, egalitate, respect, iubire, compasiune, iertare ș.a., iar
dreapta prețuiește valențele seculare precum competitivitatea, concurența, strădania,
performanța, eroismul, cavalerismul, idealismul, umanismul etc. Este de remarcat, pe de o
parte, că deși ambele direcții se consideră competitive și competitorii, fundamental sunt
constructive, iar, pe de altă parte, pretinzând că urmăresc realizarea unui bine universal pentru
omenire, în realitate evidențiază propriile principii pe care le propun lumii drept valori
universale și de neînlocuit. De aceea, azi trăim într-o lume în care binele și răul se propun
omului ca spații și dimensiuni omenești naturale, care îl alcătuiesc, în care binele și răului
coexistă și definesc fundamental firea omenească. Lumea aceasta este lipsită de o a treia
dimensiune, fiind definită doar de distincția și contradicția dintre bine și rău. Este o lume în
care totul se desfășoară pe plan orizontal, lipsită de verticalitatea deveniri, o lume care se
manifestă doar în desfășurarea propriei ființe, o ființă condamnată la o risipire de sine înainte
și înapoi, în față și în spate, în stânga și în dreapta, o lume în care omul nu se poate înălța sau
coborî, indiferent cât de multe ceruri și orizonturi ar avea de descoperit sau de gândit.

Simboluri ale lăcașului de cult creștin ortodox

Lăcașul de cult creștin este un simbol care relevă, celor care știu să îl privească, adică
acelora care au ochi de văzut, o multitudine de mesaje omenești ancestrale foarte bine
 69

încastrate în arhitectura sa, ceea ce evidențiază faptul că învățătura creștină are menirea de a
se adresa întregii creații.

Spre exemplu, cei patru evangheliști menționați în Sfânta Scriptură mărturisesc și susțin
construcția unui locaș de cult prin amplasarea imaginii, numelui și a simbolisticii lor în
punctele cheie care alcătuiesc teologic, filozofic și inginerește, lăcașul de cult. De fapt, toată
simbolistica aceasta, reafirmă, mereu și mereu, spre veșnicie mărturisirea de credință creștină
care confirmă credința în Hristos a acestor patru evangheliști, Matei, Marcu, Luca și Ioan, pe
care sunt așteptați toți aceia care cred în Hristos să o propovăduiască prin faptele și credința
lor.

Ca atare, este de remarcat faptul că imaginea celor patru evangheliști menționați o

întâlnim pe cele patru unghiuri ale pătratului care mărginesc Sfânta Masă din Altarul creștin a
cărei suprafață este susținută de un singur picior, adică de o singură coloană. Deasupra Sfintei
Mese, exact în mijlocul ei, este așezată Sfânta Evanghelie, Cuvântul rostit al lui Hristos cel
întrupat și al Fiului lui Dumnezeu cel veșnic, a cărei copertă dreptunghiulară este încadrată
vizibil de aceiași patru Evangheliști. Imaginea se repetă similar la baza turlei celei mari a
tuturor lăcașurilor de cult creștine, în înaltul cărora este prezentă negreșit imaginea
Pantocratorului, adică a lui Dumnezeu Atoateștiutorul, Care în această reprezentare arată că
își întemeiază lucrarea Sa proniatoare cu lumea pe mărturiile evanghelice a celor patru
Apostoli.

Un alt exemplu de mesaj simbolic al lăcașului de cult îl descoperim pe tâmpla altarului

pe care sunt expuse, în câteva registre și în imagini reprezentative, istoria lucrării pe care
Dumnezeu a înfăptuit-o deja cu lumea, din perspectiva învățăturii de credință creștină.

În mijlocul acestui timpan, a catapetesmei după cum este numit în practica liturgică
ortodoxă, care ascultă necontenit vocea orantă a lumii, se află spațiul prin care intră și iese
spre a-L împărtăși lumii pe Hristos omul, în calitatea sa de slujitor al creației și propovăduitor
al lui Dumnezeu, adică omul îmbunătățit de lucrare Duhului Sfânt. Acest spațiu este numit
Sfintele Uși Împărătești. Simbolul porții și al pragului sunt evidente și pregnant prezente în
acest context. Însă, ceea ce doresc să evidențiez aici constă în faptul că acest portal care are
rol de intrare și ieșire, de corelaționare a unor dimensiuni distincte, este marcat pregnant în
laterale de imaginile iconice ale Fiului lui Dumnezeu și a Maicii Sale, Sfânta Fecioară Maria.
 70

Ca atare, imaginea intrării și ieșirii în lume și din lume este reprezenta diptic de relația
dintre masculin și feminin și, chiar mai mult, de masculinitatea care pătrunde în necunoscutul
întunecat al neființei pentru a sădi acolo sâmburele care, învăluit în noaptea pântecoasă a
necunoașteri, generează rațiunea luminoasă a existenței care se naște din împreună-lucrarea
iubitoare a acestui adevăr care se manifestă prin sine perpetuu.

Contraponderea dintre imaginea fiului, care devine imagine decizională, și a fecioarei

care devine mamă iertătoare și rugătoare, dar mai ales parte fundamentală în realizarea fiului
întemeietor de realități ontologice, se regăsește deplin în imaginile iconice care încadrează
Sfintele Uși Împărătești ale altarului creștin ortodox. Numai cine privește cu ochi suficienți de
bine instruiți vede acest mesaj pe care Ortodoxia îl transmite de sute de ani, însă realitatea
acesta o trăiesc toți credincioșii creștini, chiar dacă nu pătrund profunzimea acestei lucrări
misionare pe care Biserica, Trup a lui Hristos, o înfăptuiește permanent în chip simbolic.

O teologumenă aproape lirică

 71

Timpul este o cădere în spațiu. El devine vizibil gândirii, este perceput ca trecere,
începând din momentul în care se intersectează cu spațiul în care se afundă deformând
materia dimensională a acestuia, constituindu-se în acest fel în cauză a mișcării materiale care
alcătuiește și definește spațiul. O reprezentare a întâlnirii dintre timp și spațiu și o explicare a
rezultatului care este perceput ca fenomen în orizontul existenței omenești, poate fi rezumată
în asemănarea dintre undele care se propagă sub forma valurilor peste suprafața unui lac în
care este aruncată o piatră. Cu cât fiecare val se îndepărtează de locul în care piatra care l-a
produs se afundă în materia lichidă, cu atât mai mult cercul care se propagă spre margini
devine mai larg și, prin cantitatea de materie pe care o modifică mișcarea cu care trece prin ea,
cu atât mai mult desemnează o durată temporală diferită de valurile anterioare și ulterioare,
ceea ce evidențiază faptul că timpul fiecărei unde care se reflectă în materie este unic și are
valoare temporală independentă, dată de mărimea modificărilor materiale pe care le
realizează, le produce în spațiul respectiv, motiv pentru care, pe de o parte, acest spațiu
trebuie perceput ca stare amorfă care există pretutindeni și, pe de altă parte, are același
conținut, iar timpul este acea stare dinamică care străbate și modifică constant acest conținut
amorf fără a-i schimba în nici un fel esența.

Constanța timpului care cade în materie este imaginea nevăzută a unei aripi de vânt care
tulbură oglinda unui lac de munte într-o seară înstelată de vară. Din când în când, pe suprafața
lacului, imaginea cerului reflectat este tulburată de apăsarea aerului cu care aripa vântului
mângâie consistența apei, ceea ce pentru ochiul care privește cerul în oglinda acestui lac
devine reprezentare a unei alte realități, o realitate propusă și argumentată de mișcările
aproape iluzorii ale aripilor vânturilor și de consistența difuză a apei modificată neinteligibil
de atingerea eoliană abia percepută, o realitate care nu modifică imaginea cerului dintre
orizonturi, dar modifică imaginea cerului din ochii privitorului.

Ca atare, nu realitatea cerului sau reflecția acestuia reprezintă diferența care alcătuiește
trecerea numită timp, ci percepția pe care receptorul o are despre realitatea evenimentului. De
aceea timpul devine ceea ce este prin căderea sa în spațiu, iar spațiul este reprezentarea unei
stări asimilate ontologic în care timpul constituie întâlnirea dintre a fi și a deveni. Este o reală
reprezentare a întâlnirii eternității cu clipa. Atingerea pe care pare că nimeni nu și-o dorește,
nici pietrele oarbe, nici stelele strălucitoare, dar în care se fundamentează imaginea devenirii
temporale a imortalității spațiale.
 72

Starea de bellissimo
 73

nu trebuie să ne imaginăm nimic, deoarece știm prin felul nostru de a fi că tot ceea ce ne
imaginăm există pentru că înainte de a fi imaginat existăm în capacitatea noastră de a
imagina.

ca atare, tot ceea ce ne apare ca de neimaginat reprezintă, de fapt, ceea ce nu am fost

încă conștienți că poate fi imaginat, acea vedere pe care ochii noștri nu au mai văzut-o dar pe
care sufletul nostru o poartă în sinele existenței sale de la facere.

în acest sens, existența noastră își rupe din sine existența adăugându-și ființă prin
renunțare la propriul sine, acceptând să moară pentru a dărui acestui sine care nu îi aparține
ceea ce nu o reprezintă: imagini și vederi, distanțe și orizonturi, spații și speranțe …

guri, cascade, ceruri de sânge dumnezeiesc care se revarsă transformându-se din

pântecul viței de vie a lumii în nesfârșite potire spre a împărtăși sufletele înfometate cu
infinitul devenirii. câmpii verzi și apusuri portocalii înroșite cu lumini care se sting, care coc
puroaie de suferințe pentru a da sufletelor lumii cântece tânguitoare, rugăciuni care nu cer
nimic, care se vaită, care repetă nesfârșit tiparul lumii de a fi fără a simți durerea ei …
rugăciuni lipsite de sinceritate, de omul care le rostește, rugăciuni cerute de stăpânii veacului
și nu de dimensiunea dumnezeiască a omului …

Muguri de frunze
 74

Trăim într-o perioadă marcată de schimbări fundamentale în ceea ce privește

comunicarea și comuniunea dintre oameni. Majoritatea observatorilor actualului mod de viață
afirmă că trăim într-una dintre cele mai profunde transformări istorice. Metamorfoza acestei
lumi nu este nouă și niciodată nu s-a desfășurat atât de subtil și rapid. Această epocă, deși este
la fel de tulburătoare ca întreg Evul Mediu și Modernitatea la un loc, concentrează în
transformările pe care le propune lumii perspectivele unui viitor lipsit de orizonturi.

Azi trăim în mijlocul unei revoluții digitale cauzată de cunoaștere, o societate în care
cunoașterea influențează definitiv dezvoltarea omului, în care World Wilde Web reprezintă
simbolul și spațiul suprem al exprimării omenești. La nivel global oamenii sunt conectați așa
cum nu au fost niciodată, pe când, în sens spiritual și în același context, oamenii au rămas la
fel de deconectați. Este evidentă așadar existența a două dimensiuni omenești contradictorii
care sfâșie universul actual, o realitate despicată din ideea de comunicare care, deși pare că
oferă lumii capacitatea inter-relaționării, în realitate, lumea aflată în procesul acestei
comunicări nu se simte nici împreună și nici alături.

Această realitate este paradoxalul rezultat al faptului că suntem oamenii unei lumi
inundată de informații, o lume care are acces la cunoaștere în mod exponențial. Literalmente,
avem în palmă orizontul în care trăim, însă această realitate comunicațională nu ne face nici
mai înțelepți, nici cu mai mult discernământ, ci doar să continuăm susținut să ne
interconectăm pentru a ajunge în stadiul în care să considerăm că în afara acestui spațiu
comunicațional nu mai suntem oameni, că ne pierdem propria identitate. Omul zilelor noastre
simte ontologic nevoia de a rămâne permanent în contact cu această lume și își modelează, își
perfecționează susținut instrumentele prin care comunică cu ea, ceea ce relevă incontestabil
faptul că instrumentele comunicaționale pe care le concepe îl controlează și îl modelează la
rândul lor inexorabil. În acest sens, universul virtual, la care omul stă conectat cu toate fibrele
ființei sale, ajunge să propună lumii valori etice și morale inedite.

De exemplu, scuzele pe care le cerem prin intermediul spațiului online – lipsite de o

relaționare umană directă pe care o presupune sinceritatea acestui act – adresate celor ce am
uitat să le răspundem într-un timp decent la mesajele/sms-urile transmise prin intermediul e-
mail-ului sau al WhatsApp-ului, se reflectă deplin în conștiința omului. Supraalimentat și
supra-stimulat de informațiile oferite de fluxurile de comunicare ce îi inundă online conștiința,
 75

omul contemporan și-a extins valorile dincolo de lumea concretă, construindu-și o conștiință
virtuală eliberată de norme și reguli, oferindu-i astfel gândirii un spațiu în care să manifeste
dincolo de limitele lumii. Spațiul virtual a devenit o altă realitate omenească. Cu alte cuvinte,
realitatea omului s-a extins în spațiul virtual, ceea ce a făcut ca omul să își alcătuiască un nou
cod de valori specifice acestui spațiu, eliminând pe nesimțite valorile reale ale lumii, dintre
care în primul rând pe Dumnezeu.

Acest spațiu virtual propune prin urmare omului un alt fel de a fi, de a gândi, de a
relaționa. Apar reguli și coduri noi de comunicare și, totodată, orizonturi noi ce așteaptă să fie
atinse.

Biserica lui Hristos vorbește despre lumea creată de Dumnezeu în vederea desăvârșirii
omului și prin el a întregii creații. O lume care a fost creată pentru că Dumnezeu este creator
prin definiție, o lume în care omul urcă prin creație prin lucrarea iubitoare a Duhului Sfânt,
dar și cu ajutorul credinței și a legii morale pe care i le-a dăruit Dumnezeu. Ca atare, valorile
și principiile acestei lumi sunt oferite omului de Creatorul pentru ca acesta să lucreze cu
semenii și cu lumea în vederea îndumnezeirii tuturora. Așadar, chiar și spațiului virtual este
menit să contribuie la îndumnezeirea firii omenești, ceea ce pare paradoxal.

Pe de altă parte, constatăm că omul se comportă și se simte în spațiu virtual în același

fel în care trăiește în lume, gândind și acționând în baza acelorași valori religioase și morale,
ceea ce demonstrează universalitatea lor, dar și faptul că aplicarea acestora în spațiului virtual
poate conduce la realități neomenești. În acest sens, spațiul virtual înghite omul din interiorul
spațiului spiritual, ceea ce arată că spațiul, fie spiritual sau virtual, se manifestă în interiorul
omului în aceiași măsură în care o face și înafara lui. O astfel de constatare relevă faptul că
omul poartă în chipul său chipul lumii, adică a fost creat să fie cuprins în lume în aceiași
măsură în care lumea este cuprinsă în el. De aceea, se poate vorbi despre realitatea omului
virtual în aceiași măsură în care se poate vorbi despre a omul creat.

Cu toate acestea, există o distincție clară între ei, care este dată de valorile fiecăruia,
valori ce sunt rezultat al lumii în care trăiește, pe care o percepe și a modului în care o
reprezintă fiecare.
 76

Valorile omului virtual, în acest caz, sunt simple imagini egoiste, monotone, amintiri ale
unei realități create de care el este sau nu este pe deplin conștient, deoarece ele sunt
reprezentate de amintiri pe care mintea omului le pierde în timp, sunt trecătoare. Uitarea
acestor lumi virtuale, create de mintea omului, relevă irealitatea și perisabilitatea lor și prin
urmare a regulilor și principiilor acestora, ceea ce conferă omului virtual capacitatea de a
decide încălcarea sau eliminarea lor. Lumea virtuală conferă omului puterea de a încălca
regulile lumii pentru că aici pericolele și consecințele faptelor nu există. În realitatea virtuală
este permis orice. Aici totul este liber într-o realitate alternativă, neordonată, aleatorie, lipsită
de orice valoare… inclusiv aceea de a fi, de a exista. Cu toate acestea, chiar dacă această lume
este numai o copie, o imagine contrafăcută a realității, ea este capabilă să ofere deplin
plăcerea absolută a sentimentului de eliberare, de gândire fără margini care poate crea și
recrea lumea de la început, de la un mereu început, potrivit propriilor impulsuri sau, mai bine
spus, primelor impulsuri.

Într-un final, adică odată întors în realitatea creată, omului virtual îi rămâne amintirea
plăcerilor pe care i le-a oferit universul imaginar care l-a creat, ceea ce îi ține aprinsă dorința
de a repeta această potențială experiență: lumea virtuală, lumea valorilor dezlânate, lumea
dulce care nu satură niciodată imaginația… În realitate, singura bucurie pe care o oferă lumea
virtuală este iluzia. Și dacă iluzia poate da o asemenea dependență, lumea virtuală este foarte
periculoasă, deoarece starea de melancolie pe care mediul virtual o induce omului tinde să
facă din el un om lipsit de principii și, ceea ce este poate cel mai grav, să își piardă ca atare
calitatea de om.

Din perspectivă creștină, însă, el își pierde înainte de toate pe aceea de fiu al lui
Dumnezeu. Așadar, în mediul virtual Dumnezeu e mort, ceea ce nu este o noutate pentru nici-
un creștin, deoarece cu toții știu că Dumnezeu a murit răstignit și că apoi a înviat, însă pentru
omul virtual Dumnezeu nu mai poate învia, pentru că actul învierii poate fi repetat imaginativ
la infinit. Îl va învia de câte ori va voi în lumea lui imaginară ceea ce diluează definitiv
calitatea și lucrarea spirituală a acestui act îndumnezeitor. Credința în Înviere, ceea ce nu se
poate refuza nici măcar omului virtual, a devenit astfel doar rodul imaginației, al unei aventuri
lipsită de experiența dialogului, a unui monolog care poate decide dacă lumea virtuală are
orizonturi, granițe, apusuri de soare, câmpii, mări … ce nu mai au posibilitatea să mai revină
vreodată tocmai pentru că pot reveni oricând.
 77

De aceea, poate că nu ar trebui să repetăm mereu evenimentele importante ale lumii, ci

să le povestim doar, de fiece dată altfel, ca întâia dată și ca pentru totdeauna, așa cum o facem
cu nașterea, viața și moartea noastră. Poate că în acest fel omul virtual din noi va renunța să
comunice cu neantul din jurul său atât de superficial și indiferent și va fi cu adevărat.
 78

Orizont misionar creștin

credința mea este că responsabilitatea misionarului creștin este să conducă oamenii în

iad, dar la fel de important este să îi scoată de acolo. ca misionar trebuie să oferi o renaștere.
oamenii trebuie să înțeleagă ceea ce este, dar mai ales să realizeze ceea ce a fost așa cum nici
măcar în imaginație nu și-au închipuit. cu alte cuvinte trebuie să înțeleagă că normalitatea
înseamnă a trăi în adevăr și că adevărul este ceva teribil. că adevărul cere să tolerezi atitudini
contradictorii, diversitatea … și că nu există un obiectiv final pentru adevăr. această
experiență incredibilă, noi, oamenii, o vedem din perspective diferite și este ceva firesc să fie
așa. dar cel mai important, în acest context, este ca istoria trăirilor misionare să nu fie privită
superficial, simplist, așa cum ne este transmisă, propusă, adică din perspectiva acelora care
construiesc memoria acestei lucrări dumnezeiești.

de aceea, consider că trebuie specificat faptul că toți oamenii numiți „faimoși” pentru că
ne-au scriu istoria, nu au luptat nici măcar o clipă alături de aceia despre care au scris-o, care
au fost pe câmpul de luptă în prima linie, care au murit pentru credința lor. ca atare, pentru a
face creștini, cea mai bună istorie pe care trebuie să o prezinte misionarul este prezentarea
locului, spațiului istoric, moral și spiritual în care au murit, în care au fost îngropați cei pe
care îi numim azi martiri, cuvioși, mucenici, drepți, cinstiți, sfințiți…

pentru ca lumea în care trăim să fie lumea așa cum a fost ea creată, este necesar să îi
prezentăm adevărații eroi și altarele pe care aceștia au murit, să o facem să înțeleagă istoria
sfinților și dimensiunea lor universală. istoria creștină nu se poate rezuma doar la viziunea
acelora care scriu istoria lumii. identitatea lumii creștine este mai mult decât atât, motiv
pentru care cel care vestește pe Hristos trebuie să aprofundeze firea dumnezeiască a Acestuia
deplin pentru că numai astfel devine, la rândul său capabil să Îl prezinte total tuturor acelora
care încă nu L-au întâlnit pentru a face din ei creștini nu după propria sa măsură, ci după cea a
lui Hristos.

așadar, lumea reală, istoria ei, memoria lumii este scrisă în cimitirele noastre, acolo
unde murim cu adevărat cu toții, lângă crucile noastre, pe altarul duminicilor în care ne
bucurăm sacrificându-ne asemenea celor dinaintea noastră, îngropați în privirile acelora care
ne imaginează viitorul, indiferent din ce motive. misionarul creștin, conștient de pericolul
acestui iad, trebuie să prezinte mereu drumul istoric ce îl are de parcurs fiecare om spre acest
 79

adânc pentru a vesti lumii pe Hristos liturghisitorul, Care se lasă răstignit permanent pentru a
scoate lumea de acolo.
 80

O dilemă misionară

problema fundamentală a WWW nu constă în comunicarea pe care acest domeniu

virtual o face posibilă între oameni sau pentru că poate propune lumii realizarea unei singure
conștiințe omenești, deoarece și Hristos propovăduiește prin misionarii Săi același idealuri, ci
în faptul că WWW tinde să devină memoria lumii, adică poate reprezenta tot ceea ce a fost, ce
este și va deveni omul. cu alte cuvinte, problema WWW constă în faptul că aspiră să Îl
înlocuiască pe Dumnezeu. În vederea devenirii acestui moment, căci cu siguranță acest
moment va veni dacă urmăm această cale, va trebui să ne întrebăm cu și mai multă seriozitate
decât am făcut-o până acum care este cuvântul care ne-a creat, eternitatea pe care ne-o dorim
sau cine este Dumnezeul tuturora?… Sau poate smulgem cablul din priză și astfel oprim
energia care alimentează această putere …
 81

Un orizont al intimității

Raiul! … Un fel de loc în care totul este absolut perfect, dacă îmi este acceptat
pleonasmul, și, ca atare, aici nu se poate întâmpla nimic, pentru că dacă s-ar întâmpla ceva,
Raiul nu ar mai fi Rai …

Cu alte cuvinte vorbim despre un spital de nebuni în care toate diagnosticele sunt
îndosariate și păzite în biblioteca instituției în care au fost arhivate și în care nimeni nu poate
intra să le violenteze, deoarece ar trebui să treacă de sistemul de pază fizic, adică de îngeri, de
sistemul de pază electronic, adică de Duhul Sfânt și chiar de ziduri, uși, coridoare, chiar dacă
acesta ar fi dublu, triplu, înzecit, însutit, infinit … cu alte cuvinte de însăși mediul creațional
din care sunt alcătuite toate elementele întregul proiect al acestui loc … ideal. Dar, remarc
faptul că la fel este și un penitenciar sau o țară condusă de un sistem autoritar, un sistem
cultural, economic sau social, un spațiu ori o paradigmă istorică …

Însă, în acest context, integritatea Raiului nu se rezumă la pereții sau firmele de pază
contractate să îi asigure perimetrul medical, ci la cât de bine își poate ascunde singur bazele
de date pe care le-a acumulat în ceea ce privește clienții pe care i-a tratat. Așadar, pericolul
care pândește aici nu constă în faptul că locuitorii Raiului pot sparge sistemul de apărare – fie
fizic, fie digital – spre a evada, ci că cei care locuiesc în afara Raiului pot accesa baza de date
a locuitorilor săi.

Dilema Raiului se reduce, în acest fel, la intimitatea pe care acesta o poate oferi
locuitorilor săi în raport cu atotștiința divină și cu vulnerabilitatea acesteia. De aceea,
concluzia care se impune derivă din capacitatea acelora care își propun să păstreze Raiul
intact și să realizeze acest deziderat sau să renunțe la pretenția de a numi Raiul cel mai sigur și
perfect loc din creație. Cu alte cuvinte să recunoască că Raiul este perfectibil ori să accepte că
Raiul nu este cu adevărat Rai. Este ca și cum am schimba profilul întregii creații, ca și cum
totul ar lua-o înapoi, invers, de la cap spre coadă.

Dar, oare, ar fi posibil așa ceva? Să desființezi fiecare clipă, fiecare miime de milimetru
pe care le-a parcurs timpul lumii prin spațiul creației? Său să uiți definitiv, să aneantizezi
conceptul de a fi?
 82

De aceea nu se poate vorbi de libertate în creație, pentru că oricare concept al creației

face referire la alte concepte preexistente care, respectând acest lanț al responsabilității de sine
și de semeni, edifică faptul că a fi creat înseamnă a depinde în primul rând de acela care te-a
creat și apoi de mediul pentru care te-a creat pentru ca, în final, să depinzi de cei care au fost
creați asemenea ție. Este vorba despre o plasă infinită de imagini din care suntem alcătuiți și
în limitele căreia ne este dat să existăm pentru că între aceste granițe am fost imaginați să
existăm. Într-un astfel de Rai nu se poate vorbi despre intimitate și cu atât mai mult despre
liberate.

De aceea, se poate constat fără să greșim că, deși suntem conștienți că în Rai Dumnezeu
știe ce cumpărăm de la magazin, cât ne permitem să cumpărăm, ce proiecte de viitor avem cu
noi sau cu copiii noștri ori de ce am întârziat să ducem cartea pe care am împrumutat-o de la
bibliotecă, trebuie să recunoaștem că totul se bazează pe o urmărire totală în care factorii de
risc constituie principalele argumente pentru a continua respectarea regulilor care definesc
noțiunea divină de Rai.

În acest context, problema se rezumă la faptul că omul și întreaga creație nu sunt

întrebați dacă vor să existe în acest proiect edenic în care cel creat are pretenția că trebuie să i
se restituie ceea ce îi aparține, chiar dacă creatorul oferă totul deși toată dăruirea sa nu este
suficientă pentru a umple golul pe care îl simte creația pe care o alcătuiește. Libertatea și
intimitatea se pare că sunt, în acest context, cele două orizonturi între care creația simte că
există pe deplin fără a fi deplină.

Este ca și cum am sta după draperiile de la ferestrele caselor noastre. Dincolo de ele
totul este permis. Dincolo de draperii este libertatea. Atunci, de ce mai considerăm libertatea
ca fiind ceva care este condiționată de intimitatea noastră? Să fie vorba de valori, de etică și
morală sau de cultură și educație?… Așadar, ce reprezintă pronumele personal eu sau
atributivul al meu? De ce în pântecele creației prefer să fiu doar cu mine și refuz alteritatea?

Este de departe limpede că monitorizarea, fie ea și divină, adică unanim permisă, este
împotriva intimității făpturii create. Istoria lumii are aici și ea partea ei de vină. Sistemele
administrative autoritare și dictatoriale au contribuit din plin în acest sens.
 83

Azi, împotriva unor astfel de abordări, se propune o atitudine pro-activă. Potrivit acestei
abordări nu trebuie să luăm atitudine față de ceea ce s-a întâmplat, ci trebuie să facem ceva
pentru ceea ce urmează să se întâmple. Ca atare, a fi pro-activ nu înseamnă căutarea acelora
care deja au înfăptuit crime, ci monitorizarea acelora care sunt predispuși, din diferite motive,
la o astfel de acțiune. Este vorba despre o supra-precauție pentru a împiedica pe cei care sunt
potențial criminali să comită o astfel de infracțiune. Este similar domeniului medical în care
se pune accent sporit pe prevenția bolilor și nu pe tratarea acestora.

Însă, ca și cu boala, cu infracționalitatea trebuie luptat, ceea ce presupune înfăptuirea

unei lumi în care fiecare mișcare a fiecărui om este urmărită, motiv pentru care, în urma unor
acorduri, imaginile înregistrate de camerele de supraveghere pot fi folosite ca dovezi într-un
proces al unei instanțe judecătorești.

În contextul prezentei abordări instanța divină este net superioară tuturor instanțelor
omenești, însă trebuie remarcat și faptul că valorile acestei instanțe absolute se adresează
principiilor și valorilor religioase, morale sau cel mult etice, și nicidecum legilor
constituționale ale unei națiuni, ceea ce evidențiază totodată faptul că una este să concepi și să
votezi legi pentru a apăra o națiune împotriva terorismului sau a unor criminali în serie, chiar
și înainte ca aceștia să le fi comis, – ceea ce este înfricoșător – și altceva este să consfințești
legi pentru a apăra persoane, oameni a căror valori și principii sunt categoric distincte de cele
ale comunităților religioase sau istorice din care acestea simt că fac parte.

De aceea, se poate afirma că a înfăptui o societate, o civilizație care să viețuiască

potrivit regulilor divine ale Raiului, este o utopie, un vis care va fi visat de acum înainte,
poate mai mult decât până acum, de foarte multe ori.

Cât de departe suntem dispuși să mergem azi pentru a realiza ceea ce credem că
reprezintă Raiul depinde de capacitatea noastră de a înțelege că World Wilde Web reprezintă
deja un pas care propune lumii să considere religia ca pe un obiect înzestrat cu capacități
digitale și informaționale care pot transmite live sentimente, stări și trăiri care pot fi citite și
transmise direct sau experimentate în timp real. Tehnologia 5G este deja o realitate în acest
sens.
 84

Așadar, există deja tehnologie pentru o astfel de realitate virtuală în care fiecare ființă
umană poate fi transpusă în medii în care în mod fizic nu ar putea ajunge, însă, prin
intermediul tehnologiei poate accesa temporal și spațial tema și subiectul pe care și-l propune
să îl simtă, să îl trăiască în același fel în care ar intra pe o ușă într-o sală de teatru justificând
prezența sa la marele spectacol cu un bilet achiziționat virtual. Justificarea unei astfel de
abordări nu mai este una religioasă, morală sau etică, ci una fundamental economică, deoarece
accesul la Poarta Raiului, potrivit acestei noi realități, ar fi mult mai facil pentru oricine își
permite să achite un bilet cu care să dovedească că îi poate trece pragul.

De fapt, din această perspectivă, Raiul este reprezentat de o lume în care tot ceea ce
aparține mediului omenesc poate fi comunicat către toate orizonturile, adică o lume în care
toate obiectele pot comunica între ele. Relația lucrurilor va fi modul de control pentru
realizarea Raiului pierdut. Problema unei astfel de abordări constă în faptul că omul, ca
făptură creată, va fi capabil să se îndoiască de capacitatea lui Dumnezeu de a omologa aceste
sisteme de conviețuire în Rai, adică omul devine capabil să gândească la faptul că Dumnezeu,
Care l-a creat pe el, pentru a fi cu adevărat Dumnezeu, trebuie să îi ofere capacitatea să Îl
creeze și el pe Dumnezeu la rândul său, sau poate chiar un alt dumnezeu, de ce nu?!

Astfel de gânduri vor stimula cunoașterea și avansul tehnologic al omului. Întrebarea

care se va pune mereu este despre ce vor face oamenii cu această cunoaștere, cu acest avans
tehnologic într-o lume interactivă, bazată pe comunicare și pe date arhivate în vederea
realizării unei mai bune comunicări cu sine și cu ceea ce intuiește omul a fi dincolo de sine?

Tot ceea ce se poate spune momentan este că Dumnezeu este o cameră video cu
memorie nesfârșită care vede și înregistrează nonstop. Întrebarea finală este dacă ne dorim cu
adevărat un astfel de Dumnezeu care cunoaște totul și pe fiecare dintre noi.

Tehnologia a devenit pentru om o cale prin care acesta încearcă să Îl înlocuiască pe

Dumnezeu. Până acum nimeni nu a crezut că poate exista altceva în afară de Dumnezeu care
să poată spune despre fiecare persoană tot ceea ce este sau ceea ce dorește să fie. Azi,
intimitatea a devenit ceva comun, universal, ca mintea lui Dumnezeu, ceva care nu mai
aparține nici fiecărui om și nici lui Dumnezeu. Motoarele de căutare ale internetului
concurează deja atotștiința divină, ceea ce nu mai permite nimănui să aleagă între a fi singur
sau a aparține unei comunități.
 85

Raiul, se pare, în acest context, este un spațiu în care Adam era cu adevărat singur, în
care nici Dumnezeu care L-a creat nu avea ce să caute. O absolută utopie, dacă îmi este
permis acest pleonasm.
 86

Învierea lui Hristos

Se spune că întotdeauna în vremuri de restriște Dumnezeu a dezlegat îngerii să meargă

să Îl împărtășească tuturora, fără teamă, fără rușine, fără opreliști, fără condiții… Singura
treabă a îngerilor era să strige cât îi țineau plămânii, în gura mare: „Hai, veniți, de luați
Dumnezeu! Dumnezeu ca pâine, Dumnezeu ca lumină!…” Alergau îngerii pe toate străzile,
printre case și blocuri, mascați și spânzurați de epitrahile ca niște clopote de brăcinarele
cerului, dar cu mască și mânuși… niște voluntari care aduc lumii pe Dumnezeu ca și cum
lumea fie L-ar fi uitat sau fie L-ar fi tot așteptat ca pe un părinte plecat la muncă în străinătate
…

Era un circ în care îngerii mascați voluntar atârnau pungi de plastic cu firimituri de
pâine prin garduri, le lăsau la intrarea scărilor de bloc și promiteau că o să revină cu lumină,
lumină vie, din aceea care nu poate muri nici atunci când sufli în ea și o stingi sau când îi
prinzi flacăra între degete ca pe o zi între două orizonturi, și o sufoci, o înnoptezi …

Povestea, căci a rămas numai o poveste, probabil va fi inutilă, însă spectacolul… ah,
spectacolul acelor zile în care citeai tristețea în ochii îngerilor și melancolia vremurilor în care
vesteau pe Dumnezeu nu pentru că li se cerea, ci pentru că Îl iubeau, rămânea ca o dâră pe
care umbra trecerii lor o însemna în carnea inimilor acelora care primeau pâine și lumină de
dorul vremurilor în care pâinea și lumina erau pe toate drumurile, la toate răscrucile, și prea
puțini erau interesați de chemarea lui Dumnezeu: „Veniți de luați lumină!”

Pâine și lumină de la îngeri sau firimituri de la masa stăpânilor? Cei care până mai ieri
erau flămânzi și însetați și așteptau să se sature la masa lui Dumnezeu cu mâncare și băutură
fără de sfârșit, acum hrănesc din puținul lor pe cei care Îl oferă pe Dumnezeu lumii ca
neguțătorii ambulanți: „Veniiiiiți de luaaați luminăăăă! Deschideți pooorțile că vă aducem
Paaaaaști!” Ce spectacol! Slujitorii lui Dumnezeu risipindu-L pe Dumnezeu pe străzi fără nici
o târguire. Este o revărsare de Dumnezeu înafara sfintelor lăcașuri care au rămas goale ca
niște morminte prădate și, deși goale, sunt păzite ca mormântul lui Hristos în urmă cu două
mii de ani.
 87

Diferența dintre situația de atunci și realitatea de acum constă în faptul că Învierea lui
Hristos nu mai miră pe nimeni. Nimeni nu mai plătește să ascundă Învierea lui Hristos.
Învierea nu mai este o minune, pentru că a devenit atât de banală încât cei care știu că este
adevărată au ieșit cu ea la mezat. Poate mai câștigă ceva în aceste vremuri grele… Ceva cu
care să ajute lumea… Așa gândea și Iuda.

În aceste vremuri în care cică Dumnezeu și-a trimis îngerii să Îl dăruiască lumii, se pare
că imaginea contează mai mult decât orice altceva. Poate că ar fi nevoie de mai multă
comunicare sinceră și în timp real în loc de falduri aurite, măști, pâine și circ! Întotdeauna a
fost ușor să dăm vina pe creștini pentru că arde Roma, însă niciodată focul nu se va stinge fără
martiri. În zadar stropim focul cu apă atunci când a ajuns la apogeu, deoarece nu facem
altceva decât să îl ajutăm să facă totul scrum, inclusiv pe noi cei care credem că contribuim la
stingerea lui. În acest dans, istoria va reține întotdeauna pe acei parteneri care sunt vinovați că
nu au păstrat ritmul, pe când Biserica pe aceia care au piruetat profesionist, adică pe cei
asemenea sfinților. Nici unii, nici alții însă nu vor avea ultimul cuvânt, deoarece diferența
dintre ei o face Învierea, Învierea care este cel mai mare act omenesc pe care numai Hristos l-
a interpretat!

Ce vremuri!… Credeam că trăim alte vremuri, dar vremurile par a fi la fel dintotdeauna!
Oamenii mereu alții, omenirea neschimbată. Asemenea Învierii lui Hristos!
 88

Un învățământ pentru omul deplin

Ieșirea Bisericii și a lucrării la care este chemată din secularismul care a încorsetat-o în
exprimare și administrație este învățământul teologic. Un învățământ care trebuie să fie suplu
pentru a se adapta din mers necesităților Bisericii și a societății căreia se adresează aceasta,
competent pentru a concura profesionist și corect celelalte direcții pedagogice și dedicat
principiilor și valorilor creștine ale Bisericii pentru a realiza poruncile evanghelice ale
Mântuitorului Iisus Hristos.

Pentru ca școlile teologice să rămâne concurente pentru învățământul de stat și privat,

ba mai bine zis pentru ca să le depășească și să fie viabile pentru societatea postmodernă în
care trăim, acestea trebuie să își modifice radical programa școlară. Programa școlară a
școlilor teologice ar trebui să se adreseze nevoilor societății actuale punând accent pe
serviciile sociale și de cercetare, construind în acest sens creștini cu principii și valori morale
a căror profesionalism să fie evident prin comparație cu pregătirea pe care o oferă atât
învățământul de stat, cât și cel privat. Este nevoie ca Biserica să creeze un învățământ elitist în
domeniile de bază ale societății, dintre care consider că prioritare și potrivite Bisericii pot fi
sănătatea, agricultura și comunicarea. Aceste activități necesită creștini a căror credință să
reveleze înțelepciunea cu care se apleacă asupra administrației bunurilor societății, dragostea
față de Dumnezeu și de semeni, care să reprezinte responsabilitatea față de lucrarea pe care o
au de îndeplinit și care să se constituie în modele vii de lucrare misionară pentru societate. De
aceea, învățământul teologic trebuie să înceapă cu realizarea unor examene de admitere
vocaționale, lipsite de interese care nu au ca obiectiv central slujirea lui Hristos, prin slujire
înțelegând demnitate, respect, bună cuviință, corectitudine, dăruire, implicare, dragoste
sinceră și credință față de Hristos și de Biserica Sa declarată prin fapte.

De aceea este nevoie ca Biserica să dezvolte noi activități misionare în domeniul

pedagogic. Este nevoie, așadar, de școli care să pregătească creștinii să lucreze în comun
pentru că se simt parte a comunității bisericești, pentru că știu că sunt cei mai buni în
domeniile pentru care s-au pregătit și pentru că randamentul la care au ajuns a devenit un
 89

model pentru întreaga creație a lui Dumnezeu. De astfel de spații pedagogice are nevoie
Biserica. Prin intermediul lor își poate desfășura lucrarea misionară de propovăduire a lui
Hristos centrată pe lucrarea liturgică a slujirii, dincolo de pereții bisericilor. Un creștin care să
se ofere pe sine ca model pedagogic adaptat necesităților sociale și spirituale ale lumii de azi
este, de fapt, cea mai mare provocare actuală pe care o are de împlinit Biserica. Dar nu este
vorba de o adaptare a mesajului lui Hristos lumii, ci de o adaptare a lumii la mesajul Bisericii,
Trupul lui Hristos, care este neschimbat și desăvârșit ca și Hristos, capul Bisericii. Procesul de
adaptare a lumii constă în re-evanghelizarea contextului ei cultural prin intermediul
principalelor domenii de consum al lumii. Este cea mai mare invitație la Cina cea de Taină, la
consumația supremă care este lumea întrupată în Hristos, o invitație care se adresează în mod
direct și deplin creștinului, care este chemat să contribuie în acest fel la trezirea societății
secularizate din propriul mormânt globalizat prin consumism, o taină similară cu învierea lui
Lazăr din a patra zi.

Învățământul Bisericii noastre trebuie însă să creadă că poate realiza această minune,
deoarece el însuși este îngropat în acest cimitir în baza aceluiași ritual religios realizat în
vederea câștigul material și spiritual facil, consumist. De aceea, învățământul religios are
nevoie, așadar, de o strategie cu care toată gândirea Bisericii să fie în unanim acord, deoarece
în direcția în care merge, bazându-se doar pe cunoașterea istorică, teologică și liturgică, care
sunt foarte importante pentru eclesiologia noastră, dar nu și suficiente pentru vremurile în care
trăim, propune Bisericii în momentul de față un viitor adresat numai pentru orbi și surzi,
cărora textul scripturistic trebuie transmis printr-un limbaj mimico-gestual care presupune un
alt fel de mediu religios și alte principii și valori morale. Spre exemplu, una este să privești pe
Hristos răstignit pe cruce și alta e să îți imaginezi ceva ce nu ai văzut niciodată. Atunci cum
vom mai propovăduia Evanghelia? Cum va arăta spațiul liturgic și mesajul mântuirii noastre
creștine? De aceea, cred că este imperios necesar să ne preocupăm acum de reorganizarea
învățământului teologic dacă credem că misiunea noastră supremă este să Îl mărturisim cu
adevărat pe Hristos cel Întrupat ca om deplin, potrivit îndemnului evanghelic: „Căutați mai
întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).
 90

Covid 19 și Biserica

Vorbind de Covid 19 trebuie să vorbim și de viitorul Bisericii care este afectată în acest
moment de această pandemie în mod major. Covid 19 a mobilizat întreaga masă de
credincioși creștini în lupta acestei pandemii, ceea ce a dus la imobilizarea acestora la
domiciliu, motiv pentru care aceiași masă de credincioși nu mai ajung la Biserică. Situația
este complexă și confuză în același timp, deoarece pentru creștini Biserica înseamnă pace,
comuniune și sănătate trupească și sufletească, iar situația actuală le cere creștinilor să stea
departe de Biserica lui Hristos, izvorul vieții, al iubirii și al păcii, tocmai pentru a beneficia de
aceste daruri dumnezeiești.

În acest context, este clar că nu vom avea posibilitatea, pentru o anumită perioadă de
timp, să fim împreună în duminici și sărbători la Sfânta Liturghie. Numărul de oameni
infectați precum și al acelora care au adormit întru Domnul răpuși de Covid 19, repetat
insistent în media, înfricoșează pe creștini și fac ca bisericile să stea închise tot timpul și nu
doar în zilele de sărbătoare.

În acest context, întrebarea pe care trebuie să și-o pună un misionar, este ce vom face ca
creștini în această privință? Cum trebuie să reacționeze slujitorii și credincioșii creștini față de
această situație în care se află Biserica?

Ca răspuns general este că contează ceea ce facem azi ca să putem spera ca mâine să
fim într-o situație mai bună. Ce trebuie să facem ca să gândim diferit pentru situația de azi?
Ca răspuns am identificat câțiva termeni cu valoare de concept. Primul dintre ele ar fi vacanță
care ar ajuta credincioșii creștini să compare această fereastră de timp în care nu pot ajunge în
sfântul lor locaș de cult cu o perioadă de relaxare în care sunt plecați departe de casa și
biserica lor de suflet, al doilea este descentrare pe care ar trebui să se axeze întreaga lucrare a
Bisericii, în sensul că fiecare parohie ar trebui să respecte Ordonanțele militare în contextul
relațional al comunității locale, iar al treilea este reconvertire și mă refer la reutilizarea acelor
 91

clădiri pe care Biserica ar putea să le ofere pentru tratarea celor infectați, ceea ce presupune o
mulțime de provocări pentru administrația bisericească.

O altă problemă este aceea a normalității, deoarece atunci când se vorbește de noua
normalitate care va veni după ce vom trece această perioadă dificilă, se spune că nu ne vom
mai întoarce la ceea ce a fost considerat normalitate înainte de pandemie. Deja vedem că s-a
instaurat o teamă de a ne mai aduna în comuniune în orice spațiu public. Așa că trebuie să ne
gândim la o simplificare, la o descentralizare și la o altfel de utilizare a spațiului ecleziologic.

Așadar, când vorbim despre o simplificare a Bisericii trebuie să începem de la lucrarea

ierarhilor și a preoților care sunt promotorii chemării misionare la slujirea lui Hristos în
biserici, pentru că foarte mulți credincioși și-au pierdut locurile de muncă ceea ce se
repercutează direct asupra capacității Bisericii de a continua proiectele și programele pe care
le desfășura înainte de pandemie. Deci trebuie stabilit corect care din activitățile Bisericii, la
care contribuiau credincioșii, trebuie să continue și care trebuie să se oprească. Din punct de
vedere misionar, aceste priorități ale Bisericii se stabilesc în funcție de realizarea lucrării pe
care Hristos o are de împlinit în lume prin Biserică. Nu ne putem deconecta de la ceea ce și-a
propus Dumnezeu să facă cu lumea. Această lucrare trebuie să rămână centrală. În acest fel
simplificăm, ca să valorificăm acest cuvânt-concept, ce are și ce nu are de făcut Biserica în
această perioadă dificilă și vom reuși să strângem suficiente fonduri materiale și spirituale
pentru a sluji în continuare lui Hristos.

În această perioadă în care Covid 19 ne amenință integritatea spirituală prin faptul că ne

distanțează social și astfel ne îngreunează adresabilitatea misionară, nu putem pierde scopul
lucrării pe care o avem de înfăptuit, și să nu uităm că fiecare creștin este chemat să îl
propovăduiască pe Hristos. Așadar, trebuie să simplificăm această lucrare pentru a rămâne
înrădăcinați în credință ca astfel să putem vesti mai departe.

Vorbind despre simplificare, trebuie să înțelegem centralizarea și decentralizarea,

deoarece descentralizarea este partea dureroasă a simplificării. Pentru a înțelege ceea ce vreau
să spun este că Covid 19 ne-a ajutat să înțelegem cât de centrați suntem pe participarea la
slujba de duminică. Covid 19 ne-a descoperit că propovăduim o ecleziologie, să-i spunem
duminico-centralizată. Cu toții știm că slujba de duminică este foarte importantă pentru că
trăim concret, real la Sfânta Liturghie Învierea lui Hristos, dar toate idealurile creștine, din
 92

toate locurile și din toate timpurile și până la marginile lumii, trebuie să fie centrate pe Înviere
și nu pe o anume zi a săptămânii. Așadar, ceea ce ne-a descoperit Covid 19 este faptul că ne-a
făcut conștienți de ceea ce, de fapt, noi știam despre universalitatea Învierii lui Hristos. De
aceea orice centralizare, fie că vorbim de comunități creștine mai mici sau mai mari, trebuie
privită în contextul corpului ecleziologic în care conducătorii nu trebuie să fie doar părți ale
Bisericii, nici capul și nici inima comunității, ci trebuie ei înșiși să fie întregul trup al
Bisericii. Astfel vor putea răspunde concret nevoilor Trupului lui Hristos.

Cheia acestei relaționări depline este deținută de cele cinci simțuri ale trupului
ecleziologic al lui Hristos, asemănător celor cinci simțuri ale corpului omenesc[1], care
coordonate ca un întreg, fac ca Biserica să pășească mai departe.

Acesta ar fi rodul aplicării conceptului de descentrare. Mutarea lucrării ecleziologice de

la centrul Bisericii în activitatea locală a fiecărei comunități oferă fiecărui creștin posibilitatea
de a se implica în lucrarea misionară de propovăduire în afara zidurilor Bisericii, ceea ce
capacitează pe fiecare credincios în propovăduirea credinței acelor așa-ziși creștini, care se
adună în tot felul de spații extra-ecleziale în duminici și vorbesc despre ceea ce cred ei că este
Hristos.

Ceea ce ne preocupă, în aceste moment, este că slujba de duminică nu este despre slujba
de duminică, dar dacă ne gândim la tot ceea ce facem, totul este pentru ceea ce se întâmplă în
ziua de duminică. Așadar, care sunt regulile, soluțiile practice pe care să le aplicăm, să le
folosim pentru a ne gândi la un altfel de viitor al spațiului liturgic?

Poate că cel mai bine ar fi să începem de la ceea ce presupune a pune racile slujitorilor
Bisericii, deoarece noi nu plantăm lăcașuri de cult, ci înființăm comunități creștine, dar
această lucrare comportă ambele valori, atât de plantare a lăcașului de cult ca biserică prin
binecuvântarea ierarhului, cât și de confirmare a comunității comunionale creștine prin
lucrarea credincioșilor, deoarece amândouă se realizează prin pogorârea Duhului Sfânt. De
aceea, pentru a vorbi de Biserică avem nevoie de comunitate, de preoții care să oficieze
Sfintele Taine, de copii și bătrâni, adică avem nevoie de o comuniune care să se organizeze în
jurul Sfintei Liturghii săvârșite în ziua de duminică. Dar, atunci când vorbim de comunitatea
creștină, vorbim despre administrarea ei, ceea ce presupune, în primul rând, înțelepciunea de a
identifica necesitățile pe care le are fiecare credincios care participă la slujba liturgică pentru
 93

a-i oferi fiecăruia ceea ce are nevoie. De aceea, trebuie mai întâi să aflăm ce leagă pe
credincios de Biserică și apoi să ne întrebăm ce îi lipsește comunității noastre bisericești în
lucrarea ei misionară. În al treilea rând trebuie să ne gândim la modul în care să facem
credincioșii să fie alături de slujitorii Sfântului Altar. Astfel, ascultând bine pe fiecare în parte
și implicând pe cei în vârstă, a căror înțelepciune este un exemplu care surprinde întotdeauna
pe cei fără experiență, nu vom face altceva decât să refacem lucrarea Sfinților Apostoli, iar
comunitatea va percepe pe slujitorii ei ca pe profeți. Deci, tot ceea ce trebuie să facilităm
credincioșilor noștri este un spațiu în care se ne ascultă între noi, și astfel vom face din
comunitatea noastră un singur corp care reacționează simultan și răspunde la fel prin cele
cinci simțuri naturale. În ultimul rând, dar nu în cele din urmă, pentru că este o lucrare la care
nu trebuie să se renunțe niciodată, este foarte important ca tot ceea ce știm să împărtășim
comunității noastre.

Așadar descentralizarea are cinci pași care trebuie parcurși: o bună cunoaștere de sine,
aflarea a ceea ce lipsește pentru a se crea o comuniune creștină, identificarea unui mod de
comunicare specific comunității, chemarea ucenicilor la aceiași responsabilitate pe care o au
cei care deja sunt implicați în realizarea actului misionar și propriului exemplu ca model de
realizare a acestor etape misionare.

Dar cumva ordinea acestor pași nu este obligatorie, deoarece, dacă ne gândim la
lucrarea misionară din timpurile Bisericii primare, înțelegem diversitatea lucrării misionare și
ce înseamnă cele cinci simțiri ale Bisericii. Poate ca unul singur să distrugă întreaga lucrare a
comunității ecleziologice. Așadar, întrebările care ar trebui puse sunt: cum să aducem în
comunitatea bisericii pe acei credincioși care sunt conștienți că a conduce înseamnă de fapt a
sluji și cum să îi facem pe acești slujitori odată ajunși în funcție de conducere, responsabil
pentru poziția pe care o ocupă?

În acest context trebuie precizate câteva aspecte esențiale. În primul rând, primul pas pe
care trebuie să îl facă Biserica este ajutorarea credincioșilor. În acest sens se poate vorbi
despre acțiuni caritabile, filantropie sau administrarea Sfintelor Taine, dar cel mai important
aspect al ajutorării este regândirea locului, spațiului în care ajutăm oamenii, deoarece spațiul
sacru al Bisericii este rezervat săvârșirii Sfintelor Taine și teologhisirii. Dar, pentru a sluji
avem nevoie de mai mult decât atât. Avem nevoie de un spațiu ecleziologic în care să se
desfășoare o lucrare vocațională. Și ceea ce vreau să spun este că trebuie să ieșim din spațiul
 94

sacru prin intermediul lucrării vocaționale, să diseminăm ideea de sacru. Cu alte cuvinte,
există foarte mulți oameni ai Bisericii care gândesc că este mult mai importantă să ieșim din
lăcașurile de cult în care ne rugăm, deoarece aceste locuri sunt percepute azi ca o piață care nu
are de-a face doar cu administrarea Sfintelor Taine. Așadar, ceea ce ar trebui să admită și să
recunoască credincioșii, este că Dumnezeu le este alături în tot ceea ce fac, indiferent dacă
sunt în lăcașul de cult sau în afara lui, și că Dumnezeu îi ajută pretutindeni să depășească toate
greutățile care îi încearcă în această viață.

Ceea ce este important este să schimbăm ideea de spațiu planificat care este susținut de
anumite cercuri ale Bisericii și să ajutăm Biserica să înțeleagă imensele beneficii pe care le
propune realocarea spațiului ecleziologic. Așadar, în contextul pandemiei de Covid 19, este
nevoie să schimbă conceptul de normalitate a spațiului îngust prin realocarea lucrării Bisericii
înafara lăcașului de cult. O astfel de repoziționare misionară ar constitui reale izvoare de apă
vie pentru lucrarea Bisericii. Așadar, este timpul în care Biserica este chemată să își
împlinească lucrarea misionară pe care o are de înfăptuit azi, iar alocarea spațiilor sale mobile
și imobile în vederea depășirii pandemiei actuale ar fi doar un prim pas concret în acest sens.

Revenind la Covid 19, realitatea pe care acesta o creează nu doar în Biserica Ortodoxă,
ci și în întreaga lume, este că nici un credincios nu se mai poate ruga în biserica sa, pentru că
regulile impun o viață religioasă practicată în afara lăcașului de cult. Dar faptul că ne rugăm
în particular nu este suficient pentru Biserică, deoarece nici un credincios nu poate accepta că
poate realiza de unul singur ceea ce realizează prin participarea la programele caritabile și
proiectele filantropice ale Bisericii. În marile centre urbane se strângeau înainte de această
criză într-o lună, fonduri încât se putea construi un locaș de cult în care să încapă un sat
întreg, sau se puteau aduna sume cu care să susțină nenumărate conferințe teologice pe care
Biserica le desfășura constant în spațiul ei misionar. De aceea, este cu adevărat nebunește
ceea ce se întâmplă cu lucrarea misionară a Bisericii în această perioadă de pandemie.

Ceea ce trebuie să fie corect tratat în acest context misionar, constă în modul în care
creștinii care se pot implica în activitatea și lucrarea misionară a Bisericii, să poată distinge
între ceea ce a fost Biserica înainte de Covid 19 și ceea ce se întâmplă acum. În acest context,
administrația bisericească are de ales între a respecta sau nu îndemnurile scripturistice. Inițial,
poate că nu va fi de acord și se va împotrivi acestei realități, dar în cele din urmă, ca slujitori
ai Bisericii lui Hristos, va alege să recunoască beneficiile sacrificiilor misionare. Așa că, chiar
 95

dacă știu că este greu pentru că este o provocare, există un potențial imens de beneficii și, din
acest motiv, Biserica se va pregăti și va fi pregătită să facă față provocărilor actuale, chiar
dacă vor fi și unii care vor pierde din această provocare, dar cred că această pierdere îi va
ajuta să vadă beneficiile, adică să înflorească în această perioadă, dacă pot spune astfel…

Modul în care își pot planifica fundamentarea acestei abordări misionare în textul
Sfintei Scripturi reprezintă, de fapt, provocarea acestei lucrări misionare.

În multe limbi, provocarea și planificarea se referă la realizarea aceluiași proiect. Ca

atare, întrebarea care rămâne se referă la cum vom putea reconstrui Biserica de după Covid 19
pentru a reveni la spațiul ecleziologic de dinainte de Covid 19?

Se pare că soluția rămâne descentralizarea actualului mod de organizare, în care

bisericile locale trebuie să devină tot mai importante identificându-și lideri spirituali care să
răspundă nevoilor spirituale locale. De asemenea, trebuie redefinite rolul lăcașurilor de cult în
comunitate. Acestea trebuie să deservească cele mai urgente necesități ale comunității căreia i
se adresează. Așadar, dacă Biserica se vrea o supra-comunitate care slujește lui Hristos și care
să deservească mai multe comunități creștine precum Hristos întreaga lume, trebuie să își
construiască o rețea de spații mobile și imobile care să se adreseze tuturor necesităților
comunităților sociale. Cu alte cuvinte, lăcașurile de cult care deservesc micile comunități
creștine în vederea oficierii Sfintei Liturghii, trebuie să contribuie la susținerea lucrării
misionare a Bisericii. Însă, în contextul actualei crize, este necesar să se aștepte ca fiecare
comunitate parohială să depășească aceste momente de criză și apoi să își redefinească
proiectele și programele la care își permite să participe.

În acest context nu este simplu să folosești clădirile bisericești pentru scopuri pentru
care nu au fost construite, dar Biserica trebuie să fie pregătită mereu pentru situații de criză,
pentru a lucra misionară înseamnă a opera mereu în situații de criză, motiv pentru care este
firesc ca Biserica să se adapteze din mers oportunităților economice pe care le oferă
societatea, cu condiția ca acestea să fie folosite în vederea propovăduirii lui Hristos ca
activitate de universalizare a lucrării sacramentale a Bisericii Sale.

În acest context este limpede că Biserica nu operează la nivelul la care poate opera. Dar,
cel mai important este să reținem modul în care putem folosi spațiul ecleziologic pentru a
 96

răspunde nevoii noastre liturgice și pentru a-l face în mod concret sursă a lucrării noastre
misionare, mai ales în orizontul pandemic pe care Covid 19 îl propune Bisericii. Ca atare,
câteva lucruri trebuie remarcate în acest moment: simplificare, descentralizare, amenajarea
spațiului ecleziologic potrivit valorilor scripturistice. Această repoziționare din partea
Bisericii solicită, în primul rând, o schimbare a gândirii liderilor Bisericii care sunt chemați de
vremurile pe care le trăim să dovedească că sunt capabili să ajute Biserica în condiții extreme
și să o convingă de faptul că timpurile de dinainte și de după Covid 19 nu sunt decât o etapă
în lucrarea mântuitoare a Bisericii.

[1] „Râvnitorii evlaviei au nevoie de multă înțelepciune şi nevoință neîncetată pentru a

ocârmui cu strictețe şi a îndrepta bine cele cinci simțuri din afară, adică: vederea, auzul,
mirosul, gustul şi pipăirea. Inima noastră neîncetat însetează şi aleargă după mângâieri şi
plăceri. Ea ar fi trebuit să le găsească înăuntrul său, ținând şi purtând în ea pe cel după Chipul
Căruia a fost făcut omul, pe Însuși Izvorul a toată mângâierea. Dar când, în căderea noastră,
ne-am depărtat de Dumnezeu, iubindu-ne pe noi înșine, nu ne-am mai menținut nici în sinele
nostru, ci am căzut în trup şi am ieșit afară din noi şi am început să ne căutăm bucurii şi
mângâieri acolo. Călăuze şi îndrumători la aceasta ne-au fost simțurile noastre. Prin ele
sufletul iese afară şi gustă lucrurile care sunt supuse cercetării de către fiecare simț…”
(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Războiul nevăzut, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2013, p. 86)
 97

Covid 19 și spațiul ecleziologic

La miezul nopții, în curtea bisericii, săvârșeam rânduiala care precedă slujba liturgică a
Învierii lui Hristos. Porțile curții bisericești erau închise cu lacătul. Obloanele ușilor bisericii
erau închise cu lacătul. La poarta bisericii mașina poliției locale cu girofarurile pornite veghea
ca nu cumva să vină cineva să vadă, să afle sau să mărturisească despre Învierea lui Hristos.
În aerul liniștit al nopții se auzeau voci care deja cântau imnul Învierii: „Hristos a înviat din
morți cu moartea pe moarte călcând”. Părea că cerul cânta și acest cântec îl simțeam cum ne
învelește pe toți de pretutindeni, deși eram fiecare singuri în aceste momente. Și au pecetluit
mormântul…
Aceste realități, care acum sunt amintiri, constituie argumente suficiente, cred eu, ca să
vorbim despre Covid 19, deoarece în acele momente am înțeles cât de mult ne afectează pe
toți, cât de mult afectează Biserica lui Hristos acest virus. Mai rămânea doar să fim plătiți să
spunem că Hristos a fost furat, că totul a fost și este în zadar… Dar până azi nu ne-a plătit
nimeni pentru așa ceva și se pare că nici nu se intenționează așa ceva… Pare că nici nu ar mai
conta Învierea lui Hristos!
Covid 19 a mobilizat întreaga masă de credincioși creștini în lupta acestei pandemii,
ceea ce a contribuit la imobilizarea acestora la domiciliu și la un risc de infectare scăzut în
societatea noastră. Ce este grav pentru Biserică și pentru credincioșii ei, în acest context,
constă în faptul că aceiași masă de credincioși nu mai ajung la Biserică. Situația este
complexă și confuză în același timp, deoarece pentru creștini Biserica înseamnă pace,
comuniune și sănătate trupească și sufletească, iar situația actuală le cere creștinilor să stea
departe de Biserica lui Hristos, izvorul vieții, al iubirii și al păcii, în numele acestor daruri
dumnezeiești.
În acest context, este clar că nu vom avea posibilitatea, pentru o anumită perioadă de
timp, să fim împreună în duminici și sărbători la Sfânta Liturghie. Numărul de oameni
infectați precum și al acelora care au adormit întru Domnul răpuși de Covid 19, repetat
insistent în media, înfricoșează pe creștini și fac ca bisericile să stea închise nu doar în zilele
de sărbătoare.
 98

Ca atare, întrebările cărora trebuie să le oferim răspunsuri sunt legate de ceea ce vom
face ca slujitori creștini în această privință sau cum trebuie să reacționeze slujitorii și
credincioșii creștini față de această situație în care se află azi Biserica.
De aceea, înainte de toate credem că acum se pune problema normalității, deoarece
atunci când se vorbește de noua normalitate a societății, care va veni după ce va trece această
perioadă dificilă, se spune că nu ne vom mai întoarce la ceea ce a fost considerat normalitate
înainte de pandemie, cu alte cuvinte nu vom reveni nici la ceea ce a fost normalitatea
Bisericii. În acest sens, vedem că deja s-a instaurat o teamă generală față de spațiul public
care cuprinde, vrând nevrând, comuniunea și comunitatea spațiului ecleziologic. Așadar, în
aceste momente, se impune o analiză a spațiului liturgic și ecleziologic al Bisericii.
Tot în contextul în care vorbim despre o nouă normalitate a spațiului ecleziologic,
trebuie să vorbim și despre faptul că foarte mulți dintre credincioși Bisericii și-au pierdut
locurile de muncă, ceea ce se repercutează direct asupra capacității Bisericii de a continua
proiectele și programele pe care aceasta le desfășura înainte de pandemie alături de
credincioși. De aceea, credem că activitățile Bisericii. realizate cu sprijinul credincioșilor și
pentru credincioși, ar trebui analizate, în sensul că trebuie identificate activitățile prioritare
care să fie continuate și cele care trebuie momentan oprite. Această analiză cu siguranță va
influența procesul de redefinire al spațiului de lucru al Bisericii în toate dimensiunile sale
liturgice, ecleziologice și misionare.
Din punct de vedere teologic știm ce avem de făcut. Soluțiile sunt clare deoarece aceste
priorități se stabilesc în funcție de realizarea lucrării pe care Hristos o are de împlinit în lume
prin Biserică. În orice activitate a ei, Biserica nu se poate desprinde de lucrarea pe care
Dumnezeu o realizează cu lumea. Această lucrare trebuie să rămână centrală în lucrarea
Bisericii. Identificând ce are și ce nu are de făcut de acum înainte Biserica în această perioadă
dificilă, dar și după ce aceasta se va finaliza, considerăm că vom reuși să strângem suficientă
bogăție materială și spirituală în această perioadă de restriște pentru a continua slujirea
propovăduitoare a lui Hristos.
Așadar, în aceste timpuri grele în care Covid 19 amenință integritatea spirituală a
creștinilor prin faptul că îi distanțează social și astfel îngreunează adresabilitatea misionară,
nu putem pierde scopul lucrării pe care o avem de înfăptuit, adică împlinirea propovăduirii
Învierii lui Hristos. În acest sens, redimensionarea spațiului ecleziologic înseamnă adaptarea
lucrări propovăduitoare a Bisericii noilor realități sociale în vederea redesenării spațiului
bisericesc.
 99

Vorbind despre redefinirea spațiului Bisericii, acesta trebuie înțeles în special ca

descentralizare a spațiului liturgic. Pentru a înțelege ceea ce vreau să spun, trebuie mai întâi să
precizez faptul că pandemia de Covid 19, prin spațializarea socială pe care a impus-o și
contextului ecleziologic, ne forțează să ne repoziționăm în slujirea liturgică care este încă
axată pe participarea credincioșilor la slujba de duminică în interiorul lăcașului de cult. Cu
alte cuvinte, Covid 19 ne-a descoperit că propovăduim o ecleziologie liturgică, să-i spunem,
duminico-centralizată. Trebuie specificat aici, în mod deosebit, faptul că pentru toți creștinii,
ca și pentru Biserică, slujba de duminică este esența programului liturgic, pentru că în cadrul
Sfintei Liturghii participăm cu toții la Jertfa mântuitoare și îndumnezeitoare a Domnului Iisus
Hristos, care ne conduce spre Paștele Învierii, adică ne trece „de la moarte la viață și de la
pământ la cer”.
În acest context, Covid 19 ne-a reamintit ceea ce de fapt știam cu toți: importanța și
universalitatea Învierii lui Hristos pentru mântuirea lumii, precum și faptul că ea depășește
orice timp și spațiu, orice ziduri, granițe, hotare și limitări. De aceea, săvârșirea Sfintei
Liturghii în aceste momente dificile în lăcașurile de cult încuiate, amintește mai mult de
mormântul în care a fost îngropat Hristos, decât de Învierea Domnului Iisus Hristos. Creștinii
însă știu că va veni îngerul și va prăvăli piatra de la ușa mormântului…
Așadar, deocamdată, în aceste momente de izolare și distanțare socială, slujba de
duminică trebuie să fie mai mult decât despre slujba de duminică, pentru că dacă ne gândim la
tot ceea ce facem în biserici, totul este pentru ceea ce se întâmplă în ziua de duminică. Ca
atare, ceea ce avem de făcut este să identificăm acele acte liturgice prin intermediul cărora să
redefinim nu doar spațiul ecleziologic, ci și timpul liturgic al Bisericii. Cu alte cuvinte, să
facem ca Jertfa liturgică din interiorul Bisericii să învie în inimile credincioșilor din afara
Bisericii.
În acest context, considerăm că sunt câteva aspecte teologice referitoare la aceste
comentarii care necesită a fi precizate, deoarece acestea pot contribui la redefinirea spațiului
bisericesc. Aici nu este vorba despre a propune Bisericii modificări ale tipicului bisericesc, ci
de reîmprospătarea și recentrarea vieții liturgice pe mărturisirea de credință. De aceea, pe
lângă activitățile caritabile, filantropice și de administrare a Sfintelor Taine, atât de importante
pentru definirea spațiului ecleziologic, cel mai important aspect care redimensionează spațiul
în care activează Biserica acum este, cum deja am sugerat, Învierea lui Hristos, care trebuie să
realizeze, așa cum a făcut-o mereu, învierea din sufletele credincioșilor, Învierea lui Hristos
ca lumină care luminează până la marginile lumii și transcende orice noțiune de limită
spațială. Această chemare nu este ceva nou, deoarece pentru Biserică Învierea este deja
 100

lumină din lumină. Problema constă în ceea ce se petrece în comunitățile parohiale locale
unde, datorită acestei pandemii, credincioșii nu se mai simt în comuniune cu lăcașurile de
cult, care încuiate fiind, nu mai pot răspândi de sub obroc lumina Învierii duminicale, nu mai
luminează ca înainte. Cu alte cuvinte, Biserica este provocată de această pandemie să
recentreze lumea luminii lui Hristos, descentrându-L pe Hristos din interiorul lăcașului de cult
pentru a-L centra în lumea din mormântului secular în care a fost înmormântată și pe care are
misiunea de a o ajuta astfel încât să reînvie și să cânte: Hristos a înviat din morți cu moartea
pe moarte călcând. Acum imnul Învierii pare un cântec divin îndepărtat care plutește ca o
aripă de heruvim prin noapte peste o lume lipsită de perspectiva Învierii, o lume peste care
aripa acestuia cade ca o umbră de plumb și o acoperă cu plaga actualei pandemiei.
Realitatea pe care acest virus o creează azi în întreaga lume creștină este dureroasă în
primul rând datorită faptului că nici un credincios nu se mai poate ruga în biserica sa de suflet.
Regulile sociale îi impun o viață religioasă practicată în afara lăcașului de cult. Insist asupra
acestui aspect pentru a evidenția puterea lucrătoare a rugăciuni particulare, incontestabil
benefică pentru mântuire, însă totodată insuficientă pentru lucrarea Bisericii care a
propovăduit dintotdeauna împlinirea credinței prin fapte. Acest aspect trebuie să reamintească
credincioșilor că nu pot realiza singuri ceea ce pot înfăptui prin participarea la Sfânta
Liturghie, care este început și temelia lucrării îndumnezeitoare a credinței prin intermediul
căreia se realizează toate activitățile caritabile, filantropice și misionare ale Bisericii. În acest
sens este suficient să ne amintim că, înainte de Covid 19, în marile centre urbane se colectau
benevol într-o lună calendaristică de către Biserică fonduri care puteau contribui, spre
exemplu, la construirea unui lăcaș de cult în care să încapă un sat întreg sau se puteau aduna
surse intelectuale și materiale care să susțină nenumărate conferințe teologice prin care
Biserica să își fundamenteze activitatea teologică, liturgică și misionară. De aceea, potrivit
credinței mele, consider că este cu adevărat nebunește ceea ce se întâmplă cu Biserica lui
Hristos în această perioadă de pandemie, deoarece Biserica este lovită în ființa ei
ecleziologică, teologică și misionară.
În contextul acestei pandemii, care solicită creștinilor să se raporteze spațiului
ecleziologic în condiții de distanțare și descentrare liturgică, este clar faptul că se impune o
evidentă redimensionare a spațiului ecleziologic. Cu toate acestea, creștinii trebuie să nu uite
că ceea ce a fost Biserica înainte de Covid 19, ceea ce se întâmplă acum și ce va urma după ce
această pandemie se va încheia, pentru că Hristos Domnul a înviat. În acest context, Covid 19
trebuie privit ca o încercare în lucrarea de mântuire a lumii, lucrare dumnezeiască ce trebuie
să unească și să întărească pe toți creștinii în rugăciune spre mărturisirea Învierii dincolo de
 101

zidurilor lăcașurilor de cult și în afara programului liturgic care, în contextul pandemiei de

Covid 19, sunt considerate spații periculoase care pot contribui la răspândirea acestui virus.

Reflecții teologice în contextul pandemiei de corona virus

Pericolul pe care îl prezintă vremurile pe care le trăim cu noul corona virus, impun
reflecții referitoare la realitatea Bisericii noastre. În calitate de credincioși ortodocși, în afara
faptului că ne rugăm și ne implicăm în viața societății în măsura posibilităților noastre și a
restricțiilor impuse, ne punem întrebări și căutăm răspunsuri care nu pot fi formulate decât în
contextul Sfintei Scripturi și a Bisericii lui Hristos.
De aceea, faptul că această pandemie de corona virus s-a suprapus peste perioada
Postului Mare, m-a convins de faptul că, noi creștinii, ar fi trebuit să primim, să acceptăm
această perioadă de carantină ca pe o prelungire, o continuare a Postului Mare, deoarece
Postul Paștelui din acest an găsește lumea într-o stare de sănătate spirituală fără precedent. O
coincidență, categoric, dar o coincidență care poate deveni semnificativă, întrucât
coincidențele sunt reprezentative pentru aceia care le observă.
Când ne gândim la carantină, ne gândim de fapt la un spațiu închis, la o cameră dintr-o
clădire cu statut special, precum închisorile sau spitalele de psihiatrie. Cu toate acestea,
carantina se referă la o durată, la un număr de zile. Termenul provine din expresia italiană
quaranta giorni, care se referă la perioada de patruzeci de zile în care navele maritime care
intrau în portul Veneției, trebuiau să acosteze departe de portul orașului, ca o precauție
împotriva ciumei. Prin urmare, o carantină este, în primul rând, definirea unei perioade de
timp și apoi stabilirea unei distanțe ca spațiu. De fapt, numele celor patruzeci de zile ale
carantinei își au originea etimologică în cele patruzeci de zile referitoare la Postul Mare.
În acest context, aplicarea unei carantine globale, ca răspuns la pandemia actuală, și
faptul că ea coincide cu starea de a fi în Postul Paștelui, ne învață pe toți, într-un fel, cu
regulile postului. A posti, pentru credinciosul creștin ortodox, înseamnă a sta pentru o
 102

perioadă departe de păcate. Ca atare, postul este o stare ontologică, specifică ființării omului,
fundamentată încă din actul creației, pentru că în Eden, Adam era în starea de carantină
permanentă pentru ca păcatul să nu devină contagios.
Așadar, fiecare post este o carantină. Practicile sociale și culinare observate în timpul
postului, sunt menite să suspende interacțiunile noastre zilnice cu lumea și cu ceilalți. Am
putea să îl numim post de suspensie, pentru că a posti înseamnă a abținere, în primul rând, de
alimente – deoarece digestia este principala noastră legătură cu lumea și exemplul tuturor
modurilor în care ne raportăm la lume și la alții – și, ulterior, de la orice alt fel de obicei care
ne atacă din partea lumii. Prin detașarea noastră de lume, literal sau simbolic, postul ne
permite să privim și să reflectăm asupra lumii. Detașarea este o condiție necesară pentru o
astfel de reflectare. Atâta timp cât suntem atașați lumii, rămânem legați de ea printr-o dublă
legătură. Pe de o parte, cu cât ocupăm lumea și ne lăsăm preocupați de treburile noastre
lumești, cu atât devine mai dificil să înțelegem ce înseamnă să trăiești în lume. Pe de altă
parte, postul introduce o distanță între noi și lume – o distanță care ne permite să privim și să
reflectăm asupra lumii și a existenței noastre omenești.
Carantina provocată de pandemia corona virusului ne-a impus tuturora această distanță.
Pentru prima dată, postul este o stare de care a devenit conștientă întreaga lume. Postul a
devenit pandemic și ne-a ajutat să contextualizăm și să înțelegem suferința ca rezultat al
acestei crize în desfășurare.
În această nouă realitate, rădăcinile situației pandemice în care se află lumea de azi,
derivă din narațiuni biblice, precum, de exemplu, cei patruzeci de ani ai poporului lui Israel
care rătăcesc în deșert; postul de patruzeci de zile al lui Moise, Ilie și al Domnului Hristos,
ceea ce ne ajută să conectăm viața noastră carantinată de azi cu trecutul, să o înscriem într-o
tradiție, pe scurt, să îi oferim o limbă în care să fie exprimată.
S-a vorbit și se vorbește mult despre corona virus. În acest sens, abundența de informații
din media și statisticile care alcătuiesc zilnic subiectul principal al reportajelor despre
comunitățile afectate, sunt elocvente. Cu toate acestea, pandemia în care ne aflăm, rămâne
deocamdată o experiență fără limbaj. Terminologia biologică și epidemiologică – necesară așa
cum este ea – rămâne ineficientă în a da sens experienței noastre religioase pe care o trăim în
contextul acestei pandemii. Și asta pentru că limba științei este abstractă, pe când experiența
pe care o trăim, în contextul dezmembrării lumii de azi, este total diferită de lume pe care o
știam.
Cele patruzeci de zile ale Postului Mare sunt argumentate de Sfânta Scriptură. În Biblie
acestea reprezintă acel timp de pregătire necesar în întâlnirii cu experiența transformatoare a
 103

nașterii la o nouă viață. În acest sens, Vechiul Testament precizează că „Moise a stat acolo la
Domnul patruzeci de zile şi patruzeci de nopți; şi nici pâine n-a mâncat, nici apă n-a băut. Şi a
scris Moise pe table cuvintele legământului: cele zece porunci” (Ieșire 34, 28). De asemenea:
„Şi s-a sculat Ilie şi a mâncat şi a bătut şi întărindu-se cu acea mâncare, a mers patruzeci de
zile şi patruzeci de nopți, până la Horeb, muntele lui Dumnezeu” (Regii III 19, 8).
În timp ce Moise și Ilie se pregătesc pentru aceste întâlniri cu Domnul prin post, Hristos
face același lucru, imediat după teofania care are loc la botezul Său de la Iordan pentru a se
pregăti pentru ieșirea la propovăduire: „Atunci Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, ca să fie
ispitit de către diavolul. Şi după ce a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopți, la urmă a
flămânzit” (Matei 4, 1-2).
Postirea celor patruzeci de zile de către Mântuitorul Iisus Hristos, reflectă unitatea și
continuitatea dintre Vechiul și Noul Testament, precum și preluarea spațiului de credință și a
valorilor liturgice iudaice de cultul creștin.
De aceea, postirea celor patruzeci de zile de post pe care Hristos le-a petrecut după
teofania de la botezul Său, arată că, spre deosebire de Moise și Ilie, El nu avea nevoie de
curățire pentru întâlnirea cu Dumnezeu, ci a postit pentru împlinirea lucrării dumnezeiești
săvârșite în vederea mântuirii lumii. Astfel, postul lui Hristos este unul axiologic, care
pregătește lumea pentru înălțarea spre Dumnezeu pe muntele Golgota. Munții, în general, fac
parte dintr-o hartă spirituală care este întotdeauna demarcată de înălțimi geografice. Cu toate
acestea, observăm că ascensiunea Fiului Omului spre Golgota nu are ca scop, după cum
spuneam, să Îl întâlnească pe Dumnezeu, ci mai degrabă, din perspectiva chenotică a golirii
de sine, să fie părăsit de Dumnezeu.
Această scurtă retrospectivă scripturistică ne ajută să înțelegem Postul Mare ca pe o
ascensiune duhovnicească către „muntele lui Dumnezeu” (Sinai, Horeb, Golgota), acolo unde
sperăm, la fel ca Moise și Ilie, să Îl întâlnim pe Dumnezeu. Trebuie specificat aici că orice
întâlnire cu Dumnezeu, în contextul credinței creștine, comportă semnul și simbolul
Răstignirii, al Crucii și, ca atare, al Jertfei.
În acest sens, întreaga viață a unui adevărat creștin trebuie înțeleasă ca post și jertfă. Un
proces spiritual în timpul căruia credinciosul creștin străbate prezentul, pentru a își asuma
sensul efortului mântuitor pe care Dumnezeu și l-a asumat deja prin Fiul Său în vederea
mântuirii viitoare a lumii.
Cu toate acestea, zilele Postului sunt numerotate și, ca tare, limitate. De aceea,
enumerarea zilelor de post ne dezvăluie un sens diferit al postului, deoarece, dacă le putem
număra, înseamnă că putem anticipa ceea ce se va întâmpla de-a lungul acestei perioade și,
 104

într-o anumită măsură, și după ce aceasta se va încheia. Astfel, cele patruzeci de zile sunt și
nu mai sunt, căci, percepute în acest fel de credincioși, ele pot fi interpretate ca o mângâiere,
pentru că credinciosul deja știe că zilele postului sunt numărate, adică, dacă acestea au început
se vor și termina. Există un punct de la care acestea mereu vor începe și au un altul în care la
fel se vor termina, ceea ce oferă un sens temporal, dar și un suport cognitiv în care zilele
postului servesc ca mijloace de traversare a unei perioade dificile a cărei sfârșit va veni
negreșit, un sfârșit care întotdeauna este Paște, adică este Înviere, veșnica vindecare de orice
suferință.
Cele patruzeci de zile înainte de Paște – sau mai bine zis, cele patruzeci de zile până la
Paște – sunt, ca atare, cele patruzeci de zile închinate Peștelui, adică patruzeci de zile care
aparțin Învierii lui Hristos.
Potrivit calendarului Bisericii, Paștele ca act al Învierii, reprezintă într-adevăr o
sărbătoare mare, nu doar pentru faptul că este sărbătorită continuu pe tot parcursul anului
calendaristic în fiecare duminică și sărbătoare, ci pentru faptul că sărbătorirea ei reprezentă
punctul central al unei bucurii euharistice care ocupă liturgic și calendaristic o treime din anul
bisericesc. Așadar, importanța pe care Biserica o acordă Învierii, relevă printre altele,
simbolistica luminii fizice care vine întotdeauna de la Înviere. În acest sens, Paștele ne ajută
să ne orientăm în istorie și în credința noastră, deoarece Învierea este punctul geografic care
ne oferă orientarea în spațiu. Fără o astfel de orientare timpul uman devine plat și nu știm cu
adevărat în care perioadă a anului suntem. Apoi, un timp care nu poate fi precizat devine
insuportabil și imposibil de atins: nu numai pentru că devine teribil de monoton, ci și pentru
faptul că, fără orientare, timpul nu are direcție și, fără direcție, nu se poate întreprinde nicio
acțiune. Dezorientarea temporală paralizează omul.
De aceea, tocmai pentru că postul este o contorizare temporară a Învierii, reprezentă
inevitabil și o perioadă a vigilenței permanente. Venirea Mirelui este iminentă, motiv pentru
care nu ne mai putem petrece zilele în uitare și neimplicare în mijlocul realităților
provocatoare ale lumii. Ca atare, postul, în caracteristica sa preeminentă, servește ca o
practică de reamintire, un memento care se oferă omului sub forma unei deposedări continue
de lume. Dacă mâncând, integrăm lumea în noi înșine, postul ne extrage din lume. Se
deschide un spațiu, o distanță între noi și lume în care poate avea loc așteptarea Mirelui.
Această suspendare temporară a lumii nu este motivată de o ură față de lume.
Dimpotrivă. Dacă în perioada postului îmi suspend tot ceea ce iubesc și îmi place să fac și să
trăiesc în lume, nu înseamnă că mi-am propus să evit orice contaminare, de orice tip, cu
 105

lumea, ci, mai degrabă, înseamnă că mi-a propus ca prin post să regăsesc lumea, pentru a mă
bucura de starea originală pe care lumea o deținea atunci când am descoperit-o prima dată.
Dacă promisiunea Învierii este oferită tuturor, așadar, dacă toate națiunile sunt invitate
să participe la victoria vieții asupra morții, ar fi normal ca toți să petrecem împreună Postul
Peștelui și, în acest context al pandemiei de corona virus, și în prelungirea acesteia.
Însă, observăm că omul zilelor noastre, ține foarte mult la imagine. Chiar și atunci când
postește. În acest sens ieșirea în spațiul media, spre a preciza cât de mult creștinii sunt
implicați în problema actualei pandemii, sfidează uneori realitatea. Actele filantropice și
activitățile caritabile, lipsite de concretețe misionară, sunt asemenea acelor credincioși care
postesc, dar schimbă toate elementele care nu sunt de post din meniul lor alimentar cu
înlocuitori „de post”, cum ar fi, spre exemplu, laptele vegan și carne de soia, anulând astfel
chiar scopul postului, în timp ce pare că încă îl păstrează.
Este vorba despre revenirea unui trecut uitat sau a unui viitor neașteptat al lumii și al
Bisericii, care se întoarce – sub formă de boală – să plagieze prezentul. Într-adevăr, nu numai
că acest trecut revine sub forma unei plăgi numită azi corona virus, ci se întoarce cu urgența
unei responsabilități care cere să fie asumată în măsura în care această pandemie
responsabilizează pe fiecare credincios creștin prin implicarea sa în viața cetății și a lumii
înțeleasă ca viață a Bisericii lui Hristos.
 106

În toate visul se visează vis

Dacă există Dumnezeu care ne creează de la început, înseamnă că tot ceea ce trăim este
în visul Său creator. De fapt, suntem un vis într-un vis visat de visătorul absolut. Cu alte
cuvinte, visul este absolut iar noi niște frânturi de imagine a unei imaginații care se exprimă în
acest fel.

Visele sunt stări pe care imaginația nu le poate preînchipui. Visele surprind imaginația
prin faptul că se oferă vederii minții fără ca mintea să și le dorească a le vedea. Ele apar
inopinat înainte de a fi fost văzute vreodată, motiv pentru care surprind orice stare a
imaginației. Cu atât mai mult, când împlinim visele altora, în sensul că realizăm ceea ce alți
și-au propus, acel ceva la care nu ne-am gândit și pe care nu l-am dorim să îl construim, din
imaginația noastră edifică visul. Este vorba despre materializarea gândurilor pe care cineva le-
a visat.

Visele, în acest context, sunt cele prin descoperire precum sunt cele în stare onirică și
cele prin imaginație, care reprezintă materializarea unor dorințe individuale sau comune. În
acest sens, visele se definesc prin informația de imagini metale prin care se descoperă aceluia
care le visează sau sunt forme de exprimare a voinței de realizarea a unui proiect individual
sau comun. Așadar, visele sunt atât revelații cât și exprimări ideatice materializate prin
implicarea personală a acelora care le conferă spațiu de evenimențialitate.
 107

Visele pot fi personale și universale tot la fel cum pot fi veridice și utopice. Aceste
caracteristici le definesc realitatea, deoarece cu cât sunt acceptate și cu cât implică mai mulți
factori care contribuie motivațional la manifestarea lor, cu atât mai mult se concretizează și
devin obiective, adică trec la stadiul de ideal. În acest moment, visele devin fundamente
principiale care pot lua forma de concept. La acest nivel, visele își pierd caracteristica onirică,
care, deși este fundamentală în definirea lor, nu se mai identifică cu mesajul originar. Visele
disjung spațiul oniric în dimensiuni revelaționale și dimensiuni imaginare.

Dimensiunea onirică revelațională a visului este caracterizată de intuiția care descoperă

spontan minții imagini pe care aceasta le primește și le transformă în informații vizuale non-
senzuale, care umplu de mister și uimire gândirea. Această dimensiune este trăită, de obicei,
subiectiv și individual. Dimensiunea onirică imaginară a visului, în schimb, este reprezentată
de gândirea logică, de imaginile cunoscute de minte cu care rațiunea își imaginează soluții,
procese și lumi ce se pot construi prin intermediul cunoașterii. Este vorba despre o
dimensiune a visului care poate fi trăită atât subiectiv, cât și obiectiv, dar și individual, cât și
comun.

În acest cadru descriptiv aspectul ontologic creator al visului reprezintă esența visului.
Scopul pentru care există visul reiese din capacitatea sa de a genera esențe eliberatoare de
imagine. Visul, ca exprimare a existenței constituie motivația creatorului de a opera, de a zidi
și a exprima forme inedite pe care mintea fie le primește prin intuiție din adâncul somn de
sine, fie le experimentează rațional și ordonat. Între intuiția onirică a visului și imaginația sa
rațională, spațiul care se creează devine real atâta timp cât nimeni nu renunță la a-l visa. La
rândul său, fiecare vis vizat naște în interiorul său alte vise ca sâmburi ale unor viitoare
realități necesare visării. Fiecare vis este o lume în care Dumnezeu este visul care le cuprinde
pe toate prin faptul că se află deplin în toate.

Viața noastră este un vis divin pe care îl cunoaștem fie prin revelație, fie prin
imaginație. Fiecare dintre noi suntem rodul unui vis pe care cineva înaintea noastră l-a visat.
Părinții noștri ne-au visat copiii lor, limba noastră ne-a visat poporul ei, lumea noastră ne-a
visat omenirea ei, cerul nostru ne-a visat stelele sale, drumurile noastre ne-au visat pașii
noștri, iubirea ne-a visat inima noastră, umbra noastră ne-a visat corpurile noastre, lumina ne-
a visat privirile noastre, chipul nostru a fost visat de chipul tuturor, gândurile noastre au visat
 108

visul care le gândește, imaginația noastră visează realitatea pe care o creează, intuiția noastră
visează vise pe care nu le-a gândit nimeni și în toate visul tuturor se visează vis.

Dialog

Faptul că toate neamurile omenești sunt create din același sânge nu înseamnă că
menirea lumii este să devină un singur neam, cum greșit este interpretat îndemnul misionar de
a propovădui o singură credință întregii creații, ci arată că neamurile pot sta în starea
comunională de dialog cu Dumnezeu asemenea Persoanelor Treimice. A dialoga, astfel,
înseamnă a fi liber, adică a avea propria perspectivă asupra fiecărui orizont. Înseși faptul că
Dumnezeu a creat lumea și pe om, relevă caracterul de diversitate și nu unitatea creației și, ca
atare, infinitatea iubirii dialogale. Dumnezeu a creat pentru că este în Sine o ființă dialogală,
interpersonală, care a făurit identitatea fiecărui neam pentru ca întreaga Sa operă să cânte, să
dialogheze, să comunice, să fie împreună prin diversitatea care îi oferă perspectiva libertății
de a fi, să poată visa desăvârșit. În acest context, o lume într-o singură credință este o lume
rudimentară, lipsită de vise. Dumnezeu a creat, creează și va crea tocmai pentru ca neamurile
să găsească glasul acela armonios care să sune simfonic, să vibreze din aceiași coardă divină
într-o totalitate de ritmuri nesfârșite, într-o înălțare infinită dinspre sine spre altceva, spre
visuri absolute.
 109

Chestiune

„N-ați auzit de nebunul care-și aprindea ziua în amiaza mare un felinar și, alergând cu
el prin piață, striga fără încetare: Îl caut pe Dumnezeu! Îl caut pe Dumnezeu!? Și cum acolo se
aflau adunați mulți dintre cei care nu credeau în Dumnezeu, stârnise nebunul acela veselie
nevoie mare. „Va să zică s-a pierdut?”, zise unul. „S-a rătăcit ca un copil?”, zise altul. „Nu
cumva s-o fi jucând cu noi de-a v-ați ascunselea?”, „I-o fi frică de noi?”, „S-o fi dus să se
plimbe cu o corabie?” – așa strigau râzând în cor cu toții. Nebunul se năpusti între ei și-i
străpungea cu privirea: „Unde-i Dumnezeu?” – strigă iar. „Să vă spun eu: noi L-am ucis! Noi!
Voi și cu mine! Noi toți suntem ucigașii Lui! Cum de-am făcut-o? Cum de-am cutezat să
sorbim toată apa mării? Cine ne-a pus în mână buretele cu care să ștergem din zarea cerului
orizontul? Ce-am făcut, când am dezlegat pământul de soarele lui? Unde o să se ducă de-
acum pământul? Unde ne ducem noi? Dincolo de toți sorii? Nu vedeți că ne împleticim și
cădem la tot pasul? Înapoi, înainte, pe o parte, pe alta, în toate părțile? Ce mai poate să
însemne „sus” și „jos”? Nu rătăcim oare, ca nebunii, prin neantul fără capăt? Nu ne înfioră
vidul? Nu s-a făcut mai frig? Nu cade fără încetare peste noi noaptea? Nu trebuie să aprindem
din faptul zilei felinarele? N-ați auzit încă sapa groparilor lui Dumnezeu? Putrezesc doar și
 110

zeii? Dumnezeu a murit! Și mort o să rămână! Noi l-am ucis! Găsi-vom oare mângâiere
vreodată noi, ucigașii ucigașilor? Am sfârtecat cu cuțitele noastre tot ce avea lumea mai sfânt
și mai înalt. Iată-l, zace însângerat la pământ! Noi l-am doborât! Cine o să ne spele de sângele
Lui? Cu ce apă? Ce rituri de pocăință, ce sfinte jocuri să mai născocim? Nu-i fapta asta mare
prea mare pentru noi? Să ne facem zei și noi ca să părem vrednici de ea? N-a fost vreodată
faptă mai mare pe lume și toți cei care se vor naște după noi vor trăi o Istorie mai presus decât
orice a fost până la ceasul acestei fapte, Istoria!” Tăcu apoi nebunul și, rotindu-și privirea, se
uita la cei ce stau în juru-i și-l ascultau. Tăceau și ei privindu-l înmărmuriți. Într-un târziu,
dădu de pământ cu felinarul de se făcu țăndări stingându-și lumina. „Am sosit prea devreme,
zise, nu-i încă ceasul. Fapta asta mare e încă pe drum, se apropie, pașii ei n-au ajuns încă la
urechile oamenilor. Fulgerul și tunetul au nevoie de timp, lumina stelelor are nevoie de timp,
faptele, chiar cele săvârșite, au nevoie de timp ca să poată să fie văzute și auzite. Fapta asta e,
încă, mai departe de ei decât cele mai îndepărtate stele; și totuși, chiar ei au săvârșit-o!”
Friederich Nietzsche, Științei voioase, 1882 apud Christos Yannaras, Heidegger și
Areopagitul, pp. 37-38.

Ipoteză

Dacă veți vedea un șoarece alergat de o pisică, să nu vă gândiți vreodată că pisica

aleargă șoarecele pentru că ea este mai rapidă, mai mare, mai agilă iar șoarecele mai mic, cu
picioare mai scurte sau incapabil să se ascundă de vigilența acesteia prin natura care l-a creat.
La baza întregii acțiuni a felinei este foamea, tot astfel cum la baza fugii șoarecelui stă gândul
că dacă acum moare mâine nu va mai mânca. De aceea, răspunsul întrebării căreia trebuie să
îi oferiți propriul răspuns pentru a înțelege de ce pisica simte că se poate sătura mâncând
numai șoareci și nu stelele de pe cerul nopții, iar șoarecele se ferește de pisică pentru că
natural știe că odată ingurgitat de pisică este lipsit de plăcerea de a mai ingurgita ziua de
mâine, se rezumă la ceea ce se întâmplă în stomac, acolo unde digestia care produce hrana
oferă ființei perspective materialnice.

Ca atare, esențialul privirii pe care o oferiți evenimentului în care pisica aleargă

șoarecele, este reprezentat de consumarea orizontului privit. În acest hotar nemărginit lipsit de
margini și definit de infinitul propriilor manifestări, necesitatea se manifestă nu prin
 111

dimensiuni, ci prin raportări ale devenirii de sine care se realizează prin consum. Cu alte
cuvinte, pisica aleargă șoarecele nu pentru că este pisică, ci pentru că numai raportându-se la
șoarece își dobândește identitatea.

În acest context ideologic, pisica poate fi reprezentată de orice spațiu care se raportează
la propria devenire în care șoarecele își găsește infinitatea fugii reprezentată de amenințarea
pisicii. Un fel de roată ontologică în care ne urcăm pentru a repeta sensul rotirii prin
intermediul căruia, ca pisici așteptăm să ne umplem pântecul cu șoarecii care fug, în timp ce,
ca șoareci, așteptăm să ne golim de umbrele pisicilor care ne urmăresc. Un fel de orizonturi în
interiorul cărora începuturile și sfârșiturile se aleargă pentru a se consuma în interiorul
universal al cercului rezultat din devenirea spiralată care construiește ontologic sfera fiindului.

Visătorul și magicianul

Visătorul și magicianul cuvintelor, poetul, se vede alergând înaintea razei, acolo unde
numai cu gândul poate ajunge cel care poate înțelege o astfel de stare și datorită acestei
profunzimi a gândirii de care este capabil poetul reprezentând aici ideea de maestru, stareț sau
înțelept, acesta ne călăuzește spre lumina din deschizătura peșterii, spre stâlpii de foc care ard
în întunecime de-a stânga și de-a dreapta porții care străjuiește intrarea Templului sau spre
glasurile celor care rătăcesc strigând: „Veniți, se vede lumină!”.

În acest context, totul devine cât mai limpede posibil! Sunt puțini cei care te conduc
spre adevărata lumină, dar nu sunt de condamnat nici ceilalți. Dorința de lumină a tuturor este
la fel de sinceră și firească. Este bine chiar și faptul că nu toți pot să ne călăuzească către
adevărata lumină și unii sau câțiva numai înainte. Diversitatea și diferențele fac
universalitatea să fie deplină și fac, totodată, ca în cadrul acestui mozaic de manifestări
adevărata lumină să rămână mereu înainte și mereu în afară. Starea aceasta universală de
combinații inimaginabile în descriere, face ca totul să fiu viu, mereu în construcție și
 112

întotdeauna în căutare și autodepășire, adică o continuă perfecționare, o infinită inițiere în

desăvârșire.

Pe de altă parte, existența acelora care caută să ne călăuzească spre lumină dezvăluie și
calități indispensabile ființei umane. Ei sunt aceia care devin modelele noastre deoarece se
constituie în „piatra din capul unghiului”, prima cărămidă de la care se pornește construcția
oricărui edificiu.

Cel care îi sprijină pe ceilalți se sprijină, de fapt, pe sine. Datorită acestei atitudini de
implicare și efort continuu, cel care se dăruie întreg, primește cu aceeași măsură. Cel care își
dorește să facă totul numai pentru sine, cel care nu se lasă legat într-o lucrare mai mare decât
propria sa lucrare, cel care nu se implică în nimic, nu se poate perfecționa, nu se poate
desăvârși și fiindcă nu dorește pe ceilalți și nu se dorește între ei, nedăruind lumină, se
consumă singur până la ultima sclipire și apoi rămâne întâi în propriul întuneric și apoi în
adâncul întunericului, în beznă. În schimb, cel care dăruie din lumina sa ca din ființa sa, nu
face altceva decât să aprindă și alte focuri, iar lumina pe care și prin care se dăruie – indiferent
cum – nu se împuținează niciodată, ci dimpotrivă se înmulțește, își înmulțește ființa fără a se
sfârși vreodată. De aceea, cel care nu dorește să răspândească lumina este asemeni aceluia
care nici nu voiește a o primi. Netransmițând altora cele care îl luminează pe el, nu poate
primi flacăra nici pentru sine și, comportându-se astfel, cel care nu se află în căutarea luminii
împiedică răspândirea și chiar aprinderea acesteia. Cel ce stăruie în Lumină, stăruie și în
sinele propriu.

Prin „a stărui” urmăresc să îl prezint tuturora pe acela care a primit lumina și care
cheamă, strigă despre lumină. Cel care conduce spre deschizătura peșterii, în afara întunecimii
și dincolo de ceea ce am primit cu toții în dar, fără efort și neselectat cumva prin cutumă,
tradiții și cultură. Dar „a stărui” este și o stare care te menține într-un infinit interschimbabil
numai cu viitorul. Este un fel de memorie eternă. Aici lumina nu se mai află în întuneric,
deoarece întunericul nu poate exista fără lumină. Totul este dintotdeauna. Numai amintirile
mai pot fi enunțate ca stări, dar și acestea nu pot fi decât atemporale existând la rândul lor
pentru totdeauna și dintotdeauna fiecare în propriul sine. Neantul este, în acest context,
singura stare care poate descrie o astfel de imagine, dar și acesta este o amintire a cuiva care l-
a definit ca atare și astfel nici măcar în neant nu putem uita, nu ne putem ascunde, pierde,
risipi definitiv ceea ce a fost gândit. Memoria eternității nu poate fi cuprinsă în cuvinte, în
 113

gânduri sau descrisă în culori, depărtări sau oarecare sofisme. Am putea spune numai cumva
peiorativ că este o stare de eternitate, o manifestarea a infinitului, o fațetă a nemuririi. Potrivit
acestei definiții înțelegem că a uita este o condamnare atât a celor care uită, cât și a acelora
care sunt uitați. Într-o astfel de speculație putem justifica, îmi pare, manifestarea religioasă a
cultului strămoșilor.

Așadar, memoria este o stare a aceluia care nu a uitat să caute lumina. Este un sentiment
latent care devine activ în momentul inițierii și care capătă dimensiunii tot mai profunde de-a
lungul unei continue căutări a luminii. Odată pornit în căutarea luminii, cel care se dăruie
acestui ideal este condamnat la inițiere permanentă. Deși mereu va cunoaște, va descoperi și
va înțelege ceea ce mulți din jurul său privesc dar nu văd, aud și nu înțeleg, aflat pe drumul
luminii, căutătorul se află mereu, rămâne în prima clipă a creației sale. Deși va arde continuu,
pentru cei care îl privesc este un foc bengal chiar dacă apare ca o biată scânteie iscată din
lovirea pietrei pentru sine. În sinele său se creează un dialog între flacăra imensității pentru
care arde și scăpărarea de lumină care a dat naștere primei scântei care l-a pus pe direcția
luminii.

În acest dialog sinele nu mai contează, deoarece își este sieși propria materie pentru
combustie, însă contează acei fluturi care caută lumina. Unii o fac necontrolat și se aruncă în
flăcări arzându-și aripile. Zborul lor frânt de propriul ideal va fi și ultimul, iar ei condamnați
pe veci în întuneric, stăpâniți de nostalgia luminii lângă care au fost cândva atât de aproape și
în care au stat atât de puțin…

Însă, aceia care simt căldura focului la timp și se aproprie treptat de el, învață să devină
foc, ei sunt cei care au învățat să dialogheze: întâi cu sinele și apoi cu cei care au urechi să
audă și ochi să vadă. Aceștia sunt maeștrii care conduc șiruri infinite de flăcări scânteind după
ei.

Dar și aici sunt trepte care trebuie urcate, deoarece nu toți cei care au lumina o pun sus
spre a fi văzută de departe sau spre a lumina multora. Unii o țin sub obroc gândind că se pot
bucura numai ei de ea și că astfel bucuria lor este deplină. Mare amăgire! Aceștia sunt precum
profesorii care învață cerând plată în schimb. Cei care conduc cu adevărat spre în afară, acolo
unde este adevărul luminii, sunt maeștrii. Ei te învață să devii asemenea lor. Nimic altceva.
 114

Cu toate acestea, trebuie să nu uităm că fie ucenici, fie profesori sau maeștri, cu toții
suntem pietre reci și oarbe care dorim să ne încălzim în și la razele luminii. De aceea căutăm
să căpătăm forme cât mai exacte pentru a ne zidi întocmai acolo unde rosturile ni se potrivesc
în edificiul luminii.

Marea problemă a tuturor este lupta cu timpul și plăcerile acestuia. Datorită acestor doi
vectori strădania de a urca pe o rază de lumină pentru a pleca cu ea spre tot mai departe
devine o povară care apasă și trage totul în adâncul unui univers care se frământă încă să iasă
din propria peșteră.

Căutând astfel lumina trecem prin chinurile facerii. Travaliul inițierii noastre devine
interminabil și teama că pruncul nu se va naște viu devine un coșmar ce bântuie permanent
întunericul peșterii acestei lumi.

Tot ceea ce ar trebui făcut rămâne să înțelegem că suntem cu toții responsabili de

această naștere. Dacă ea este reușită, adică de vom face inițieri pentru oameni dintre candidați
bine aleși, responsabili și convinși de această trecere, atunci vom deveni constructorii de care
lumina nemuririi are cu adevărat nevoie.

Odată plecat din această lume fără a își afla rostul, sensul și calea, prin sine însuși
nimeni nu mai poate fi considerat slujitor al luminii. De aceea trebuie să lucrăm cât este zi.
Noi suntem fiii luminii și ca atare, atunci când nu vom mai fi aici, vom rămâne totuși prezenți
prin zidarii pe care i-am format, educat, instruit, aceia care se vor afla în mâinile lor un mâine
în locul nostru construind pe mai departe marele edificiul al luminii. Ei vor fi dovada că azi
aici este un șantier în care se lucrează, se muncește și se construiește. Când acest șantier își va
încheia lucrările, numai atunci nu va mai fi nimic de neegalat, de netezit sau nedreptăți de
îndreptat și nici o frățietate de împlinit. Atunci vom fi cu toții într-o comuniune desăvârșită.
De toate acelea ca și de toate acestea se vor bucura deplin toți aceia care s-au implicat s-au nu
s-au implicat la realizarea marii lucrări de zidire.

Este o vorba despre stare lirică a limitelor nelimitate. Tot astfel cum liniile orizontului
se definesc numai din linii orizontale care, paradoxal, deși își ascund perpetuu trecerile
înainte, își definesc înălțarea depărtărilor prin repetate căderi în sine.
 115

Panta rhei

Visătorul și magicianul cuvintelor, poetul, se vede alergând înaintea razei, acolo unde
numai cu gândul poate ajunge cel care poate înțelege o astfel de stare și datorită acestei
profunzimi a gândirii de care este capabil poetul reprezentând aici ideea de maestru, stareț sau
înțelept, ne călăuzește spre lumina din deschizătura peșterii, spre stâlpii de foc care ard în
întunecime de-a stânga și de-a dreapta porții care străjuiește intrarea Templului sau spre
glasurile celor care rătăcesc strigând: „Veniți, se vede lumină!”. Totul devine cât mai limpede
posibil! Sunt puțini cei care te conduc spre adevărata lumină, dar nu sunt de condamnat nici
ceilalți. Dorința de lumină a tuturor este la fel de sinceră și firească. Este bine chiar și faptul
că nu toți pot să ne călăuzească către adevărata lumină și numai înainte. Diversitatea și
diferențele fac universalitatea să fie deplină și fac, totodată, ca în cadrul acestui mozaic de
 116

manifestări adevărata lumină să rămână mereu înainte și mereu în afară. Starea aceasta
universală de combinații inimaginabile în descriere, face ca totul să fiu viu, mereu în
construcție și întotdeauna în căutare și autodepășire, adică o continuă perfecționare, o infinită
inițiere în desăvârșire. Pe de altă parte, existența acelora care caută să ne călăuzească spre
lumină dezvăluie și calități indispensabile ființei umane. Ei devin modelele noastre deoarece
se constituie în „piatra din capul unghiului”, prima cărămidă de la care se pornește construcția
oricărui edificiu. Cel care îi sprijină pe ceilalți se sprijină, de fapt, pe sine. Datorită acestei
atitudini de implicare și efort continuu, cel care se dăruie întreg, primește cu aceeași măsură.
Cel care își dorește să facă totul numai pentru sine, cel care nu se lasă legat într-o lucrare mai
mare decât propria sa lucrare, cel care nu se implică în nimic, nu se poate perfecționa, nu se
poate desăvârși și fiindcă nu dorește pe ceilalți, nedăruind lumină, se consumă singur până la
ultima sclipire și apoi rămâne întâi în propriul întuneric și apoi în adâncul întunericului, în
beznă. În schimb, cel care dăruie din lumina sa ca din ființa sa, nu face altceva decât să
aprindă și alte focuri, iar lumina pe care și prin care se dăruie – indiferent cum – nu se
împuținează niciodată, ci dimpotrivă se înmulțește, își înmulțește ființa fără a se sfârși
vreodată. Cel care nu dorește să răspândească lumina este asemeni celui care nici nu voiește a
o primi. Netransmițând altora cele care îl luminează pe el, nu poate primi flacăra nici pentru
sine și comportându-se astfel, cel care nu se află în căutarea luminii împiedică răspândirea și
chiar aprinderea acesteia. Cel ce stăruie în Lumină, stăruie și în sinele propriu. Prin „a stărui”
urmăresc să îl prezint tuturora pe acela care a primit lumina și care cheamă, strigă despre
lumină. Cel care conduce spre deschizătura peșterii, în afara întunecimii și dincolo de ceea ce
am primit cu toții în dar, fără efort și neselectat cumva prin cutumă, tradiții și cultură. Dar „a
stărui” este și o stare care te menține într-un infinit interschimbabil numai cu viitorul. Este un
fel de memorie eternă. Aici lumina nu se mai află în întuneric, deoarece întunericul nu poate
exista fără lumină. Totul este dintotdeauna. Numai amintirile mai pot fi enunțate ca stări, dar
și acestea nu pot fi decât atemporale existând la rândul lor pentru totdeauna și dintotdeauna
fiecare în propriul sine. Neantul este, în acest context, singura stare care poate descrie o astfel
de imagine, dar și acesta este o amintire a cuiva care l-a definit ca atare și astfel nici măcar în
neant nu putem uita, nu ne putem ascunde, pierde, risipi definitiv ceea ce a fost gândit.
Memoria eternității nu poate fi cuprinsă în cuvinte, în gânduri sau descrisă în culori, depărtări
sau oarecare sofisme. Am putea spune numai cumva peiorativ că este o stare de eternitate, o
manifestarea a infinitului, o fațetă a nemuririi. Potrivit acestei definiții înțelegem că a uita este
o condamnare atât a celor care uită, cât și a acelora care sunt uitați. Într-o astfel de speculație
putem justifica, îmi pare, manifestarea religioasă a cultului strămoșilor. Dar, urmărind firul
 117

temei noastre, susțin pe mai departe că memoria este o stare a aceluia care nu a uitat să caute
lumina. Este un sentiment latent care devine activ în momentul inițierii și care capătă
dimensiunii tot mai profunde de-a lungul unei continue căutări a luminii. Odată pornit în
căutarea luminii, cel care se dăruie acestui ideal este condamnat la inițiere permanentă. Deși
mereu va cunoaște, va descoperi și va înțelege ceea ce mulți din jurul său privesc dar nu văd,
aud și nu înțeleg, aflat pe drumul luminii, căutătorul este mereu în prima clipă a creației sale.
Deși va arde continuu, el este un foc bengal pentru cei care-l privesc și o biată scânteie pentru
sine. În sinele său se creează un dialog între flacăra imensității pentru care arde și scăpărarea
de lumină care a dat naștere primei scântei care l-a pus pe direcția luminii. În acest dialog
sinele nu mai contează, deoarece își este sieși propria materie pentru combustie, ci contează
acei fluturi care caută lumina. Unii o fac necontrolat și se aruncă în flăcări arzându-și astfel
aripile. Zborul lor frânt de propriul ideal va fi și ultimul, iar ei condamnați pe veci în
întuneric, stăpâniți de nostalgia luminii lângă care au fost cândva atât de aproape dar și pe în
care au stat numai atât de puțin… Aceia care simt căldura focului la timp și se aproprie treptat
de el și, chiar mai mult, învață să devină foc, ei sunt cei care au învățat să dialogheze. Întâi cu
sinele și apoi cu cei care au urechi să audă și ochi să vadă. Aceștia sunt maeștrii care conduc
șiruri infinite după ei. Dar și aici sunt trepte care trebuie urcate, deoarece nu toți cei care au
lumina o pun sus spre a fi văzută de departe sau spre a lumina multora. Unii o țin sub obroc
gândind că se pot bucura numai ei de ea și că astfel bucuria lor este deplină numai când o țin
pentru ei. Mare amăgire! Aceștia sunt precum profesorii care învață cerând plată în schimb.
Cei care conduc cu adevărat spre în afară, acolo unde este adevărul luminii, sunt maeștrii. Ei
te învață să devii asemenea lor. Nimic altceva. Trebuie să remarcăm că fie ucenici, fie
profesori sau maeștri, cu toții suntem pietre reci și oarbe care dorim să ne încălzim în și la
razele luminii. De aceea căutăm să căpătăm forme cât mai exacte pentru a ne zidi exact acolo
unde rosturile ni se potrivesc în edificiul luminii. Marea problemă este lupta cu timpul și
plăcerile. Datorită acestor doi vectori consider că strădania pentru a urca pe o rază de lumină
și a pleca cu ea spre tot mai departe devine o povară care ne apasă și ne trage în adâncul unui
univers care se frământă încă să iese din propria peșteră. Căutând lumina trecem prin chinurile
facerii. Travaliul inițierii noastre devine interminabil și teama că pruncul nu se va naște viu
este un coșmar ce bântuie întunericul peșterii acestei lumi. Tot ceea ce ar trebui făcut, așadar,
este să înțelegem că suntem cu toții responsabili de această naștere. Dacă ea este reușită, adică
de vom face inițieri pentru oameni dintre candidați bine aleși, responsabili și convinși de
această trecere, atunci vom deveni constructorii de care lumina nemuririi are cu adevărat
nevoie. Odată plecați din această lume fără a ne afla rostul, sensul și calea, prin sine însuși
 118

nimeni nu mai poate fi slujitorul luminii. De aceea trebuie să lucrăm cât este zi. Noi suntem
fiii luminii și ca atare, atunci când nu vom mai fi aici, vom rămâne totuși prezenți prin zidarii
ce i-am format, educat, instruit și care se vor afla în locul nostru construind pe mai departe
marele edificiul al luminii. Ei sunt dovada că aici este un șantier în care s-a lucrat cândva, se
muncește încă și mereu se va construi. Când acest șantier își va încheia lucrările, numai atunci
nu vor mai fi de neegalat, de netezit, nedreptăți de îndreptat și nici o frățietate de împlinit.
Atunci vom fi cu toții într-o comuniune desăvârșită. De aceea, de toate acestea se vor bucura
deplin toți aceia care s-au implicat la fel de mult și de direct pe cât de indirect s-au implicat
toți cei care au refuzat să participe la realizarea marii lucrări de zidire. Panta rhei.

Forma ca spațiu și act

Actul creațional este un eveniment fenomenologic permanent care se prelungește pe

sine prin propria manifestare formală. În acest proces, într-un orizont religios iudeo-creștin în
care timpul se desfășoară ca spațiul iar spațiul se prezintă ca act evenimențial în raport de
imaginea pe care privirea o receptează ca orizont de realitate încadrat de lipsa limitelor, există
anumite etape ontologie care trebuie precizate cu atenție. În acest sens, diluviul, spre exemplu,
constituie etapa în care materia deformată se reorganizează pentru a reveni la forma inițială
din care a fost creată. (imaginați-vă cum, potrivit acestui proces diluvian, toate operele de artă
s-ar întoarce la materia brută din care au fost create! Cum toate gândurile artiștilor s-ar
întoarce în gândul primordial din care au răsărit! Cum totul devine amorf, într-un context
 119

temporal în care deși materia se reformează redeformându-se pe sine, fără însă a afecta
trecerea timpului care își curge ființa fără a fi împiedicat de redevenirea formei, adică a
spațiului. Aici transformarea materiei se realizează din perspectiva limitelor universale ale
ființei omenești. Diluviul este în acest context o etapă formatoare a materiei care participă la
împlinirea eternității umanului. Pentru ca această devenire să comporte valoare de sine este
necesar ca ea să își atingă stadiul absolut al devenirii. Din perspectiva iudeo-creștinismului
această stare este posibilă.

Pe de altă parte, starea eshatologică, a mântuirii, este așadar starea formei finale, în care
nici un diluviu nu se mai poate întâmpla. În această stare ființa formei este deplină. Cu alte
cuvinte, vorbim despre ultima formă, aceea de după orice, despre care nu se mai poate
imagina nici o imagine și despre care nu se mai poate spune nimic. Desăvârșirea.

Singura problemă a acestei stări a-formale este reprezentată de faptul că nimeni nu îi

poate constata sau contesta starea finală la care poate ajunge, pentru că fără formă nu se poate
vorbi despre imagine, conținut, expresie sau stare de sine. Totuși, se poate vorbi de
orizonturile formei, numai că în acest spațiu, pentru a avea limite orientative este necesar ca
spațiul să fie curbat și timpul măsurat, deoarece forma este expresia materiei care se manifestă
ca spațiu și timp. De aceea, într-un timp liniar în care spațiul este mereu la fel, forma absolută,
ultimă, forma tuturor formelor, nu poate fi definită în nici un fel, motiv pentru care
eshatologia lumii noastre este reprezentată de starea în care lumea trebuie scoasă din timp și
spațiu, dar mai ales din formă.

Diluviul pe care forma trebuie să îl reverse în propria ființă este reprezentat de

identificarea vadului în care, izvorul care este constrâns să își găsească identitatea între gura
din care curge și gura în care se varsă, adică în dialogul pe care îl poartă cu sine ca materie și
ca formă și care, în mâinile olarului universal, se comportă în context uman ca gând, ca
cuvânt, ca suflare, ca simțire, ca iubire, ca vis, ca orice altceva decât este el în propria sa
trecere și devenire.

Între acest răsărit și apus lumina formei se revarsă din sine pentru a se întoarce în
întuneric care îi lipsește. În realitate, lumina formei nu se întoarce în nici un fel în nimic, cum
nici întunericul nu ascunde ceva din sinele ei, ci în fiecare context forma se balansează
dansând printre dimensiunile pe care le întâlnește în devenirea ei. De aceea forma nu poate fi
 120

limitată de devenire, precum nici devenirea nu poate fi caracterizată de formă. Diluviul, în

acest context, nu este o pedeapsă, ci reprezintă munca materiei spre a deveni absolut. Tot în
acest sens, starea eshatologică, reprezintă lipsa formei și ca atare devenirea materiei. În acest
context a fi și a deveni sunt realități omenești reale între care a formula înseamnă a descrie
ceea ce își propună manifestarea să devină, iar a finaliza înseamnă a șterge erorile apărute pe
parcursul acestui proces.

Ca atare, eshatologia creației delimitează starea formei prin idealurile spre care o
orientează, pe când exprimarea formei potențează exprimarea eshatologică prin starea
plasticizată în care și prin care se manifestă.

Restaurarea creației, adică repoziționarea ei în starea incipientă, se constituie în acest

cadru dubitativ, în precizarea relației dintre devenirea formei și finalitatea formei. Forma în
fiecare etapă a acestei realități este reprimată în starea finală și totodată este lipsită de
finalitate. Un fel de gând care cere să fie gândit în timp ce în jurul său apar cele mai frumoase
și iubite orizonturi care îl constrâng să se depărteze indicibil de obiectivul intuitiv al firului
gândirii care contribuie la construirea edificiul speculativ.

Actul creațional este limitat permanent de forma care îl constrânge în exprimare, pe

când diluviul se prezintă ca etapă care contribuie la realizarea acestei exprimări și orientări
spre un scop final. Eshatologic, rolul final al diluviului este să mențină vie ideea limitelor
formale, pe când din perspectiva procesului diluvional, eshatologia reprezintă motivația
revărsărilor diluvionale în contextul spațio-temporal al formei finale.

Ceea ce rămâne de spus este reprezentat de conceptul de lipsire, pentru că diluviul este
lipsit de forma finală în același sens în care eshatologia este definită de forma finală. Diluviul
și Eshatologia reprezintă, în acest sens, orizonturile de manifestare ale existenței. calitatea lor
este aceea de a permite formei să devină permanent în ideea de a își atinge starea de ne-
devenire. Absolutul formei înseamnă lipsa formei, iar trecerea reprezintă alcătuirea formei.
Între aceste orizonturi forma mereu își va descoperi noi și noi orizonturi. Diluviul și
eshatologia sunt numai exprimări ale acestui constant proces de devenire. Cel puțin până ce
paradigma religioasă, filozofică și culturală va afla noi moduri de exprimare a formei.
 121

Despre privilegii sau plata lucrătorilor

Ocupațiile vocaționale, precum, spre exemplu: arhitectura, pictura, literatura, avocatura,

medicina, pedagogia, credințele religioase sunt fundamentale în construirea unei civilizații
trainice, deoarece o lume lipsită de valori și principii este asemenea unui meteor pe cerul
nopții care, luminând întunericul, își arde propria ființă pentru a vesti nașterea unei lumi noi.

De aceea este necesar să plătim împărătește aceste domenii, să hrănim și să susținem

neostoit aceste dimensiuni, pentru că lipsind omul de măsură, frumos, imaginație, dreptate,
 122

sănătate, educație și spiritualitate îl dezumanizăm, adică îl lipsim de tot ceea ce îl face mai
omenesc, îl îndepărtăm de divinul pe care îl poartă în el de la creație, de visare și nemurire…

Așa că să nu ne plătim dumnezeiescul din noi în funcție de cantitatea pe care nu o va

putea niciodată strânge – deoarece Dumnezeu nu strânge niciodată, pentru că dăruiește mereu
–, ci să îl plătim cu multe bogății! Să plătim pe cei care deschid orizonturi lumii pentru ca cei
care muncesc pentru lume să fie plătiți corect și pe măsura muncii lor.

Cu alte cuvinte, să dăm Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui
Dumnezeu, de fapt, înseamnă să plătim îngerii dintre noi cu ofrandele noastre cele mai de preț
și fără măsură, iar pe slujitorii lor în funcție de cât muncesc pentru a contribui la aprofundarea
imaginațiunilor acestora.

Este vorba despre o nouă ordine a lumii în care darul primit la naștere trebuie cu
necesitate înmulțit pentru ca cei care îl primesc să îl poată dărui la rândul lor însutit, înmiit
celorlalți, iar pentru cei care nu îl primesc prin naștere să învețe să-l primească la rândul lor
din darul celor care îl au deja prin munca pe care o aduc ca tribut, ca jertfă sau ca contribuție
la creșterea, mărirea, dezvoltarea darului tuturor.

Este vorba despre o lume împărțită între cei dăruiți mai mult și cei dăruiți mai puțin,
între cei cărora se cere mult pentru că li s-a dăruit mult și aceia de la care nu se așteaptă mult
pentru că li s-a oferit puțin. Este o lume dualistă, dar neîmpărțită între cei aleși și ceilalți. De
aceea cei aleși trebuie să fie cinstiți, dar și să li se ofere de toate cu generozitate, iară celorlalți
să li se dea cinstit după munca cu care contribuie la realizarea acestei cinstiri.

Este nevoie, așadar, să ne plătim sistemele noastre sociale bazate pe vocație foarte bine,
extraordinar de bine, maximum de bine, pentru că ele sunt acelea care ne descriu orizontul
lumii în care vor trăi copiii noștri. Totodată trebuie să plătim cinstit, foarte atent și pe deplin
pe cei care muncesc din greu, matematic și organizațional, pentru păstrarea și funcționarea
acestui sistem, acestei ideologii, pentru că prin îndreptățirea lor oferim viitorului nostru, al
tuturora, un orizont tot mai îngust, adică unic, ideal, fantastic.
 123

Este o lume despre care Biserica lui Hristos vorbește de peste două milenii. Este o lume
pe care suntem chemați să o plătim dumnezeiește pentru că am primit-o de la Dumnezeu,
lucru pe care încă nu am învățat să îl facem.

Fereastra din piatră

Fereastra din peștera noastră prin care ți-am propus să privești cerul am construit-o
lovind în peretele de piatră până am dat de lumină. Fiecare piatră pe care am rupt-o din stâncă
a prins formă pentru că am lovit sinergic în perete. A trebuit să sap astfel pentru a ajunge la
această lumină, pentru a descoperi, pentru a vedea, dar mai ales pentru a te face pe tine să
crezi că dincolo de munte este, există și altceva. Fiecare bucată de piatră pe care am desprins-
o din stânca muntelui a devenit la rândul ei un alt munte pentru toți aceia care au căutat să
deschidă ferestre în ferestrele pe care eu deja le-am deschis. De aceea acum știu că în fiecare
 124

gol al peretelui din stânca muntelui este o fereastră pentru că în fiecare bucată de piatră pe
care am îndepărtat-o, înainte de a fi acel gol, eu am văzut deja fereastra pe care o purtam în
gând, pe care visam să o deschid. Mă și vedeam privind de acolo orizonturile zilelor și
nopților pline de căldură și parfumuri sau de furtuni și dezastre. Ceea ce mă uimește și mă
îngrijorează este faptul că în fiecare bucățică de piatră lovită, mai mică sau mai mare, stăteau
ascunse profunzimile și valorile ferestrei, adică a golului pe care l-am dăltuit ca orizont în
munte. Pe de altă parte, ceea ce mă sperie de-a dreptul este că loviturile mele în pântecul
muntelui s-ar putea să nu fi fost depline, să nu fi deschis cu adevărat ferestre. Că fereastra pe
care am sculptat-o în carnea pietrei este numai o altă fereastră din multele ferestre pe care
muntele le poartă în sine ca pe pietre. De aceea îți povestesc despre ferestrele din peștera
noastră și rămân să privesc din fereastra pe care am sculptat-o în muntele în care am lovit
sălbatic pentru a vedea cât mai clar umbrele pe care muntele care mă poartă în pântec mi le
întinde ca mărturie a existenței mele.

Parfumarea gândului dumnezeiesc

Mă întreb, retoric, de ce este nevoie să sărbătorim săptămânal, în cel mai real chip,
întruparea, răstignirea, moartea, învierea și înălțarea la cer a lui Hristos? Și când pun această
întrebare mă refer, în mod special, la elementul temporal al sărbătoririi care trebuie săvârșită
ciclic din șapte în șapte zile. După cum afirmă și au dovedit-o astronomii din cele mai
străvechi timpuri, săptămâna reprezintă timpul de care are nevoie Luna pentru a face o rotație
completă în jurul Pământului. În acest sens, sărbătorirea etapelor despre care teologii creștini
 125

spun că sunt esența Proniei și Providenței divine – adică lucrarea Fiului în interiorul Sfintei
Treimi – o dată pe săptămână, după modelul mișcării ciclice a satelitului natural al
Pământului, conduce la apariția a numeroase întrebări, precum: ce legătură poate exista între
lucrarea divină și ciclul săptămânal al Lunii din jurul Pământului? În context teologic, în ce
fel contribuie sărbătorirea săptămânală a acestei lucrări divine la îndumnezeirea lumii? Sau:
care este legătura dintre satelitul Pământului și opera divină? Cu alte cuvinte, de ce nu am
sărbători lucrarea lui Hristos permanent, zi de zi, sau odată pe an, atunci când Pământul
realizează o circumvoluțiune completă în jurul Soarelui, ori la o mie de ani după ce Soarele
piruetează în jurul Căii Lactee, și de ce nu la un milion de ani după ce Calea Lactee se rotește
complet în jurul altor galaxii și… tot așa mai departe?… Așadar, revenind, care este, care
poate fi legătura între liturghisirea lucrării lui Hristos săvârșită săptămânal și Lună ca satelit
natural al Pământului?

Pentru a schița acestor întrebări cel puțin pretenția perspectivei unui răspuns este
necesar să precizăm faptul că săptămâna, ca unitate de timp, o întâlnim și o înțelegem din cele
mai vechi timpuri în majoritatea calendarelor precreștine în același fel în care o înțelegem și
azi în calendarele creștine și nu numai. Dintotdeauna, urmărind mișcarea corpurilor cerești,
astronomii tuturor civilizațiilor lumii, de-a lungul istoriei, au împărțit timpul în funcție de
mișcarea ciclică a acestora. Este suficient să ne referim la calendarele solare, cum este de fapt
și cel pe care îl folosim astăzi și să evidențiem faptul că toate calendarele astronomice din
toate timpurile comportă profunde valori și simboluri religioase a căror principii le
împărtășim, mai mult sau mai puțin conștienți, deși nu le mai acordăm prea multă importanță.

Pe de altă parte, trebuie evidențiat totodată și faptul că în cultura și civilizația creștină

contemporană sărbătorim liturgic, în mod regulat, insistând asupra celor mai importante
momente istorice și supra-istorice pe care Dumnezeu le-a rânduit spre îndumnezeirea operei
Sale printr-un calendar articulat ciclului solar. Noi, însă, o facem sărbătorind săptămânal,
adică conform calendarului lunar. Cu alte cuvinte centrăm lucrarea lui Dumnezeu-Hristos pe
ciclul lunar fără a ține cont de faptul că Hristos, ca Dumnezeu, este asociat în cultura și
civilizația creștină Soarelui. Este evident așadar faptul că, la modul general, lucrarea lui
Dumnezeu, deși este una axiologic solară, în context hristologic este articulată ciclului lunar.

De aceea, în acest context, considerăm că se poate spune fără a greși – ceea ce ar putea
fi sau ar putea să nu fie lipsit de importanță – că relația dumnezeiască dintre Dumnezeu-Tatăl
 126

și Dumnezeu-Fiul, este asemenea celei pe care o are Soarele cu Luna în dansul pe care îl
realizează împreună aceste corpuri cerești în jurul Pământului. Triada teologică creștină
devine evidentă aici: Tatăl-Lumina solară, Fiul-Lumina lunară și Duhul Sfânt-Pământul care
rodește asemenea unui pântec matern ca rod al jocului dintre căderea luminii în umbra de care
nu se poate desprinde și fără de care nu își poate pune în evidență ființa.

În această interpretare ludică, sărbătorirea lucrării dumnezeiești săptămână de

săptămână poate fi firesc interpretată ca imagine a relației pe care o are Luna-Fiu-al-Tatălui
cu Pământul-Mamă ce îl care învăluie astronomic, și nu numai, pentru că astfel îl acoperă, îl
ferește, păzindu-l de amenințările universale care vin de pretutindeni, oferindu-i totodată
căldura și lumina Soarelui, ascunzându-se în umbra sa ca într-o binecuvântată mângâiere din
care se reflectă, precum dintr-o oglindă, razele Soarelui-Tată peste întunericul Pământului-
Pântec pentru ca acesta să fie viu, să poată da viață, să nu îl cuprindă înghețul și să nu moară.
Această lucrare este numai una dintre multele lucrării pe care le face Luna-Fiu-al-Tatălui, dar
despre care credem că este suficientă spre a exemplifica modul în care putem înțelege de ce
este absolut necesar să prăznuim săptămânal lucrarea lui Hristos.

Cu alte cuvinte, există o legătură certă între calendarul lunar, Pronia și Providența
divină și săptămânala slujbă liturgică creștină, o legătură care are nevoie mereu de o atenție
sporită, profundă, deoarece este limpede că această relaționare relevă, într-un mod la care nu
ne-am fi gândit până acum, și mai mult profunzimile lucrării dumnezeiești, precum și cât este
de complex modul în care Dumnezeu lucrează omul și prin acesta cu creația Sa, precum și,
totodată, aspectele astronomice pe care le comportă învățătura creștină care, înțeleasă astfel,
nu face altceva decât să îmbogățească și să revalorifice dimensiunea și orizontul lucrării
hristologice pe care o are de îndeplinit Biserica în lume.

Devenire

A cunoaște ceea ce este Dumnezeu presupune a vedea, a simți, a mirosi, a gusta, a

atinge, adică a înțelege de ce nici o imagine nu poate fi reprezentată și nu poate reprezenta
chipul pe care îl transmite dacă este lipsită de umbre, atingere, parfum, aromă sau intuiție.
 127

Relația cognitivă cu Dumnezeu este asemenea unei punți întinse între pistilul florilor și
aticul lăcașurilor de cult, o risipire a ființei a cărei existență se naște din loviturile pe care
golul neantului le izbește de tâmpla narciselor, petuniilor, trandafirilor, crinilor,
cârciumăreselor, reginelor nopții, ghețișoarelor, întregului regat al florilor, spre a scutura din
petalele lor parfumurile altarelor cărora se închină spre a-și dărui ființa.

De aceea, nici un altar, oricât de frumos ar fi sculptat, cântat, desenat, iluminat, înălțat,
nu poate deveni tâmpla lui Dumnezeu dacă nu este suficient de parfumat cu umbrele și
aromele parfumurilor pe care florile lumii le risipesc.

În a privi, a asculta, a atinge, a simți, a înțelege din Dumnezeu este un fel de a fi în

fiecare întreg și în fiecare parte care înflorește ca perspectivă a umbrei. Umbră a tuturor
depărtărilor și apropierilor care creează distanțele depărtărilor pe care numai Dumnezeu le
poate defini, pe care doar El le șterge spre a le renaște.

În acest fel, Dumnezeu lăsându-Se cunoscut, șterge timpul fiecăruia dintre noi pentru ca
noi să ne putem crea un spațiu în timpul Său. El știe că distanța dintre noi și El este o umbră
pe care am creat-o noi din ceea ce este al Său, din ceea ce am născut din ființa noastră pe care
El ne-a dăruit-o și nu din existența Sa infinită pe care nu o putem exprima.

Durerea, visarea, uitarea, trecerea și bucuria de a fi, pe care ni le-a dăruit, constituie în
acest fel zarea cunoașterii divine în care căutăm nu spre a uita și a visa, ci spre a deveni mai
mult decât ceea ce credem că putem fi sau că suntem.

Despre viitor ca fericire

ca viitor, fericirea lumii se împlinește din fiii pântecului și din bucuria femeilor care își
doresc să se dăruiască dintotdeauna și pe deplin iubirii.
 128

de aceea, fericirea lumii poate fi asemănată cu plasa pescărească cu care pescarii prind
peștii nu pentru a-i vinde, nici pentru că doar așa ceva știu să facă, dar nici pentru că li s-a
cerut să facă așa ceva, ci numai și numai pentru că iubesc a pescui.

așadar, viitorul lumii devine viabil pentru că mamele noastre își imaginează că pot dărui
viață din iubirea pe care încă nu au experimentat-o.

cu alte cuvinte, viitorul izvorăște din pântecul maicii noastre în același fel în care
pescarii visează că mănâncă peștii pe care își imaginează că îi vor prinde.

„Veniți după Mine! Vă voi face pescari de oameni!”

fericirea lumii se împlinește din fiii pântecului care se nasc din bucuria femeilor care își
doresc să îi nască. viitorul acestei fericiri devine viabil pentru că, pe de o parte, ca mame care
nasc, deja își imaginează viitorul care nu există, dar pe care îl poartă în gând ca și cum acest
 129

timp deja ar exista în clipa în care îl gândesc, motiv pentru care, pe de altă parte, în visul lor
matern, copiii pe care își doresc să îi nască, deși sunt nenăscuți, deja există în pântecul lor. cu
alte cuvinte, mamele noastre sunt un fel de pescari care își imaginează că mănâncă peștii pe
care își imaginează că îi vor prinde, iar pântecul lor matern este marea care se visează ocean,
oceanul care se visează planetă, planeta care se vizează, univers, universul care se vizează …
un pește înota prin adâncul albastru al cerului și plutind se gândea la gândul mamei sale în
care îl visase pentru întâia dată. un pescar aruncase năvodul în orizontul îndepărtat al ființei și
se gândea la peștele pe care mrejele sale îl vor prinde, la mama sa și la mama peștelui, dar și
la faptul că fericirea lumii se împlinește din fiii pântecului care se nasc din bucuria femeilor
care își doresc să îi nască.

Desăvârșire

„Dar când va veni ceea ce e desăvârșit, atunci ceea ce este în parte se va desființa” (I
Corinteni 13, 10).
 130

Idealul desăvârșit nu înseamnă golul lipsit de formă, ci deplina prezență a golului care
se umple pe sine din propriul gol. A fi desăvârșit la modul ideal nu înseamnă a fi unic și nici
armonios, ci a fi capabil de a exprima o infinitate de unicități ca fiind reinterpretările celor
mai desăvârșite moduri de manifestare care aparțin sinelui. De aceea, a invita la o desăvârșire
totală, golită de lipsa propriei goliciuni, pictată din aceiași singură culoare în care își îngroapă
orizonturile spre a ascunde locul în care se duce lumina, reprezintă, de fapt, o invitație la
teroarea absolută a unicului.

Desăvârșirile sunt spații în care te așezi să trăiești. Și stând acolo, căutând să fii,
descoperi cât de mult te lipsesc desăvârșirile de propria identitate, cum te decofrează din
pântecul maicii care te-a născut pentru a nu te mai regăsi în acel loc. Și cum te însingurezi în
acest fel pentru că spațiul în care te-ai așezat pentru a aștepta desăvârșirea își crește sieși
singur distanțe și rădăcini, ceea ce face ca, în final, același spațiu să te risipească într-un eu
fără sine.

Ca atare, aceste spații ca locuri desăvârșite, nu fac altceva decât să umple indefinibilul
gol al neființei cu propria ne-ființare, prin intermediul cărora oferă, în mod paradoxal, un alt
spațiu și o altă devenire locului în care se manifestă. De aceea, mai devreme sau mai târziu,
astfel de locuri, astfel de spații, ajung să fie părăsite pentru că se părăsesc pe sine, pentru că,
de-a lungul timpului, prezența lor devine tiranică, constrângătoare, plină de sinele neființei.

Așadar, problema desăvârșirii, înțeleasă ca loc în care cauți idealul ființei manifestate în
spațialitate, se rezumă la faptul că nu există nici-un spațiu care să se lase umplut de gol, adică
să devină desăvârșit. În acest fel, tot ceea ce definește spațiul ca loc ce promite să devină
altceva decât fiind-ul care îl alcătuiește, se prezintă ca orizonturi vide limitate de limite lipsite
de delimitări. Goluri fără formă a căror umbră se întinde delimitând distanțele propriilor
adânciri. Unicități nesfârșite, strâmbate de idealurile spațiului prin care se manifestă și prin
care, în acest fel, se definesc pe sine, dar și ceea ce nu pot purta în sine ca desăvârșire a
desăvârșirii.

Teologumenă despre păcat

 131

Pentru a rămâne fidelă creației, teologia creștină trebuie să iese din paradigma
învățăturii actuale despre păcatul strămoșesc. Pavel nu gândește despre păcat în modul
aristotelian, înțelegând persoana ca parte a unui întreg care poate fi înțeles la rândul său ca
parte dintr-un alt întreg, și nici în sens heideggerian în care toate pădurile lumii răsar dintr-un
singur sâmbure, ci o face în sens nou-testamentar, sens în care Hristos nu este parte din ceva,
ci deplin în toate, cum nu este nici rădăcina unei alte lumi viitoare, ci rezultat al proorociilor
care confirmă și vestesc lucrarea eternă a lui Dumnezeu, adică o continuare, o devenire într-o
stare ancestrală. De aceea, fie că păcatul este înțeles în contextul gândirii creștinismului
apusean, în care este interpretat ca o ofensă adusă onoarei lui Dumnezeu, fie că este înțeles ca
în creștinismul răsăritean, în care este exprimat ca o încălcare a unei porunci, păcatul, ca
rezultat al acțiunilor celor dintâi oameni, nu poate comporta nici una dintre aceste dimensiuni,
deoarece, în spațiul relațional divino-uman, păcatul, pe de o parte, reprezintă libertatea omului
creat de a se manifesta ca sine prin intermediul formei care i-a fost dăruită în cadrul operei
divine create și, pe de altă parte, ca pierderea – în sensul de îndepărtare a unor bucăți ca părți
din sine – spațiului creator în interiorul căruia cei dintâi oameni și-au dobândit capacitatea de
a deveni. Ca atare, păcatul nu poate fi considerat o încălcare a unei porunci, după cum nu
poate fi înțeles nici ca o ofensă etică sau morală – aceste valori sunt pur culturale – ci, de fapt,
păcatul reprezintă o pierdere a spațiului, a pântecului creator, adică tocmai momentul
devenirii, înființarea în ființă.

Așadar, păcatul este un act pur creator în sensul că poate fi reprezentat de materialul pe
care îl îndepărtează olarul pentru că îi este în surplus în momentul în care învârte roata pe care
creează vasul de lut; pentru că este ceea ce desprinde dulgherul cu rindeaua ca așchii de lemn
din scândură pentru a o potrivi în structura pe care o construiește; că este asemenea pietrelor
pe care zidarului le sparge pentru a obține formele de care are nevoie pentru a alcătui un zid
vertical; asemenea croitorului care taie materialul pentru a croi haina după trupul clientului; ca
așteptarea unui pescar care își aruncă mrejele în adâncul apelor visând că va prinde numai
pești mari; asemeni pictorului care amestecă culorile pentru a obține nuanțele care reprezintă
cadrele, umbrele și distanțele pe care dorește să le redea în tabloul său; lucrarea arhitectului
care proiectează într-un acum pe hârtie construcții din linii și calcule pentru ca acestea să
poată deveni mâine viitoare realități; e, dincolo de toate, joaca unui copil care desenează pe
pământ orașe întregi pentru a se bucura sau a se întrista de faptul că nu le-a terminat niciodată;
așadar, păcatul este asemenea acelei preștiințe intuitive a omului prin care știm negreșit că
urmează o altă zi în care vom fi sau nu vom fi.
 132

Cum însă, pentru faptul că Dumnezeu este etern și permanent creator în contextul
actului Său de voință supremă, ca moment creator, păcatul dobândește capacitatea de a se
manifesta perpetuu. Cu alte cuvinte, în actul creației omului păcatul se petrece constant în
lucrarea lui Dumnezeu, motiv pentru care se manifestă în om ca o nesfârșită pierdere de sine a
momentului creator și nicidecum ca o încălcare a unor legi morale, etice sau juridice. Cu alte
cuvinte, păcatul este pierderea capacității omului creat de a-fi-în sau de a-și-aminti-despre
momentul său creator. Păcatul este un moment în conștiința omului lipsit de deplina
manifestare, un moment lipsit de identitate, pe care omul de nu îl poate identifica ca fiind al
său, care nu îi aparține, un altceva care nu îl reprezintă.

Această perspectivă propune sine die teologiei creștine o nouă abordare a păcatul
primordial și, prin urmare, a învățăturii despre mântuire.

Așteptare
 133

Dumnezeu își dăruiește sine Sieși risipindu-Se. Se află într-o permanentă cedare a
sinelui spațiului în care devine și timpului în care se află. În afara și în interiorul acestei
constante căderi, Dumnezeu există ubicuu umplându-Se pe sine cu Sine, risipindu-și astfel
Sinele în Sine. Dumnezeu este într-o continuă cădere în Sine spre a se înălța pe Sine. Înălțarea
lui Dumnezeu din propria cădere nu este o devenire ori o manifestare și nici o direcție sau o
limitare, ci o întreagă prezență de Sine în Sine înafara oricărui orizont aflat dincolo de cel mai
intim interior al Sinelui dumnezeiesc. Corzile prin care Dumnezeu vibrează ca Sine pentru
Sine sunt distanțe nedistanțate, ca notele unei partituri muzicale, care adăugă tăceri tăcerilor
prin care se reprezintă pe Sine, adevărate simfonii pentru care omului încă nu i-au crescut
urechi spre ale asculta. Muzica sferelor cerești și praful cu care se învăluie spre a putea fi
văzute sunt amintirile pe care lumea le poartă ca formă despre ceea ce Dumnezeu era sau va
deveni cândva, deoarece Dumnezeu nu poate fi în nici un fel, în nici un chip acum, fiindcă El
este ceea ce este într-un constant atunci și mâine, adică într-o permanentă re-devenire și pro-
devenire. Numai omul este într-un acum, acest acum omenesc însemnând ca fiind lipsit de
trecut în aceiași măsură în care este ca fiind lipsit de viitor. De aceea Dumnezeul este numai
trecut și numai viitor, pentru că pentru El clipa este starea Sa de permanentă împietrire, pe
când, pentru om, clipa este un moment din trecerea sa prin eternitatea dumnezeiască, o topire,
o risipire a ontologicei stări de a fi în piatră fără să fii piatră. De aceea omul este chemat să
clădească pe piatră, să prelucreze sau să șlefuiască piatra brută, cu alte cuvinte să își afle
rostul în lucrarea mântuirii, a împietririi, a lumii. Dumnezeu nu trece, nu devine, nu este nimic
din tot ceea ce poate fi omul, pentru că Dumnezeu nu face nimic spre a se mântui pe Sine.
Mântuirea este numai lucrarea omului. Însă omul lipsit de Dumnezeu, care se raportează pe
sine propriului fiind, nu se poate mântui. Pentru aceasta omul trebuie să mărturisească, să
strige, să urle, să facă în așa fel încât tot universul să se cutremure de reverberațiile vocii sale,
voce care trebuie să anunțe prin cuvinte ca într-un singur cuvânt că în toate și în tot ceea ce
este creat Dumnezeul alcătuiește dumnezeiește Sinele propriului Său sine. Este singurul mod
în care omul dobândește sens, rost și scop. Altfel, lipsit de Dumnezeu, omul rămâne, pur și
simplu, un gol imens în care Dumnezeu cade înălțându-se pentru a-Și dărui Sinele. Sau poate
că asta este? Un dumnezeu în care Dumnezeu devine Dumnezeu. Altfel cum am putea vorbi
despre Întrupare, despre Înviere, despre nesfârșire?!…
 134

O perspectivă socială cu temei biblic

În contextul pildei Samarineanului milostiv pe care o explică însuși Mântuitorului, în

poporul evreu, rabinul era ceea ce azi numim noi creștinii preot. Asemănător, dar nu același
lucru, deoarece sarcina rabinului este aceea de a transmite învățăturile și aplicarea
Pentateuhului, a primelor cinci cărți din Biblie. Ca atare, rabinul, adică preotul evreilor, era
cel care interpreta textul scripturistic și era privit de popor cu mult respect și pioșenie. Era un
profet. În credința poporului evreu din vremea Mântuitorului, profetul era acela care amintea
tuturor voia lui Dumnezeu și vestea voința lui Dumnezeu în legătură cu cele ce vor veni.
Totodată, preotul evreu era privit și asemenea unui rege, cel care este ales de Dumnezeu să
conducă popoarele. Preotul creștin de azi, deși are misiunea de a îndeplini toate aceste trei
chemări sau misiuni dumnezeiești, este cu totul altceva, pentru că, pe de o parte, este privit de
credincioși cu altfel de ochi și, pe de altă parte, acești ochi caută să descoperă în persoana
preotului creștin, fără să își propună, ci în mod firesc, pe învățătorul de lege, poate profetul și,
uneori, poate chiar un rege. Totul pare a fi o stare de căutare din partea acestora, de aflare a
unei ieșiri dintre cei nepăsători, și nu de găsire, de întâlnire a celui căzut între tâlhari. Pe de
altă parte, levitul face parte din unul dintre cele doisprezece neamuri iudaice, din acel neam
rânduit de legea lui Moise spre a sluji la Templu. Samarineanul, însă, este un neam rezultat
din amestecul dintre iudei și asirienii aduși în vremea regatului babilonian în locul fiilor lui
Israel. Samaritenii respectă Pentateuhul, dar resping celelalte cărți ale Bibliei și Talmudul.
Biblia se referă la Sfintele Scripturi ale iudaismului și creștinismului. Pentru evreii
credincioși, Biblia constă doar din Biblia ebraică. Pentru creștini, Biblia constă din Vechiul
Testament împreună cu Noul Testament. Biblia este cea mai răspândită carte din lume.
Talmudul, numit în mod tradițional Shas, este un text central al iudaismului rabinic, compus
din Mișna și Ghemara. Este o compilație a opiniilor docte acumulate în scris până la sfârșitul
secolului V d. Hr. Pilda este ușor de înțeles. Iisus este acela care întreabă pe învățătorul de
lege: „Care dintre cei trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” Răspunsul nu
putea fi altul decât cel dat: „Cel care a avut milă de el”. Şi Iisus a zis: „Mergi şi fă şi tu
asemenea”. Este îndemnul cu care se încheie această pildă şi desigur, cea mai bună şi mai
potrivită aplicare a ei. Tot acum Mântuitorul spune: „În aceste două porunci se cuprind toată
Legea şi proorocii” (Mat. 22, 40), iar Sfântul Evanghelist Marcu precizează că „mai mare
decât aceasta, nu este altă poruncă”. În acest context, n-aș vrea decât să spun decât că de toate
acestea ar trebui să își aducă aminte preoții, adică rabinii vremurilor noastre care interpretează
legea numai în favoarea lor, profeții zilelor noastre care nu mai vorbesc despre Dumnezeu, ci
 135

despre cum să își împartă lumea în sfere de influență de orice fel: politice, militare,
economice, religioase … și regii zilelor noastre, care sunt puși de Dumnezeu să conducă
popoarele spre mântuire și nu să se războiască între ele cum o fac cei de azi. Sintetizând, ne
întrebăm pe bună dreptate de ce ne este dat samarineanul ca exemplu de corectitudine, de
bună purtare, de omenie? Răspunsul este firesc: pentru că a arătat milă. Cu alte cuvinte, mila
înseamnă îngrijirea celui dezbrăcat de haine – adică de toată averea pe care a adunat-o într-o
viață – și rănit – mai bine spus aflat în neputința de a se mai ridica singur din necazul în care a
căzut – că înaintea lui Dumnezeu faptele bune sunt întotdeauna mai presus de „etichetele”
religioase, și de oricare alt fel, pe care ni le punem singuri sau pe care ni le pun alții. Dar, mai
presus decât toate acestea, pentru a arăta că fapta bună poate fi făcută de oricine, din orice
popor, din orice credință și din orice funcție și că fapta bună contează întotdeauna pentru cei
de lângă noi. Fapta bună este dintotdeauna mărturia credinței, iubirii și milei omenești reale,
adevărate. De aceea, ceea ce ne mai rămâne de spus după toate acestea este ceea ce de fapt ne
îndeamnă Mântuitorul: „Mergi și fă și tu asemenea samarineanului!”
 136

Răsărit și apusuri

Trebuie foarte bine precizat că mereu există, pe de o parte, numai un răsărit, o naștere,
un nume, și, pe de altă parte, mereu mai multe orizonturi, muriri și rostiri despre ceea ce
suntem, ceea ce ne reprezintă, despre ceea ce devenim … Sensuri pe care refuzăm să le luăm
în calcul de-a lungul vieții.

Preferăm să ne măsurăm propria existență între orizonturi, adică între naștere și moarte,
între numele pe care îl purtăm și ceea ce vrem să facem din el, între ceea ce credem noi despre
noi și ceea ce cred ceilalți despre că suntem noi.

Abordăm diversitatea de a fi ca și cum a fi este rezultatul unor nenumărate moduri de a

fi, deși, cu toții păstrăm în adâncul nostru existențial, conștienți, faptul că suntem originați în
același fiind pe care nu contenim să îl consumăm fără a ne întreba de ce trebuie consumat și
de ce ar trebui să fim în acest proces consumist.

Tot spațiul care ni se oferă ca trăire și tot timpul care ni se oferă ca trecere de-a lungul
acestui fiind primordial pe care nu suntem capabili să îl trăim integral de-a lungul existenței
personale – existând în el numai raportându-ne ca ființă unei alte ființe – este un permanent
fenomen al răsăritului în orizonturi. Un singur sâmbure al tuturor fructelor, o singură sămânță
a tuturor pădurilor, o singură picătură a tuturor ploilor, un singur pas al tuturor cărărilor, o
singură umbră a tuturor luminilor…

Pentru ca ceva să fie totul trebuie să fie întotdeauna un ceva, unic, lipsit de
multiplicitatea sinelui, constituit însă spre a deveni multiplu de sine. Un imens cer plin de
stele în care se rostogolesc galaxii și depărtări care nu pot reprezenta nimic fără ochiul care le
privește, fără luminile prin care privirea le percepe ca depărtări și relații de-a lungul vederii.
Răsărituri unice ale depărtărilor nenumărate.
 137

Despre cea dintâi numire

A crea cuvinte înseamnă a numi lucruri, ființe, trăiri, într-un cuvânt a defini imaginile
pe care pictorul, sculptorul, poetul, preotul le proiectează pe retina privirii, a materiei, a
visului, a inimii. De aceea, a numi lumea creată înseamnă a te adânci în ea definind nuanțele
care alcătuiesc culorile, luminile care nasc umbrele, sentimentele care trezesc gândurile,
invocările care nasc liniștirile sau imaginația care eliberează ființa din materie. Așadar,
cuvintele, ca nume sau ca numiri, sunt o permanentă coborâre prin toate câte ni se pare că ne
înalță și în care devenim în existența noastră. Numai înțelegând aceste dimensiuni ale
cuvântului, ca nume și numire, înțelegem ce mare a fost responsabilitatea care i s-a oferit lui
Adam, și prin el omului dintotdeauna, atunci când i se ceru să numească, să dea nume – să
creeze limbajul, limba vorbită – tuturor celor create!
 138

Poetul între cuvinte

Spre deosebire de ceilalți, poetul își visează existența și nu despre existență. Animus-ul
său liric este o trăire care se naște din sine și trăiește dincolo de sine sinele său personal, pe
când anima lirică, textul prin care se exprimă, este o stare – de care deși poetul nu este străin –
care se constituie ca ființă repetându-se între dimensiunile unui animus liric incomensurabil.
Lirismul stării lirice, dezvoltat între ceea ce animă și ceea ce este animat, este o stare pe care
numai poetul o poate transmite, deoarece el este singurul care, indiferent de materia din care
este alcătuit, se poate coborî – fără a cădea sau a pirueta – în înălțările Ființei. Cu toate
acestea, poetul nu stăpânește echilibrul spiralei ontologice care se rotește în jurul propriului ax
liric prin care își definește starea, forma și manifestarea. El este un eveniment profetic care nu
își poate identifica singur etapele devenirii, trecerii și risipirii din care se alcătuiește pe sine.
Cuvintele lui, deși sunt refolosite și au imaginea altor cuvinte, comportă permanenta stare de
noutate, de ideal sau de neimaginat. În această stare, poetul, când scrie, se identifică cu starea
primului om creat, cu momentul în care acestuia i s-a cerut să denumească lumea pe care o
vede. De aceea, pentru ca să poți citi ceea ce a gândit primul om atunci când a dat nume
lucrurilor create dinainte de sine, când a vorbit, cu alte cuvinte, în limba omenească, alta decât
aceea pe care o știa din dialogul cu Creatorul său, poetul trebuie să citească lumea asemenea
de unul singur, adică visând.

Poetul devine, între aceste orizonturi, liturg, preot, prooroc, judecător, învățător, paznic,
taumaturg, rege, înger, slujitor, mediator, soldat etc. El este cel care vorbește în același timp
limba cerului și pământului pe care o rostește pe înțelesul lumii pentru cer și pe înțelesul
cerului pentru cei de pe pământ. Limba aceasta este o cântare pe care o înțeleg îngerii și
oamenii în dimensiuni și tipare pe care numai el le poate formula. Profet și mesager, dincolo
de toate, poetul trăiește pentru că moare pe limba tuturor în toate cuvintele și nu doar într-un
singur cuvânt.
 139

Despre sâmburele lumii

Într-o sămânță din care va răsări o întreagă pădure sunt atât părțile masculine cât și cele
feminine ale pădurii. De aceea, sămânța nu poate fi decât androgină, ca și pădurea de altfel. În
fapt, urmând acest lanț al gândirii, în fiecare tată sălășluiește o fiică și în toate fiicele viitorii
tați, tot astfel cum în mamele lumii sălășluiesc toți fii care vor dărui naștere tuturor fetelor și
băieților care vor deveni ulterior tații și mamele copiilor pe care îi vor naște. Astfel, se va
perpetua și păstra viața prin actul nașterii din sămânță, din sâmbure. O astfel de perspectivă, a
ființei purtătoare de exprimări ontologice diferite de sine în sine, arată că, de fapt, viața în
sine, fiind androgină, este lipsită de masculinitate și feminitate. Este o dimensiune în care
masculinul și femininul nu sunt elemente contradictorii, dar nu sunt nici orizonturi care se
nasc din alte orizonturi, ci o împletire prin care existența devine sâmburele acelei semințe
care, ca punct, păstrează în sine infinitatea de a fi a tuturor punctelor.
 140

Cartea ca ființă

O carte pe care o recitești pentru că te-a marcat este ca iubirea. Mereu revii și te
poziționezi față de ea. Cartea aceasta este un fel de origine a unei anumite date ori locații din
viața ta, iar iubirea prin care te simți legat de ea este asemenea acelei ființe pe care nu
contenești să o iubești, indiferent cum, un fel de înălțare spre idealurile la care ai visat
dintotdeauna să ajungi. Această carte ideală este o bornă în relația ta cu tot ceea ce iubești, un
hotar care delimitează ceea ce ai fost de ceea ce ai devenit. Această bornă, care delimitează
purtând în sine atât trecutul cât și prezentul în care te afli, este cartea pe care ai citit-o cândva
și pe care nu ai mai uitat-o. De-a lungul ei, în forma ei, în povestea prin care și din care a
devenit cartea pe care nu o poți uita, tot ceea ce simți că trăiești se rezumă la toate câte nu le
poți desena, pentru că tot ceea ce ești se rezumă la imaginile pe care le poți imagina, descrie
sau rezuma la iubirea pe care ai găsit-o exprimată în paginile ei. Iubirea care pare că poate fi
cuprinsă într-o carte este de fapt o carte în care toate cuvintele poartă chipul iubirii fără ca în
paginile ei să se scrie ceva despre iubire. De fapt, fiecare cuvânt al iubirii din această carte
rostește ceea ce crede despre ceea ce vede. Dăruiește nume imaginilor pe care le întâlnește și
astfel cartea se instituie pe sine, din iubire, în ceea ce iubirea îi oferă. Fiecare cuvânt scris, ca
expresie a imaginii, este o lungă umbră care devine urmă nesfârșită a pasului care insistă să
pășească prin sunetul care astfel devine rostire și rostirea sa cuvântul ce dă formă ființei.
 141

Ne-întemeierea ființei

Faptul că omul creat este pus să denumească toate cele create, relevă faptul că omul, ca
ființă creată nu poate crea, ci poate doar pune ordine în creație prin numele pe care le
hotărăște fiecărei noi ființe care vine la viață. Această ordonare îi oferă iluzia creației, pentru
că, în sine, a crea nu înseamnă numai a numi, adică a îndepărta materie pentru a ajunge la
forma care poate fi numită sau poate purta nume spre a fi identificată. Între a crea și a da
nume, cum o face liturgul care introduce în lume, prin ritual, omul căruia îi conferă timp și
spațiu adăugându-i nume, distincția este dată de operă și autorul ei, pentru că opera este rodul
autorului care adună, frământă, despică, imaginează, taie, îndepărtează, desenează, suferă …
iubește etc., pe când numele este însușire a tuturor acestor dimensiuni. Nu este puțin lucru să
poți oferi identitate spațiului de-a lungul timpului adăugându-i nume, deoarece, altfel, spațiul
lipsit de timp, ar împietri, iar timpul fără spațiu ar seca. De aceea, a da nume, a numi, este un
proces prin care ceea ce este deja devine mai mult decât i s-a dat să fie. Se pare că, în această
devenire, nu neputința de a fi creator a omului contează, ci puterea de a da sens tuturor celor
care îi vin în întâmpinare ca realitate de dincolo de ceea ce este. A crea și a numi constituie, în
acest eveniment transformator, orizonturile între care cel care naște se regăsește în cel care se
naște, între a fi în proiect și între a fi în ființă, întemeiat în tot ceea ce îi lipsește și lipsit de tot
ceea ce îl întemeiază.
 142

Cartea vieții

Fiecare om, cu cât înaintează prin ani și adună tot mai multă viață, vorbește despre
cartea pe care ar trebui să o scrie spre a împărtăși cele trăite urmașilor, ca aceștia cunoscând
cele prin care a trecut el, să își îmbogățească viața cu cele deja trăite de el sau să se minuneze
de câte i-a oferit viața, ori să nu mai repete și ei eșecurile prin care a trecut el. Cartea vieții ca
act pedagogic. Dar, de fapt, omul care a trăit viața, și-ar dori să scrie această carte numai
pentru a se elibera de timpul pe care l-a trăit ca viață și, dacă s-ar putea. în orice chip să se
întoarcă la copilăria în care visa viața ca fiind despre o lume pe care nu o cunoștea, să revină,
ab initio, acolo unde toate pot porni, în orice chip, spre toate orizonturile, acolo unde s-a
simțit – fără să fi fost poate – întotdeauna liber. La începutul vieții, la visul pe care nu a reușit
să îl viseze niciodată, la care acum, când își dorește să scrie cartea vieții lui, tinde a se
întoarce, tinde necontenit și neobosit cu putință să revină, încearcă, se străduiește de-a lungul
zilelor în care nu mai crede, să îl viseze întreg, ca și cum l-ar fi trăit dintotdeauna cu adevărat.
Este cartea vieții pe care nu o va scrie niciodată pentru că deja a scris-o trăind.

Cu toate acestea, cartea vieții sale va fi scrisă în aceiași măsură în care deja a scris-o el,
de cei care își vor aminti de el și, cu siguranță, nu așa cum a trăit-o, ci cum va rămâne el sau
ceea ce va rămâne din el în amintirea celor care l-au cunoscut.

Restul este o înaintare prin viață a fiecărui om. O umbră care se întinde necontenit
irizând biblioteci de amintiri arhivate în evenimentele timpului pentru a da naștere spațiului.
O fântână a cărei adâncuri poartă licăririle cerului oglindind stelele care înnoptează în oglinda
din gura ei. Numai cine sărută gura fântânii poate bea lumina cerului, a acelui cer în care
cuvântul rămâne singura speranță că adâncul întunericului nu înseamnă uitare.

Cartea pe care ar fi scris-o fiecare om este apă plină cu reflecții de stele care astâmpără
setea acelora care l-au cunoscut pe potențialul scriitor, iar scriitorul și-a câștigat, imaginar, în
textul acestei imaginare și dorite cărți calitate de cuvânt, unul sinonim, sau unul dintre
nenumăratele cuvinte pe care le-ar fi scris în această carte despre viață oricare om care a trăit.
 143

Țara copilăriei

Copilăria este o țară din care plecăm spre a îmbătrâni. Ne imaginăm că departe de ea
devenim cu adevărat liberi, dar, de fapt, odată ajunși în ce ne imaginam că este libertatea,
realizăm cât de departe am ajuns să fim de copilărie, copilăria care ne-a oferit posibilitatea de
a ajunge să ne dorim să fim liberi, de a putea să călătorim spre o altă îndepărtată, visată,
imaginată libertate și care, odată dobândită, ne ispitește cu reveria întoarcerii la copilul din
noi, ne îndeamnă să ne golim de depărtările libertății, de locul din care am plecat să căutăm
cândva, în copilăria visurilor nesfârșite, ceea ce visam că înseamnă a fi liber. Astfel, azi ne
dăm seama că numai în Țara depărtatei copilării, pentru că pot fi privite în nesfârșirea lor,
toate câte există sunt cu adevărat libere. De aceea, în țările depărtate ale libertății lipsite de
copilărie, copilul pe care îl purtăm în noi întreaga viață își va pierde puterea de a visa și va fi
măcinat și apăsat de dorul liberei copilării. Din acest motiv ne dorim mereu să ne întoarcem în
copilărie. Este vorba despre o întoarcere care, însă, se face murind clipă de clipă în nesfârșirea
viselor pe care niciodată nu le-a terminat de visat în copilărie copilul din noi.

În acest orizont suntem cu adevărați liberi numai dacă reușim să ne întoarcem. Și, odată
întorși în ceea ce credem că a fost cândva copilăria noastră fericită ne trezim trăind în reveria
unui ideal pe care îl trăiesc pe deplin numai aceia care mai pot visa cele dintâi vise ale primei
lor ființe. De aceea, Țara copilăriei este și rămâne mai mult decât oricare vis dintre visurile
visate! Altfel, cum am deveni ceea ce suntem dacă nu am fi înainte de toate copii, cu alte
cuvinte, dacă nu i-am purta permanent pe Adam și pe Eva în noi?
 144

Pictorul și poetul

Pictorul este un mic soare care își proiectează lumina asupra materiei pentru a îi expune
frumusețea din culorile în care aceasta este îmbrăcată, pe când poetul, spre deosebire de
pictor, nu se folosește nici de lumină, nici de culori, ci proclamă frumusețea lumii exprimând-
o din ceea ce pot imagina lumina și din culorile pe care ochii trupești nu le pot vedea. Arta
poetică nu operează doar în trupul lumii așa cum se oferă ea în gândirea maestrului pictor, ci
se desfășoară fir cu fir spre a fi împletită în alte imagini neimaginate, este topită spre a putea fi
frământată și a fi pusă apoi la dospit, asemenea lucrării unui mare bucătar care își dorește ca,
prin intermediul artei sale gastronomice, să ofere tuturora cea mai delicioasă mâncare, nu doar
spre vizionare celor care doresc să o deguste, să muște adânc din ea, să o simtă trăind-o caldă
și proaspătă pe deplin, ci să o ofere acum și aici, deplină și plină de infinite arome, reală, vie,
ca și cum nu s-ar sfârși niciodată. O adevărată Euharistie a ceea ce va să fie și care este încă
de pe acum.

Între pictor și poet, lumina se risipește diferit. Pentru pictor lumina cade paste cele
create. Pentru poet lumina izvorăște din cele create. Cu toate acestea, nici unul, nici celălalt nu
pot fi ceea ce sunt dacă nu operează, asemenea unui medic, cu multă știință, cu multă atenție
și, mai ales, cu multă dăruire și convingere, spre a dezveli opera divină din lumea care o
acoperă, care îi acoperă: pictorului prefăcându-i lumina în umbră și poetului, prefăcându-i
cuvântul în tăcere. Între micul soare al pictorului și imaginația poetului această dezvelire
înseamnă, de fapt, o aprofundare, o adâncire, o renunțare la propria ființă spre a afla cea mai
potrivită rostire sau nuanță prin care toate câte devin se desfac din ceea ce nu există nici în
culori, nici în lumină, nici în cuvinte, nici în spațiile dintre acestea. Golul acesta este starea în
care sunt cuprinse reflexiile nuanțate ale pictorului ca și nesfârșirea imaginației poetice. Fie că
pictorul nu rostește din pensulă ceea ce cuvântul nu poate exprima în culoare, fie că
exprimarea lirică poate desface prin peisagistica imaginației geografia imaginii culorilor
înrămate în idei pictoriale – deși este clar că este o distincție firească între aceste moduri de a
trăi lumea – atât pictorul cât și poetul își umplu ființa visând spații din aceiași lume a
simțurilor. În lipsa simțurilor și trăirilor pe care acestea le izvorăsc – pe care amândoi le
inversează sau le anulează contrapunându-le – arta lor nu devine operă. Numai într-un context
euharistic, în care lucrurile decurg firesc dintr-un etern prezent, dintr-un acum
incomensurabil, reveriile lor se oferă tuturor depline, deși sfidează rațiunea. Reveria imaginii
și cuvântului dintotdeauna exprimă mai mult decât orice spațiu ordonat, formal pentru că
 145

forma, partea, dimensiunea imaginii și culorii oferă o liniște și o previziune sine die care
refuză libertatea de exprimare pe care imaginația, care se întemeiază pe exprimare, o permite
existenței. Numai imaginația visează, pe când imaginile redau. Culorile, chiar și în nuanțe, nu
pot fi reimaginate, pe când cuvintele pot naște, pot dărui ființă. Deși culorile pot fi combinate
în orizonturi risipite în alte orizonturi, dacă nu sunt numite, nu reprezintă decât o risipire
lipsită de identitate și nu o nesfârșire ontologică, personală. De acea, pictorul este un soare, iar
poetul este acela care imaginează acel soare.
 146

Reverie

Iubesc, admir, sunt fascinat de răsărit, însă nu îmi voi dori niciodată să mă întorc la
locul din care acesta vine, ci voi merge întotdeauna spre apus. Voi merge spre apus pentru că
știu că oricât de mult îmi va plăcea să privesc către răsărit, niciodată nu voi putea să ajung
acolo, deoarece ar trebui să merg împotriva luminii. Iar, pentru mine, a fi în lumină înseamnă
a fi în căutarea orizontului către care și prin care aceasta se varsă spre a se risipi și nu în
căutarea unor soluții de a mă întoarce spre gura din care lumina se naște spre a-și rosti
necontenit numele din care își oferă identitate propriei ființe.

Este ca și cum Hristos le-ar fi spus pescarilor pe care ia chemat să Îl urmeze: Haideți să
vă învăț să pescuiți în albii secate! Și nu: Veniți după Mine – cu alte cuvinte, eu sunt apa cea
adevărată, apa dătătoare de viață, apa care este plină de vietăți care vă vor hrăni pentru veșnic,
etern – ca să vă fac pescari de oameni! Așa că iubesc să curg de-a lungul luminii în aceiași
parte cu ea, decât să mă întorc spre răsăritul din care ea vine și se revarsă prin mine și peste
mine către viitor. Cu alte cuvinte, prefer să mă răzvrătesc împotriva locului din care răsare
lumina.
 147

Logo-ul și Logosul

În felul în care sportivii își pun pe hainele pe care le poartă, instituțiile pe clădirile în
care lucrează sau uzinele pe mașinile pe care le construiesc simbolul inițialelor care consideră
că le reprezintă, în același fel persoanele religioase își însemnează propria persoană, casa,
lăcașul de cult, viața etc. cu semnul care simbolizează, relevă, descoperă, reprezintă credința
pe care o mărturisesc. Se pare că, din această perspectivă, mărturisirea credinței, ca și
mărturisirea celor care te gândesc, te proiectează, te fabrică, te vând – în sensul de a fi
vandabil, dar nu doar atât –, are valoare datorită imaginii pe care o reprezintă și nu datorită
conținutul din care este alcătuită. Se poate spune, așadar, că, nu conținutul contează în
universalizarea mesajului, ci imaginea, logo-ul prin care și în care este prezentat. Este
limpede, prin urmare, că logo-ul ca și Logosul sunt dependenți de imagine în lumea
oamenilor.
 148

Mesaj

Îngerii, spre deosebire de om, au capacitatea de a se reprezenta în forme și esențe

diferite, luând chip de bărbat în fața femeilor și chip de femeie în fața bărbaților, pentru că
principala lucrare a îngerului este să fie ascultat, adică să transmită în orice chip mesajul care
i-a fost încredințat.

De aceea, înțelegem că există multe feluri și moduri de a fi viața în această lume. Acum
2500 de ani Socrate a spus că pentru ca ființa omenească să fie perfectă trebuie să punem toți
oamenii împreună, să o facem colectivitate, un noi … noi toți într-un împreună (androgini),
toți fiind perfecțiunea.

Faptul că omul creat este pus să denumească toate cele create, relevă faptul că omul, ca
ființă creată nu poate crea, ci poate doar pune ordine în creație prin numirile prin care
hotărăște identitatea fiecărei ființe care vine la viață. Această ordonare îi oferă iluzia creației,
pentru că, în sine, a crea nu înseamnă numai a numi, adică a îndepărta materie pentru a ajunge
la forma care poate fi numită sau poate purta nume spre a fi identificată. Între a crea și a da
nume – cum o face liturgul care introduce în lume, prin ritual, omul căruia îi conferă timp și
spațiu adăugându-i nume – distincția este dată de operă și autorul ei, pentru că opera este
rodul autorului care adună, frământă, despică, imaginează, taie, îndepărtează, desenează,
suferă … iubește etc., pe când numele este însușirea tuturor acestor dimensiuni – un întreg.
Nu este puțin lucru să poți oferi identitate spațiului de-a lungul timpului adăugându-i nume,
deoarece, altfel, spațiul lipsit de timp, ar împietri, ar îngheța ca apa în ger, iar timpul fără
spațiu ar seca, ca izvorul lipsit de gura din care se varsă. De aceea, a da nume, a numi, este un
proces prin care ceea ce este deja devine mai mult decât i s-a dat să fie. Se pare că, în această
devenire, nu contează neputința omului de a fi creator, ci puterea acestuia de a da sens tuturor
celor care îi vin în întâmpinare, ca realitate a ceea ce este dincolo de ceea ce este el. A crea și
a numi constituie, în acest eveniment transformator, orizonturile între care cel care naște se
regăsește în cel care se naște, între a fi în proiect și între a fi în ființă, un orizont întemeiat în
tot ceea ce îi lipsește și lipsit de tot ceea ce îl întemeiază.
 149

Așadar, diversitatea prin care îngerii își pot reprezenta imaginea ființei lor universale îi
diferențiază de om, deoarece ființa omului este lipsită de diversitatea reprezentărilor
universale. Omul se regăsește numai în imagini pe care le recunoaște. În chipul fiecărui om
vedem imaginea întregii umanități, pe când în chipul fiecărui înger vedem doar misiunea,
rolul pe care îl are de îndeplinit și nu toată dimensiunea cerului. Ca atare, numele îngerilor nu
reprezintă un timp și un spațiu anume, pe când numele omului se pretinde a fi unicat și pentru
timp și pentru spațiu. Omul este un nume și nu timp și spațiu. Îngerul, nefiind om, este timp și
spațiu nesfârșit. De aceea, toți îngeri la un loc sunt tot ceea ce nu pot fi toți oamenii la un loc,
o lume lipsită de formă, de desăvârșire și de orizonturi. În acest spațiu, numele îngerilor nu
comportă același sens cu numele oamenilor, pentru că a numi îngeri înseamnă a căuta, pe
când a numi făpturi înseamnă a afla.

Esențele devin ceea ce sunt, așadar, din numiri și nu din materie. Esențele nu sunt
create, ci sunt ordonări ale creației. În acest fel, a numi este capacitatea omului de a distribui
perspective spre orizonturi pe care nu le poate atinge niciodată, iar a așeza ordine în viață,
înseamnă a îi oferi perspectiva nemuriri, în sensul că dezvoltă dintr-un moment al rostirii alte
momente care încă nu au fost rostite. Numele îngerului este expresia relației dintre creație și
necreat, pe când numele omului reprezintă relația dintre om și creație. În acest context, omul
și îngerul împărtășesc starea de a fi în nume, dar nu pot împărtăși chemarea către care numele
pe care l-au primit le-o atribuie, deoarece nu Creatorul dă nume. Așadar, acela care a făcut
lumea îngerilor nu i-a oferit un spațiu geografic al numirii, ci a lăsat-o să fie liberă în
exprimare, necuprinsă de forme și gânduri. Pe de altă parte, tot El, creând făpturile, spre
deosebire de îngeri, acestora le-a dăruit puterea de formula spații, gânduri, imagini, ceea ce a
reprezintă capacitatea de a numi. Astfel, prin numire, creația și-a oglindit chipul luminos al
cerului în adâncul întunecat al apelor, recreându-se pe sine din propria imagine. Lumea lipsită
de nume a îngerilor și-a privit pentru prima dată nesfârșirea. În ochii îngerilor era lipsită de
măsuri. În ochii oamenilor era lipsită de sens. Ea prima sfâșiere a ființei create. Androginul
trebuia numit. Numirea, însă, însemna precizare a cea ce este nesfârșit, ceea ce nu se putea
realiza în nici un fel și, identificare a ceea ce este parte, ceea ce necesita numire. Astfel,
numele este fundamentul rostirii care oferă identitate și care, prin identificare, realizează
comunicare. Astfel, în lumea îngerilor nu este nevoie de limbaj, deoarece ei nu comunică.
Totul este prezent în ființa lor universală instantaneu. Pe când, în lumea oamenilor,
comunicare are nevoie de limbaj, de un limbaj tot și tot mai precis. Care să exprime cât mai
exact și cât mai clar, în fiecare moment și în fiecare loc, toate dimensiunile, trăirile și
 150

gândurile. Este, așadar, nevoi de nume sau, mai bine spus, de cuvinte, deoarece fiecare cuvânt
este un nume care conține în el universul întreg din care provine și care, formulează, astfel, cu
o precizie mereu perfectibilă, lumea fiecărui moment care a devenit din trecutul pe care l-a
trăit acum spre a-și da viitorul momentului care va să devină. Esența părților numite se
desprinde din esența părților în care se divide. De aceea omul este creat să renască din propria
ființare. Esența întregului nenumit nu poate fi alcătuită din nimic, motiv pentru care nu poate
fi numită în nici un fel. De aceea, am putea spune că imaginea oamenilor se dezlipește din
imaginea îngerilor, dar asta nu înseamnă că oamenii sunt imagini ale îngerilor, deoarece
numele îngerilor – care pot fi reprezentați în forme omenești – nu reprezintă decât idealuri
umane: sfinți, profeți, mucenici, martiri, eroi… nume universale lipsite de timp și de spațiu.
Scântei din focul dumnezeirii, ceea ce nu sunt nici, îngerii, nici oamenii – pentru că sunt creați
– dar ceea ce pot deveni.
 151

Orizont

Dacă Hristos ne vorbește despre viața care va să vină ca fiind adevărata trăire, înseamnă
că ceea ce noi numim a trăi acum, a fi în viață aici, este, de fapt, numai o pregătire, o stare
premergătoare, alcătuitoare, asemănătoare cu formarea unui făt într-un pântece matern pentru
a deveni prunc, făptura care să se poată naște în viața de apoi, cea din afara pântecului. Prin
urmare, ceea ce noi numim a fi viu, este o prefacere a ceea ce suntem în ceea ce vom deveni
din ceea ce nu vom mai fi. Viața în care trăim acum nu este viața pe care o vom trăi în aceiași
măsură în care viața pe care o vom trăi nu va avea nimic de a face cu ceea ce trăim acum.
Viața despre care vorbește Hristos nu are nimic de a face cu viața pe care o trăim. El vorbește
despre ceea ce vom fi când vom deveni ceea ce nu suntem. Noi credem că este suficient să
credem ceea ce ne spune El și toate se vor adeveri. În fapt, ceea ce spune Hristos este o
atenționare despre radicalitatea transformatoare și schimbătoare a ființei și nu o chemare la o
radicală schimbare interioară care se înfăptuiește indiferent dacă credem sau dacă nu credem
în ceea ce ne spune Hristos. Lumea de apoi, pe care Hristos o vestește, este lume care vine,
indiferent de modul în care ne raportăm ei. La fel ca și viața. Hristos este glasul care ne
amintește, ca un orizont pe care îl vedem mereu și niciodată nu îl putem atinge, că, la un
moment dat, vom putea privi marginile formei fără însă să vedem forma. Viața despre care ne
vorbește Hristos, nu creștinismul, nu Biserica, este ceea ce va veni după ce nu vom mai fi în
forma în care ne aflăm acum, este eternitatea transformatoare a nesfârșitelor existențe prin
care ne definim infinitul pe care îl trăim azi într-un cuvânt, mâine într-o umbră, poimâine într-
o dimensiune și astfel, redimensionând spații, urcăm înșiruindu-ne spre fructul universal al
ființei vieții. Nici ființa, nici existența, nici trăirea nu pot exprima deplin această efemer de
cuprinzătoare schimbare transformatoare.
 152

Despre vrerea divină

Ne conformăm voinței lui Dumnezeu după cum credem noi că vrea Dumnezeu să fim.
Nu ne punem niciodată întrebarea dacă Dumnezeu ne vrea într-un fel sau altul. Noi știm exact
ce vrea Dumnezeu. Așa că problema nu este pentru noi ceea ce vrea Dumnezeu – că asta deja
știm – ci ce facem noi ca să fim în vrerea lui Dumnezeu. Vai, câtă nebunie, câtă rătăcire!!! Nu
ne mai punem în locul lui Dumnezeu, ci în locul gândirii și voinței lui Dumnezeu! Suntem
mai rău decât diavolii!

Odată instalați acolo știm și ce avem de făcut pentru că știm tot ce vrea, cât vrea și cum
vrea Dumnezeu… Suntem orbi strigând la drumul mare că am venit să arătăm lumii lumina!
Vestirea noastră despre lumină este asemenea lumânărilor pe care le aprindem în speranța că
Dumnezeu va vedea lumina lor ca pe rugăciunile noastre și nu rugăciunile noastre ca flăcări
arzând din trupul nostru. Lumânările pe care le aprindem ca jertfă de lumină sunt vorbe goale
și risipire de rugăciune dacă credem că știm ce vrea Dumnezeu! Mai bine am lucra la ceea ce
gândim noi despre noi, despre cel de lângă noi, la nevoile noastre ale tuturora, decât la ce
voiește Dumnezeu. Dumnezeu știe întotdeauna ce vrea. Noi ne comportăm ca și cum el nu ar
ști, pentru că am cunoaște toate gândurile dumnezeiești fără să știm, de fapt, nimic despre
gândurile omenești pe care Dumnezeu le știe deoarece El este acela care le sădește în inimile
noastre. Pe acestea trebuie să le cunoaștem ca să Îl urmăm pe Dumnezeu și nu vrerea Lui.
 153

Altceva decât carne

Carnea nu este făcută să facă diferența dintre viață și moarte. Deși, în ființa ei conține
toată bucuria vieții, a nașterii, a devenirii și, în aceiași măsură, tristețea morții și a uitării, a
tristeții, a durerii… Carnea reprezintă partea din existență pe care o aflăm întotdeauna ca
manifestare a sufletului. În schimb, sufletul nu are nevoie de carne. Ca atare, el poate fi deplin
fără fericire și fără suferință. De aceea sufletul își trăiește propria existență din sine și din
nimic altceva. Sufletul nu adună și nici nu risipește, pentru că își este sieși suficient într-o
manifestare deplină. Pentru el a fi viu nu înseamnă nici a trăi, nici a muri. El devine ceea ce
este din sentimente și numiri și nu din forme și materie. Din suflet nu poți îndepărta nimic
pentru a rămâne cu forma esenței care l-ar putea defini așa cum faci cu materia pe care o
definești dăruindu-i forma pe care o cauți îndepărtând ceea ce i se adaugă spre a rămâne cu
ceea ce nu poate fi îndepărtat. Așadar, carnea sufletului – pentru că și sufletul are carne – nu
este totuna cu materia prin care percepem ceea ce numim suflet. Carnea sufletului nu curge,
nu se transformă, nu poate fi sculptată, pictată sau rostită. Ea este o stare indisolubilă și
inexprimabilă lipsită de orice esență care nu poate fi mărginită în nici-un fel spre a fi definită
printr-o anumită formă. Carnea sufletului poate numai să fie și, ca atare, nu poate fi exprimată
prin timp și spațiu. În trupul ei a fi suflet înseamnă uitare. Stare pe care nici cuvintele, nici
gândurile, nici intuiția înrădăcinată în căutarea caracteristică vieții, adică nici eternitatea, nu le
pot descrie sau defini. Carnea aceasta nu este vie în aceiași măsură în care nu poate muri și nu
poate muri în aceiași măsură în care nu poate fi vie. Ca atare, a fi în carne înseamnă a nu fi în
viață, iar toate celelalte moduri de a fi, lipsite de dimensiunea cărnii, sunt viață, viață
adevărată, viață nesfârșită, infinită, eternă.
 154

Despre libertate

Niciodată nu am înțeles cum putem alege, dacă nu ne putem alege părinții, numele,
timpul în care ne naștem sau, dincolo de toate, sub care cer și sub care soare să ne trăim
propria viață! Ce poți alege atunci când nu îți rămâne decât să te identifici cu ceea ce
întâlnești din ceea ce reprezintă neamul tău, pe cei cu care te învecinezi spre a te identifica pe
tine, ceea ce te definește în relație cu cei care te cunosc sau prin clipa astrală din care ai
devenit ceea ce ești și, chiar mai mult decât atât, prin ceea ce îți oferă orizonturi noi
orizonturilor care te nasc permanent dăruindu-ți ființa din orizonturile altor orizonturi!
 155

Între chip și față

Distincția dintre chip și față necesită o precizare a cărei aprofundare pare a fi necesară
în vederea realizării unei exprimări cât mai corecte a trăirilor umane. Spre exemplu, nu putem
spune, cred eu, că un pisic are față ori privește cu o anumită față, deoarece înfățișarea lui nu
are același nivel de expresivitate pe care o are fața omului. Ceea ce numim fața pisicului,
poate fi asemănată cel mult cu chipul unui om a cărui față este acoperită în așa fel încât nu îi
vedem decât ochii. Constatăm, prin urmare, că ochii rămân să exprime toate grimasele
trăirilor pe care le conține fața omului. O față care poartă mască nu permite decât o privire
directă în ochii celui cu care comunicăm. În ochii acestuia trebuie să vedem toate câte le
privim pe un chip complet dezvelit, neacoperit în nici un fel. Așadar, dialogul nostru este cu
un chip alcătuit din ochi, sprâncene și o formă intuită. Ochii larg deschiși, clipind din când în
când, care ne privesc dinspre acel chip devin parte a comunicării numai raportându-i
sprâncenelor care se mișcă și conturului prin care intuim prezența feței. Descoperim, de fapt,
că privim în două adâncuri a căror profunzimi nu fac altceva decât să ne uimească de cât de
adânc este chipul uman atunci când nu îl vedem în întregime. Fără mască, fața omului este
completă. Comunicarea cu această față este mult mai facilă. Simțim sinceritatea sau
subînțelesurile cuvintelor mult mai ușor. Odată puși în fața unui chip ascuns dialogul devine
jumătate monolog. Un monolog suspendat între întrebări care apar datorită faptului că fața cuc
are comunici nu oferă certitudini complete. Cumva, numai mișcarea sprâncenelor surprinsă
între două schimbări de privire a ochilor, poate ajuta la înțelegerea sensurilor pe care ar trebui
să le comporte dialogul, comunicarea.

Ceea ce este cert, însă, este că masca ne învață să ne privim direct în ochi unii pe alții.
Indiferent dacă vedem sau nu vedem. Mă întreb retoric, ce valoare poate avea masca pentru
orbi, dar pentru surzi? Cu siguranță și ei au măștile lor!

De fapt, pisicul are o față de surd sau de orb, pentru că deși în ochii lui pot vedea ceea
ce cred că simte în privirea care îi seamănă privirilor mele, comunicarea noastră nu se face
prin intermediul ei. Pisicul are un chip pe care niciodată nu o să-l pot adăuga feței mele.
 156

Similitudinile dintre chipul său și fața pe care i-o atribui pentru a crea un dialog, o
comunicare, reprezintă capacitatea mea de a vedea în cele create fața pe care o port și pe care
tind să o dăruiesc sub forma chipului meu celor pe care le întâlnesc – mi se descoperă –
pentru a relaționa cu ele.

Prin urmare, în ochii celor care mă privesc sau în chipul pe care îl poartă toate câte sunt
în jurul meu, în lumea mea, de la cele mai firești și nefirești forme și până până la aburul
norilor și liniilor mucegaiului, toate câte văd nu au față, ci chip, dar în chipul prin care mi se
prezintă, pentru mine tind să devină o față, pentru că altfel nu pot intra în dialog cu ele. Altfel
nu pot fi vii. De aceea, toate câte poartă chip tind spre asemănarea cu mine. Sunt vii pentru
totdeauna. Asemenea mie.
 157

Question

Cum poate fi omul o ființă care există într-un mod unic fiind compus din dragostea și
bucuria împreunată a părinților săi? Este o întrebare care așteaptă răspuns la matematica
gândire despre cum o unitate și cu o altă unitate pot alcătui o altă singură și unică unitate.
Lingvistic este posibil, deoarece un cuvânt și cu alt cuvânt alcătuiesc un mesaj, însă mesajul
nu înseamnă că propoziția din care acesta este alcătuit trebuie să fie un nou întreg, ci
dimpotrivă, că aceasta este alcătuit din multiple părți. Așadar, cum poate fi îngerul înger în
cer și omul om în ceea ce numim lume? Sunt ei întregul sau părțile care alcătuiesc aceste
realități? Altfel spus, cum poate fi picătura picătură în marea nesfârșită, dacă marea este
alcătuită din picături iar picăturile alcătuiesc marea? Cine se confundă în această abordare:
marea cu picătura sau picătura cu marea. Ca atare: este picătura în sine o mare sau marea este
în sine o picătură? Cine poate să le numească ca fiind astfel spre a le diferenția ca ceea ce sunt
de fapt?… Adică, cine le poate descrie atât de corect, spre a fi definite pe deplin, pentru a
dobândi un nume prin care să se identifice distinct pe fiecare în ceea ce este în raport cu noi,
cu omul sau cu ființa, cu sinele lor, precum și cu sinele nostru?
 158

Exitențiabilul

Când ești puternic, când ești făcut să fii puternic, când te naști puternic și cineva,
altcineva îndrăznește – într-un fel sau altul să îți afecteze câtuși de puțin imaginea – se pare că
strivindu-l, eliminându-l, anihilându-l pe cel potrivnic pentru atitudinea sa revanșardă,
acțiunea anihilatoare nu va fi considerată o faptă greșită făcută de cel puternic, ci o faptă rea
de acela care a îndrăznit să evidențieze, să atragă atenția, să remarce răul pe care îl face cel
puternic. Puterea celui puternic, și nu persoana care o deține, este argumentul acestei judecăți.

Așadar, adesea se pare că aproape instinctiv vom fi întotdeauna alături de cei puternici.
Lor le vom da dreptatea pentru că sunt puternici. Cei care vor rosti adevărul și vor arăta că cei
puternici au propriile legi pe care le impun după bunul plac în scopul păstrării și promovării
puterii pe care o dețin, vor fi mereu niște luptători deși vor fi totodată considerați și adevărați
uzurpatori. Fiecare persoană puternică este o armată care luptă pentru a fi și mai puternică. În
schimb, ceilalți, cei care nu caută niciodată puterea ci numai dreptul la a exista – indiferent
cum – vor căuta să exprime ceea ce numesc dreptate sau justețe, în contextul în care puterea și
existența nu ar trebui să fie considerate stări antagonice.

Singura soluție a celor puternici este, după cum reiese din această cugetare, anihilarea
celor care se opun puterii. Din nefericire, aceiași soluție este valabilă și pentru cei care nu
dețin puterea.

Un câine de luptă care s-a născut să lupte până la moarte, va ucide instinctual orice
cățeluș care va lătra în prezența sa aproape fără motiv. Această gălăgie minoră va deranja
mereu un câine care este născut și crescut să lupte. De aceea, nimeni nu va acuza luptătorul că
ucide pentru că s-a născut ucigaș.

În schimb va fi acuzat cel care deranjează pe cel care ucide, deoarece se pare că este
firesc, că este drept că nu trebuie să tulburi natura copleșitoare a celor născuți să fie puternici,
 159

pentru că, chiar și fără motiv, nejustificat, prin natura lor, aceștia te vor ataca fatal și te vor
distruge definitiv.

Singura soluție împotriva puterii este să folosești puterea. Cei care doar atrag atenția, fie
că se sperie, fie că intuiesc în ea un pericol, fie că este în felul lor de a fi să atenționeze, să își
spună părerile, vor fi șterși pentru totdeauna din fața puterii de puterea însăși.

Morala acestei realități este că puterea fie dispare asimilată de o altă putere, fie,
întâmplător, se împiedică și cade într-o oarbă sinucidere, întunecându-se în lumina propriei
puteri.

Adevărul fundamental și iluzia dreptății relevă faptul că puterea este doborâtă de propria
aspirație spre putere, că își fură singură cărămizile pe care le-a zidit în virtutea voinței de a fi
și nu datorită necesității de a exista într-un context necesar, ci numai pentru propria necesitate.

Așadar, puterea moare orbită de propria dimensiune, ceea ce evidențiază faptul că

puterea este o visare despre sine, lipsită de orizontul întregului. O lume care se identifică cu
sine prin sine și nu un întreg al tuturor. Puterea este lipsită de universalitatea întregului care se
definește pe sine prin intermediul fiecărei părți din care este alcătuit. Puterea și dispariția ei
este și descoperă, de fapt, procesul devenirii nesfârșite a exitențiabilului sau a ceea ce poate fi,
a ceea ce este fiind și fiind devine ceea ce este fiind lipsit de propria capacitate prin care se
exprimă ca fiind. O putere oarbă care se întunecă adâncindu-se în propria lumină. Aici
valorile și conceptele morale și etice sunt spații care alcătuiesc procesul în contextul unor
etape prin care evenimentul de putere se manifestă. Risipire…
 160

Privirea dintre chip și față

Distincția dintre chip și față necesită o precizare a cărei aprofundare pare a fi necesară
în vederea realizării unei înțelegeri cât mai corecte a trăirilor umane. Spre exemplu, nu putem
spune, cred eu, că un pisic are față ori privește cu o anumită față, deoarece înfățișarea lui nu
are același nivel de expresivitate pe care o are fața în înțelesul de față omenească. Ceea ce
numim fața pisicului, poate fi asemănată cel mult cu chipul unui om a cărui față este acoperită
în așa fel încât nu îi vedem decât o parte din ea, spre exemplu, decât ochii. Constatăm, prin
urmare, că numai ochii rămân să exprime toate grimasele trăirilor pe care le conține fața
omenească. O față care poartă mască nu permite decât o privire directă în ochii celui cu care
comunicăm. În ochii acestuia trebuie să vedem toate câte le privim pe un chip complet
dezvelit, neacoperit în nici un fel. Așadar, dialogul nostru cu o față acoperită de mască este cu
un chip alcătuit din ochi, sprâncene și o formă intuită. Ochii larg deschiși, clipind din când în
când, care ne privesc dinspre un chip mascat devin parte a comunicării numai raportându-i
sprâncenelor lângă care se mișcă și conturului feței pe care o intuim. Descoperim, de fapt, că
privim în două adâncuri a căror profunzimi nu fac altceva decât să ne descoperă cât de adânc
este chipul uman atunci când nu îl vedem în întregime. Cu toate acestea, numai fără mască
chipul omului devine fața care este completă. Comunicarea cu o față nemascată este mult mai
facilă. Simțim sinceritatea sau subînțelesurile cuvintelor mult mai ușor. Odată puși în fața
unui chip ascuns după o mască dialogul devine jumătate monolog. Un monolog suspendat
între întrebări care apar datorită faptului că fața mascată cu care comunici nu oferă certitudini
complete. Cumva, numai mișcarea sprâncenelor, surprinsă între două schimbări de privire a
ochilor, poate ajuta la înțelegerea sensurilor pe care ar trebui să le comporte dialogul,
comunicarea.

Ceea ce este cert, însă, este că masca ne învață să ne privim direct în ochi unii pe alții.
Indiferent dacă vedem sau nu vedem. De aceea, mă întreb retoric, ce valoare poate avea
masca pentru orbi, dar pentru surzi? Cu siguranță, cred că și ei au măștile lor!
 161

De fapt, pisicul pentru mine are o față de surd sau de orb, pentru că deși în ochii lui pot
vedea ceea ce cred că simte în privirea care îi seamănă privirilor mele, comunicarea noastră
nu se face prin intermediul privirii. Pisicul are un chip pe care niciodată nu o să-l pot adăuga
feței mele. Similitudinile dintre chipul său și fața pe care i-o atribui pentru a crea un dialog, o
comunicare, reprezintă capacitatea mea de a vedea în cele create fața pe care o port și pe care
tind să o dăruiesc, sub forma chipului meu, celor pe care le întâlnesc – mi se descoperă –
pentru a relaționa cu ele.

Prin urmare, în ochii celor care mă privesc sau în chipul pe care îl poartă toate câte sunt
în jurul meu, în lumea mea, de la cele mai firești și nefirești forme și până la aburul norilor și
liniilor mucegaiului, toate câte văd nu au față, ci chip, dar în chipul prin care mi se prezintă,
pentru mine tind să devină o față, pentru că altfel nu pot intra eu în dialog cu ele sau în
dialogul dintre ele. Altfel spus, pentru mine, nu pot fi vii. Sau, în altă ordine de idei, pentru a
le relaționa cu ele, pentru a le numi, trebuie să fie vii, iar eu prin faptul că le privesc ca pe un
chip le dau viață, le înviez. De aceea, toate câte poartă chip tind spre asemănarea cu mine.
Chipul este un atribut specific fiecărui lucru, fiecărei ființe. Poartă un nume. E numele care dă
identitatea. De aceea, doar fața este tot ceea ce au comun toate aceste chipuri. Numai ea este
vie pentru totdeauna, este universală. Chipul este numai ceea ce poartă un nume. Fața este
ceea ce nu poate fi numit pentru că este alt tuturora. Chipul este particular și exprimă, ca
atare, o particularitate. Fața, în schimb, fiind expresie a chipului întregii creații, exprimă și
comportă întreaga manifestare în mimica ei. Fața este, de fapt, o mască alcătuită din totalitatea
chipurilor în care privirea descoperă sentimente, cuvinte, trăiri, amintiri… În acest fel, în
conceptul de față, privirea descoperă lumea pe care nu o poate privi atunci când este lipsită de
noțiunea de chip.
 162

Permanentul răsărit

Trebuie foarte bine precizat faptul că mereu există, pe de o parte, numai un răsărit, o
naștere, un nume, și, pe de altă parte, mereu mai multe orizonturi, muriri și rostiri despre ceea
ce suntem, ceea ce ne reprezintă, despre ceea ce devenim … Sensuri pe care refuzăm să le
luăm în calcul de-a lungul vieții.

Preferăm să ne măsurăm propria existență între orizonturi, adică între naștere și moarte,
între numele pe care îl purtăm și ceea ce vrem să facem din el, între ceea ce credem noi despre
noi și ceea ce cred ceilalți despre noi.

Abordăm diversitatea de a fi ca și cum a fi este rezultatul unor nenumărate moduri de a

fi, deși, cu toții păstrăm în adâncul nostru existențial, conștienți, faptul că suntem originați în
același fiind pe care nu contenim să îl consumăm fără a ne întreba de ce trebuie consumat și
de ce ar trebui să fim în acest proces consumist.

Tot spațiul care ni se oferă ca trăire și tot timpul care ni se oferă ca trecere de-a lungul
acestui fiind primordial pe care nu suntem capabili să îl trăim integral de-a lungul existenței
personale – existând în el numai raportându-ne ca ființă unei alte ființe – este un permanent
fenomen al răsăritului în orizonturi. Un singur sâmbure al tuturor fructelor, o singură sămânță
a tuturor pădurilor, o singură picătură a tuturor ploilor, un singur pas al tuturor cărărilor, o
singură umbră a tuturor luminilor…

Pentru ca ceva să fie totul trebuie să fie întotdeauna un ceva, unic, lipsit de
multiplicitatea sinelui, constituit însă spre a deveni multiplu de sine. Un imens cer plin de
stele în care se rostogolesc galaxii și depărtări care nu pot reprezenta nimic fără ochiul care le
 163

privește, fără luminile prin care privirea le percepe ca depărtări și relații de-a lungul vederii.
Răsărituri unice ale depărtărilor nenumărate.

Un construct al reveriei

Noi credem că trăind construim ceea ce visăm să devenim, însă trăind, de fapt,
construim ceea ce alții deja au visat. Și spun astfel pentru că visul pe care cei care deja l-au
visat a devenit în noi, cei care suntem, realitatea noastră în care trăim. Așadar, trăim cu
adevărat numai atunci când acceptăm că facem parte din lucrarea de construire a ceea ce
visează ceilalți, adică din ceea ce suntem atunci când lăsăm visurile să ne fie construite de cei
care nici nu și-au propus să le viseze, să creadă în ele, de cei care, cu siguranță, visează sau au
visat alte și alte visuri pe care, probabil visând, nu le vor construi niciodată și, ca atare, nici nu
vor fi parte din ele și pe care, cu siguranță, cei care le vor urma le vor construi fără să
realizeze că fac parte dintr-un vis deja visat.

Prin definiție, așadar, visul nu este ceva care nu poate fi pre-văzut, pentru că este în sine
un proiect care are deja determinați parametri desfășurării de-a lungul cărora timpul viitor în
care se va împlini, în care se va manifesta ca fiind prezent în prezența noastră, a acelora care
visăm sau care visăm să îl visăm, nu este sau încă nu poate fi ceva prezent, real, adică în
desfășurare, în propria sa dezlânare viitoare, deoarece încă nu este, nu se manifestă ca
eveniment.

Cu alte cuvinte, nu poate avea prezență nici acum, nici altcândva, fiindcă în trecutul din
care și-a constituit prezentul ca viitor în care să poată exista ca proiect, ca dintr-un prezent
deja trecut, nu poate să existe pentru că, fiind vis, înseamnă a trăi într-un construct al reveriei
care se consumă într-un aici și acum permanent.
 164

Divergențe

Pentru vechea generație timpul nu reprezenta doar trecere, distanțe și măsuri împărțite
în unități temporale: secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni calendaristice, ani, cincinale,
decade, secole, milenii… ci comporta o dimensiune estetică și valorică exprimată de cadranul
ceasului, de frumusețea acestuia, de imaginația prin care își exprima curgere, trecere,
devenire… Timpul, pentru vechea generație, era orizontul, bijuteria, piatra prețioasă,
nestemata care împodobea existența. Din acest motiv, vechea generație a imaginat metode de
măsurare a timpului din apă, din nisip, din ceară, din roți pe care le-a reprezentat realizând
calendare raportate rostogolirii soarelui și lunii, în baza cărora și-au zidit trecut prin care și-au
profețit viitor ca început și ca sfârșit … De aceea, pentru vechea generație timpul este o
amuletă care ține cont de distanțe, deveniri sau treceri și de frumusețea prin care timpul își
manifestă ființa. Pentru aceasta a dărui timp, azi, înseamnă a dărui un fel de ceva, o formă, o
expresie, o idee, un simbol a ceea ce înseamnă timpul. Ca atare, cel mai frumos cadou care
poate fi oferit, în gândirea vechii generații, este ceasul – imaginea concretă a timpului – ca
bijuterie. El, ceasul, este acela care precizează, pe de o parte, timpul pe care l-ai trăit în ființa
sa, și, pe de altă parte, faptul că oricine trăiește în timp, dar și, totodată, că cel care dorește să
evidențieze momentul sau clipa, o poate face precizând că frumusețea timpului nu constă în
trecerea acestuia, ci în materia prin intermediul căreia poate fi reprezentat. De aceea, generația
veche, pentru a-și dovedi prețuirea va prefera să dăruiască un ceas frumos conceput – de
mână, de perete, de buzunar – realizat pentru a-și dovedi și mărturisi aprecierea față de cei pe
care îi stimează și îi iubește, decât să ofere în dar, spre exemplu pentru generația de azi, un
telefon mobil care doar va preciza inestetic ora exactă. De aceea, pentru generația veche,
telefonul mobil nu va reprezenta în nici un chip un obiect care înfrumusețează ființa umană.
Este clar, se pare, că pentru generația actuală, telefonul – element viu al lumii cotidiene –
conține și exprimă toate dimensiunile timpului fără a se raporta frumosului și nici uneia dinte
 165

dimensiunile cărora acesta își asociază reprezentarea: etică, morală sau religioasă. Pentru
generația de azi, așadar, timpul nu poate fi exprimat doar ca formă, pentru că frumosul pe care
îl percepe aceasta nu se rezumă doar la plăcerea de descoperi frumosul de dincolo de materie,
frumosul lipsit de materie, deoarece pentru ea frumosul se află în materie, în formă, în
interior. Vechea generație, cu alte cuvinte, crede în frumos ca fiind întotdeauna tot ceea ce
poate fi imaginat, pe când, pentru noua generație, frumosul este ceea ce adâncește ființa
interioară, lumea dintre orizonturi și nu lumea de dincolo de orizonturi. În acest context, este
limpede că lumea veche și lumea de azi este restul care rămâne din ceea ce lumea de mâine
așteaptă. Este un timp care va să vină și care încă nu este pe care toate ceasurile din lume îl
pot calcula, dar pe care, niciodată nu îl vor putea măsura până atunci când nu îl vom putea
purta ca pe o neprețuită bijuterie. De aceea, pentru vechea generație ceasurile sunt adevărate
nestemate, pentru că descoperă faptul că numai în limbile lor se pot rosti dimensiunile
frumosului. Ca atare, ceasurile sunt profeții de serviciu ai vieții, ai trăirii noastre. Datorită lor
știm clipa din care ne-am născut și momentul pentru care ne-am născut. De aceea le purtăm ca
pe nestemate, ca pe bijuterii. Frumusețea lor ne împodobește valorificând ființa prin timpul pe
care îl trăim. Tele-comunicarea sau poate mai bine spus tele-digitalizarea, condamnă la
pieirea frumuseții timpului și, prin urmare, a ceasului, cu alte cuvinte a bijuteriei, a nestematei
și, în cele din urmă, a noțiunii de frumos absolut. Astfel timpul devine banal și fără rost,
pentru că nu mai măsoară fiind lipsit de frumos. Ce rost mai are să precizăm, așadar, data
nașterii și data din urmă a nașterii, adică a morții? Timpul este o trecere fără nici un fel de
valoare? Prin urmare, ne-nașterea este o atare stare care nu mai are nevoi de timp pentru că nu
mai este nimic de măsurat. În aceste fel, se poate spune, trebuie privită tehnologizarea,
digitalizarea și lumea pe care o propune eternitatea. Pentru ce aș purta un ceas frumos la
mână? De ce aș purta un ghiul pe deget? Care este rolul brățării, lanțului de aur sau al
cerceilor? Al frumosului și frumuseții? Cu ce mă împodobesc hainele, casa, arhitectura,
credința, principiile, educația, gândirea, existența… dacă pot primi totul la pachet, întreaga
realitate comprimată, accesibilă necondiționat doar atingând o interfață, o imagine?… Dacă
totul stă în vârful degetului meu cu care pot atinge centrul universului și prin care îmi pot
oferi cunoaștere nesfârșită? De fapt, în contextul acestei retorici, divergența constă în faptul că
suntem chemați să acceptăm că noua generație se comportă ca și cum deja ar fi în lumea
ideală, motiv pentru care nu ne mai poate înțelege pe noi, vechea generație, care considerăm
că omul mai are de lucru, adică încă mai trebuie să ajungă în lumea ideală. Se pare că, noi,
vechea generație, nu ne putem opri din construit, pe când noua generație nu își propune să
construiască nimic, ci ia totul ca și cum ar fi deja construit, final, perfect. Ceea ce îi rămâne
 166

acesteia de făcut, potrivit noii gândiri, este să trăiască, pentru că totul a fost deja construit,
adică pe deplin trăit. Ceea ce mai este de făcut, ceea ce completează această totală trăire,
constă în a fi și locuit. Aici este, de fapt, divergența dintre vechea și noua generație: cei vechi
se cred constructori pe veci, pe când, pentru cei noi, întregul este construit și trăit până la
sfârșit. Rămâne să facem din acest întreg un loc al nostru în care a fi nou înseamnă a fi noi.
Ceasul, clepsidra, oracolul precum și profetul, nu sunt numai instrumente de măsurare și
prevestire ale timpului, ci neprețuite și inestimabile nestemate, bijuterii care ne împodobesc
existența, care ne dau valoare nu pentru că ne definesc forma de a fi, ci pentru că ne raportăm
lor atât de mult încât fac să răsară lumină din ființa noastră.
 167

Contradictoria uitare

Darul și libertatea sunt două concepte contradictorii, deoarece cel care dăruiește, deși o
face în mod deliberat – potrivit unei opțiuni proprii –, prin faptul că decide să dăruiască fără
să se întrebe dacă cel căruia îi oferă cadoul său și-l dorește în cel mai sincer și profund înțeles,
îi încalcă acestuia toate posibilitățile de a accepta, de a aștepta sau de a fi deschis unui astfel
de dialog. Acest fel de exprimare este un fel de mesaj, asemănător unei scrisori pe care te-ai
decis, dintr-o unică și proprie inițiativă, să o scrii și transmite celui pe care dorești să îl
înștiințezi de cele mai personale și intime intenții ale tale fără să te întrebi dacă acela,
receptorul, adresantul, își dorește sau îl interesează faptul că ceea ce ți-ai propus tu să
îndeplinești, să faci, să transmiți îi poate fi de folos sau de interes.

De aceea, darul trebuie făcut numai în anumite contexte, legat de o zi de naștere, de

onomastică sau de un eveniment important care definește un început și, ca atare, un sfârșit.
Darul este o comemorare, în fond, a unei perioade care, prin consumarea ei, a marcat
devenirea, trecerea, transformarea timpului prezent în timp etern. Eternitatea, însă, nu are
nimic de-a face cu darul și, totodată, nu are de-a face cu actul dăruirii, deoarece a dărui este
un act care se face o singură dată, pentru a marca diferențele, distincția dintre ceea ce a fost și
ceea ce numai este, păstrând, însă, întreaga dimensiune a momentului unic în memoria celor
care îl retrăiesc ca și când ar fi trăit instinctiv și permanent fără a-și fi iești din clipa în care s-a
petrecut, se petrece și se va repeta petrecându-se de fiece dată în care va fi perceput, oferit și
receptat ca dar.

În acest context, darul, oricât de autentic ar fi, nu este un atribuit al libertății. Darul nu
este liber pentru că este condamnat spre a fi dăruit și, totodată, libertatea, în contextul dăruirii,
apare ca o stare care constrânge la universalizare lipsind nesfârșirea de a își dărui singură
 168

orizonturi după care să se ascundă spre a permite propriilor raze de lumină să își adâncească
ființa căutătoare în adâncul lumii luminoase din care lumina își dă ființă alergând și arzând în
fiecare rază pe care și-o risipește în afara propriei risipiri. Contradicția dintre libertate și
modul în care aceasta se dăruiește pe sine constituie distanța devenirii care își lipsește spațiul
ființei de existență pentru a se adânci în ceea ce își dăruiește prin căderea din care se
descoperă ca desfășurare prin limitele spre care se întinde pentru a se înălța uitând propriul
trecut.

Mai mult decât cuvântul

Vorbim de Biblie, de Scriptură în gândirea și cultura creștină, ca și cum cartea,

imaginea cărții, care ne vine în minte atunci când ne gândim la cuvântul biblic al lui Hristos,
ar fi, ar avea aceiași valoare pentru creștinii de dinaintea apariției tiparului. Cu alte cuvinte,
gândim cuvântul exprimat, cuvântul scris și Cuvântul teologic în aceleași valori în care,
pentru omul de azi, le are conceptul de carte. În realitate, și istoria o confirmă, înainte de tipar
și, mai bine spus, înainte de intrarea conceptului de carte în universul gândirii umane, și cu
atât mai mult de carte sfântă, cuvântul avea valoare numai pe cale orală ca formulă profetică
cuprinsă într-o exprimare lirică și transmisă printr-un artificiu, am spune azi, cu valențe
puternic psihologice.

De aceea, considerăm că trebuie subliniat faptul că imaginea de carte a Sfintei Scripturi

este o dimensiune care se constituie ca fiind absolut indisolubilă credinței creștine, ceea ce
înseamnă ca lucrarea divină din lume trebuie să fie percepută nu doar ca revelație tradițională,
ci îndeosebi ca manifestare a lucrării lui Dumnezeu în creație prin Cuvânt. În acest fel, sine
die, cuvântul rostit a fost ridicat la statul de Cuvânt creator. Prin urmare, rostirea cuvântului
biblic capătă în acest context proporții eshatologice, iar tradiția transmiterii lui rămâne să se
manifeste și să fie cuprinsă în proporțiile creaționale ale ființării. Se pare că, așadar, teologia
Cuvântului care naște în lume ființa divină, nu s-ar justifica fără Sfânta Scriptură, adică fără
Biblia tipărită în formă de carte, ceea ce înseamnă că teologia creației nu este axată pe decizia
divină „Să fie!”, ci pe tot vocabularul explicativ, adică pe exprimarea biblică, adăugat acestui
imperativ.
 169

De fapt, vorbim aici despre o confuzie cel puțin, dacă nu suntem de acord cu ideea de
contradicție, referitoare la relația dintre Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură. Imaginea cărții,
care reprezintă, într-o anume măsură, chipul cuvântului rostit și scris, adică vine să
completeze sistematizând imaginea datinilor și obiceiurilor transmise natural prin intermediul
tradițiilor strămoșești. În acest caz, distincția dintre cartea ca depozit a cuvântului și tradiția ca
mod de transmitere a firescului existențial, rămâne să fie reprezentată de starea
transformatoare prin care ceea ce se pierde din ceea ce este devine trecut și ceea ce mai
rămâne din trecut este considerat viitor. De fapt, aici, în acest trecut, viitorul este un tot mai
puțin trecut. O stare în care a deveni reprezintă ascuțirea a ceea ce se preface, tocirea
existenței în sensul de subțiere pentru ca ceea ce rămâne să se poată strecura prin urechea
îngustă a lumii asemenea celui mai delicat și frumos sunet care nu poate fi uitat niciodată
datorită sensibilității pe care o transmite prin vibrația din care emană.

Ceea ce credem că trebuie evidențiat în ceea ce privește mesajul creștin al cărții, adică al
Bibliei, constă în faptul că lumea creștină nu a fost transformată de decizia Bisericii de a
stabili învățătura creștină care trebuie să se raporteze în lucrarea sa propovăduitoare unui
canon al cărții, ci că dimensiunea cărții a început să conteze odată cu capacitatea acesteia de a
transmite prin formele tipărite, prin multiplicarea mesajului, prin torentele de idei pe care
tiparul le-a oferit repetitiv gândirii omului de pretutindeni. Cu alte cuvinte, Cuvântul a devenit
soluție în procesul mântuirii prin intermediul diseminării lui sub formă de carte. De fapt,
credința de a fi mântuit prin lucrarea Cuvântului a devenit fiabilă odată cu posibilitatea
tipăririi canonului creștin și nu odată cu stabilirea lui. Înainte de tipar creștinismul a fost o
credință care aparținea unui imperiu al tradițiilor și memoriei și nu lumii. Credința în Hristos
dinainte de apariția tiparului și, prin urmare a cărții, o convenție politică care oferea identitate
unei strategii militare și economice. Așadar, Hristos a depășit statutul de fi doar Împărat odată
cu apariția cărții tipărite. Înainte de acest moment istoric, de momentul apariției tiparului,
numai Sfânta Tradiție creștină povestea și era glăsuită din generație în generație, din neam în
neam. Numai ea a reprezentat calea prin care credința în Hristos s-a dăruit și s-a perpetuat
lumii. Ridicarea Sfintei Scripturi la statul de mijloc de împărtășire a Revelației divine se
datorează tiparului, ceea ce evidențiază că în lucrarea lui Dumnezeu, fundamentală,
primordială pentru mântuire a lumii rămâne Sfânta Tradiție. Altfel spus, Cuvântul este mai
mult decât ceea ce este conținut în cea ce specifică o carte sau toate constructele lingvistice,
fizice și spirituale ale acesteia.
 170

Mărturisire

Îmi imaginez că de fiecare dată în care vin înaintea d-voastră să vorbesc despre Hristos
cu toții veți fi plăcut surprinși de ceea ce am să vă spun. Ca și cum v-ași aduce veștile pe care
le așteptați. Ca și cum v-ași vorbi despre împlinirea tuturor dorințelor din viața d-voastră și v-
ași oferi soluțiile pentru ca acestea să devină în cel mai scurt timp și în cel mai bun mod
realitatea pe care o trăiți.

Vă cunosc pe mulți dintre cei care sunteți aici. Vă cunosc, de asemenea, de foarte mulți
ani problemele care vă frământă. Am convingerea că sunteți azi aici pentru a cere lui Hristos
să vă ajute, să vă rezolve problemele măcar în parte. De asemenea, știu că de foarte mulți ani
veniți la Biserică pentru a-I cere lui Dumnezeu să vă sprijine și să vă lumineze în abordarea
problemelor pe care încă nu le-ați rezolvat pentru că, deși aceste probleme nu ar fi fost
imposibil de rezolvat, continuați să veniți aici pentru că aveți convingere că în Biserică, ceea
ce cereți și credeți în rugăciunile voastre trebuie și poate fi împlinit, adică nu poate fi nicicând
uitat…

Neuitarea rugăciunii adresate lui Dumnezeu este sinonimă cu împlinirea rugăciunii

sincere, lipsită de patimi, adresată celui mai adânc adânc dintre adâncuri, asemenea unui
meteor care se stinge în întunecatul cer al nopții luminând în aceiași măsură în care se pierde
în privirea care îl urmărește privindu-l cum se aprinde tot mai mult pentru a se stinge.
 171

De aceea, de fiece dată atunci când vin în fața d-voastră, sunt mereu contrariat de faptul
că oricât v-ași aminti de lucrarea lui Hristos, de bimilenara și zbuciumata Sa istorie, de fiecare
dată când vă vorbesc despre El, mă priviți cu tăgadă, neîncrezători. Așteptați parcă
întotdeauna să fiu mai convingător ca niciodată, ca și cum toate câte ați auzit despre cele pe
care vi le-am spus până acum despre Hristos nu v-au convins, nu au fost suficiente niciodată
pe deplin.

Așadar, am mereu sentimentul că prezentându-mă în fața d-voastră, a acelora care vă

numiți creștini după numele lui Hristos, adică aceia care îl declarați că îl mărturisiți pe
Hristos, nu vă propovăduiesc despre Hristos și mântuirea pe care Acesta o oferă lumii, ci
despre cât pot să vă conving să îmi dăruiți pentru ceea ce putem împreună construi în numele
lui Hristos și, mai ales, pentru ceea ce vă cer deoarece mi se cere mie în numele lui Hristos.

Simt, în acest context, că sunt un oarecare delegat care are de împlinit o lucrare care nu
îi aparține și care nu îl reprezintă, o lucrare ce trebuie împlinită doar pentru că este justificată
de visul în care credeam și îl imaginam. De idealul unei lumi care oferă o împlinire pe care
am visat-o și în care poate aș putea ajunge așteptând de-a lungul acestui drum ca de-a lungul
singurului drum.

Este limpede, așadar, că nu ceea ce îmi imaginez eu că vă voi vorbi despre ceea ce vă va
fascina – adică despre Hristos – reprezintă motivul care vă va îndrumă spre Biserică, ci,
potrivit atitudinii sceptice pe care o manifestați față de mine ca reprezentant al Bisericii lui
Hristos și față de fiecare cuvântare a mea despre lucrarea lui Dumnezeu prin Hristos, se
rezumă, de fapt, la cuvintele pe care așteptați să le auziți, să vi le spun, în îndemnurile și
chemările pe care nu le rostesc, în ritul liturgic care vi se pare perimat pentru că îl oficiez
idioritmic și în vocea persoanei mele care vă raportează spațiului și timpului din care vă
dăruiți ființă.

Cu toate acestea, mi-aș dori ca de fiecare dată în care vin înaintea d-voastră pentru a vă
vorbi despre Hristos, să vă pot vedea în ochi bucurie și fericire și nu așteptare și îndoială,
deoarece pentru mine Hristos este orizontul din care, de la care începe nemurirea. Când
pronunț numele Său înaintea d-voastră, în Biserică, care teologic este Trupul Său, pe chipul d-
voastră se ridică nori plumburii, îndoieli apăsătoare și o așteptare nesfârșită care îmi cere să
rostesc cuvinte după cuvinte spre a încerca să rostuiesc desăvârșit și a trece dincolo de
 172

nemulțumirile pe care le văd pe chipurile d-voastră. Privindu-vă astfel mi se pare că vorbesc

unor chipuri care nu pot ajunge la semănarea lui Hristos, adică la lucrarea Sa de semănător, de
însămânțător al întunericului cu sâmburi de lumină.

De aceea sunt mereu surprins de faptul că de fiecare dată în care vin să vă vorbesc
despre Hristos, despre Fiul lui Dumnezeu, Cel necuprins de mintea omenească, nici unul
dintre d-voastră nu este surprins și nu tresare câtuși de puțin, ci, mai degrabă, se comportă
asemenea acelora care nu seamănă, ci doar se îngrijesc de rodul viței-de-vie care, printr-un
absolut supranatural, este considerat izvorul al vieții care vine din inima vinului și care dă
naștere imaginației vieții, aceleia care, atunci când a văzut venirea Fiul lui Dumnezeu, tot ceea
ce a putut imagina a fost moartea, un fel de sfârșit care să moștenească imaginea visului, visul
care nu poate muri.

Manifest

De ce imperiile au reușit să scrie istoria? Este o întrebare la care voiesc a apela pentru a
răspunde inițiativei de a construi un templu și deoarece consider că este absolut necesar să
înțelegem de ce oamenii își doresc să construiască imperii, precum la fel de interesant este să
înțelegem de ce își doresc să își construiască temple și, cu atât mai mult, să facă parte din ele,
să își însemneze numele în zidurile și spațiile materiale ale acestor construcții.

Este limpede, așadar, că doresc a mă exprima despre similitudinea dintre templu și

imperiu, în sensul că templul reprezintă împărăția cerească a plenitudinii și desăvârșirii, iar
imperiul împlinirea stării de desăvârșire a creației cerești care se manifestă în istoria lumii
create sau construite.

În acest context, consider necesar că este necesar, în primul rând a preciza sensul
verbului a construi și apoi a defini substantivele templu și imperiu. În realizarea acestui
demers voi apela la istoria care a consemnat construirea imperiilor și templelor și, în acest
sens, voi preciza efectele și rezultatele care au contribuit la îndeplinirea acestor realizări.
Consider necesar a puncta încă de la început faptul că a construi, în contextul acestei abordări,
se referă la conceptul de prim și mare arhitect, cel care a gândit înaintea tuturor gândul despre
 173

cum va fi lumea. Gândul prim al acestuia este Templu în care lumea pe care a creat-o, ca pe
un imperiu al cărui Împărat este, i se prosternează și lucrează spre desăvârșirea tuturor
proiectelor sale.

De asemenea, nu trebuie să uităm a preciza faptul că orice lucrare care trebuie edificată
are nevoie de binecuvântarea Marelui Arhitect. De fapt, în această viziune constă ritualul.
Fiecare pas ritualic necesită invocarea ajutorului și sprijinului celui care a zidit cel dintâi
conceptele și valorile lumii în care credem. Cel dintâi pas îl face Marele Arhitect, iar noi îl
pășim în același timp și loc cu el. De aceea, construirea unui imperiu sau a unui templu, are
nevoie de acceptul și aprobarea Marelui Arhitect. În lipsa acestei viziuni și convingeri,
realizarea oricărei lucrări este lipsită de perspectivă și tinde a fi înțeleasă în limitele ei
interioare, limitate între elementele interesului și câștigului minor, imediat, lipsit de
perspective, constituit din orizontul risipei și nedesăvârșirii.

Prin urmare, deciziile decidenților vremelnici de a construi, fie chiar și sublima idee de
templu, trebuie onorate cu vrednicie și pioșenie, motiv pentru care modalitatea în care acestea
necesită a fi înfăptuite cere, mai ales din partea celor care au fost investiți cu demnitatea
responsabilității față de frați, să fie realizată nu doar cu maximă transparență ci și cu deplin
respect față de eforturile, de orice fel, la care sunt chemați frații să participe.

A construi un Templu este similar cu a construi un Imperiu, deoarece Templul este

simbolul și esența tuturor valorilor și principiilor Imperiului, precum și inima tuturor
ideologiilor care pulsează viața în trupul și ființa imperială.

Ca atare, realizarea cetății desăvârșite a lumii, adică a Templului, nu poate fi creată

începând cu numărul membrilor care o alcătuiesc, ci din perspectiva credinței pe care aceștia
o împărtășesc. De aceea, un Templu, ca și Imperiul, nu se construiește împărțind necesitățile
materiale la numărul de cetățeni care alcătuiesc Imperiul, ci la posibilitățile de participare ale
tuturor membrilor care își asumă identitatea de participanți la această lucrare. Este un act de
liberă voință, de liberă dăruire și de liberă participare.

A fi o cărămidă într-un templu nu înseamnă nici a fi dreptunghiular, nici pătrat sau cerc,
ori oricare altă formă geometrică, tot astfel cum nu înseamnă a participa cu o sumă fizică,
spirituală sau materială în construirea acestui edificiu. Cărămizile unui templu sunt modelele
 174

pe care ceilalți, cei care le pot imita, constituie piatra din capul unghiului oricărei construiri.
De aceea, a fi imperial, înseamnă a fi înaintea tuturor, a te jertfi, a te sacrifica, a ști să te
dăruiești desăvârșit spre a fi unitatea de măsură care își găsește forma și locul, spațiul și ideea
în inimile tuturor acelora cărora se adresează. A fi împărat înseamnă să faci pe toți cei pe care
îți sunt dăruiți de Marele Constructor al lumii să îi conștientizezi de faptul că participă la
construirea Imperiului peste care ai fost chemat să îl păstorești ca un slujitor și nu ca un
beneficiar. De aceea toate celelalte, chiar și Templul, trebuie să fie parte a acestei slujiri.

Prin urmare, dacă voim să construim temple, trebuie să învățăm să fim imperiali. Însă,
în lumea în care trăim, a fi imperial comportă o strânsă legătură cu trecutul. Cei care se găsesc
în demnități gândesc lumea de mâine ca lumea de cel puțin acum trei decenii. Atitudinea lor
despre construirea viitorului este întemeiată pe concepții perimate care izvorăsc din
constrângeri politice. Pentru astfel de demnitari importantă este supraviețuirea și nu viitorul,
motiv pentru care ideea construirii unui Templu – deși una perfect și deplin onorabilă,
deoarece își are temeiul în modelul construirii tuturor timpurilor – constituie numai sursa unui
venit material lipsit de structura unui proiect care să propună viziunea unei viitoare schimbări
fundamentale.

De aceea, în opinia mea, consider că era de bun simț și de maximă calitate ca, în
redesenarea orizontului actual, viziunea lumii pe care ni se propune să o trăim noi și cei cărora
le adresăm lucrarea noastră, cel puțin la nivel regional, să beneficieze măcar de o schiță. Să se
fi alcătuit un proiect proform arhitectural și contabil despre o viitoare perioadă geografică și
temporală concret stabilită cu refere la ceea ce suntem chemați în calitate de constructori.

Dintr-o pură perspectivă personală mărturisesc că îmi doresc din tot sufletul să particip
la construirea unui Templu închinat Marelui Arhitect Universal în Regiunea noastră, motiv
pentru care susțin implicarea spirituală și materială a fraților în această lucrare, cu specificarea
faptului că, în măsura în care a participa înseamnă a o face în măsura propriilor posibilități și
nu conform unui simplu calcul matematic care, din nefericire, corespund unor formule și
estimări ce provin dintr-o imaginară abordare elitistă de tristă amintire.

De asemenea, precizez faptul că, în opinia mea, orice construcție nu poate propune un
termen limită, deoarece a face parte din lucrarea Marelui Arhitect înseamnă fi parte dintr-un
Templu în care nu a construi este obiectivul, deoarece o construire cu forme finale ar
 175

reprezenta o imperfecțiune în existența Marelui Arhitect, motiv pentru care, construirea unui
Templu reprezintă o idee, o valoare, o propunere care aparține unor „constructori” care nu
lucrează pentru Templul Marelui Arhitect, ci pentru însemnarea existenței lor în istoria lumii.

Prin urmare, a fi cărămidă într-un imperiu în care construirea comportă nenumărate

dimensiuni metaforice, presupune a fi responsabil nu numai despre ceea ce ți se cere de către
mai marii lucrărilor edificatoare, ci de a fi pe deplin implicat în propria lucrare, în partea ta de
muncă prin intermediul căreia întregul devine realizabil. Altfel, a accepta doar planșa pe care
ți se cere să o execuți, fără a verifica corectitudinea ei, înseamnă a fi o piesă într-un puzzle din
care, oricare superior poate lua o piesă pentru a face uitat tabloul în care te-ai angajat să
reprezinți umbra, pixelul sau culoarea pentru care crezi că ai fost născut. Așadar, de ce să nu
propui propria ta perspectivă, propriul tău imperiu, propria ta viziune în definirea planșei
Marelui Arhitect? Nimic nu este greșit în a nu fi de acord cu ceea ce ți se cere! Greșit este să
accepți fără să te întrebi de ce ți se cere, deoarece a greși este omenesc, iar a fi corect, drept și
desăvârșit este divin. Imperiile au pierit nu pentru că au greșit în ceea ce au afirmat ori și-au
propus să realizeze, ci pentru că întotdeauna există răspunsuri dincolo de orice adevăr.
Adevărul pe care ni-l propun ceilalți este adevărul lor. Adevărul adevărat nu aparține cuiva, ci
este dincolo de orice afirmație. În acest nesfârșit lanț al prezenței, construcția de orice fel nu
este doar un adevăr afirmat, ci este fundamentul realității în care trăim, motiv pentru care a fi
parte, cărămidă, lucrare, prezență în realizarea unui templu nu poate fi reprezentare a unei
simple participări materiale, spre exemplu pecuniare, ci trebuie, cu necesitate, să reprezinte o
participare a valorilor spirituale, a convingerilor mărturisite și juruite, care nu pot fi evaluate
numeric, matematic sau în orice fel de valori. De aceea, vă rog să mi se permită să consider că
dacă lucrurile sunt altfel concepute decât le pot eu gândi sau exprima și nasc oricât de mici
bănuieli celor din jurul meu înseamnă că proiectul construirii nu urmează idealurile Marelui
Arhitect.
 176

Inefabilul modernității

Modernitatea postmodernității constă în faptul că este atât de veche încât își caută
constant moduri de exprimare prin intermediul cărora să își poată exprima întoarcerea la
origini. De fapt, de-a lungul manifestărilor modernității postmoderne nu este niciodată vorba
de identitatea acesteia, ci de identitatea pe care a pierdut-o făptura umană când a conștientizat
actul prin care a fost adus la ființă. Cu alte cuvinte, mereu va exista o modernitate care va
avea o postmodernitate, o istorie care va fi împărțită în trecut, prezent și viitor la modul
nesfârșit, însă toată această istorie este lipsită de fapt de trecut și viitor pentru că este alcătuită,
în context uman, dintr-un etern prezent care reprezintă momentul conștientizării sau refuzului
faptului că a ființa ca om înseamnă a fi, iar a fi uman înseamnă a avea formă prin care să te
exprimi, ceea ce înseamnă că exprimarea nu este un limbaj care poate spune ceva, ci o stare
care transmite ceea ce a primit nu spre a deveni, ci pentru a își înfăptui rostul pentru care a
fost creată.

În acest context, nici modernitatea, nici postmodernitatea sau oricare alt concept
contemporan ori ultra-post-contemporan, nu reprezintă problema omului dintotdeauna, ci
constituie etape ale devenirii umane care se manifestă fenomenologic în scopul devenirii
 177

datului ontologic. Prin urmare, revenirea la origini reprezintă problema existenței și nu ceea
ce urmează să fie sau, dacă vreți, capitolul final care cuprinde toate cele pe care le-a generat.
Starea primordială este noutatea absolută, eshatologică prin definiție, este capodopera
existenței dintotdeauna, este revelația deplină a scopului pentru care a fost creată lumea,
fenomenul saturat care se manifestă nesfârșit și cuprinde întreaga existență. Sfârșitul ei
înseamnă împlinirea și justificarea pentru care a fost concepută, gândită, adusă la ființare.

De aceea, a vorbi despre modernitate, și toate celelalte care îi urmează, reprezintă o

discuție utopică, deoarece toate câte există se află în momentul creator care își creează etern
propriul sine în afara căruia și din care nu poate ieși nimeni și nimic, pentru că reprezintă și
cuprinde tot ceea ce deja este creat. Definiția ființării nu este, prin urmare, nici moartea, nici
viața, ci entitatea în care sunt cuprinse laolaltă posibilitățile de exprimare ale acestor procese
în vederea definirii punctului imuabil în care coexistă totul. Diversitatea, universalitatea și
comunitatea comunională a ceea ce poate fi și nu este sau a ceea ce este pentru că poate fi,
reprezintă, de fapt, neputința posibilității care i-a fost dăruită limbajului omenesc de a rosti
inefabilul. Limbajul, prin urmare, este conștiință, manifestare, structură, existență, sfârșire a
nesfârșirii și inexprimabil a exprimabilului a ceea ce omul consideră a fi mereu modern sau
divin.
 178

O încercare de definire a investigației fenomenologice

A râde, ca stare de bine, reprezintă cea mai bună imagine care poate reprezenta
conceptul de reducție fenomenologică. De fapt, cred eu, fenomenologul trebuie să râdă tot
timpul de-a lungul investigațiilor sale. Să fie vesel, optimist și superior fără, însă, să își ia
lucrarea în râs. Investigația fenomenologică nu este o glumă, nu trebuie să fie superficială, ci
trebuie să fie degajată, eliberată de orice apăsare și eliberată de toate câte ce i se agață sau îi
agață simțurile. De fapt, în asta constă definiția a ceea ce fenomenologia înțelege prin
conceptul de epoché. Suspendarea tuturor stărilor de responsabilitate față de ceea ce se vede,
se simte, se trăiește, se gândește de către fenomenolog prin intermediul simțurilor în vederea
eliberării din sine a ceea ce investighează, potrivit capacității simțurilor sale, constituie
inopinata ființare a gândului fenomenologic care până la el nu a fost gândit, ceea ce reprezintă
conceptul de epoché. Așadar, a te raporta lumii zâmbind lipsit de simțuri, plin de fericire și de
o fundamentală și amuzantă perspectivă interpretativă, înseamnă a surprinde esența
fenomenologică a evenimentului, a actului, a interpretării. Adică a fi în cel mai înalt moment
extatic, adică a fi în epoché-ul care reprezintă starea supremă de evenimențialitate care
desemnează deplinătatea ontologică a existenței.
 179

O succintă pledoarie pentru sănătatea lumii

Lumea în care trăim este tributară diversității care îi alcătuiește unitatea ontologică.
Învățătura de credință ortodoxă specifică, în acest context, că existența este expresie a
adevărului dumnezeiesc care își mărturisește prezența prin unitatea ființei divine ce se
manifestă din perspectiva persoanelor care o alcătuiesc. În acest sens, în fiecare zi de
duminică, ziua închinată Învierii Domnului, pandemia cunoscută tuturor sub numirea de
Covid 19, a cărei amenințare plutește ca o ghilotină deasupra întregii lumii, se manifestă ca o
realitate care încalcă toate regulile de conviețuire. De aceea, consider că trebuie precizat aici
că vina ca păcat primordial – în sensul ei pandemic – este rezultatul încălcării unei reguli
reciproc și unanim acceptate între părțile care au convenit să conviețuiască într-un anumit
spațiu, indiferent de natura acestuia. Așadar, virtual sau real, vina reprezintă rezultatul unor
limitări sau constrângeri care sunt convenite și recunoscute reciproc între părțile implicate în
contextul acelei realități care este recunoscută și acceptată. Cu toții acceptăm ca adevăr faptul
că deasupra lumii, ca și lumina soarelui, se răspândește umbra morții. În perspectiva acestui
orizont, pandemiile care își aruncă peste lume hlamida suferinței și tristeții, devin realități în
interiorul cărora ne manifestăm puținătatea ființei ca viață. De aceea, firimiturile din care ne
 180

alcătuim și prin intermediul cărora ne manifestăm în eternitatea ontologică a creației, se

constituie în mărturii care conferă formă și profunzime propriei noastre existențe. Cu toate
acestea, în fața altarului, uităm toate relele din care ne-am alcătuit și aducem ca jertfă nu doar
buna noastră prezență ontologică, ci toate frumusețile pe care lumea le găsește în prezența
noastră materială, în statutul nostru social, în culorile cu care ne desenăm chipul pe care îl
oferim luminii să îl deseneze. Ne plecăm cu pioșenie frunțile atingând inima pământului
convinși fiind că astfel cerul acceptă smerenia noastră materială. Ne măgulim chipul pe care îl
vedem purtat de fața semenilor noștri privind în imaginea noastră pe care oglinda ochelarilor
de soare pe care îi poartă aceștia o reflectă în sufletul nostru. Ne plecăm genunchii rugându-ne
pentru cei ce suferă, pentru cei care îi îngrijesc pe bolnavi, pentru cei care au grijă de
neputincioși, deși niciodată nu suntem alături de cei care mor, de cei care sunt pedepsiți pe
nedrept, de cei care s-au născut spre a pătimi ca nimeni alții trupește și sufletește. Și… cu
toate acestea, mereu, niciodată nu suntem de acord cu toate câte vin asupra noastră. Există în
ființa noastră o agora în care simțim nevoia să fim prezenți pentru a striga. De fapt, a striga în
agora este un mod de a fi prezent, iar prezența este aici o așteptare care nu propune ceva
anume, ci doar anunță că se petrece ceva acolo. O limbă de clopot care rostește pentru că
lovește fără să spargă pereții între care se leagănă. Este limba care cuvântă ucigând spațiile
nerostite care alcătuiesc distanțele pe care fiecare este creat să le recepteze în felul său. De
fapt, nu sunetele lovesc auzul pentru a deveni realitate, ci auzul urmărește vibrația acestora
pentru a își descoperi propria ființă din tonul universal pe care acestea îl poartă, pe care
acestea le dăruiesc ființei. În contextul pandemic SARS-CoV 2, din perspectiva orizonturilor
prezentate, modul în care ne raportăm azi realității de mâine, este marcat de o mult prea
delicată și indefinită abordare concretă, adesea voit superficială, reprezentată de o și mai
reticentă și antinomică relaxare parcă voit debordantă. Este de preferat, mai degrabă, în cest
context, să ne situăm împotriva fluentului curs al irezistibilei firi, decât să ne recunoaștem
insuficienta asumare a realității în care ne viețuim. De aceea, în mod mai mult decât paradoxal
– ca să nu spun ironic –, este mai facil pentru noi toți, cei care ne numim creștini, să cădem
duminical în genunchi în fața atotputerniciei dumnezeiești și să ne rugăm pentru ca lucrarea
divină, în nemăsurata ei milă, să ne mântuiască de urgia molimei care ne amenință, decât să
ne implicăm personal, fiecare în parte, în lupta împotriva acestei manifestări maligne,
recunoscând și recomandând purtarea măștii medicinale, spălarea regulată a mâinilor și
păstrarea unei decente distanțe fizice și, nu în ultimul rând – dintr-o perspectivă religioasă
creștină care accentuează în mod suprem prețuirea chipului lui Hristos-Dumnezeu purtat de
 181

fiecare semen în virtutea actului îndumnezeirii – mărturisirea adevărului că începutul stării

sfințitoare personale și universale înseamnă prețuirea și sacrificiul pentru ca viața să fie vie.

O umbră

Un ceva, un orice, o stare, o existență, o idee, o afirmație, un gând, o scânteie, o

irealitate, o, nesfârșire, un capriciu, o părere, o umbră ori o tainică manifestare de sine de
nimic… precum și orice repetare conștientă sau inconștientă a tot ceea ce poate fi sau nu
poate exista… este frumos sau frumoasă pentru că comportă o dimensiune în plus față decât
orice ceea ce se poate spune și, mai mult decât atât, pentru că orice poate fi definit ca frumos,
comportă ori manifestă o perpetuă stare de a fi dincolo de orice poate fi definit sau exprimat
ca fiind deplin și pe deplin întreg acceptat ca absolut lipsit de nimic sau ca întreg desăvârșit în
care cuvintele, ca orizonturi care ascund alte limite nelimitate, nu pot defini ceea ce descrie și
rămân să reverbereze acea stare absolută în care fascinația celui care poate privi vede
conștient că există starea de absolut în care se află.

E o definiție a frumosului.
 182

Așadar, dacă sunteți de acord cu această definiție a frumosului, din această perspectivă
credem că putem vorbi despre o altă stare a lumii în care ne aflăm, acceptând că nimic nu
poate fi mai frumos decât frumosul universal pe care definiția propriu-zisă, în acest context,
ca atare o reprezintă.

Prin urmare, dacă tot ceea ce considerăm că este Absolutul ca Frumos poate fi cuprins,
cel puțin ideologic în aceste definiții ale idealului, atunci cuvântul, ca exprimare a sinelui,
comportă atribute caracteristice lumii pe care o gândim și o exprimăm în concepte lipsite de
spații culturale și contexte istorice.

În acest creuzet universal, lumea se deșiră din sine spre o eternitate în care taina
existenței este lipsită de esența manifestării de sine, pentru că tinde, ca o uitare care nu își mai
amintește originea, spre devenirea tăcerii care nu cuvântă.

Ca atare, Frumos este o stare de sine și nu o stare universală. Prin el lumea devine ceea
ce este și nici mai mult sau nici mai puțin. Dincolo de ceea ce pare sau ceea ce este frumos
rămâne dezinteresul și capriciul a Ceva personal.

Despre viață, desăvârșire și alte lucruri

Lucrurile mari se fac cu sacrificii mari, lucrurile mici se fac cu sacrificii mici, iar
lucrurile care nu se fac, nu au nevoie de sacrificii. În acest context, este aproape de neînțeles
cum omul consideră că cel mai mare lucru pe care îl are de făcut constă în agonisirea a cât
mai multor lucruri de-a lungul acestei vieți, pe când, pe de altă parte, este permanent conștient
de faptul că cel mai important lucru rămâne ceea ce vine după această viață de agoniseli:
sufletul. Cu toate acestea, ceea ce numim și știm că este sufletul – care comportă o
infinitudine de definiții și este înțeles ca fiind esență a vieții umane – este cea mai de preț
realitate la care omul nu ar renunța, deoarece, fără trup, omul își pierde sufletul, își pierde
viața, viața pe care o trăiește pentru a se bucura de cele pe care le adună. Paradigma acestui
adevăr relevă faptul că cel mai mare lucru care cere cel mai mare sacrificiu constă, de fapt, în
a nu îți pierde sufletul izvorul vieții. Că, de fapt, ce trebuie să agonisești nu sunt bucuriile pe
care le găsești în lucrurile pentru care sacrifici și te sacrifici, ci sacrificiul pe care îl faci ca
acele lucruri să devină, să fie, să existe, să își găsească propria cale spre a se manifesta pe sine
 183

din sine ca sine. Așadar, cel mai mare sacrificiu uman constă în sacrificarea sinelui și apoi a
tuturor celorlalte lucruri care se vor fi pierdut pentru că își vor fi risipit propriul centru din
care își adunau lucruri spre a se fi eliberat de sinele în jurul căruia își piruetau existența. În
acest dans, sacrificiile își micșorează valoarea sinelui cu cât se îndepărtează de lucrurile în al
căror axă își grăbesc rotația spre își a arunca din interior înspre exterior cât mai mult sens în
scopul desenării unei realități cât mai bine precizate. În acest cadru, curba liniilor care
urmează spiralele de artificii în adâncuri ininteligibile continuă să rămână în forma cochiliei
cenușii arse în lumina sacrificiului. Valoarea sacrificiului, prin urmare, ar trebui măsurată nu
prin prisma acumulării de lucruri, ci prin renunțare la acestea și, chiar mai mult, renunțarea la
ideea de a sacrifica ceva de dragul a orice, pentru că cel mai de preț lucru rămâne viața care
este mai presus de orice și la care nu se poate renunța în nici un fel. Dilema vieții, însă, constă
în faptul că este percepută ca fiind nesfârșită, deși este foarte răspândită presupunerea că
nimic nu poate fi astfel. Ca atare, sine die este naturală întrebarea: sacrificiul este necesar
pentru viața aceasta limitată sau pentru nelimitarea pe care credem, intuim, imaginăm sau știm
că începe dincolo de aceste limite?… Este, așadar, firesc ca pentru lucruri mari să fie necesare
sacrificii mari și tot așa… Însă nu trebuie să uităm că, în schimbul vieții – pentru care nu
există nimic altceva de sacrificat în afară de propriul sine – te poți dărui numai pe tine!
Așadar, sintetizând, cel mai mare sacrificiu, în urma căruia poți obține cele mai mari lucruri,
este acela prin care toate lucrurile pentru care te-ai sacrificat îți cer în schimb viața. Cu cât
propriul sine, în acest context își pierde din strălucire, cu atât sacrificiul devine mai
nesemnificativ. Însă, nu trebuie uitat că, sacrificiul în sine nu poate fi estimat în nici un fel,
pentru că prin sine acest act este suprem. A estima care este cel mai mare sacrificiu și ceea ce
nu este un sacrificiu apare, ca atare, o încercare nereușită de a cere câtuși de puțin în schimbul
a tot ceea ce nu poți cuprinde și înțelege. Cu toate acestea, un sacrificiu mai mare decât
propria existență, pentru om, nu există. Numai Dumnezeu poate face așa ceva. Dar asta pare a
fi o altă discuție, deși nu este.
 184

Covata apei

Duminica femeii samarinene sau duminica apei curățitoare, în înțelegerea mea, mă

trimite cu gândul la lucrarea de a da naștere în sensul în care o împlinește femeia. Și mă
gândesc, în acest context, că, se poate face referire la faptul că, în același fel în care
semănătorul își seamănă sămânța în pământul pe care îl are în proprietate, și aceasta fiind
femeia de data aceasta în general, este îngrijit, păzit și servit cu toate câte are nevoie spre a
rodi, aduce viață nouă din sâmburele care i-a fost îngropat în pântece. Fiindcă întreaga
poveste, din această perspectivă, comportă dimensiuni cosmice pentru că femeia samarineană
este, metaforic vorbind, purtătoare de covată, adică de pântec în care este transportată esența
vieții, în sensul de vas care poartă materiale primare, devine evident faptul că principalul rol
al femeii constă în a adăpa ființa lumii. Sinteza acestei lucrări inefabile este succint expusă în
întâlnirea dintre Cuvântul dumnezeiesc și purtătoarea de pântec pe care o descrie, în
problematica propusă, textul biblic creștin.Tema centrală a întâlnirii dialogale dintre rostirea
 185

cerească a Fiului lui Dumnezeu și femeie, care comportă evident, prin natura sa, universala
caracteristică de a fi Născătoarea de Dumnezeu, se rezumă, dincolo de semnul închinării ca
recunoaștere a manifestării dumnezeiești, la capacitatea de a naște, de a da naștere din apă și
de a fi purtătoare a infinitei dimensiuni a apei care stinge setea nesfârșită a focului prin care
tot ceea ce este poate fi privit în chipul arderii infinite. De fapt, este relevat rolul femeii care
oferă lumii pe Dumnezeu ca vedere prin faptul că îi naște Acestuia pe fiii Săi ca flăcări pe
care le poartă în sine devenirea materiei.Dar, este și mai mult decât atât, pentru că femeia nu
poartă în sine izvorul vieții dumnezeiești – cu toate că procreează prin acesta – ci poartă, de
fapt, toate câte le transformă din existența sa trupească și sufletească în ființa sa din timpul
actului creator. De aceea, femeia nu este nici izvorul și nici gura lucrării dumnezeiești prin
care se exprimă lumea, ci este mijlocul curățitor prin care lumea se transfigurează permanent.
În acest sens, femeia samarineană care merge să își umple vasul cu apă de la fântâna
Cuvântului, nu face altceva decât să mărturisească faptul că apa pe care o caută este apa care
stinge aprinderea trupească a trăirii și că, de fapt, în adâncul acestei trăiri, ca în cel mai
nepătruns loc posibil pe care îl poate exprima cuvântul omenesc, se află orizontul existențial
al nesfârșirii.

Viața ca suflare sau invers

Viața ca suflarea umană sau ca foc care dă viață arzându-și propriul sine spre a deveni
lumină din materia întunericului, este ca atunci când sufli în vreascuri spre a da naștere din
scânteia luminoasă unor flăcări care își revarsă lumina, căldura și mistuirea spre a își consuma
ființa fără să își fi propus, ci numai pentru că aceia care le pot vedea, adică simți, își pot
aprinde ființa din neființa lor, cu alte cuvinte, își desfac întunericul și frigul propriei ființe spre
a-l transforma în lumină și căldură. Este cert, așadar, că o simplă suflare în sâmburele
strălucitor al materiei poate să aprindă viața, să o facă să ardă până la mistuire. De aceea,
suflarea relevă faptul că în materie focul ca viață stă dintotdeauna așteptând să fie aprins.
Materia, în integralitate, este de fapt o flacără imensă a vieții care arde fără a fi văzută.
Suflarea nu face altceva decât să ofere străfulgerarea materiei tuturor percepțiilor prin care
viața se poate manifesta. Prin urmare, suflarea are capacitatea de a preface în viață ceea ce nu
 186

poate fi rostit în cuvinte, pentru că a sufla în ceea ce este lipsit de lumină spre a fi aprins,
adică spre a-l face să ardă, înseamnă a îl exprima, a-l rostui, a-i da formă, a-l face viu.
Suflarea are aici rolul de imaginație, pentru că descoperă, dă la o parte praful care face opacă
esența lumii spre a-i pune în evidență strălucirile, așa cum nimeni nu le-a mai gândit. A sufla
spre a aprinde un foc viu, așadar, înseamnă că suflarea poartă în sine limbile acelui foc,
fiindcă, așa cum nu poate exista cenușă în lipsa materiei pe care o arde, tot astfel nu poate
exista foc în lipsa scânteii inițiale care îl aprinde. Prin urmare, din suflare începe prima și
ultima aprindere din care scânteiază focul viu și, totodată, toată cenușa în care și din care acel
foc, acea scânteie, suflarea, și-au acumulat ființa spre a o dărui prin sine sieși și din sine.
Suflarea, ca atare, se constituie într-o forță care exprimă dimensiuni de care avem nevoie spre
a ne defini ca ființe vii, pentru că, în calitatea de flacără a focului, sunt cuprinse sensuri și
orizonturi care nu pot fi exprimate în nici un alt fel. De aceea, suflarea din care naște focul
este simbol deplin al vieții dar și al lipsei acesteia. De fapt, focul izvorât din suflare face în
același timp același lucru, datorită faptului că dăruiește lumină, căldură, intimitate, protecție
ș.a. și cere totodată în schimb toate pe care le dăruiește spre a-și păstra ființa. Dar, indiferent
de cât de mult cere focul pentru a oferi, pentru a fi aprins și, de multe ori, pentru a-și păstra
flacăra, adică a se arde, mereu și mereu are nevoie nu doar de materia din care își ia ființa, ci,
în chip incipient, pentru fiecare limbă de foc, este necesară o suflare inițială, primordială,
fundamentală care să îl ațâțe, să îl provoace la a exista, care, de fapt, este întreaga sa ființă.
Focul este etern viu nu pentru că arde, ci pentru că există o suflare care îl aprinde mereu, în
fiecare fir al ființei sale. Este un lanț în care fiecare za se leagă de cea dinainte și de următoare
prin suflare. Trupul focului nu este flacăra pe care o percepem, ci întunericul din care își
procură lumina. Tăcere lipsită de sine. Adânc fără dimensiuni. Întoarcerea centrului în
margini și pășire a drumului în cale.
 187

Punct

Despre imposibila tăcere care există în noi îmi doresc să scriu poem. Să o fac să
vorbească cu sunete pe care le pot auzi și cei care nu au auz. Imposibila tăcere este o ființă
diformă, pe deplin goală pe dinăuntru și tot la fel pe dinafară. Un fel de gând care deși a fost
gândit nu a fost rostit, asemenea unei exprimări nefericite pe care o înțelege toată lumea.
tăcerea inefabilă a imposibilei tăceri cuprinde, astfel în sine, întreaga exprimare umană în
toate dimensiunile ei. Dincolo de tăcerea imposibilă, care este numai tăcere imposibilă,
niciodată nu este nimic. Așa că de acolo mereu rămâne ceva de spus. Nu există ultimul
cuvânt, ci doar cuvântul, totul este cuvânt și, prin urmare, totul poate fi rostit, exprimat,
gândit, formulat, expus, visat, închipuit, imaginat, dezlegat, dezlânat, desfăcut, deschis,
deșertat, desființat și realcătuit permanent în punct. Punct.
 188

Dilemă ontologică

Actul biblic al creației relevă faptul că omul a fost creat de către Dumnezeu din pământ
și suflare îndumnezeitoare, ceea ce, potrivit învățăturii creștine răsăritene a devenit un
argument pentru îngroparea trupului uman în pământ, deoarece, potrivit Psalmistului, fiecare
lucru și ființă pe care le-a creat Dumnezeu, trebuie să revină la stadiul increat din care a fost
conceput: „pământ ești și în pământ te vei întoarce” (…). Prin urmare, după modelul
sufletului insuflat care sine qua non tinde în mod natural spre Dumnezeu, trupul alcătuit din
pământ revine firesc în pământul din care a fost creat. (a se insista pe noțiunile de formă ca
trupului care oferă identitatea sufletului)
 189

În acest context, ritualul creștin al înmormântării comportă o varietate de dimensiuni și

înțelesuri care ar trebuie atent abordate, deoarece, spre exemplu, în învățătura ortodoxă, trupul
lipsit de suflet trebuie înmormântat în pământ pentru a respecta principiul și tradiția
precreștină a Vechiului Testament. Punerea într-un mormânt de piatră a trupului lui Hristos,
dovedește că pe vremea sa, înmormântarea în pământ nu reprezenta o valoare scripturistică.
Totodată, relevă faptul că ritualul înmormântării este legat de zona geografică și de tradiția și
obiceiurile populare, Mai mult decât atât, lucrările funerare, pe lângă faptul că reprezintă un
argument vizibil și constant al cultului strămoșilor, constituie totodată dovezi intangibile ale
continuității și valorilor sociale, culturale și morale ale unor întregi civilizații. Între
construcțiile funerare ortodoxe, întâlnim adevărate opere arhitectonice în care sunt păstrate
rămășițele umane a mai multor generații ale aceleiași familii, îngropate și etichetate sub
același nume de familie. În acest fel, acestea constituie reprezentare în fața posterității a unor
culmi umane. De fapt, de la cel mai umil locaș de cult și până la cea mai solemnă și uimitoare
catedrală, edificiile religioase nu fac altceva decât să glorifice prezența lui Dumnezeu în
mormânt. Astfel de morminte, însă, nu fac altceva decât să recentreze viața în moarte pentru a
arăta că moartea poate fi biruită îngropându-ne în ea, dar nu oricum, ci cosmetizând-o,
înfrumusețând-o arhitectonic spre a îi conferi veșnic, în piatră și fier, în forme și linii,
chipurile vii care au trăit-o spre a fi îngropate acolo.

Să nu uităm nici faptul că cimitirele, ca și lăcașurile de cult, sunt considerate spații sacre
în care nimeni nu trebuie și nu îi este permis să ucidă sau să fie ucis, indiferent de
argumentele acestui act distrugător, precum: patria, neamul, idealurile și valorile strămoșilor,
convingeri religioase ș.a. Cel care ucide este mai mult decât cel mai odios criminal care a trăit
vreodată. Mai mult decât atât, în acest context, trebuie să ne gândim la moartea sufletească,
pentru că sufletul nu poate fi „îngropat”, adică întors, decât în/la Dumnezeu care l-a dat.
Descoperim astfel în îngropare deplinul sens al vieții, care este învierea, motiv pentru care,
considerăm că se poate spune că, de fapt, fiecare lucrare funerară simbolizează un pântec, un
izvor dătător de viață… Oare, în acest context, lucrarea funerară, forțând nota, poate fi
înțeleasă ca fiind un creuzet în care ființa omului este așezată pentru a fi recreată?!…

În context teologic ortodox o astfel de perspectivă îndrăzneață ar putea reprezenta o

propunere de integrare a lucrării funerare în lucrarea sfințitoare și îndumnezeitoare a Bisericii
în contrapondere cu învățătura iudaică despre necesitatea îngropării în pământ a corpului
omenesc. Este doar o teologumenă și trebuie înțeleasă cel puțin ca atare.
 190

Iubirea

Numai cei dispuși să sufere pot cuceri suferința. Este un fel de a spune că a te îndrăgosti
este natural, iar a iubi astfel înseamnă a te strădui permanent să cucerești ceea ce inima îți
spune că îți trebuie. Este o zbatere în propria ființă spre a ieși din ea. Nu este vorba despre a
cuceri, a revendica sau nici măcar despre eliberare, ci numai de a deveni pur și simplu altceva.
O devenire efemeră care își dorește să fie altfel clipă de clipă. Și totul intens, absolut,
definitiv.
 191

Îmbogățirea

De fiecare dată în care privim pe cel de lângă noi, de fapt, evaluăm ceea ce credem
despre propria persoană. Prin ceea ce văd ochii cu care privim evaluăm pe ceilalți raportându-
i nouă. Astfel, deși întâlnim oameni asemenea nouă, fiecare individ întâlnit are propriile
caracteristici. Fie că este mai sau mai, fiecare și totodată toți sunt altfel decât noi, deși sunt
semenii noștri. În acest fel cunoaștem ceea ce numim lumea.
Însă, în această lume, evaluarea persoanei omenești depinde doar de statutul fiecărei
persoane umane. Prin urmare, statutul uman este un element fundamental al definirii vieții
unei persoane. Ca atare este o dimensiune personală a omului. Ocuparea unui astfel de spațiu
 192

reprezintă cea mai înaltă poziție a existenței la care poate ajunge ființă omenească. Ca atare, a
fi uman înseamnă a fi demn de propria ta existență și, totodată, responsabil de modul în care
devii ceea ce ești.
Umanitatea constituie în acest caz un loc personal reprezentat integral de aceia cărora ne
raportăm. Este o realitate creată de un a fi împreună cu ceilalți în care termenul împreună se
rezumă la sinele personal iar termenul ceilalți se referă la atributele noastre care ne definesc în
acest raport comunional. Este, de fapt, o îmbogățire a sinelui, o risipire a vederii de sine care
privește în tot ceea ce ne înconjură și descoperă forme similare, chipuri umane în materia
lumii. Din această perspectivă, se poate spune că modul în care omul își îmbogățește existența
privind în afara sa constă în descoperirea similitudinilor pe care tot ceea ce este înafara sa le
comportă datorită vederii sale. Așadar, vorbind despre o îmbogățire de sine, vorbim, de fapt,
despre o îmbogățire a lumii. Prin urmare, îmbogățirea lumii este rezultatul valorilor pe care
omul le descoperă în lumea pe care și-o raportează și astfel și-o împropiază prin cunoaștere
sieși.
Raportul dintre bogăția pe care lumea o oferă omului și valoarea pe care acesta o
dobândește prin lumea pe care o descoperă cu ajutorul privirii constituie, în acest context,
tema principală a existenței în general.
Ca atare, bogăția, sau mai bine spus îmbogățirea ca proces al devenirii ontologice a
omului, reprezintă principala caracteristică a umanității.
Și este firesc să fie astfel, deoarece lumea este cea mai bogată reprezentare căreia se
poate raporta omul. Dincolo de ea există bogăția care nu are termen de comparație. Bogăția
căreia se raportează manifestarea materiei ca ființă, ca existență și ca manifestare de sine. De
aceea, este absolut natural ca umanitatea să își caute, într-o diversitate de moduri, căi
nenumărate de îmbogățire. Însăși ființarea înseamnă îmbogățire de sine, din această
perspectivă.
Ca atare, îmbogățirea trebuie înțeleasă ca un atribut al umanității. Prin urmare, a fi bogat
nu reprezintă o impietate a existenți umane. Bogăția nu comportă o valoare morală sau etică,
ci o stare firească către pe care firea umană trebuie să o dobândească. În acest sens, teologia
creștină vorbește despre Împărăția Cerurilor, deoarece a trăi în această stare îndumnezeitoare,
în acest context, înseamnă a nu mai avea nici o nevoie sau necesitate, a nu simți sau a nu trăi
în nici un fel de lipsă și, prin urmare, cine nu mai are nevoie de absolut nimic este cu adevărat
un bogat absolut, deplin și desăvârșit.
 193

O abordare distinctă își are originea în diferența dintre bogăție ca stare supremă și
îmbogățire ca proces de dobândire a unor false și perene valori prin intermediul unor procedee
lipsite de etică și principii unanim împărtășite de umanitate.
În acest tablou moral și etic, bogăția, datorită presupusurilor moduri nefaste și incorecte
în care este dobândită, dar și valorilor cărora o raportează lumea, este considerată un atribut
injust, fatidic și fatal pentru aceia care o dobândesc. Un fel de condamnare eternă care nu are
nevoie de nici o justificare. Cu toate acestea, a fi bogat este o realitate ontologică, divină.
Bogăția supremă reprezintă ideea de divin.
În acest context, dialogul referitor la ceea ce reprezintă bogăția umană trebuie dezvoltat
în perspectiva sublimă a acestei stării absolute, specificând limitele îmbogățirii umanului și
evidențiind interferențele valorilor date de evoluția firii umane în orizontul devenirii ei.

Adevărul și Minciuna

De ceva vreme, deși abia acum realizez, mă întâlnesc cu Adevărul. Întotdeauna e foarte
atent la ceea ce se întâmplă în jurul său. E ceea ce îmi atrage atenția de fiece dată în care îl
întâlnesc. Încruntat, aproape supărat dar nu supărat, se apropie de mine cu reverență, cere
binecuvântare, îmi sărută apăsat și oarecum ofensator mâna – e nevoie să mă șterg de fiece
 194

dată – și apoi pleacă fruntea să îl binecuvântez pe creștetul capului. E tuns scurt, ca un bolnav
de la psihiatrie sau ca un pușcăriaș, însă niciodată nu mi l-am imaginat astfel. Imaginea sa,
aceea pe care o vede mintea mea, este un tablou cu un înger blond, cu plete lungi și ochi
albaștri, a cărui aripi strânse sunt numai intuite, care abia atinge lumea aceasta și atunci când
o face, nu doar că se teme să nu o strivească, ci o face cu ochii închiși, cu degetele în urechi,
ca să nu audă și să nu vadă strâmbătățile ei și, chiar stă nemișcat, împietrit ca o statuie, semn
și simbol al eternității.
În realitate, Adevărul umblă fără sens și fără scop, după cum îl întâlnesc eu. Nu are
program, nu are serviciu, nu are responsabilitate și nici nu are vre-un rost, după cât de spontan
se comportă. Ceea ce am remarcat este că se îmbracă potrivit sezonului. În zilele de vară
poartă pantaloni scurți și tricou, care, pentru că sunt mulate, aduc mai mult a pijama de
noapte. Datorită hainelor sale strâmte, i se vede burdihanul și coapsele revărsate pe care le
duce din ce în ce mai greu pe străzile cartierului. Toamna și primăvara umblă mai asortat.
Poartă șapcă în loc de pălărie, pantaloni de stofă cu papuci și cămăși de la mâna a doua. Sunt
curate, îngrijite, dar vechi. Adesea, în zile de duminică, iese la costum negru cu pantofi de
piele scâlciați și cămașă albă cu cravată. Hainele sunt largi, dar întreținute. Uneori, cu o doză
de bere în mână, primită de la cei care râd de el, îmbrăcat așa ca un cioclu, se apropie de mine
cu îndrăzneală și mă sărută pe obraz. Atunci realizez cum damful de bere înfăptuiește starea
etilică a adevărului. Se pare că nu ar avea voie să consume alcool sau alte substanțe de acest
fel… De fapt nu e un consumator… Își dorește doar să se căsătorească. Și-a propus de multe
ori. S-a dus la Biserică și a vorbit cu preotul. A stabilit de multe ori ziua cununiei, doar că fie
el, fie mireasa, nu au mai ajuns.
Nu minte niciodată, pentru că nu are cum, însă de visat visează ca orice om. Aaaa!…
Sunt însă zile când țipă, urlă, blasfemiază și amenință lumea cu nesfârșirea perfecțiunii. Nu
vorbește despre el. Doar interzice unuia și altuia să mai persiste în ceea ce face. În acele zile,
cu ochi injectați, cu mișcări dezordonate, nebărbierit, agitat și frustrat, amenință, înjură și
afurisește continuu. În ușa lăcașului de cult, în timp ce se închină, lovește cu piciorul, pune
lanțuri și stinge luminile aprinse de cei care se roagă. Apoi, ca un nebun, pornește pe stradă și
spune chiorilor că sunt chiori, orbilor că nu văd, șchiopilor că nu pot să alerge, lumii că
îmbătrânește, bolnavilor că suferința este pedeapsa păcatelor, stelelor din cer că vor cădea,
soarelui că nu va mai răsări, zarafilor că fură, preoților că strigă în deșert, cârmuitorilor că
mint și, la fiecare amenințarea din partea cui îl aude, îl ascultă și nu îl cunoaște sau, mai bine
zis, nu îl crede, o ia la fugă cât îl țin picioarele continuând în timp ce aleargă să arunce cu
invective care, încet, încet, se aud tot mai departe, tot mai risipite și tot mai fără rost.
 195

De multe ori, mă gândesc, că nu îmi mai doresc să îl întâlnesc. Ce să văd? Durerea,

suferința, încruntarea, neputința, neajunsurile, sărăcia, boala, singurătatea, amărăciunea,
goliciunea, infirmitatea care strigă lumii să îi amintească că a fost creată să fie bună și nu
rea?!
Dar el vine la mine să îl binecuvântez. Mă privește întotdeauna în vârful degetelor cu
care îl ating și mă sărută cu poftă. Buzele sale umede, ca o gură pofticioasă, îmi umplu obrajii
de nevoia de a fi șterși. De aceea, de fiece dată când mă sărută Adevărul mă șterg și chiar
merg și mă spăl, ca nu cumva să mă infectez. Dar cine și-ar dori să se întâlnească cu un astfel
de personaj?!... Nici la poartă nu mi l-aș dori și nici firimiturile câinilor nu i le-aș arunca.
Eeeee!… În schimb, cu Minciuna mă întâlnesc atât de des, încât nici nu pot să spun că
este o vreme în care nu suntem împreună. Cu ea mă simt bine. Este o doamnă. Parfumată,
elegantă, coafată, mereu la modă și foarte, foarte atentă la detaliu. E foarte politicoasă și nu îi
lipsește nimic. Mereu prezentă și săritoare, mă sprijină ori de câte ori este nevoie. Dacă mie
îmi lipsește ceva, ei nu îi lipsește nimic și mereu este dornică să ajute, să dăruiască. Este o
adevărată filantroapă. cel puțin teoretic. Dacă ar fi cineva cu care să stau mereu la taclale, la
masă, cu siguranță ar fi preferata mea. Poveștile ei sunt mereu interesante, imaginația ei este
debordantă, iar prezența ei atât de plăcută!.... Întotdeauna aș așeza-o în cel mai de onoare loc
din viața mea. Ah, câte pahare de vin nu aș împărtăși cu ea și câte nopți!... Minciuna, de fapt,
este mai mult decât o doamnă, este nesfârșirea lumii în care trăim. Se substituie încă de aici
elixirului vieții de apoi. Este aproape ceea ce cuvintele nu pot rosti și mintea nu poate
închipui.
De fiecare dată în care suntem împreună, lumea din jurul ne apreciază pentru hainele
frumoase pe care le purtăm, pentru gesturile elegante și inteligența pe care o etalăm, pentru
demnitățile, averile și onorurile pe care le-am strâns în această lume, pentru dialogurile
elevate și sălile strălucitoare în care prezentăm viitorul pe care nimeni altcineva nu îl poate
descrie… Cu esențe de parfum, cu focuri de artificii și cu un alai muzical plin de vivacitate și
exuberanță, Minciuna este prezentă și desăvârșită.
Totodată, trebuie să o spun, Minciuna, niciodată nu m-a sărutat, motiv pentru care nu
am avut de ce să mă șterg și să mă dezic de ea. Niciodată nu mi-a tăiat calea inoportun să îmi
ceară binecuvântare, niciodată nu mi-a bătut cu piciorul în ușă, niciodată nu mi-a vorbit
autoritar, nebunește, nu m-a agresat și nici nu a râs de mine, niciodată nu m-a arătat cu
degetul… Nu am văzută că umblă pe străzile cartierului, ci că vine ca și cum ar fi invitată. Se
pregătește cu minuțiozitate și investește mult pentru momentul în care apare în public. Nici nu
mi-a spus vreodată că ar dori să se căsătorească. O veșnică domnișoară, lipsită de
 196

responsabilități, dar plină de bunăvoință și mereu atentă la ceea ce poate face pentru alții.
Elegantă, delicată, finuță, educată și profundă, Minciuna m-a fascinat și m-a ținut mereu, cu
plăcere aproape de ea.
Ceea ce m-a uimit de când mă știu, sau poate mai de curând, este că niciodată nu am
văzut Minciuna umblând împreună cu Adevărul, deși am convingerea că Adevărul, în numele
frumosului și eleganței, ar fi în stare să se căsătorească cu Minciuna. Însă, Adevărul, cu toată
dăruirea sa, nu poate convinge niciodată Minciuna de faptul că ceea ce își dorește este
adevărat, cum, de altfel, nici Minciuna, cu întreaga ei putere persuasivă, nu își propune
niciodată să convingă pe cineva de vre-un Adevăr absolut. În acest fel fiecare și-ar nega
propria ființă.
De aceea, prefer să conviețuiesc cu Minciuna și, din când în când, să accept să mă mai
viziteze inoportun și Adevărul, deoarece astfel, pot mărturisi prezența Adevărului fără să
refuz Minciuna și pot să mă bucur de eleganța Minciunii fără să refuz Adevărul. Este limpede
că dansul acesta compromițător îmi conferă statul celui care coordonează orchestra și adună
ropotele de aplauze, însă, în acest context, nu întâlnirile mele cu Adevărul și Minciuna
contează, ci modul în care Adevărul și Minciuna se plimbă prin lume fără ca lumea să le
diferențieze sau, mai bine spus, să se comporte ca și cum nu ar vedea diferențele dintre ele.
Acesta este motivul pentru care v-am povestit aici despre întâlnirile și relațiile pe care prefer
să le am cu Adevărul și Minciuna. Deși nu totul este adevărat.

Diluție
 197

Un prieten mi-a propus, nu demult, să decid direcția în care aș merge dacă aș fi pus să
aleg ce să fac de-a lungul anilor pe care îi mai am de trăit pentru a ajunge la ceea ce cred că
reprezintă scopul vieții mele, credința mea. Astfel, mi-a povestit despre cum ar fi să îmi
imaginez că știu adresa la care trebuie să ajung în viața pe care o trăiesc. Însă, a specificat că
drumul pe care îl am de parcurs până acolo, locul către care mă duce viața personală, depinde
de deciziile pe care le voi lua pe parcurs în funcție de informațiile și indicațiile după care aleg
să mă călăuzesc pentru a ajunge la această ultimă adresă.
Astfel, mi-a cerut să îmi imaginez că sunt pe cale spre orizontul vieții mele și că, la un
moment dat, nu mai știu pe care drum trebuie să îl aleg spre a ajunge la destinație. Ca atare, ca
din întâmplare, în acest context, mă întâlnesc întâi cu Adevărul care îmi spune cât mai am de
mers, care sunt obstacolele pe care trebuie să le depășesc și semnele de care trebuie să țin cont
pentru a ajunge la adresa finală. Tot astfel, de-a lungul poveștii, mă întâlnesc și cu Minciuna.
Și aceasta îmi spune varianta ei pentru distanța pe care o mai am de parcurs și dilemele pe
care le am de întâmpinat și rezolvat până voi ajunge la aceiași finală adresă.
Trebuie să spun că insistă să se restrâng chestiunea aceasta la întâlnirea cu aceste două
personaje fictive, Adevărul și Minciuna, cărora să mă rezum în a mă îndruma spre aceiași
adresă, care îmi descriu aceiași cale și care îmi atrag atenția în mod special asupra
problemelor pe care le voi întâlni de-a lungul drumului. De aceea insistă și mă asigură
concomitent că nu există o altă alternativă decât aceea pe care ele mi-o indică.
Deoarece, trebuie să aleg direcția în care pornesc, deși potrivit îndrumărilor pe care
aceste personaje mi le adresează este vorba despre aceiași cale, remarc și vă atrag atenția celor
care citiți acest text că aceste caractere poartă nume articulate unor dimensiuni morale și etice
care mă îndeamnă, indiferent cum, spre a merge mai de parte ținând cont numai de valorile și
orizonturile lor. De aceea, distincția dintre ceea ce contează și ceea ce nu contează pentru a
crede pur și simplu, în acest context, se raportează intrinsec acestor semne și caracteristici,
deoarece a crede reprezintă diferența dintre ceea ce este de partea Adevărului și ceea ce este
de partea Minciunii.
Prin urmare, credința ca o convingere supremă, este aceea care face diferența între a
urma calea pe care o arată Adevărul și calea pe care o arată Minciuna. În acest context, de-a
lungul acestui proces, decizia între a urma calea pe care ți-o propune Adevărul și calea pe care
ți-o propune Minciuna, contează prea puțin, deoarece ținta pare a fi comună. Ca atare, din
această perspectivă punctul zero din care pornești spre o direcție sau spre alta, spre o valoarea
 198

sau spre alta, spre un ideal sau spre altul, spre un vis sau spre altul, constituie și realizarea
acestuia.
De aceea, ceea ce diferă în actul credinței este reprezentat de calea parcursă nu spre a fi,
ci spre a deveni. Ca atare, fie că mergi pe întuneric, fie că mergi prin lumină, adică fie că porți
umbra propriei ființe, fie că arzi spre a lumina în întuneric, destinația te consumă, act care te
definește ca scop.
Ca atare, distanța dintre locul din care am plecat și acela în care trebuie să ajung, nu
reprezintă doar o cale pe care trebuie să o parcurg, ci o devenire prin care mă edific ca ceea ce
sunt. Astfel, dacă este să specific distincția între calea pe care mi-o propune Adevărul să o
urmez și calea pe care mi-o oferă Minciunea să o parcurg, constat că trebuie să mă rezum la
modul dinamic prin care aceste stări, ca valori morale și etice, se exprimă ca manifestări, acte
sau fenomene.
Prin urmare, dacă ar fi să urmez îndemnul Adevărului, principala mea dimensiune
umană trebuie să o definesc și să o realizez în funcție de drumul pe care îl am de parcurs
alături de semenii mei care poartă chipul universal al firii umane din care sunt alcătuit. Iar
dacă ar fi să mă călăuzesc în calea devenirii mele după ademenirile Minciunii, ar trebui să mă
bucur de darurile cu care parcursul aceluiași drum mă învrednicește personal ca om care
lucrează spre a deveni mai mult decât uman, adică de a tinde spre divin.
Balansul dintre ceea ce trebuie și ceea ce urmez spre a ajunge la destinație între Adevăr
și Minciună sau Minciună și Adevăr exprimă dimensiunea lumii în care cred atunci când
decid ceea ce îmi spune că Adevărul este minciună și că Minciuna este adevăr. Ca atare, nu
calea pe care aleg să o urmez contează, ci ceea ce fac de-a lungul acesteia.
Cu alte cuvinte, credința în ceea ce mi-am propus să realizez este fundamentală în tot
ceea ce fac, deși trebuie să fiu mereu conștient că a crede este suficient pentru mine, pentru
cei care cred asemenea mie, dar, cu toate acestea, a crede și a mărturisi credința, deși este un
mod de manifestare universal uman, nu este și un mod de a fi uman, deoarece umanul este
întemeiat în ființă spre a o îndumnezei și nu doar a o clama, chiar dacă îndumnezeirea este un
dar oferit celor care aleg să creadă și, prin urmare să primească și ulterior să lucreze spre a o
dobândi mărturisind-o prin faptele și ființa prin care își definesc existența.
Așadar, a alege să parcurgi drumul pe care îl ai de trăit sau să găsești - în sensul de a
dobândi prin a ajunge la - adresa spre care trebuie să îți trimiți propria ființă căreia îi ești
atribuit, ca unei scrisori timbrul și adresantul, nu se rezumă doar la a urma ceea ce te sfătuiesc
Adevărul sau Minciuna, ci a alege între ceea ce oferă opțiunile pe care ți le atribuie distincția
dintre Adevăr și Minciună, ci ceea ce faci ca să fie la fel de adevărat Adevărul pe cât de
 199

mincinoasă este Minciunea care nu pot confirma cu nimic mai mult decât ceea ce sunt potrivit
propriei tale credințe.
Prin urmare, decizia de a merge spre stânga sau spre dreapta este irelevantă. Ceea ce
contează este să îți respecți propria credință, convingerile care te definesc și te alcătuiesc.
Modul în care te deplasezi, direcția pe care o alegi, distanța pe care îți imaginezi că o ai de
parcurs, decizia ta astfel pentru tine este astfel mereu înainte. Doar ceilalți percep acest mod al
tău de a fi, de a alege, de a decide ca fiind... confuz, difuz.