Nincu Mircea Noaptea Inorogului

Mircea Lucian Nincu
NOAPTEA INOROGULUI
NOAPTEA INOROGULUI 1
Cuvânt înainte: Dan David
Concept grafic; coperta: Mioara Băluță
Imagine coperta 1: “Der Butt” (“The Flounder”) by Günter Grass himself. This is one of five illustrations
that the German author made between 1977-1978
MIRCEA LUCIAN NINCU 2
© Mircea Lucian Nincu

MIRCEA LUCIAN NINCU
Noaptea Inorogului
- Cuvânt înainte -
Am parcurs manuscrisul acestei cărți neobișnuite, fără a avea așteptări extraordinare.

Pe autor, talentat slujitor al bisericii, îl cunoscusem cu mulți ani în urmă, dintr-o
activitate literară la care am fost colegi și în care Mircea Lucian Nincu s-a detașat prin
scrierile sale oarecum altfel decât ale celorlalți confrați. El „avea ceva de spus”, nu doar ca
expresie a talentului său select, dar ca expresie a sufletului său, dăruit Cerului, Dumnezeirii.
În Noaptea Inorogului autorul își dezvăluie talentul incontestabil, dar nu doar atât. Ce
vede Mircea Lucian Nincu, privind în esența lucrurilor, este confruntarea între lumină și
întuneric, și nu cunosc pe altcineva să fi cuprins această confruntare atât de profund, de
adevărat; o luptă perpetuă dusă la toate nivelurile, de la sufletul omului, la infinitul
Universului.
„În ființa noastră noaptea coboară să facă loc luminii”, unul dintre primele versuri din
cuprinzătorul volum, ne definește limitele pe care autorul le conferă confruntării dintre
întuneric și lumină. Da, întunericul coboară, este alungat mai bine zis, să facă loc luminii,
să aducă sufletul muritorului la alte nivele, cât mai aproape de desăvârșirea divinității. Dar
această alungare nu este pur și simplu războinică; este fermă, dar blândă ca o rugăciune, ca
un psalm.
Ca să nu se dezmintă, preotul-poet se învârte mereu în jurul casei Domnului, unde se
simte în apele sale, și vede ceva ce alți oameni nu reușesc nici măcar să gândească; vede
lumina care a detronat întunericul, l-a alungat din casa Lui.
Da, biserica Lui nu are ferestre, dar nici nu are nevoie de ele. Lumina este acolo din
sine, dintr-o sursă pe care cine oare o vede? Da, poetul o vede și în acesta constă liniștea și
blândețea demersului său, esențializat în „starea de rugăciune”.
Nici categoria banală a Timpului nu este străină demersului poetului; aproape că îl
materializează, lucrează cu el ca un zidar cu cărămizile sale, nu se teme de timp, precum
noi muritorii de rând, este prietenul lui. Poetul vrea să-l folosească, să se joace cu privirea
prin timp, de la stele la humă. Căci, ce poate fi mai cuprinzător decât o luptă în joacă cu
timpul? O amintire a șoaptelor mamei, a iubirii materne, peste timp, peste întunericul care
se ițește să denatureze totul: „m-ai crescut să pot suferi în pământ. / între noi iubirea a pus
un adânc nemărginit. / mi-a rămas doar cuvântul cu care te strig”.
Frumusețea și tragicul acestor versuri ne spun multe, dacă nu totul, despre
poetul/filozoful nostru, Mircea Lucian Nincu.

Întrevăd cărții Noaptea Inorogului un succes aparte în rândul iubitorilor de poezie, a
acelora care se îndulcesc sondând în adâncurile Ființei și în soarta oamenilor pe această
planetă tulbure.
Dan David, 10 martie 2021

Umbre lipsite de întuneric
În viața aceasta suntem doar umbre. Umbre spirituale ale divinității, umbre fizice
ale soarelui, umbre de idei ale gândurilor, umbre ale altor umbre… mai adânci, mai
colorate, mai gri sau mai nuanțate… umbre ale zilei de ieri în devenire pentru ziua de
mâine. În acest stadiu nu reprezentăm nimic din ceea ce suntem acum, ci numai din ceea
ce am fost într-o altă formă.
Pentru a nu mai fi trecut trebuie să devenim mai mult decât umbre, adică întuneric,
deoarece umbrele nu pot exista decât prin manifestarea luminii, pe când întunericul este
lipsa acesteia. Umbrele sunt descrise prin formele pe care lumina le atribuie, pe când
întunericul nu poate fi descris în nici un fel.
În dimensiunea întunericului, acolo unde lumina nu se poate exprima, esența
luminii reprezintă universul spiritului mărginit de orizonturi, motiv pentru care ființa se
prezintă ca stare a unei geografii ontologice. Din acest motiv a fi în umbră, adică în spatele
luminii, înseamnă a exista, iar a fi în întuneric, adică fără lumină, înseamnă a ființa. Ca
atare, ființa este întunericul luminii, pe când existența este numai o nuanță a ei. De aceea,
în viața aceasta intuim întunericul ca pe o lipsă a luminii și trăim asemenea unor umbre
lipsite de întuneric.
În noaptea luminii
În ființa noastră noaptea coboară să facă loc luminii.

Este eul care ca tată pe sine se pune în ziua ce vine;
lumină din lumină trecută prin întuneric zămislitoare firii,
lovită, scuipată și binecuvântată în zariștea de mâine.
Aici privirea vede ce gândul și simțirea deja a privit.

O neputință pe care ființa o târăște cu sine în adânc.
Deasupra ei corăbii de valuri trec urcând, venind din răsărit
să ofere țărmuri orizonturilor prin care în noi se afund.
Albastrul pe care ochi luminii îl dezvelește sub pleoape

ființei dăruie nenumărate goluri și adâncuri de sine.
Vâslesc și vâsla în mare răscolește din aproape-n aproape,
ființa luminând coboară din noaptea luminii ce vine.
Rădăcini
Atunci când am închis pentru ultima dată ochii era târziu.

Greierii nopții cântau ca niște grăunțe de nisip în pustiu.
Nici nu-mi închipuiam că am să mai pot vedea vreodată
Umbra care mă adâncea peste gânduri din lumea cealaltă.
De atunci mi-am născut în întuneric un vis, un fel de uitare,

O lume în care se amestecau gândurile ca înainte de soare,
Și împletind sclipirile apelor cu adâncul facerii, necontenit,
Eliberam hergheliile cerului, caii îngerilor din nesfârșit.
În cumpăna nopții pe ceasul din turla bisericii dormeau turturele.
Îmi afundam privirile în stolul lor, îmi umpleam uitarea cu ele.
Bang, bang, bang!… Ora exactă lovea miezul timpului mort.
Nevegheam. Și greieri, și păsări cu îngerii lor umblau peste tot.
Mi-am spus: aș putea să visez un alt vis, dar totul e-n somn!
Nu ar conta fiindcă fără umbră nu pot vedea, fiindcă dorm.
Umbra care mă învelea, ca într-un cocon, îmi dădea semne
Că întunericul pe care nu-l văd îmi crește lumina în vene.
Stare de rugăciune
ieri era noapte și adormisem ca într-o zi de sărbătoare

adâncuri goale mă strigau să îmi deșert unica infinitate
îmi risipeam sinele ca un potop năvălit din neuitare
niciodată nu m-am simțit atât de gol și inutil în aseitate.
mă imaginam îngenuncheat într-o biserică fără ferestre

și te chemam rugându-mă ca și cum tu m-ai fi ascultat
între a fi și a nu fi te desenam din umbre rupestre
din întuneric fiindcă lumina ascundea umbre de neuitat.
și mi te priveam cu ochii prin care vedeam ce nu se vede
ochiul ochiului meu care se uită în mine uitând
căutând ceea ce nu își mai amintește și ce nu purcede
din lumină și nici din întuneric ci doar din gând.
o astfel de privire ce uită pentru că privește doar înainte
în noaptea de ieri mi-a tulburat somnul ca o ființă
și simțeam cum mă urmăreau fluturi muți fără cuvinte
ca pe o lumină ce cade sau arde în căderi din neputință.
ieri parcă n-a fost și de atunci totul a devenit altceva

deși orizonturile încă nu și-au schimbat căderile lor
dormeam dus așa cum mă născusem orb și fără de stea
într-un palat cu porfir, aur, argint păzit de un zburător.
în trup sângele strămoșilor mei îmi curgea tânăr în vene

un fel de rădăcini ce creșteau în adâncuri nesfârșite de dor
în somn ca și în umbre îmi frământ și dospesc semne
rugăciuni lipsite de nuanțele cerului așternut ca decor.

Întâiul cuvânt
Îmi doresc să devin parte din rădăcina luminii

care se adâncește în întuneric să își dăruie firii
ființa spre a merge spre izvorul din care își stăruie
orizonturi și depărtări în care pe sine se năruie.
un sărut ce se trezește din adormire și nu din vis
care îngrozește pentru că nimeni nu l-a mai scris
și care oricâte zile luminate ar fi nu poate fi spus
pentru că în adâncuri coboară mereu neajuns.
acoperit de cer ca de o coroană șerpuit mă arunc
și scânteind ochi se sting mușcând limbi de pământ.
privesc ca întâia dată ultima dată cum ca un prunc
zbateri de aripi mă acoperă cu întâiul cuvânt.
așa că parte din partea în care lumina se-îngroapă
între cer și pământ mă întind ca un nor plin de apă
și îmi doresc să mă scufund în inima luminii adânc,
săgeată ce cade ucigând cerul risipit în pământ.
Pelerinaj
mă plimb. unii precum alții cred că

trec sau că sunt în cădere. ori poate că abia răsar.
de fapt mă petrec urmându-mi gândul și visele. uneori
alerg. alteori mă împiedic în propria fugă. mă plimb
și ceea ce se vede este o părere despre ceea ce se pare că fac.
de fapt mă gândesc între care părți mă aflu și cum să mă împart
fără să pierd nici o parte. dintr-o urcare în alta cad. fără sfârșit.
mă plimb ca și cum nu m-ar interesa nimic. în gând
port semințe de cer și de adânc. un fel de pântec
însămânțat. trec alergând peste dealuri. parte dintr-un sâmbure
aștept următorul întreg. mă plimb. mă trec. mă petrec.

pelerin care-și caută sinele pentru că nimic nu îi ajunge.
ca o umbră trec. ca un vis. ca o amintire a luminii.
printr-o întreagă asemănare eterna așteptare mă întoarce în uitare.
Rugăciune
Fă-mă șopârlă cu coadă sau viperă-nveninată

să m-ascund în iarba-naltă, nimenea să nu mă vadă!
Și prin mărăcini, și-n codri să alunec ca prin zodii,
sângele să-mi încălzesc, solzii să mi-i strălucesc!...
Și din ochi fă-mi, Doamne, stele să mă pot privi cu ele
Din înaltul cerului, în adâncul gândului.
după care du-mă-n lume să rămân fără de nume
sau într-un pustiu secat în nisipuri să mă scald.
pune-mi, Doamne, lângă gheare aripi mari, rătăcitoare,
ca niște penițe negre să scriu cu ele prin vreme!
Și ca pe-o prună uscată de la Tine de la poartă
Mă adună și mă șterge, să lucesc precum un rege!
Și suflă în pielea mea ca-ntr-o frunză vântul toamna!
De m-oi ridica să plec taie-mi, Doamne, drumul drept,
să Te pot găsi când zbor ca un gând pe gânditor…
ca o șopârlă cu coadă ori viperă-nveninată
fă-mă, Doamne, doar o dată și-ncă-o dată, și-ncă-o dată…
Pastorală
tot ceea ce cred se împarte între mine și tine ca între cer și pământ,
de aceea atunci când pâinea și vinul mi le prefac în carne și sânge
simt că tot ceea ce apare este cuvântul care devine înainte cuvânt
fără a fi rostit, ci numai dorit, doar spre a fi ce inima nu poate ajunge.
o distanță fără spațiu, care împarte fără a avea ce să despartă, cred,

este lumea pe care o trăiesc, orizontul care există fără a fi undeva,
un timp cerșind ființei ființa și un spațiu care cere o urmă de cerb
pentru a își da trăire saltului dintre ceea ce a fost și ce va fi altundeva.
între ceea ce nu pot spune și ființă, rostirea se rupe din sine și aruncă,
fără să știe unde, înfățișări și umbre nesfârșite din adâncul sinelui viu,
și cade în continuare ca într-o înălțare nedesăvârșită, uitată nălucă,
fărâmă dintr-o imagine ce împletește ca într-un vis același tată de fiu.
Pleoapa cerului
Bolta sub care trăiesc este o pleoapă deschisă care lasă ochiul să privească.
O firidă într-un adânc de pământ care primește pe Dumnezeu să se nască.
Un orizont fără de care distanțele nu ar putea să fie definite ca vise și umbre
ale acelorași păsări care zboară fără să se întrebe de ce și fără a voi unde.
Bolta, un fel de cer pe care luna se lasă să cadă într-un apus fără adâncuri
sau o dâră de sânge ce trage soarele ascunzându-l în esențe de sâmburi,
o lumină fără umbră și un orizont fără spațiu, fără ieri, mâine și fără acum,
distanță nelimitată în care descopăr priviri aromate armonizate-n parfum.
Un orizont întrupat din nevoia de a rostui prin ceea ce este un a fi undeva,
bolta, ca o cortină, ca o pleoapă închide definitiv cerul pe care îl poate vedea...
Și visez că visez o zi care va veni sub acest orizont ce nu îl voi mai visa…
Și voi fi tânăr și voi fi uitat, fără întrebări, fără răspunsuri, așteptând a uita…
La fel ca atunci, când eram băietan și alergam fără sfârșit și înnebuneam să iubesc
prin lumină sub razele soarelui, singur prin zilele verii trecând fără să risipesc,
încă visez că sunt sub aceeași boltă care mă tot închide dincolo de a uita,
sub pleoapa ce adună toate orizonturile în clipa ce mă poartă în închiderea sa.
Aporie
Când deschid fereastra desenată într-un proiect de cei care

au considerat că am suficient spațiu să locuiesc pentru a trăi,
alt perete cu ferestre desenate de aceiași proiectanți care
au apreciat cât am nevoie să privesc când voi sta în cadrul
ferestrei apreciate ca fiind vitale spațiului de a vedea se oferă,
în orizonturi ce mi se deschid ca umbre și amintiri ale luminii.
Un nuc a crescut adâncindu-se în carnea privirii fără de sfârșit.

Fereastra îmi dăruie starea de a fi în perspectiva imaginativă
pentru care a fi în lume e a fi în minimum necesar de a exista,
un fel de a nu putea muri și de a fi fără a exprima în cuvinte
distanța spațiilor care există între a sta între privire și devenire,
dialog fără rostire, vorbire, cuvântare... tăcerea în fereastră privea.
În spațiul lumii vii, despre care se spune că poate fi nesfârșit,
mă simt când deschid fereastra însă, când îl privesc mă înec
în adâncul ce mi-l oferă distanța pe care o deschide ca saltul
pe care peste o prăpastie îl angajează un cerb. O ruptură vie
care sângerează în ochiul meu drept lovit de peretele sterp
proiectat în marginea nesfârșitelor umbre ce se risipesc, utopie.
Poemă
La capătul lumii în fața furtunii

unde se închide pleoapa cerului
am săpat în humă gură de fântână
să pot da din sine efemerului.
pe-un altar de vară o umbră ușoară

am întins din palmă ca o mângâiere
să privesc în zare zarea cum coboară
când mă las chemat de a ei tăcere.
să ascult cum cresc timpuri prin pereți
roțile din ceasuri cum se-mbrățișează
și-ntr-un somn adânc să mă odihnesc.
la capătul lumii rămânând de strajă.
Orbire de timp
Ce mai contează timpul pe care îl mai am de trăit!

Vinul băut de-a lungul ființei m-a îmbătrânit
suficient încât să pot privi stând în poartă
trecătorii care ființa lui ca pe a mea încă o poartă.
Așa că încerc să îmi amintesc spațiul în care ființez

pentru a mă așeza în trecutul din care viez
cu toate umbrele neluminate din care amintirile
îmi deșiră în gustul viu al vinului nedesăvârșirile.
Astfel, aproape orb, caut să înțeleg litera sensului

ce naște clipa și măsoară distanța consensului
nemuririi din care adaug ființei umbre luminii,
sorbind din pahar uitarea ce pulsează în sine trăirii.
Înrămurire orizontală
ne naștem între orizonturi și între distanțe care ni se propun.

aici câmpul se întinde între ceea ce este și ce nu este acum.
iar ce crește în această lume de rădăcini și nesfârșiri înrămurind
între întuneric și lumină e sângele din care orizonturi se-ntind.
orizontul, care se oferă privirii noastre se închide prin naștere,

pentru că ne rămâne doar un împrejur al vederii-n cunoaștere.
aceiași plimbare sub aceeași boltă ce dăruie și ascunde firesc
privirii privirea de sine spre orizontul ce în sine devine lumesc.
luna lumina câmpul și câmpul se ascundea în tăceri de întuneric.
am renunțat să mai pășesc spre apus și m-am întors frenetic
spre răsărit. galbenă, lumina nopții devenea formă peste pământ.
era frig. călcam larg, uriaș, peste vârfuri de munți spre cuvânt.
în stânga creste, în dreapta asemenea, înainte pași spre înălțare.
distanțele privirii se ascundeau între aceleași stele și în uitare.
și mă nășteam aici iară și iară, ca de fiecare dată, pentru-a trăi
în umbra ce lua ființă din lumina ce răsărea în orizont spre a fi.
Tablou votiv
între mine și mine timpul sapă ca într-un munte.

îmi spală formele și templul pe care l-am construit.
îl redesenează schimbându-i fața cu linii mărunte
și trage tușe adânci ca pe niște hotare prin infinit.
acum, zeci de ani, capul plecat privea așteptând.

mă ștersesem de lângă mine pe mine și am rămas
ca umbra fără lumină și ca o pasăre străfulgerând
cădeam în apus scânteind strălucirile care au ars.
după alți ani pământul m-a învârtit precum un olar
și mi-a pus în priviri lumini și vederi nepurtate.
am stat neclintit și plin de răsărituri precum un far
în marginea mărilor de vânturi și nopți tulburate.
azi, cu chipul însemnat numai cu reflecții privesc
spre anii care m-au desenat și zâmbesc ca și cerul
când prin plopi poartă nori de un albastru firesc.
formele lor chipului meu îi redesenează misterul.
între aceste treceri însămânțate cu clipele mele,

privesc, mă caut pe mine, ochi fără orizonturi anume,
spațiu fără spații, chip fără chipuri și, în visele mele,
visez că sunt munte care cu mine în mine rămâne.
Frământare maternă
mamei
ninge în această seară cu biblioteci de amintiri

și frigul trecutului crește din trecut în simțiri.
este un dor despre ce nu mai poate fi, care
încearcă să retrăiască ceea ce este uitare.
privesc cu ochii inimii ca un orb în trecut

să văd orizonturile care cândva păreau mult.
cerne cenușa timpului cerul peste priviri.
vocea ta mă rănește nocturn ca un serafim.
și ascund nisipuri și umbre tainic în gând.

m-ai crescut să pot suferi în pământ.
între noi iubirea a pus un adânc nemărginit.
mi-a rămas doar cuvântul cu care te strig.
și e frig, tot mai frig, și întuneric și noapte.
drumurile sunt riduri peste chipuri uitate.
între mine și tine am rămas numai noi,
niște bocancii noroiți ce așteptăm alte ploi.
Pietre
orice chip fără chipul pe care îl poartă e umbră,

mâzgălitura ștearsă, care încă nu a devenit formă,
un fel de nume fără nume, imagine ce nu poate fi,
sclipire, scânteie, gând al lumii fiind pentru a deveni.
chipul, ca semn născut din lumina luminii divine,

ce însemnează devenirea cu pașii ce îl adâncesc
în întunericul umbrei urmelor ce prin prafuri pășesc.
își caută calea prin care se construiește pe sine.
despre întunericul îngropat în dimensiunea uitării,
pe care gândirea o sapă căutând chip spre a rostui,
distanța pașilor măsoară și adâncește, cum fac zorii,
în rădăcini ascunzând carnea luminii, a devenirii…
orizonturi risipite între răsăritul și apusul uitării.

Între ființare
Îmi rup din cer norii și cerul în care plutesc,

decojesc albastrul de albul lor cenușiu
până am sânge sub unghii ce-l șterg copilăresc
de pantalonii pe care îi port de când mă știu.
apoi îmi aplec privirile peste foaia albă

și caut cuvintele și din suflet le strig,
ca pe pumnal întâia oară țin stiloul în palmă
și aștept clipa să îmi spună unde să îl înfig.
tu dormi și visezi ciclopic doar cu un ochi,

ochiul nopții care ascunde tot ce știu,
sub bolta lui ca într-un pântec cad stropi
și sub unghii norii îmi sângeră purpuriu.
Stare ilirică
nu mai am nimic de spus despre cuvinte

fiindcă distanțele dintre litere ca oseminte
zac pe limba unui pantof scâlciat și cuminte,
amintiri despre pașii care îl purtau înainte.
privesc în golul în care dansează căzând.

îmi imaginez că asemenea lor adaug în gând
goluri care umplu distanțele care curgând
mi se prefac în râuri și în comete zburând.
nerostirilor și rostirilor aș adăuga alte goluri
să îmbogățesc carnea dintre ele cu stoluri
de umbre care aleargă fără să afle amoruri
despre ființele cerului ascunse prin nouri.
însă, pentru că nu mai am nimic de rostit,
las cuvintele să se adauge singure în infinit
și vin din când în când în cimitirul tocit
să leg cuvinte cu șireturi din șerpi de granit.
Despre stele
luminile pe care le risipesc din îndepărtările-albastre

stelele le rupem cu privirile noastre
și printre prăpăstiile pe care le facem căutând între ele
ne adâncim prin întuneric între mistere.
regi încoronați cu nopțile din care se revarsă peste priviri

ochii caută ca niște corăbii subțiri
faruri printre valuri și stânci pietrificate prin ape
spre a ridica coloane în eternitate.
peste câmpuri ninse cu zăpezi care cad tot mai albe
pașii noștri se leagă desenând salbe.
câini singuratici așteaptă la marginea lumii să vină
stăpânii lor ca razele stelelor din lumină.
Dinainte de Sinai
Am luat arcul, scutul de stejar, spada de fier,

toiagul, sandalele și la brâu o piatră de cer.
Am privit pentru ultima dată în urmă și era gol.
În el piruetau popoare de neamuri în stol.
Mi-am amintit câmpiile cu orizonturi nemăsurate,

ciuturi de fântâni fluturi pluteau până departe
munții în apus ciclopic dormeau păzind turme
de oi aurite cu scânteieri de stele în umbre.
Vine ziua, o simt, zorii luminii aleargă mereu.

Hoarde de îngeri năvălesc în sufletul meu.
Pelerina lumii peste umeri se întinde cât cerul.
Oarbele oști în gând adâncesc efemerul.
Între prezent și trecut rămân și sunt mai puțin.
De cer și pământ mă ascund heruvimi.
De aceea, acum când stau înaintea focului mut
cer să văd în toate și prin cuvinte mai mult.
Descalță-te, pământul pe care calci este divin!

Da, Doamne, dar arată-Te, numai puțin!
Să Te văd, să Te cunosc, să strig: Te știu, Te iubesc!
Ori Te prefă în cuvânt viu să Te mărturisesc!
Fulgere, tunete, lumini, umbre și ca un spate

de cosmos mi se arăta o părere în toate.
În peșteră am găsit scrise trei table de piatră.
Două erau în foc arse, una era albă, curată.
Cuvintele desenate încă ardeau în litere sfinte.

Purtau spații, lumini pietrificate de minte.
Să scriu, să citesc, să vorbesc, să fiu nu știam.
Prima dată în lume ca om mă coboram…
Ceea ce nu pot uita este Piatra lăsată în munte!
Toate nestematele nu ar avea atât de multe
scânteieri, străluciri, lumini și culori minunate,
oricâte ar imagina și ar mărturisi lumile toate!...
Vremea mamelor
vine o vreme în care mamele mor

și odată cu ele și noi în brațele lor
legănați printre cântece și povestiri
adormim printre ale lor nesfârșiri.
însă moartea lor nu e întâmplătoare

fiindcă mama moare când sânul ei moare
pentru că din gând ea nu mai poate
să dăruiască ființă făpturii de lapte.
este un vis care apasă visat de iubire
și sapă morminte în alte morminte, în cimitire,
la pieptul cuprins între brațele mamelor
unde adormeam legănați atât de ușor.
Odă maternă
Mama mea trăiește la marginea lumii unde trăiesc toți nebunii

Ca o coardă de lumină ce adâncește în întuneric lumina lunii.
Cu răsărit și apus mă împresoară ca cerul și ca noaptea mereu
Și suflă ca vântul de unde vrea și când vrea în sufletul meu.
Mama mea este născută dintr-o mamă care a născut alte mame,
Val vălurit peste munții care se risipesc în câmpii unduind coame.
Ca pe malul peste care nu mai poate trece peste mine se risipește
Și în mine o simt cum își revarsă tot ceea ce a fost, va fi și este.
Mama mea e o nebună care iubește viața atât cât să îi dăruiască

Orizonturi în care să îngroape mereu ca într-o nesfârșită fereastră
Inima pe care mi-a dăruit-o și bătăile din care răzbat iubitoare
Ale ei dureri și bucurii monotone de efemeride arse de soare.
Credință oarbă
peste câmpul fără lună aleargă gândul ca un câine

și se întoarce la mine prin întuneric orb fără mâine.
și pășesc în necunoscutul sorții peste același adânc
și fără viitor, fără umbră pe mine în noapte m-arunc.
ascult cum alunecă stele peste bolta din care se lasă

de jur împrejur să cadă nesfârșite precum o plasă
și pentru că știu că sunt prins în mrejele ei mă întorc
dinspre capătul lumii spre înainte și înspre același loc.
case moarte, uitate, părăsite tot reflectă-n ferestre
luminile altor aștri ca desenele unor peșteri rupestre.
îmi doresc ca fiului meu când împreună prin noapte
vom trece să-i povestesc despre luminile lor amânate.
cerul își strânge culorile în apus ca o gură bătrână
ce și-a pierdut dulceața sărutului și graiul de mumă
și care din întuneric își adună amintirile ce se întorc
fără ziua de mâine, corăbii rătăcite și fără de port.
calc întâmplător când strâmb, când drept înainte mereu.

cerul îmi întunecă cu umbrele nopții sufletul meu
și pentru că aleargă același câine ca un câine în gând,
în sânge, în carne calc rostuind din același cuvânt.
Privire
Din întunericul în care îmi privesc chipul vin ape

și se duc nu știu unde și se deschid ca niște ferestre,
În trecerea lor risipesc un alt întuneric de noapte.
Umbre de palme uscate în imagini rupestre.
Între răsărit și apus curg și se risipesc neodihnite.

E noaptea în care ca o cortină, ca un pântec adânc
cu mine umplu același gând din care desăvârșite
fără mine nesfârșite se risipesc în prezentul cuvânt.
Și bat de la marginea lumii în goluri clopote vii.
Valul lor mă poartă în chemări de mult rostuite
prin care de pretutindeni mă împresoară stihii,
de întunecate cuvinte care așteaptă să fie rostite.
Stare
Simt că gura mea poartă munți peste care

Timpul depune aluviuni nesfârșite de soare.
Rostirea îmi este îngreunată de a lor povară
Precum vadul râului de mâlul pe care îl cară.
Așadar, scuip munții care îmi încrețesc gura

Să pot glăsui limpede ce îmi voiește făptura.
Ca apa curată mă arunc val peste valul din care
Marea se risipește, se adună pe sine din zare.
Durerea infinitului pe care o rostesc poartă

Nesfârșirea din care lumea lor mi se arată.
Cuvântul cât inima, cât pântecul, cât uitarea,
Munți peste alți munți zidește și cu ei zarea.
Ochi ciclopic
Între ciclopi luminile strălucesc în alt fel.

Peșterile lor sunt acoperite de un alt cer.
Pe chipul lor este o pleoapă ce hotărăște
Când spectacolul începe și se sfârșește.
Pereții între care doarme ochiul lor orb

Sunt marginile lumilor din care își sorb
Singurătatea pe care o risipesc ascultând
Atenți tăcerile cum se prefac în cuvânt.
Împrejurul lor pisici torc raze de soare,
Războaie ce împletesc fire la întâmplare.
Ca ele frământă în inimă infantele gânduri
Pentru a cuceri în ceruri alte pământuri.
Tăcerile adormite sub ochiul din frunte,
Sunt răsărituri ascunse sub un alt înainte,
Iar lumina întunecată pe care doar ei o văd
Schimbă forme și culori în ochi de năvod.
Tulburare
Până unde mi se întinde umbra

pe care soarele din sine mi-o dăruie?
Până unde mi se întinde ființa
pe care pământul mi-o poartă?
Unde este punctul din care
în mine din mine totul se năruie?
Unde îmi înserează în zare
lumina umbrei ce mi se deșartă?
Din care orizont trebuie să mă privesc
în întregime să mă pot vedea?
De care parte de lume să-mi amintesc?
Și care e aceea pe care o voi uita?
Cine sunt pentru voi, cine pentru ea?
Pentru mine, ce sunt pentru cine fierb
ca să fiu eu totdeauna în carnea mea?
Și de ce mă împăduresc ca un cerb?
Când și de când timpul mă lasă
să îl încap și să fiu în al său trup?
Prin cine, de ce și în care fel?
Când devine nume numele meu?
Care sunt rolurile și câte goluri
din mine trebuie să îmi mai arunc?
Care este adâncul și înaltul
cerului din care în mine pe mine mă duc?
În linia orizonturilor
în ființa mea ceea ce mă doare nu este ceea ce este,

ci ceea ce trece prea repede, prea mult prin ferestre.
sunt pereții din care și între care îmi trăiesc nebunește
spațiul cuvântului care din nerostit mă rostuiește.
când pun jos cât de mult pot genunchiul ființei,

pun peste pământ cel mai umil gând al neputinței
și nu cer nimic nici pentru mine, nici pentru alții,
dar aștept ca peste veacuri să mi se închine atlanții.
pentru că nesfârșit pentru mine înseamnă a naște,
nu a crea, ci a da viață, a moși ființa care renaște,
din ființa dumnezeilor ce dă dumnezeului nesfârșire
numesc pentru a mă pomeni infinit în a lor nemurire,
în ființa mea, care mă doare ca un pântec de maică,
totul se încheagă ca într-un stup un lapte de matcă
și în liniile orizonturilor ce mereu vor să mă renască
port etern a lor trecere în mine ca pe lumea cerească.
Mărturisire
îi dau morții toate cuvintele mele

ca și cum nu le-aș fi rostit niciodată
și cu ele dau morții cerul cu stele
ca și cum nu le-aș fi privit viața toată.
îi dau morții toate iubirile mele
pe care nu le-am iubit cu adevărat,
și dau morții nevisatele gândurile
pe care niciodată nu le-am așteptat.
îi dau morții toate luminile mele
și cu ele întunericul pe care îl poartă
și odată cu ele dau morții pântecele
din care m-am născut prima dată.
și dau adâncului un plin de lumină,
întuneric precum gândul din care
se naște fără ape și fără tării anodină
moartea prin care în toate se moare.
Noaptea din altă zi
ca să poți răspândi cer peste pământ

întâi trebuie să îl construiești peste cuvânt
și pentru ca în cuvânt să încapă un cer
trebuie să îl naști din efemer.
uneori nu o să poți vedea cum se face

să construiești bine în aer nesfârșite soroace,
pentru că fără ceața ce dă orbire vederii
cerul își pierde lumina serii.
de aceea, pentru a construi peste pământ cer,

deși pare o taină ascunsă de un veșnic mister,
este numai un vis a cărui visare pare a fi
noaptea ce răsare din altă zi.
Clipa de visare
privesc prin nori. un soare cât o nucă

se-ascunde-n ceață ca un vis de noapte.
mărunt pierdut în universuri urcă
cu noi, cu cer, cu văi, cu munți, cu ape...
prin raze de lumină ochii îmi privesc

în jur eternitatea lumii cum se-așterne.
tăria nesfârșită a cerului, gândesc,
e pentru ei un cântec de sirene.
de piatră timp; se sparge în cuvinte.
sunt clipa neclipită care se crede vis,
care privește cum soarele înghite
mileniul și eonii căzând în necuprins.
după lumină ochii îmi leagă fără umbre,
doi orbi ce se petrec prin întuneric
și se aruncă-n gol fără să-l umple,
arzând, dansând, alunecând feeric.
ei nesfârșit privesc visându-și nemurirea,

scânteia stinsă, oarbă și mută de uitare,
care cuprinde numai cu privirea
tot universul… sunt clipa de visare.
Între somn și între mâine
între somn și între mâine

numai noaptea mai rămâne
să despartă și-n uitare
să arunce tot ce pare
că am adunat în gânduri
trăite printre cuvânturi.
între mine și-ntre tine

cresc păduri de nopți virgine
și cu cât în ochi privim
tot mai greu ne despărțim
pentru că a lor lumină
ni se pierde în retină.
între umbre și-ntre stele

doar depărtările-s grele,
pentru că în a lor pântec
firi de ființă duc descântec
din a căror întremare
noaptea nopților răsare.
între mine și-ntre tine

cuvinte rămân virgine
și nu au ce să mai spună,
fiindcă se nasc fără mumă
și odihnesc pe pământ
raze din cer coborând.
De-a lungul drumului
De pe marginea gândului privesc în cerul cuvântului.

Anonim, cât o rază, îl văd cum își duce în spate
universul cu toate adâncurile umbrelor pe care socoate
că trebuie să le răstignească pe dealul pământului.
În valuri ridicate de vânt ființa lumii în jur i se aruncă

adânc să-l lovească, să-l blesteme, să îl străpungă.
Îndurerat duce codrii și munții cu nesfârșita lor umbră
să îi răstignească, să-i însângereze, să îi lase în urmă.
Ochii mei, izvoare secate ce cutează a privi trecerea
cum din uitare spre ființă aduce cu ea înființarea,
nasc din neputința lor de a privi în gol întrebarea
văzului prin care cu mine își duc în sine prefacerea.
Țipete, strigăte, blasfemii, chemări, cereri și risipiri
și azi aud de atunci, însă umbra urmează lumina.
Pierdut în mulțimi și risipit precum prin veacuri ruina,
Încă port în mine praful răstignitor al acelor priviri.
În fiecare scânteie
În fiecare scânteie ființa se răstignește din nou.

Acolo între a fi lumină și a fi întuneric cerul se rupe
și lasă să piară în adânc tot ce poate uita ca să se nască
tot ceea ce nu poate rostui și nu poate gândi nici un ecou.
În fiecare scânteie e clipa clipelor în care uitările

par a avea spații ce poartă nesfârșit infinit gândurile
din care dăruiesc orizonturi din orizonturi pământurile,
simfonii alambicate în care cad spre a înălța din sine culorile.
În fiecare scânteie se ascunde un infinit fără margini.
Dincolo de cenușa în care se așterne este nesfârșită rugina,
încât nu poți spune care este sâmburele care poartă lumina
întunericului care aprinde și stinge și stinge și aprinde imagini.
Psalm
cum poți fi mai mult decât eternitatea?

cum mai poate exista un altceva după tine?
cum poți să mă iubești atât de nesfârșit?
cum poți împărți infinitul la doi în neștire?
în câte feluri poate fi minunată trăirea ta?

de câte ori mă mai poți urca în eternitate?
care ritmuri muzicale, care culori, care uitare
ca tine mă mai trec dincolo de orice zare?
strânge-mă ca și cum aceste întrebări nu ar fi,

să plâng lasă-mă să simt că pot să trăiesc!
și fă să crească nesfârșite din suflet în mine
rădăcinile îmbrățișărilor pieptului netrupesc.
Moment
E întuneric, e noapte, e târziu în mine

și dorm toți morții.
E timpul în care ca ei
a dormi se cuvine pentru ca mâine
împreună să ne trezim,
să muncim și apoi iar să dormim,
să ne odihnim până ce murim
pentru a fi vii cu toții.
De aceea sting luminile
și gândurile și închid ochii
și mă întind în liniștiri terne,
pentru că știu că mâine,
deși cerul o să o ia înainte,
amețit și amorțit
mă voi zbate să trec
ca un vierme prin luminile
pe care scânteierile lui
mi le va așterne.
Însă, acum mâine nu este,

sau e ceea ce va fi după somn.
Un fel de poveste despre
tot ceea ce deja am trăit
într-o altă fereastră
pe care o port în amintire,
însă pe care demult,
de foarte demult,
nimeni nu a mai deschis-o

spre infinit.
Argument
Tot ce primesc este o coardă de soare

peste care alunec ca un arcuș
și deși pare că mă adâncesc la întâmplare,
trecerea ca o cădere cântă și răsună
din tăcerea în care îmi afund toată durerea
pe care o trăiesc când mă arunc
din mine în neuitare.
Îndrăznesc numai îngerii să șoptească,

ca niște valuri care vin din orizonturi,
despre ferestre care se deschid doar să oprească
întunericul să cuprindă adâncul din adâncurile
în care dormim în ființa noastră cerească
ca niște amintiri pe care în suflet
nimeni nu le mai poartă.
Și pentru că nu cerul umblă deasupra noastră,
ci noi ne aruncăm printre stele și printre adâncuri
și în cădere pare că zburăm cu aripi îngândurate,
mă întorc și plec înapoi ca de pretutindeni
către cei care ascultă cum întunericul
dăruie vieții umbre deșarte.
Poem cu inorogi verzi
Îmi vin de pretutindeni inorogi cu picioare subțiri,

cu stele pe umeri și cu coroane pe frunte.
În turme nesfârșite se revarsă de niciunde în sufletul meu.
Râuri, fluvii aleargă spre mare
În stoluri, ca păsări ce se întorc la umbra cuiburilor
din care au plecat cândva ca de niciunde,
Lacomi, să adune din orizonturi adâncuri nemărginite
sufletului lor purtat de vis în visare.
Copite pline de grație peste câmpii urme de aur
conturate cu diafane contururi vii aștern.
Stele peste orizontul nopții plin de neimaginate și inconfundabile
sclipiri despre a putea fi.
Printre ele pentru a mă regăsi în ce sunt și ce nu pot fi
dorm eternități din nesfârșitul etern
Al inimaginabilului cuvânt pe care îl pot rosti
numai aceia care pot din binecuvântări rostui.
Tot ce îmi rămâne e să privesc cum trec

în turme inorogii peste câmpii. Ființa mea mă răsare.
Aștept cu nerăbdare ca lumina să aștearnă din căldura stelelor ei peste mine
ca să ridic iar verdele sufletului meu precum câmpul primăvăratic
care sieși pe sine din sine își dă umoare
Din ziua care dinspre răsărit vine și spre apus de pretutindeni
aleargă ca un inorog imaginar.
Ochii noștri
Ochii noștri sunt făcuți pentru lumină.

Probabil poartă în sine esență divină,
Căci îi simt cum deosebesc adeseori
Culorile norilor dintre culori.
Ochii noștri poartă în sine

Aripi de înger şi raze senine.
De aceea privesc lung în noapte
Şi văd răsăritul întotdeauna aproape.
Ochii noștri caută. Mereu asta fac.
Oglinzile în care se privesc îi desfac
În fărâmituri precum din cer luna
Sclipirile peste ape își frânge întruna.
Ochii noștri în întuneric vor lumină.
De-i pui sub obroc se vor stinge în tină.
Însă idealul lor e să devină
Candela ce arde şi face lumină.
Ochii noștri poate nu știu

Să privească atent negrul pustiu,
Însă pentru ei ceea ce pare visare
Are gust, are formă, are culoare.
Ochii noștri pot să vadă în vise

nemăsurarea întunericurilor necuprinse,
Pentru că în lumea lor cuvântul apare
Ca o lumină desprinsă din soare.
De aceea ochii ar trebui să privească

Fără să se îndepărteze ca să cunoască
Ce este lumina ce întotdeauna o poartă
Ca doi orbi pipăind întuneric deodată.
Poem ignobil
variantă
Partea nevăzută a lunii e toată stricată.

Noi, de aici, vedem doar partea cea bună.
Altfel, de ce-am crede că e întunecată
Și se îmbolnăvește timp de o săptămână?
Partea nevăzută a Raiului e interminabilă,

Iară noi îi suntem intim legați pe vecie.
Altfel, de ce viața ne-ar mai fi imuabilă,
Fără margini, fără forme și fără simbrie?
Partea nevăzută a inimii împrăștie cerul
Ca un clopot ce bate să spargă norii.
Altfel, de ce în dangăt vibrează eterul
Ce îi risipește sinele până când vin zorii?
Nu-i răspuns pentru trăiri ca acestea,
Cum stelele nu au umbre în noapte.
Așa că las căpcăunii să ardă povestea,
Să nu se mai scrie nimic despre toate.
Fereastră
Deschid fereastra noaptea pentru a privi spre orizonturi nemaivăzute,

dar pentru că din întuneric întunericul nu poate avea ultime forme
privesc către marginile pe care ochii și le asumă ca valuri pierdute
și mă afund în adâncul adânc al umbrelor ce ascund orizonturi enorme.
Apoi, ca într-o rugă în fața icoanei, mă opresc și aștept să îmi vină

alte gânduri despre cum fereastra deschisă în noapte îmi lasă privirii
cozi de stele care se sting în ochii acelora care privesc cum de vină
e lumina nopților cenușă și cenușa nisipul care mărginește mările firii.
Largul ferestrei care bate în piept dăruind timp din bătăile inimii ei
privește din întuneric întunericul ce îl deschide ca pe un prim răsărit
și pentru că nu e nimeni orb asemenea mie, precum parfumul de tei,
mă risipesc în orizonturi când spre a privi noaptea fereastra deschid.
Poemul planului celest
niciodată ca azi cerul nu s-a învârtit atât de repede cu mine.

de fapt, se-învârte tot mai repede în jurul meu și pământul
ce mă poartă în aiuritoare căderi infinite universale în sine
risipindu-se în apus și desprinzându-se în nuanțe ca vântul.
cântec orb care răsună pretutindeni și care nu poate vedea

pleoapa care îl închide sub albastrul cerului tot mai adânc
dansând dansul stelelor ce ascund lumina luminii din inima sa
care se stinge spre a răsări în altă zi altundeva ca un prunc.
și trece revenind privind aceleași stele când ascunse de nori,

când strălucind și luminând eterul pe care în priviri le adună
din întunericul nopții care din eternitate își dăruie în sine fiori
care nicicând nu s-au aprins într-o luminoasă albă cunună.
Despre noapte
noaptea este o fereastră pe care o deschid numai cei care nu dorm.

sufletul ei este plin de stele, de lună și de un infinit fără formă, enorm.
este prezența lui a fi cum a fi vrea să fie, un fel de a face ceea ce vrei,
fără să spui că ceea ce îți dorești este lumina care dă din sine scântei.
noaptea este o fereastră pe care o poți împodobi cu flori și speranțe.

celui ce privește încadrat de fereastră îi desparte spații în alte nuanțe.
este perspectiva distanțelor ce se oferă privirii ca orizonturi ce ascund
imaginația care imaginează formele și măsurile lumilor din necuvânt.
noaptea, ca ultimă risipire, este fereastra care se deschide mereu firii
spre a oferi distanțele din care și prin care ființa lumii se dăruie risipirii.
un gând care aleargă între două raze de lumină ce se sting în uitare
aruncat în vârtejul căutării de sine, un mâine al lui va exista în înserare.
Cântec
Lumea ca o floare
se deschide-n soare
și-ale ei petale
se întind ușoare
ca o mângâiere
coborând din stele.
Primăveri curate
și înmiresmate
cu parfumuri mate
și nedespicate
desene trucate
de iubiri curate
poartă-a ei visare
ca raze de soare.
Imensa culoare
prin care apare
și își dă crezare
arată o zare
ca o deșertare
care se împarte
în nuanțe sparte.
Lumea ca o floare
legănată pare
și se-așază-n zare
risipind fuioare
de esențe care
strălucesc când poartă
în zbor viața toată.
post scriptum
Noaptea care vine
lipsită de sine
așterne în mine
cântece divine
vibrând din ruine
amintiri sublime.
Noapte la malul mării
ultima oară când am poposit pe malul mării celei mari

era la fel de târziu ca acum când îmi amintesc acei pescari
care pluteau în bărci de lemn prin valuri sub lună
spre orizontul dimineții ce răsărea din a valului spumă.
era la începutul visului despre ceea ce nu se poate

fi visat și nici risipit ca un gând care aleargă prin toate
acolo unde marginile lumii se închină ușor privirilor
spre a desena forma nopților din linia nesfârșită a lor.
ochii mei priveau umbrele întinse cum se odihneau
și din strălucirile umbrelor pe care luna le năștea tresăreau
visau despre imagini prin care își vor putea închipui
dimensiuni dumnezeiești nefirești ce nu le-ar putea ști.
lângă marea cea mare de la marginea lumii noptatice
visam argonauți și lumi infinite de spații și vise lunatice
pescarii departe se auzeau vâslind greu și din nimic
valuri împinse de vânt așterneau peste gânduri nisip.
Poemul devenirii
„Ce este valul?” m-a întrebat fiul meu.

„O infinitate de infinități”, i-am răspuns,
„Asemenea nisipului frământat mereu
De apele risipite între răsărit și apus.”
Fiica mea m-a întrebat despre iluminare,
Triunghiul din care un ochi strălucește.
I-am spus că este povestea despre soare
Și despre lumina ce din cer ne privește.
Între întrebările lor prin care descoperă
Lumea cu ale ei nesfârșite risipiri largi
Caut valuri de lumini care îmi acoperă
Ființa ce se manifestă din amintiri vagi.
Ceea ce le pot spune și ceea ce suntem
Împreună e o poveste pe care ar trebui
Să o împărțim tuturor ca pe un cântec
Al luminii lumii ce arde pentru a răsări.
În oglindă
Imaginați-vă cum ar fi cerul dacă nu s-ar privi în oglindă!

S-ar trezi dimineața cu părul răzvrătit și ochii tulburi
și nu s-ar pieptăna, și nici nu ar ieși la fereastră în tindă
să privească soarele ce lumini își aruncă-n adâncuri.
Eu, de fiecare dată când intru în camera în care-i oglinda

mă privesc în ea să văd dacă îmi place ceea ce ochii văd
și păstrez numai ceea ce prima privire a prins din firida
în care îmi imaginez că arde ființa ce din neființă o port.
Și rămân albastru în ființa mea fără să fiu albastru în zare.

Imagine a unui orizont fără răsărit care voiește să-ntindă
verticalul universal al distanțelor nedespărțite din soare,
asemenea stropilor de lumină ce mi se întorc din oglindă.
Adânc călător
plimb serile cerului cum pământul plimbă lumea prin cer,

orb care caută lumina să o risipească în ființa sa din eter,
și îmi imaginez că fumul stelelor ce ard în ceruri întunecă
vise, speranțe, amintiri, lumini adâncului ce mă farmecă.
se rostogolește pământul cum cerul deasupra mea visător.

ființa își desprinde din sine dansul dansând sinele amețitor
al întregului pe care îl poartă, un fel de chip al risipirii de sine
ce definește ființa ființei și dăruie esență luminii ce vine.
astfel îmi plimb cerul pământului prin cer și ceru-n pământ
în propria cădere din care ființa îmi dăruie același cuvânt
care mărturisește felul de a deveni în cuvinte necuvântător,
pământ și cer ce le port nesfârșit în adâncul meu călător.
În cădere
M-am așezat între mere. Este un fel de sta între sfere.

Însă merele nu sunt celeste, ci forme rupestre
a căror dimensiuni au spații și desene măiestre
care cer consumarea unor veacuri și ere.
Aripi de stele se zbăteau în carnea lor croind drumuri

spre veacuri despre care nimeni nu știa că vor veni.
Urme de umbre ale altor umbre născând sâmburi,
păduri de lumi și continente ce nu le vom ști.
În fapt, e umbra și parfumul ce în carne poartă arome

de mere care din gândul meu universuri de sine
nasc, spații din spații sublime ca ființă de forme
cu orizonturi din orizonturi de goluri divine.
În lumină
în adâncul gândurilor mele trăiesc alte gânduri

stele ascunse în inima altor și altor stele a căror
lumină îmi luminează în inimă aceste rânduri
pe care pun stăpânire privirile tale de muritor.
ele ascund uriași celești care râd cu toți dinții
și cunosc toate sistemele sanguine ale ființei
strălucitori prin nefirescul pe care îl poartă ca sfinții
cu ochii veșnic deschiși spre pământescul dorinței.
zadarnic trag de lanțul clopotelor să le amintesc
că timpul le e dat pentru a căuta dincolo de lumină,
rugăciunile mele ca valuri peste maluri se risipesc
și tot ceea ce iubesc mâinile lor prefac în ruină.
atent la fiecare cuvânt, literă și la fiecare spațiu
ochiul tău iubitor de raze luminoase caută înțeles.
însă eu aici am pus un nesfârșit adânc de nesațiu
ascuns în întunericul luminii care lumină în vers.
Comoara
eu port în mine o comoară: comoara ta, comoara lui, comoara noastră.

valoarea ei este asemenea unei corăbii care desface din orizonturi lumi.
în vântul care o poartă spre noi și noi tărâmuri ascunse-n zarea albastră
este cea mai bogată și neimaginată, înaltă, scumpă și nedescrisă-n culmi.
comoara mea este atât de prețioasă pentru că tu și ea și fiecare dintre noi

deja am câștigat-o și este în firea noastră mai dinainte de a fi în noi ființa.
aproape că o și simțim. în frumusețea ei strălucitoare ne îmbracă în eroi
și ne reînvie în amintiri cu forme de statui pietrificate ce-nchipuie voința.
comoara mea, a cărei strălucire nici mie nu mi-e dat să o cunosc deplin,
este a ta pentru că fără lumina mea nu ai putea să mai aprinzi alte lumini
și nici nu ai avea pentru ce să mai faci lumină dacă nu ți-ai dori sublim
să fii cel mai bogat, cel mai cunoscut om, distins, ilustru-ntre anonimi.
Noaptea ca o spirală
Noaptea ca o spirală își arcuiește cerul în bolta ochiului din care privește
și își învârte stelele prin adâncul întunericului ca pe niște umbre rupestre,
apoi își dansează nesfârșitele voaluri risipind muritorilor comete și visuri,
clipociri de ape învălurite care se risipesc privind peste nemălurite abisuri.
Noaptea aceasta năvalnic coboară în sufletul meu mereu prea devreme

Într-un fuior ce se învârte, se răsucește în propriul întuneric căutând semne
care în mine își adaugă nesfârșitul pe care peste umeri ca pelerină îl poartă,
inimă care bate din sine în sine și naște timp care stă în sine să se întoarcă.
Însă, mai presus de strălucirea pe care adâncul ei o ascunde este visarea
luminii de dincolo de oricare lumini ce leagă prin strălucirile ei așteptarea
piruetând dansul care învârte când aproape, când departe în desperecheate
adăugiri din nesfârșiri nesfârșite căderi ce se ridică sclipind spații prin toate.
Ca o spirală noaptea aceasta plouă și lovește în ființa mea cu ființa ei abisală.
Stropii ei de lumină ca niște noduri mă leagă de stele cu câmpii de cerneală.
Din visele ce în întuneric desenează îmi aleg cuvântul care îmi coase margini
nesfârșirilor spiralate pe care le scriu și le rescriu reînvălurind peste pagini.
Facere
Pe când lumea era doar un gând în mintea mea

Cât o scânteie încă neaprinsă în infinitatea divină,
Iar drumurile mă purtau prin noapte după o stea
Călăuzit prin timp spre o altă lume fără de vină,
Apăsat de doruri și de vaste dimensiuni boreale,
Fulger prin vremuri aprins de furtuni și de voință,
Călătorind greu printre valurile mării interstelare
Te-am întâlnit purtând gânduri divine și suferință.
Mi-am văzut de atunci vremurile care urmau
Și comorile sufletului le-am adunat, iară fruntea
Mi-am șters-o de bolțile ce în carne-o strângeau,
Apoi, asemenea ție, mi-am ales a trece puntea.
Acolo te-am întâlnit conducând toate vânturile.
Stăteai drept îmbrăcat în alb îngeresc și priveai
În față tot adâncul infinitului cum năștea visurile,
Pene de aur scriau etern ceea ce doar tu vedeai.
De atunci trăiesc cu dorul acesta în sânge și cânt.
Cuvintele mi se fac lacrimi și apoi picuri de sare.
Dârele lor sunt urme pe foi, apoi umbre în gând,
Ce rămân doar amintiri zgâriate târziu în înserare.
Însă pentru mine tu viu vei fi, icoană în răsărit
Și, pentru că nu știu să mă rog, începând de acum,
Mă las întâia dată îngenunchiat, biciuit și răstignit
De arhanghelul încins cu săbii și flăcări de scrum.
De felul meu
De felul meu sunt ca un miriapod.

Îmi agăț gândurile de tot ceea ce pot
Pentru a prinde în ființa ideilor mele
Boabe de rouă pline cu lumină din stele.
Și mereu caut să mă umplu cu vise,

Deși toate sunt demult compromise.
Însă mă ademenește gândul că ar putea
Să înmugurească mai mult inima mea.
De aceea în nopți sistematic întind
Cât de multe pânze pot ca să prind
În plasele lor muștele ideilor mele
Bâzâitoare, amețitoare, năuce, rebele.
Ferestre priviri
nu poți muri fără oglinda propriilor priviri,

pentru că în ochii cu care privești ard lumini
de scânteieri ce se risipesc din a lor nemuriri
adăugând ființei firi sfâșiate de heruvimi.
carnea pe care privirile tale o poartă crește

în frunze, ramuri și cețuri de noapte ca vise.
mereu caută și privește în desene rupestre
umbre și urme târzii în ascuns nepermise.
stau în fereastră și privesc cu acești ochi.

peste ramuri prin noapte ceața plutește.
liniștea tace și cu tăcere atârnă prin plopi
priviri deschise dureros ca niște ferestre.
Îndemn târziu de seară
Ajunge! Destul gândului gândit și paharului de vin golit!

Să lăsăm noaptea să ne îngroape încă o dată până la răsărit
când, ca pe o piatră razele soarelui mângâind ne vor încălzi
și ne vor face uitată încă o dată noaptea pentru încă o zi.
Somnul deșertării adânc, în care culcăm ființa-înnoptată,

întins dinspre ieri spre mâine între coarnele lirei ne-așteaptă.
Aripa cu care ne atinge risipește din corzile ei cântul uitării
în brațele căruia ne lăsăm după ce am stins lumina visării.
Și astfel, mulțumind întunericului care în el ne cuprinde,
deoarece din ziua de ieri către ziua care peste toate se-ntinde
Își îmbumbește în ființa noastră ramura luminii nemuritoare
cum primăverii îi răsar din infinit nesfârșite raze de soare.
De după ferestre
Unui bogat care era plin de ferestre cândva,

i s-a umplut casa cu cer și aer de mucava
și umbrele nopții i s-au așezat luminând
stele să-l călăuzească printre umbre în gând.
Asemenea lui port în suflet mulțimi de ferestre
deschise, pline cu lumini și umbre rupestre,
și nimeni nu îmi spune în care noapte zaraful
va veni să mi le șteargă din priviri cum ștergi praful.
De aceea în ferestre îngrop și mai multe priviri
și adâncesc între aripile lor nesfârșite doririi

în care mă risipesc ca în apusuri uitate în mine
și în întunericul altor ferestre purtate în sine.
Ferestrele!... Gropi în care lumina-și îngroapă
umbrele umbrelor pe care uitarea le-așteaptă.
Firesc este să visăm privind prin ele afară,
că ascunși după perdele e mereu primăvară.
Din umbra pădurii
tatălui
Cum este să fii pădure și să simți că îți lipsește un pom?

Este, cred eu, ca umbra pe care o poartă ființa de om
și care în gând, precum o amintire ce orizontul o poartă
pretutindeni, înainte și după, rămâne bătută de soartă.
Însă eu, de aș fi pădure și mi s-ar tăia pomii din mine,

aș plânge umbrele ce nu ar mai avea întuneric de sine,
pentru că în întunericul lor sunt umbrele pe care le port
și le pun luminii pietre funerare acolo unde cade de tot.
Așa că, mă întreb fără să cred că îmi pot răspunde:

Cum e să fii pădure, să îți pierzi umbra ce te ascunde?
Să simți cum încet adormi și te trezești din pierzarea
în care, din care umbra pădurii viază ca înserarea?...
În adâncul pădurii
În adâncul pădurii
inorogul meu paște umbre.
Liniștit, rumegând adânc,
ca în vis vede turme.
O secure puternic lovește
în întuneric despicând coboară
rădăcini căutând lumini
și adulmecând seară.
Râuri din inimă-i plâng
și îi zvâcnesc tunând tâmplele.

Verde curgând din gură
i se deșiră umbrele.
În piept, asemenea lui,
simt că adâncul umbrelor
îmi umple pieptul enorm
cu visele turmelor.
Rugăciunea risipirii
Îmi lasă, Doamne, timp să Te gândesc cum lumea Te gândește

să pot privi ca Tine cum oamenii privesc în Tine din ferestre!
Și fă-mi nopți lungi, nu ca să dorm în vise, ci ca să pot visa
dimensiuni pe care doar Tu le poți în suflet adânc înfiripa!
Fă-mă un fel de înger, dar liber și cu stare, să pot muri în mare

mai mult decât Cuvântul pe care-n răstignire L-ai ridicat în zare!
Adânc și mult iubit mai mult decât întregul ce-n inimă-L aduni
să risipesc din umbre luminii raze ce ard în carnea ăstei lumi.
Și-așa împerecheat, cu umbre și cu Tine mă risipește, Doamne!
Mă umple cu adâncuri ce-mi ard ființa pe care ca pe toamne
mi-ai dat-o să o port, s-o dărui și s-o sting în propria umbrire,
când ca și Tine vin și trec din vis în somn, în veșnica dormire.
Așa că lasă-mi, Te rog, Doamne, cuvinte nerostite și nemărturisite,
ca lumii să Te strig, dar nu ca de pe cruce, ci om ce luă aminte
de inimi ce își bat iubirea lor deșartă în clopote ce cheamă
din turle de biserici în goluri anonime ca stropii de agheasmă.
Înmormântare
am vârsta în care morții nu mă mai întreabă cum oficiez slujba de înmormântare.

zilele mele nu mai prețuiesc nimic ca și zilele lor în care au murit ca oricare
zile, ca toate cuvintele pe care nu le mai pot rosti pentru nu mai pot spune ceva
despre aceia care mor murindu-și ființa și nesfârșirea pe care nu o pot cuvânta.
însă, pentru că atunci când îmi doresc să fiu liber, adică uitat și nesfârșit infinit,
sunt chemat să îngrop în suflet sufletele celor care în sine mereu au dormit…
și cred că vârsta pe care o am nu este îndeajuns de trecută prin viață să poată
să îngroape în uitare uitarea numelui adormitului ce în ființă veșnic îl poartă.
așa că îmi rămâne să vorbesc despre mâinele celor care nu îl mai au în ființă,
despre ceea ce te poți întreba ca și cum ar fi și nu are nimic spre a fi în dorință.
o înmormântare în care sunt implicat spre a deveni parte a ființei înmormântate
ce în sensul nesfârșirii și trăirii ființei care s-a stins rămâne totdeauna în moarte.
Mâini în rugăciune
văd mâini încleștate care par că se roagă.

în pumnii lor însă regretă și plâng.
nu pot rosti, nu pot privi, nu pot asculta.
sunt lipsite de oricare gândire de gând.
însă văd și alte mâini deschise - aripi,

care vin de pretutindeni cuprinzând
pumnul de oase încarnat și consternat
într-o pântecoasă salbă de sânge arzând.
încleștarea pe care privirea mea o privește

incumbă în sine diamantine desfășurări.
nesfârșind incertitudinea lor o deșiră
din sine risipind infinit în infinite culori.
În pieptul tuturor
Ca inima în pieptul tuturor să bată

cu priviri ciclopice de unicorn
ce își adapă din universuri soartă
distanțe visului care devine somn
perete alb zidesc din orb luminii
cioplind în largi imagini și cuvinte
purtând pe drumul crucii heruvimii
să tulbure cu trâmbițe în minte.
Și din întunecata și adânca noapte
pe care alții o rostuiesc gândirii
inund și m-adâncesc în toate
desăvârșit ascuns în spațiile firii
ca în această lume care moare
privirilor în care caut nesfârșiri
pliniri să construiesc din soare
sporindu-mă în mine din simțiri.
Gând
Ochii mei te văd ca pe o statuie.

Gândul te imaginează unsă cu miere
Și gura vrea să guste până la piele
Din tine sau mai în adânc
Până la stele.
Îmi amintesc că am golit stupi

Cu parfum de tei peste coapsele tale.
Dar, oricâte arome și miresme am pus,
Cea mai dulce și mai parfumată
Tot pielea ta a rămas.
De atunci te privesc ca pe o statuie

Purtând în formele tale sferele
Ochilor mei care văd acum
Între distanțe timpul
Ca merele.
Umbra ființei mele
soției
Pe tine te-am ales să îmi fii umbră.

așa că naște-mi copii și fii căldură oaselor mele.
adâncește-ți rădăcinile și în luptă
lasă-mă să plec să îți pot aduce ceruri și stele.
te iubesc pentru că pielea ta este aspră

și cuvântul tău doare mai mult decât o rană,
de aceea te iubesc ca pe o toamnă
pe care o aștept să numai vină de după vară.
pașii tăi sunt cele mai dulci cuvinte

care calcă în limba părinților mei dintotdeauna.
ca ție nimănui nu i-am dat voie să intre
să îmi rostuiască rostirea mea cum ție întruna.
așadar, umbră a ființei mele eterne,
te rog, fiindcă îmi ești veșnic aleasă, alege-mă
și cu toate întinderile și adâncirile terne
pentru totdeauna întotdeauna în tine pierde-mă!
Adânc de umbră
Noaptea cuvintelor. Mormânt osemintelor. Risipele clipelor.

Margini care descriu spații nemărginite de umbra aripilor.
Apusuri din care răsărituri dăruie ritmuri din bătăile inimilor
mă împing să golesc adânc din adâncul infinit al nesfârșirilor.
Corb ce își întinde umbra umbrind peste câmpii cât un stol

fiecare cuvânt poartă rostiri de clopot plin de adânc gol.
Împins din spate de dorința în care vibrând cutremură gândul
în întuneric se așterne nesfârșit nesăvârșindu-mi avântul.

Astfel pe mine în mine mă risipesc, gând răsărit din alt gând,
încununat cu distanțe nesfârșite mă adun din sine-n pământ
și ridicând și coborând în propria devenire din trecutul străbun
desenez cu margini nemăsurate goluri ce în urmă-mi rămân.
Cuprins
Dan David, Lumini, umbre, ființe, timp, suflet, destin... 5

Umbre lipsite de întuneric, 7
În noaptea luminii, 8
Rădăcini, 9
Stare de rugăciune, 11
Întâiul cuvânt, 13
Pelerinaj, 14
Rugăciune, 15
Pastorală, 16
Pleoapa cerului, 17

Aporie, 19
Poemă, 21
Orbire de timp, 22
Înrămurire orizontală, 23
Tablou votiv, 25
Frământare maternă, 27
Pietre, 29
Între ființare, 30
Stare ilirică, 31
Dinainte de Sinai, 33
Despre stele, 36
Vremea mamelor, 37
Odă maternă, 38
Credință oarbă, 39
Privire, 41
Stare, 42
Ochi ciclopic, 43
Tulburare, 45
În linia orizonturilor, 47
Mărturisire, 49
Noaptea din altă zi, 50
Clipa de visare, 51
Între somn și între mâine, 53
De-a lungul drumului, 55
În fiecare scânteie, 57
Psalm, 58
Moment, 59
Argument, 61
Poem cu inorogi verzi, 63
Ochii noștri, 65
Poem ignobil, 67
Fereastră, 69
Poemul planului celest, 70
Despre noapte, 71
Cântec, 72
Noapte la malul mării, 75
Poemul devenirii, 77

În oglindă, 78
Adânc călător, 79
În cădere, 80
În lumină, 81
Comoara, 82
Noaptea ca o spirală, 83
Facere, 85
De felul meu, 87
Ferestre priviri, 88
Îndemn târziu de seară, 89
De după ferestre, 90
Din umbra pădurii, 91
În adâncul pădurii, 92
Rugăciunea risipirii, 93
Înmormântare, 95
Mâini în rugăciune, 96
În pieptul tuturor, 97
Gând, 98
Umbra ființei mele, 99
Adânc de umbră, 101


Nincu Mircea Noaptea Inorogului

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nincu Mircea Noaptea Inorogului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mircea Lucian Nincu

© Mircea Lucian Nincu

Am parcurs manuscrisul acestei cărți neobișnuite, fără a avea așteptări extraordinare.

poetul/filozoful nostru, Mircea Lucian Nincu.

Dan David, 10 martie 2021

În ființa noastră noaptea coboară să facă loc luminii.

Aici privirea vede ce gândul și simțirea deja a privit.

Albastrul pe care ochi luminii îl dezvelește sub pleoape

Atunci când am închis pentru ultima dată ochii era târziu.

De atunci mi-am născut în întuneric un vis, un fel de uitare,

ieri era noapte și adormisem ca într-o zi de sărbătoare

mă imaginam îngenuncheat într-o biserică fără ferestre

ieri parcă n-a fost și de atunci totul a devenit altceva

în trup sângele strămoșilor mei îmi curgea tânăr în vene

rugăciuni lipsite de nuanțele cerului așternut ca decor.

Îmi doresc să devin parte din rădăcina luminii

mă plimb. unii precum alții cred că

aștept următorul întreg. mă plimb. mă trec. mă petrec.

Fă-mă șopârlă cu coadă sau viperă-nveninată

o distanță fără spațiu, care împarte fără a avea ce să despartă, cred,

Când deschid fereastra desenată într-un proiect de cei care

Un nuc a crescut adâncindu-se în carnea privirii fără de sfârșit.

La capătul lumii în fața furtunii

pe-un altar de vară o umbră ușoară

Ce mai contează timpul pe care îl mai am de trăit!

Așa că încerc să îmi amintesc spațiul în care ființez

Astfel, aproape orb, caut să înțeleg litera sensului

ne naștem între orizonturi și între distanțe care ni se propun.

orizontul, care se oferă privirii noastre se închide prin naștere,

între mine și mine timpul sapă ca într-un munte.

acum, zeci de ani, capul plecat privea așteptând.

între aceste treceri însămânțate cu clipele mele,

ninge în această seară cu biblioteci de amintiri

privesc cu ochii inimii ca un orb în trecut

și ascund nisipuri și umbre tainic în gând.

orice chip fără chipul pe care îl poartă e umbră,

chipul, ca semn născut din lumina luminii divine,

orizonturi risipite între răsăritul și apusul uitării.

Îmi rup din cer norii și cerul în care plutesc,

apoi îmi aplec privirile peste foaia albă

tu dormi și visezi ciclopic doar cu un ochi,

nu mai am nimic de spus despre cuvinte

privesc în golul în care dansează căzând.

luminile pe care le risipesc din îndepărtările-albastre

regi încoronați cu nopțile din care se revarsă peste priviri

Am luat arcul, scutul de stejar, spada de fier,

Mi-am amintit câmpiile cu orizonturi nemăsurate,

Vine ziua, o simt, zorii luminii aleargă mereu.

Descalță-te, pământul pe care calci este divin!

Fulgere, tunete, lumini, umbre și ca un spate

Cuvintele desenate încă ardeau în litere sfinte.

vine o vreme în care mamele mor

însă moartea lor nu e întâmplătoare

Mama mea trăiește la marginea lumii unde trăiesc toți nebunii

Mama mea e o nebună care iubește viața atât cât să îi dăruiască

peste câmpul fără lună aleargă gândul ca un câine

ascult cum alunecă stele peste bolta din care se lasă

calc întâmplător când strâmb, când drept înainte mereu.

Din întunericul în care îmi privesc chipul vin ape

Între răsărit și apus curg și se risipesc neodihnite.

Simt că gura mea poartă munți peste care

Așadar, scuip munții care îmi încrețesc gura

Durerea infinitului pe care o rostesc poartă

Între ciclopi luminile strălucesc în alt fel.