Nincu Mircea Lutierul Și Mandolina

LUTIERUL ŞI MANDOLINA
Mircea Lucian Nincu

~ Nincu Mircea Lucian ~
Coperta a fost realizată după lucrarea:

Winged lute player, autor Albrecht Dürer,
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

NINCU, LUCIAN MIRCEA
Lutierul şi mandolina / Mircea Lucian Nincu. - Bacău
: Rovimed Publishers, 2014
ISBN 978-606-583-514-6
821.135.1-1
Copyright© Mircea Lucian Nincu

2014©Rovimed Publishers pentru prezenta ediţie
ROVIMED PUBLISHERS
Bacău România
e-mail: editura@rovimed.com
www.rovimed.com
2
~ Lutierul şi mandolina ~
Cuvântul cititorului
Cred că poezia trebuie să poarte promisiunea

unei mai limpede cunoaşteri a sufletului omenesc -
această manifestare gingaşă a durerii.
Nincu Mircea reuşeste să transforme această
promisune în realitate.
Uneori versul său curge peste suflet ca o
muzică tristă a unei lire antice a cărei greutate
impozantă ţi-o poti imagina, alteori te lasă să crezi că
în spatele uşilor închise întotdeauna se vor perpetua
mistere şi doar vederea clară este adevărata
cunoaştere.
Este admirabil modul său de a respecta sensul
divinului fără a-i sacrifica omenescul, de a primi
fericirea ca o răsplată ştiind că înţelepciunea constă în
nu a trece cu vederea nici unul din hazardurile în care
există însăşi viaţa.
În această combustie poetul nu uită că dincolo
de noi respiră „o lume din pietre ca din carne” pe care
o respectă cu o gravă candoare. Asta ne ajută să
descoperim dincolo de esenţa versului portretul
poetului - un om cu admirabile deprinderi umane,
posesorul unei inteligenţe senine, a unei onestităţi
ireproşabile. Pare un păstor cufundat în tăcerea
pădurii, cu o mimă meditativă care abia aude strigătul
3
unei păsări rătăcite, în ochi îi poţi distinge un imens

drum de gheaţă albastră brăzdat de urme adânci.
Dăruieşte tinereţii - acest şir de iluzii dulci
unde sublimul are o singură culoare, albastră precum
soarele care îi coboară ocean de borangic în palme - o
valoare inestimabilă de unic (Tinereţe plină ).
Îţi permite să te transformi dintr-un personaj
absent, fără nume, fără loc în propia-ţi istorie, într-un
melancolic visător, pentru că el crede în misterul
fiinţelor luminoase ca visători (Colţ de rai). Precum
bolnavul dornic de mângâiere, precum femeile sterile
dorindu-şi un prunc, inevitabil te laşi cufundat în vis,
aici eşti doar un om singur, gol şi dezarmat, într-un
ocean în care totul este în schimbare: culorile,
densităţile, ritmul respiraţiei… ocean în care adevărul
se pierde sub sublim. (Vis).
Trăieşti uimitoarea senzaţie că fiecare decor
fragil realizat de poet din „risipă de stele”, „fluturii
serilor”, „aripi de balerine” şi „flori înluminărite în
tei” te absoarbe prin liniile lui, sau te laşi rătăcit ca
într-o rugăciune (Serpentine).
Autorul trăieşte în mijlocul unei melodii a
formelor. Rugăciunea este o voce pură închisă într-o
frumoasă sferă, în mijlocul ei ca un sâmbure roditor în
fruct o cruce care luminează, însăşi liniştea (Stare de
rugăciune). Firesc conturează diferenţa dintre creaţie
şi modelare, pentru el căutarea e singura cu putere de
a reface echilibrul şi armonia într-un suflet chinuit de
întrebări (Căutare). Nu uită de voluptoasa căutare a
4
frumuseţii, de fineţea şi goliciunea pură a cărnii unui

trup iubit de femeie, această fiinţă desăvârşită, uneori
lipsită de apărare, ca o fragedă prospeţime de
magnolie (Dans).
Dincolo de puterea meditativă dăruită de
fiecare poezie poate cel mai esenţial lucru, ce îl putem
păstra în arhiva sufletului de cititor, este acela că
poetul ne ajută să înţelegem cât este de esenţial să ne
păzim de tentaţia de a nu deveni o marfă anonimă
care poate fi vândută de o mână neştiutoare (Ispita).
Ca un autentic gânditor de multe ori paşii îl
poartă în derivă, atunci priveşte cu blândă îngăduinţă
în labirintul fiinţei sale, lăcaşul în care contradicţiile
se sting, unde fiecare lucru conservat este deopotrivă
sacru.
Omul Nincu Mircea ştie că urma lăsată de
suflet nu este acelaşi lucru cu prezenţa lui şi are o
singură dorinţă: „fiinţa mea ce mă porţi fără de mine,
/ Fă-mă piatra ce-mi doresc să rămână vie între ruine
/ am strâns în mine toate simţămintele dintr-odată. /
Am strâns din stelele cerului, din izvorul pământului,
/ Până am simţit construindu-se esenţa cuvântului. ”
(Piatra ce îmi doresc a fi)
„Lutierul şi mandolina” este un volum de
poezie care poartă în el efectul picăturii de miere care
tulbură şi parfumează vinul vechi.
Andrada Matei
5
6
Întâlnirea cu serafimul
Mama mea nu era o vizionară.

Trăia între două lumi: cea prezentă, în care
credea cu sinceritate, lume care o minţea cu
dezinvoltură, şi cea care o descoperea prin prisma
unor persoane ce rămăseseră din timpuri dinainte de a
le cunoaşte ea, dintr-o lume despre care nu ştia nimic,
dar care încă purta un parfum de elitism şi farmec de
nemurire…
Despre această lume ea credea că este încă vie
în largile rase ale preoţilor cu părul alb şi bărbi lungi,
făpturi ce treceau ca nişte năluci venite de niciunde
spre niciunde, prin lumea ei modernă, lume lipsită de
valoare spirituală, lipsită de mister, lipsită de miracol,
lipsită de credinţă…
În acest univers alambicat din mintea ei, plin
de umbre şi de raze care nu ajungeau încă să lumineze
spre a deschide un viitor clar, mama mea se întreba ce
viitor să îi dăruiască fiului ei.
Mintea i s-a luminat în clipa în care peste
stradă trecea, ca şi cum tăcerea însăşi, un preot plin de
ani, trăgându-şi din sine drumul care părea că i se
deschide sub fiecare pas, ca şi cum nu ar fi existat altă
cale decât aceea pe care el voia să treacă…
7
Trecea părintele Drăguleţ.

Un preot simplu, scund, aproape orb, apăsat de
fiece secundă a timpului care trecea odată cu el,
alunecând ca o undă de lumină, fără grabă, fără
datorii, fără reproş… către o lume pe care numai
dânsul o ştia.
Venea dintr-o definiţie a existenţei pe care
mama mea nu o înţelegea, dar o respecta pentru
simplu fapt că putea fi. Această nălucă a fiinţei, ca o
umbră care îşi ia fiinţa din nefiinţă şi se naşte
împotriva luminii, a fost scânteia care i-a trebuit
mamei să mă convingă că trebuie să fiu preot, adică:
umbră,
flacără,
vis şi cenuşă,
gând,
ideal şi minciună,
joc şi fascinaţie
toate acestea pentru fiinţă.
8
Desen
Pentru a desena un lutier

Ai nevoie de masă şi scaun.
În atelier trebuie să fii coloana
Care susţine cupola-i de aur.
Pe masă o mandolină fără suflare.
Dinspre umbre lumină tinzând
În corzi spre depărtare.
Pe scaun, în faţa ferestrei,

Ca un sfânt ascultând,
Să stea o icoană.
Cu mâini obosite creatorul oftează.

Linii din care ar putea desena
În minte i se învolburează.
Pentru a desena un lutier, îşi spuse,

Nu ai nevoie de culori ci
De o mandolină şi
O vază cu flori.
Şi mâna peste foaia albă

Umbre şi linii a întinde
Din nimic începuse
Uşor, uşor ...
9
Mărturisire
Am primit să fiu ceea ce sunt

pentru că mi-am cumpărat un loc
de mormânt
într-un cimitir despre care nu ştiam că există,
după un gard ce străjuia o câmpie irealistă...
Am ajuns să fac ceea ce fac pentru că

am vorbit unde ar fi trebuit să tac.
Locul părea de departe onest,
dar hârtia purta semnătura funestă,
a unui fundal palimpsest.
Am să sufăr în mine întreg pentru că

doar cuvântul mi-a rămas să îl dreg
şi o pagina albă neîncepută.
O iluzie de artă pierdută
într-o lume măruntă.
10
Despre noi
Noi nu purtăm nume de poeţi.

Poate de pahare de vin.
Tu ai fi din cristal fin
Vibrând sonor când plimbi
Degetul arătător
Peste secunda ce moare degustată
În sărutul uşor.
În palate de cleştar imaginate

Pe tăvi de aur purtate
Atent, elegant, cu şampanii şi alte
Lichioruri, coniacuri, ambrozii…
Savuroase licori înmiresmate,

Încântând în sunetul unei viori
Cavitatea ta cu pereţi fini şi clari,
Tangouri, valsuri şi trompete
Antrenante, ritmate, elaborate…
Eu aş fi din sticlă. Burtos şi colorat

Pe exterior. Mânuit de un beţivan crescător
De vite şi alte animale neîntâlnite
Într-o crâşmă de niciunde…
Izbit în mese din lemn de brad,
11
Ciobit şi needucat, nespălat,

Ridicat în ritm de urale şi strigăte
În jocuri de birt, acordeon şi ţambale…
Este clar! Noi nu purtăm nume de poeţi.

Suntem doar două forme în sticlă.
Tu suavă, fină, eu gros, cu buză ridicolă,
Golindu-ne necontenit, făcând risipă,
Spre a încălzi sau inspira nopţile reci
Tu în palate, eu în bodegi.
12
Misionarul
Mi-e poftă de cuvinte şi stele!
Cu gândul beau din tot ce mă cuprinde.

Am pasul drept și înainte.
În creier simt un deget cum se îndoaie

şi caută nepăsător prin minte
iscoditor
ca viemele-n morminte.
Eu sunt profanatorul sufletelor neliniştite!
Trepanez ţestele îngerilor.
Icoanelor pun becuri

în loc de candele - câmp
de lumânări infinite.
Din clopotele bisericilor cânt

spre a risipi lanţuri vechi,
ruginite... în vânt...
13
Căutare
Căutaţi, unghii, până la sânge!

Faceţi răni adânci în carnea care mă strânge!
Precum lumina care în întuneric îşi caută cale
Pentru cele mai intime depărtări boreale.
Nu vreau argument pentru creaţie

- Acest făt pe care îl port în gestaţie -
Pentru el s-au unit constelaţii, un milion,
Să dăruiască fiinţă nimicului din Pigmalion!
Drama aceasta nu este darul iubirii uitate,

Ci piatra care construieşte palate înalte.
Pentru ea compun astfel de cuvinte ce-nvie
Speranţe, asemeni vinului din viţa-de-vie.
14
Sub acei pomi
Nu ne spuneam nimic.
Nu vorbeam
nici măcar despre cum va fi atunci
când toate nu vor mai fi.
Erai aproape de moarte.

Eternitate devenea vremea ta.
Băncile vechi şi scâlciate

păreau comode fotolii,
iar păsările
umbre roase de molii.
Ne minţeam că ne pasă.
Pe cer corbii păreau pierdute corăbii.
Credeam că în zbor
căutau peşteri pentru oasele lor…
Credeam orice
în acel loc
sub acei pomi
împreună.
15
Tu nu-i mai ţii minte!
Am rămas o vreme acolo

și... de atunci...
în cuvinte.
Căutare tactilă
Am săpat în întuneric după lumină.

Gândul prin adânc se prefăcea
Vierme orb rătăcindu-şi cărarea prin tină
Căutând tot ceea ce nu poate vedea.
Dimensiunea luminii pe care-o purtam

Poruncea inimii ca unui stăpân!
Sâmbure spre lumină nou răsăream
Pământ tânăr şi gol, copil şi bătrân.
Tot căutând neştiind ziua de mâine,

Construiam astfel divinul din mine,
Degetul cerceta, amușind ca un câine,
Prin umbre frânte sclipind în lumine.
16
Tinereţe plină
Tinereţea mea plină de nesfârşiri interzise

La fereastra ta cândva am aşteptat!
Nimeni nu mi-a spus că a te vedea goală este păcat,
Fiindcă vei putea să mă umpli cu vise.
Cu lumina lunii mă luptam neștiind, nebunește,

Raza întunericului căutând în absurd,
Spre a privi cum sânul alb din nimic îţi înfloreşte
Și cum sub fereastra ta mă ascund.
Te jucai, frumoaso, ştiind că a te deschide aştept

Și să te-adun în minte cum cerul lumina.
Ştiai că poţi pune totdeauna la mine în piept
Rozul sânilor tăi calzi precum inima.
Gândul încă păstrează fereastra-n lumină

Cu vopseaua astăzi mai desfrunzită...
Însă noaptea ascunde în esența ei nesfârșită
Ceva din tinerețea cu amintiri plină.
17
Soare pe degetul mic
Sculptez universul din piatra filozofală.

În acest bulgăr de galaxii, comete şi stele
Sunt primul… cuvântul, piatra, întregul.
Simt că port pe degetul mic soarele ca pe o rană.
Fierbe sângeriu şi mă doare cumva şi în palmă.

Întreaga lume amorţită o imaginez şi mi-e totuna
Când peste ochii tăi mâzgălesc linii aiurea.
Îmi rămâne doar să privesc cum soarele
aruncă rănit
Raze de pe degetul meu mic, în infinit.
18
Val progresiv
Plouă! Plouă inofensiv.

Ca un potop exhaustiv.
Ploaia nu mai poate pleca,
Noaptea se aşterne alături de ea.
Linişteşte-te vie floare de somn!

Lasă-te înflorită de ritm!
Parfumează-mi visul ce-l dorm
Ca amploarea vrăjii s-o simt.
Stropi! Stropi desfăcuţi din alţi stropi!

În mii de stropi aiurea şi goi!
Noaptea devine un imens ochi orb,
Un ciclop bătrân fără turme de oi.
19
Gând de toamnă
Păsări căutând cuib în apusul din larg,

Rătăcite suflete hoinărind nepermis,
Aleargă-n albastru şi se retrag
În adâncul cerului ca într-un abis.
Covoare nesfârşite de frunze se-aştern.

Cărări de poveşti caută-n cale
Vântul orb, zălud, rece şi tern
Semn zgâriat în vechi mitricale.
Seri devreme căzând în grele cortine

Ascund spectacole de ochi curioşi.
Ca o mare se revarsă din sine
Pământul, reîntregind norii groşi.
20
Noiembrie
Demult n-am mai fost în noiembrie!

Un noiembrie cald cu ploi puține.
Îmi amintesc cum se bea în noiembrie.

Se bea până se zbârcea fața.
Mai rămăseseră câteva stoluri de grauri

Și era atât de târziu încât și noaptea
Adormea greu la căderea brumei,
De parcă uita că ar mai veni
În zori dimineața.
Cerul aproape plin cu fire de fum și de stele

Se odihnea întins în bolta ochiului de copil.
Încă îmi amintesc cât de intim este noiembrie!
M-aș înveli în el ca într-un pled inutil

Și aș pleca la plimbare
Cu o carafă de vin.
21
Oraş natal
M-am visat în oraşul natal.

Singurul oraş pe care îl pot duce cu mine!
Era plin de biserici frumoase.

În căţui eram cel mai arzând şi fierbinte tăciune.
Mirosea a tămâie de crin.

Norii se topeau în albastru târziu.
La vecernie mereu fregventam

Străzile pavate cu piatră.
Lumânări negre de ceară

În slujba serii ardeau.
O frunză uscată acoperea

Rugul amintirii de viu.
22
Iniţiere
Fiule,
îţi întind mâna ca un ram al primăverii:
curată şi rodnică
spre a te aduce mai aproape
de tot ceea simt şi ce gândesc.
Îmbrăţişarea primeşte-o!
Liană ce strânge,
gură de leu straşnică,
Umăr lângă umăr sprijin fiindu-ţi
întregului tău pământesc.
Fiule, pas cu pas te voi sprijini,

când spre fapte de laudă vei păşi.
Amintirilor urâte, viselor grele şi nopţilor
care cu stihii te vor bântui
le voi fi umbra piciorului care
înaintea pasului tău va umbri.
Fiule, de vei cădea în genunchi

biruit de a muncilor zile
lângă tine voi fi!
În lumina stelei de dimineaţă eu te voi pune
Ca rugă înaintea icoanei
sufletul meu va purta ale tale suspine.
23
Nu te voi părăsi, chiar dacă soarele

mereu la apus va rămâne!
Fiule,
în piept inima îmi va bate odată cu a ta în veşnicie.
Astfel, sângele meu cu al tău
va pulsa oriunde vei fi, oricând.
Bătaia sa discretă nimeni niciodată,
nu o va putea şti
fiindcă mereu secretele tale
ale mele vor fi în cer şi în gând!
Fiule, de vei cădea undeva din ale tale

drepte, înalte, vii zboruri,
Mâna mea îţi va fi sprijin,
arbore sfânt înălţându-te-n cer.
Nu te griji de cei ce pun sufletului umbre
Corbii sunt stoluri de clipe ce trec...
Tu mergi drept, fii bun
şi poartă cuget de fier!
24
Devenire
Am uitat pentru ce trăiesc,

Pentru ce iubesc, pentru ce port doruri…
Am uitat să mă rog,
Să privesc stelele într-o seară de vară.
Am uitat să visez, să aştept,
Să privesc lumea printr-un fum de ţigară.
Am uitat să mă războiesc.
Să mă plimb.
Am uitat să mă scald vara
Între constelaţii şi toamna în cer
Să privesc cocorii trecând...
Am uitat să aştept iarna,
Am uitat să desenez pe pământ.
Însă am învăţat să cânt,

Să scriu, să citesc, să ascult
Să construiesc, să slujesc,
Să plec, să conduc,
Să am copii, să îi cresc,
Să cosesc, să adun, să culeg,
Să pătimesc, să-mi fac griji,
Să rămân noaptea treaz…
25
Să spun adevărul cu graţie,

Să îmbătrânesc.
Astfel, am uitat cât de ușor

Este a învăța cum să mor.
26
În Marea Moartă
Alerg în pas egiptean.

De-a dreapta apa la stânci se ridică.
De-a stânga se-nalţă valuri spre cer.
Zbor şi plutesc. Sunt aripă.
Adâncul pământului se deschide.
Apele sunt de acum un perete de sticlă.
Văd cum din calea cailor mei
marea fuge de frică.
Îmi chem toată armata

să pornească pe urma fugarilor laşi.
Crud le cer să îi prindă
şi să îi răstignească, ca pe ucigaşi.
Copiii lor să mi-i lege
în lanţuri şi în zale de puşcăriaşi,
Să îşi uite părinţii, bunicii,
străbunii în valuri rămaşi.
Alerg! Port stindardul împăratului meu

nicicând biruit.
De-a stânga, de-a dreapta
apele mării s-au despărţit.
Curios! Eu ştiu că am de prins un iudeu răzvrătit
cu nume de Moise ce
minunea aceasta a săvârşit.
27
Vaiet şi tânguială din urmă

îmi pare c-aud răbufnind.
Privesc şi văd cum apele mării
înapoia mea se închid.
Aş voi să alerg mai repede, mai departe...
dar suferind
Înţeleg că în faţă ape ca drum larg
nu mi se deschid.
Ce nori pe cer văd în depărtare,

prin valuri şi spume?
Cete, cete de oameni care trec liniştit,
un fel de turme
Calul nu mai poate înota.
Lumea mea nu mai e lume!
Nicicând nu am crezut în minuni!
Mă afund în genune.
28
Sentiment
Simt cum urcă pe piciorul drept Dumnezeu.

Ca un miriapod, împotriva gravitaţiei.
Încearcă să ajungă prin mine
La apogeu.
Simt, în acelaşi timp, o mare dizgraţie.

Paşii Lui mă gâdilă cu ostentaţie
Şi mă reped să Îl opresc,
Să-L strivesc.
Abia acum înţeleg că ceea ce simt poate fi

O eternă şi lumească poveste
În care poţi uşor risipi
Cuvinte rupestre.
Însă tot port acea senzaţie de mâncărime.

Dumnezeu parcă mai dă din picioare.
O ultimă tresărire și-mi pare...
Că nu se moare în mine
La întâmplare..
29
Mirosul cărţilor necitite
Toate cărţile necitite au miros de plastilină!

Când am simţit prima carte nedeschisă
Părea o zână frumoasă şi anodină.
Îmi amintesc aroma ei! O pledoarie

De posibilităţi presupus anonime…
Numai după ce am citit jumătate am înţeles

Că semnul de carte dintre cuvinte
Împletea oseminte curate.
Şi mă plimba prin umbre ce-şi odihnesc

Amintirile risipite aiurea, firesc...
Pecetea sfântă de plastilină

O simt încă într-un unic miros
De carne vie, virgină.
30
Smochinul fără umbră
Sunt smochinul care nu a văzut soarele niciodată,

Deşi am coroană de frunze bogată
Şi am crescut înalt lângă fereastră
Răspândind miros de fruct plin în glastră.
Simt primăvara cum vine pe afară de niciunde.

Eu sunt crescut ca după un munte.
Serii nu i-am cunoscut răcoarea târzie,
De frica soarelui nu am purtat nicicând pălărie.
De pe balconul etajului trei am privit mereu

Maşini, umbre, praf şi apusul prea greu.
Deși nu m-a bătut ploaia sau vânturile.
Mereu mi-am dorit să cunosc necunoscuturile.
Sunt smochinul verde de la etajul trei din balcon.

Verde cu parfum şi cu ram uniform.
Sunt blestemat în lumea mea sumbră
Soarele să nu mă lumineze şi să nu fac umbră.
31
O umbră cere milostivire
O umbră cere milostivire din depărtare strigând:

„Necurat, necurat!”
Calcă în ciotul piciorului drept,
sprijinindu-se-n bastonul de lemn.
Mâna întinsă nu are degete
şi trupul îi tremură în cârpe înfăşurat
Cere pâine, o firimitură uscată...
Din depărtare cineva face semn.
Deodată, dimprejur, umbre ies

purtându-şi hainele rupte în falduri,
Parcă sunt străbunii care de veacuri
au purtat cu el aceeaşi cruce,
Rătăcesc în zbor ca fluturii aruncându-se-n gol
în imense salturi
către lumină, uitând întunericul
care de pe oase carnea o smulge.
Sunt asemeni lui, necuraţi,

Cerând milostenii, pomană şi rugă.
Trec cerşind şi se visează la trup
curaţi, tineri cu familii, bogaţi...
Toţi sunt zece. Cârd de corbi, umbre grele,
stihii fără de umbră...
32
Îi auzi de departe strigând

„Necurat, necurat!” și vin nechemaţi...
În fală, la răsărit, steaua serii

se ridică-naintea lunii sclipind.
Aşezaţi la marginea satului
adună firimiturile rămase în blid.
Pe feţele hâde ca nişte stele din cerul înalt
ochii li se aprind.
Cineva vine şi mănâncă cu ei!
Le povesteşte cum a fost răstignit...
A doua zi când zorii aştern

bobi de rouă peste veşminte
greoi plecară către preoţi să li se arate.
Străinul nu mai era.
Rămăseseră pe locul unde dormise
firimituri uscate de pâine.
Cine oare le-a mai adunat?
Pe drum suferinţa încet dispărea.
La preoţi nimeni nu a mai fost.

Cu trupurile vindecate şi vii
Fiecare necurat plecase plin de el şi săturat de cuvânt.
Numai unul s-a întors.
A mulţumit străinului acelei seri sinilii
Cu glas mare slăvind pe Dumnezeu,
cu faţa căzând la pământ.
33
Semănătorul
Am început să cultiv câmpii cu raze de soare.

Le semănam adânc şi pe răcoare.
Rupeam câte trei bumbi din aer
Şi trăgeam în plămâni.
Apoi dădeam foc pământului cald

Şi aram cu pluguri
Traşi de cai
Înaripaţi.
Lăsam loc
Cât un zbor de înger.
Căutam o ciutură plină de rouă,
Ca moaşa la tăiatul buricului.
Se desfăceau pepenii ca veacurile.

Eu treceam mântuind întâmplător
Şi împrăştiind peste câmpie
Raze de soare în zori.
34
Cafeaua teologică
A venit la mine Iisus Hristos şi mi-a cerut o cafea.

Una tare. Zicea că ar avea noapte lungă şi grea.
Noroc că nevastă-mea era medic şi primea,
Rareori câte un pachet de Jacobs.
Astfel m-aş fi făcut de râs.
Cum să Îl serveşti pe Iisus Hristos

Cu o cafea ieftină cumpărată de la en-gross?...
Îmi amintesc noaptea aceea.

Aprinseseră lumini în stradă.
Nişte câini în călduri!
Ca după 2000 de ani, nici acum
Nu recunoşteau că s-au jucat la cântatul cocoşului...
Se exfoliau tălpile nopţii din coaja pământului.
Limbile focului jucau pe faţa Răstignitului.
Astăzi mă întreb: cât de tare

a fost cafeaua aceea?!...
Dacă după atâta timp de
Iisus Hristos tot îmi amintesc
Cum povestea liniştit, ca unor prieteni,
Servind din cafeaua teologică
Atât de firesc ...
35
Stare de seară
Din marginea pădurii se-ntind ape.

Stoluri de peşti în umbre rătăcesc.
În fiinţa mea se întorc toate
Cărările ce-n umbre se-adâncesc.
Şi-n mine par să cadă mii de gânduri,

Visul şi aroma teiului de mai.
Iar în iatacul dulce, printre fluturi,
Uit să mai urc şi tu uiţi să mai stai.
Se întinde seara amplă şi vorace.

Simt în gândire, cruntă, o bătaie.
Mărunta inimă-a clipei preface
În întuneric bobul de ploaie.
36
Întâiul cuvânt
Lumina este visul fiecărui fluture.

Florile poartă mirosul fiecărei culori.
Pentru a construi un alt colţ de cer
Trebuie să împerechezi fluturi cu flori.
Aşadar luăm raza ca pe o cărămidă

Şi o punem clar între ochi şi echer.
Bucată peste bucată ca să aprindă
Culoarea arămie de foc şi de fier.
Apoi măsurându-ne propria fiinţă,

Zidim aştri pentru a lumina în mormânt.
Şi construind coborâm prin conştiinţă
Spre a ne reaminti întâiul cuvânt.
37
Stare de rugăciune
Fântâni cu aripi trec prin înalt

Speriind cârduri lungi de cocori.
Ciuturi de lemn cu glasul spart
Fug după ele spânzurate de nori.
Îngeri cu inimi din miez de salcâm

Zvâcnesc şi îmi opresc răsuflarea...
Las umbra care m-apasă pe drum
Să-mi taie din zilele vieţii visarea.
Trag bărci învechite, sparte pe ape,

Purtând în trup sânge şi cuget
Către cerul albastru ce stă să adape
Ochii cu lacrimi pline de suflet.
38
Stare paradisiacă
Ah, femeie care în pântec zămisleşti gândul iubirii!

Clipă din care eternitatea devine cale a rătăcirii!
Îmi faci trupul vioară a cărei coardă vibrează
Şi din adânc de pământ pântecul tău mă înviază.
Nebună clipă în care te-am iubit femeie - nălucă!

Crudă, cărnoasă, pară coaptă în toamna pe ducă!
În suflet, în privirile noastre tăcere dulce, caducă!
Fiinţa ta îmi este cerul nopţii ce prin stele mă urcă.
Pentru tine am distrus cetăţi şi am construit tot atât.

Am scris epopee, romane, poeme din acelaşi cuvânt...
Femeie, floare, vis, mucegai şi parfum, spadă şi scut!
Eşti tot şi nimic… şi îmi eşti întodeauna mai mult!...
39
Contra-stare
Stau îngerii la mine în sprânceană,

Ca ciorile în pomii de pe Jiu.
Sporovăind în fiecare seară
Ca din frunzişul plopilor pustiu.
Mă văd. Mă simt. Ei îmi cunosc dorinţa

(Cum noaptea ştie ziua ce se stinge.)
Mi se-adâncesc în irisul albastru,
Cum ceru-n ape, sau apele în sânge.
Se zbat mereu, aripa li se frânge,

Ca un lătrat de câine prin uluci,
În umbra lor de îngeri să prefacă
Din orice bolovani, vârfuri de stânci
Şi stelele sclipind pe bolta sură,
Lacrime vii, în ochii lor de prunci.
40
Rădăcină vie
Suntem atât de mari în cele mici

și-atât de mici în cele foarte mari
Doar din puțin suntem atât de darnici,
şi cu prea-multul devenim avari.
Lumini de-am aduna din cerul negru
și negru din lumini n-am obosi
Ca zbateri largi de aripă să facem
în fluturi să-nflorească, nu am ști.
De-am desena un pom cu frunze moarte,

frunze-ar pluti numaidecât prin vânt.
Și de ne-am șterge pasul scris în talpă
drumuri s-ar pierde şterse din cuvânt.
Că fără ape nu există maluri
și maluri nu există fără ape.
Cu degete de ceară luna-ncearcă,
prin umbre, visele să şi le scape.
Curată ca în prima zi a lumii!

Tu lacrimă din ochiul plâns întâiul.
Singură naști obârșia fântânii,
În cumpănă de lemn ‘ţi-aud călcâiul.
De vii, de pleci sau poate de rămâi,
nimic nu ar putea ca să mai fie
41
Ca înainte, numai dacă după,

Ar răsări din nou din rădăcină vie.
Roşu
Se bat pentru inima mea stoluri negre de muşte.

Cerul albastru se varsă
ca dintr-un ochi alb de fântână.
Dorm cu capul strivit pe pietre în culorile toamnei.
Nu simt nimic. Nici răzbunare, nici iubire, nici ură.
Număr plopii după aripa vântului

care taie în ramuri.
Patruzeci de umbre mă înfăşor,
mă răcoresc, mă îmbracă.
În frunze veştejite ca nişte dale de marmură neagră
Îmi întunecă orbitele tigvei
ce văd din lumea cealaltă.
Se pare că sunt mort şi păgubit de o viaţă lumească.

Îmi înfloresc viermi în carne.
Dinţii se decojesc în gingii.
Gângănii îmi umblă nestatornice-n
barbă şi-n palme.
Îmi cresc unghii adânci,
ca nişte coase îngereşti, sinilii.
42
Voi credeţi că vorbesc

despre cel care nu ştie să moară.
Eu scriu, însă, despre cel
care nu ştie cum este ultima oară,
Când cel mai frumos este
roşul ca şi culoare în minte…
Roşu ca şi cărămida, ca sângele,
ca viaţa mea dinainte.
Poem cu Rai
Era pentru prima dată când arhanghelii

nu păzeau Poarta Raiului.
Au suflat în săbiile de foc să nu le mai ardă obrazul
Şi au plecat de-a lungul gardului…
Cineva încercase să-l sară şi Domnul
dădu poruncă să se cerceteze
pe dinafară.
Nu că ar fi fost aşa!...
Fiindcă Raiul nu avea gard de nuiele.

Nu era nici - cum să spun? Înalt?
Era cum vedeai rar dar bine,
Bine printre surcele.
Mi-l amintesc pe Adam care uneori
mai vorbea cu Stăpânul:
43
„- Doamne, de ai vrea să-mi dai de vreo

două, trei sute de ani
până voi înțelege ce şi cum este
cu lumea asta şi cu copiii…
Ori până ce voi învăţa să-mi câştig pâinea
din lacrima frunţii!...
- De, Adame, zise Domnul, îţi dau,

că-ţi ştiu inima iubitoare
Şi tu ştii, când dau, dau cum se cuvine,
împărăteşte, ca la zi mare!”
Acum călcau apăsat prin mărăcinii neumblaţi

de la facerea lumii.
Tuna şi fulgera, sub talpa lor, universal
din adâncul genunii.
Ştiau şi aşteptau să afle, după poruncă, o încercare

De spargere-a Raiului. Domnul nu se înşelase!
Cuvântul înghiţise întâia literă-a graiului.
După prima stea ce lucea în culori sinilii

Se iviră turme de miei
Plângeau înfricoşaţi fără stăpâni,
fără câini, după sânii de lapte.
Erau turmele lui Adam rătăcite
prin milenii de noapte
Pesemne, Domnul credea că pot să-L atace
tocmai ai Săi
44
Atunci scoaseră arhanghelii din pietre scântei

Şi făcură foc mare să ardă ciulinii şi codrii
Ce le făcuseră răni la picioare.

Iar mieilor le-a spus că Domnul plecase
Singur pe vale. De-L vor căuta,
Îl vor cunoaşte după crucea
De lemn din spinare.
45
Despre Moise
Moise a urcat până în cer.

Sprijinea muntele să nu cadă
Nici Domnul. Nici el.
Ducea acolo pământ cu oseminte
Roase de câini, în drum risipite,
Spre a primi apă vie-n cuvinte.
Purta vorbirea ca hlamidă în vânt.
Domnul o întindea pretutindeni
Val de sânge cald şi cuminte.
Moise apăsat şi târziu, cu părul alb,

În amintiri purta foc din munte.
Dimineaţa din norii cerului
Cernea tuturor pâine.
Din apă luat, la cer ridicat,
Era rădăcina prin care
Dumnezeu creştea
Neuitat în uitare.
46
Gânditorul
caut inundaţia primordială

în care s-au risipit
toate corăbiile.
caut prima clipă pierdută

din care s-au născut
eternităţile.
mi se retrag maluri de cer,

pleoape în lumini
adânc cufundate.
aripi zbătându-se în forme de fier,

statui de piatră imobile, moarte.
astfel mă aşez să gândesc în pământ.
capul îmi rămâne în mâini sprijinit.

în eterna clipă, în eternul gând
genunchii sub braţe
mi s-au îndoit.
47
Petru pe apă
Eram singur.
Ceilalţi nu mai contau.
Pe mare valurile îşi ridicau glasurile de ape multe.
Mă durea în piept un dor ce nu îl ştiam.
De pretutindeni cu noapte
Ne stropeau umbre.
Corabia,
Coajă de nucă,
Zborul unui fluture tânăr
De ar fi fost nu zbura astfel.
Simţeam în cerul gurii gust de nămol

Vântul trăgea în mare cu arcuri de fier.
Adânc, tot mai adânc, mugea depărtarea.

Printre fulgere tunând crăpa un drum către noi.
Credeam că vuietul este hăul şi zarea
Când fierbe în întunericul
Lumii de-apoi...
Dar n-a fost aşa!

Aveam în ochi sare,
În apă îndoieli că
N-o călcam ferm...
48
Păr alb, cearcăne-adânci,

Multă uitare... şi o mână
Cât marea mă contura
Într-un desen.
Vino cu Mine!
„De astăzi, te voi face de oameni pescar!”
Aş veni, Doamne, dar piciorul nu ştie

să poarte pasul hoinar.
Dacă talpa mea nu ştie să calce piatra,
cum poate face cărare!?
Nu am baston în care
să îmi sprijin umbra în însingurare.
„Lasă părinţii, lasă soţia, lasă copiii şi vino cu Mine!”

Aş veni, Doamne, dar noaptea
vederea nu mă mai ţine.
Ochii mei se destramă în praf şi cenuşă.
Sunt ferestre...
Demult închise în scânduri
şi păienjenişuri rupestre.
„Eu sunt Cel ce sunt!

Vino, vino cu Mine în nesfârşire!”
49
Aş veni, Doamne, dar braţele

nu cuprind a Ta nemurire.
Ele poartă în mişcare doar vâslirea şi puterea din ape,
Pânze de corăbii vechi bătute de vânturi turbate.
„Vino cu Mine! Fratele tău m-a aflat şi M-a urmat.”

Aş veni, Doamne, dar
haine curate nu am şi sunt nespălat.
Nu ştiu să fac nimic din ceea ce-mi ceri.
Sunt un prost!
Cuvântu-i sărac! La inimă nu
Te am şi nu Te cunosc!
„Eu sunt marea ta!

Peştii aşteaptă să-i aduni la un loc!”
Aş veni, Doamne, dar aseară
am aruncat plasa fără noroc.
Aşa că,
dacă Te-aş urma Te-aş amăgi, căci pescuiesc
Cu mreaje rupte, vechi
nedemne de a Te sluji.
„Vino după Mine! Urcă-n corabie şi aruncă

Mai adânc mreaja ta veche şi ruptă
Las-o mult să se ducă!
Acum trage! Cu nădejde! Simţi a peştilor greutate!
Ei sunt cei ce aşteptă.
Pescuieşte-i pe mai de departe.”
50
„Vino după Mine!

De azi te voi face de oameni pescar!”
Vin, Doamne, pasul e sigur,

palma aripă şi văzul cleştar.
Inima mi-e rug de iubire, foc mistuind lângă altar...
Dar, de voi greşi şi Te voi lepăda, mă vei ierta iar?
Paznicul îngerilor
Eu sunt paznicul îngerilor.

Curăţ cerul de urmele lor.
Sap prin lumină.
Smulg umbrele care le cresc
Şi şterg zborul aripilor.
Veac după veac

Păzesc îngeri.
Bat larg clopotul lumii
Şi nu dorm niciodată
Să nu se ştie de ce
Îngerii trec de aici

În lumea cealaltă.
51
Utopie
Mi-am dorit să înghit Marea Neagră,

Lava din munţi s-o torn, vin, în pahare.
Să plimb pe apa din căuşul palmelor Tale
Corăbii între zenit şi nadir, la întâmplare.
Cu trâmbiţe prietenii mi i-am chemat.

Ca o minune, ţi s-au surpat zidurile.
Lungi, din spate, mi se scuturau aripile,
Cu săbii de aur tăindu-mi gândurile.
Într-un glob de sticlă Pământul plutea.

Sub cerul hlamidă noaptea-mi rănită
Cu adâncu-i insistent, în ochi, mă orbea.
Bătăi, fum şi spini purtam în orbită.

Foşnea vântul a şarpe şi cerul părea
Toată Marea Neagră în ceruri boltită.
52
Ispită
Alaltăieri în cuvinte cu diavolul m-am războit.

Se zbătea în fraze tulburat şi neliniştit.
Avea argumente clare şi de multe ori m-a zdrobit.
Şi m-am rugat. Lupta a continuat. N-am izbândit.
De atunci tot îmi doresc şi aştept să îl întâlnesc.

Să fac pace cu el. Să îi explic imboldul lumesc.
Aş dori însă… De câte ori sorţii ne hărăzesc
Întâlniri, multe suflete între noi se îmbulzesc.
Îmi imaginez cum îl voi privi în ochii roşii, direct

Şi îi voi spune că aşa este scris şi aştept
Să mă înţeleagă. Că şi el a fost ca mine, suspect,
Înger tânăr, nevinovat, neîntrebat, fără drept.
Cândva pe munți m-a pus să urc şi mi-a cerut inima

Să o poată privi cum bate în palma sa.
Mi-a scris pe frunte semn de blestemat cu o stea
Şi în pas mi-a pus nesiguranţă, pretutindenea.
Ieri iarăşi ne-am întâlnit. Cu aripi strânse,

cu ochi infinit
S-a oprit în umbra norilor. Cu ceva amar, chinuit
A rostit: „Nu mă voi răzbuna, căci nesfârşite,
Inima şi cugetul, prin ce ai făcut, mi le-ai dăruit!”
53
Esenţe anonime
Curg râurile risipite spre mare

Le simt treceri căzânde
Din ape adunând ape,
Averi de niciunde.
Peste a lor maluri arcuite se lasă

Lumina boltită în şi din rază
Strălucind din viile clipe
În ispitite risipe.
Îmi cresc gânduri frumos rânduite.

Le simt rădăcinile, adânc, înfipte,
Sfredelitoare prin sine
În esenţe-anonime.
54
Zori roșii
Zorii se înroșeau încet ca o fată mare la primul dans.

Șerpi sub pietre se ascundeau
de raza luminii să doarmă.
Catârul încărcat cu vreascuri uscate potrivea în balans
Umbra ce-ar alunga-o de n-ar fi sieși companie oarbă.
Tatăl își luă fiul dintâi din pătura caldă.

Îl sărută apăsat.
Cortul de pânză își desena forma pe pământ și în cer.
Îl puse pe catâr și plecă gânditor spre muntele înourat.
Sub pașii săi pământul scânteia ca sub lovitura de fier.
Nisipul fugea sub talpă

ca apa cândva sub pasul lui Petru.
Vedea viitorul și eternitatea precum înainte pustiul
Călca apăsat, hotărât căutând să înțeleagă profetul
Care-i ceruse în munte, pe cruce să-și sacrifice fiul?
Dimineața aceasta închise pleoapa nopții cu rouă rece.

Mai puse o pătură peste fiul ce dormea dus de catâr.
Se închinau ciulinii și tufele privind
umbra-i cum trece
Aducând osanale, închinând și
punând covoare pe drum...
55
Îi părea că zboară, că aleargă și că plutește.

La cingătoare
Pumnalul pentru jertfă era învelit în țol nou și curat.
Nu fusese folosit niciodată,
căci era pregătit să omoare
Întâiul său fiu: jertfă vie pentru neamul aflat în păcat.
Gândind astfel, tatăl îndrăzni și ceru lui Hristos ajutor:

„Doamne, de fiul meu fie-ți milă!
Este surd, este mut!”
Din cer atunci zgomot fără lumină fâlfâi,
o aripă-n zbor,
Un stol de porumbei speriat prefăcu momentul tăcut.
56
Serpentine
Risipă de stele, ochilor noaptea-mi deschide

Luna imaginează păsări în ferestre de gheaţă
Fluturii serilor trec voind a-ţi întinde
Aripi de balerine în piruete se-nalţă.
Caut cuvinte printre trecătorii serii de mai.

Noaptea aşează flori înlumânărite în tei.
Parfumul lor, prăfuind ca o turmă de cai,
Umple tăcerile sprâncenelor ochilor tăi.
Dansez ca petala, dar întârzii puţin în cădere,

Să îmi odihnesc aerul care mă poartă aiurea.
Îmi amintesc cum ne ascundeam în unghere
Şi cum tu mă lăsai, apăsat, să îţi sărut gura.
57
Colţ de rai
Privesc soarele cum face săgeţi din stropii de ploaie.

Cad în crudul ierbii înfipţi fără să se îndoaie.
În rai peste nori răsare curcubeul în culori rogvaiv.
Îngeri în genunchi se roagă în tabloul votiv.
Te conjur clipă să treci printre pleoape ne-nchise!

Raza luminii o lasă în eternităţi risipindu-se.
Ca un far la marginea lumii rămâi strajă furtunii,
Salvare celor ce întârzie în marginea lumii…
Şi colindând cărări ce nu le-am crezut a fi vreodată

Dus de soarta cuvintelor nerostite mă poartă.
Să povesteşti lumii că cerul se întinde aripă grea
Împingând eternitatea în adânc cu zbaterea sa.
58
Vis
Picioarele îmi înverzesc a primăvară. Mă dor.

Prin piele fire crude îmi răsar întâia oară.
Mă umplu ca prima dată cu acelaşi decor
Şi mă obsedează lumina soarelui ca o povară.
Strig dintr-o fântână, ca un înecat, să mă scape…

De suferinţă nu pot nici să dorm, nici să visez.
Îmi smulg pielea de pe picioare şi las să încape,
Împletite peste carne, rădăcini dese şi verzi.
Ca o coajă de ou copt pielea îmi crapă şi smulg

De pe piciorul drept toate lianele care mă strâng.
Parcă aripi cresc crude şi calc peste pământ
Încărcat de ierburi în care greu mi-e pasul stâng.
Sub talpa mea îmbumbesc crini şi păsări aiurea.

Calc peste ele vesel la suflet şi tânăr la trup,
Port durerea colţului ierbii ce îmi sparge pielea
Şi simt lama ei tăind adânc în verdele crud.
59
Îndemn pentru un frate
Ascultă!
Noaptea fierbe stele

În nesfârșitul ei cazan de vise
Ca-ntr-un adânc de pivniță
Unde struguri zdrobim…
Ai mare grijă de cobori acolo!

Un vis mirific cu aripi te-nconjoară
În mii miresme coapte
și-aromă de pelin.
De vei putea și vei şti să asculți

Vei auzi vuietul ei mereu clocotitor…
Dar nopți prelungi și zile
Vor însemna că acolo
Va trebui să petreci.
Sudoarea de pe frunte îți va părea de foc

Și munca ta din greu va fi să urci
În munți tot ceea ce-n câmpii
Timpul a coborât din veci.
Însă răsplata muncii îți va fi pe măsură,
60
Fiindcă aripi largi vei dobândi,

Numai cum gândul poate.
Atunci vei lăcrima cu vin alb în pahar,

De dorul celor dragi…
Și-n carne îngeri îți vor sculpta

Cuvântul ca-ntr-o carte.
Din pumnul ce-l ridic
Din pumnul ce-l ridic către cer

tunetul lovește-n cuvinte.
Unde lovește, scântei de fier aruncă și idei vii aprinde.
În mâna dreaptă port sabie de foc

și tai brazdă-n albastru.
Semințe arunc spre a rodi lumină de astru.
Scrumul privirilor tale în palmă adunat îmi sclipește

Precum stelele nopților prin deschise ferestre.
Din pâinea pământului rup și îmi împart pretutinderile

Pentru a risipi depărtărilor mele neștiute întinderile.
61
Păduri norvegiene
Pădurile norvegiene sunt romane de cuvinte

Sau kilometri de codri împrăştiaţi la întâmplare
Peste care bântuie gânduri fertile
Şi ceruri în culori boreale.
Niciodată nu am ascultat în limba norvegiană

Cum frunzele cresc şi foşnesc fără viaţă.
De fapt, nu cred că există anume
O ţară în care pădurea îngheaţă.
Mult verde există şi-n piept şi în inimă.

Prea mult uneori, că-mi curg din rană
Frunze şi copaci jupuiţi de scoarţă
Din pădurea norvegiană.
Tulburat îmi pare că aud păsări croncănind trist

Într-o poiană ce nu aş fi crezut că o am
Cuvinte negre ce irealist le compun
În stil alb profund şi norvegian.
62
Renaştere
Ziua este o gardă de ostaşi care silnic

Îmbrâncesc soarele spre moarte.
Înjură, blestemă şi strigă de toate.
Beau lângă foc veninul de şarpe.
Cunună-mpletesc din ghimpii uscaţi.
Din trestie sceptru fac şi măsoară hlamidă

De procurator aruncată în tindă.
Fierb resturi de mâncare pe foc.
Umbre de jur împrejur încing joc
Noaptea întreagă urându-şi noroc.

Preamăresc ziua ce urmează să vină,
Căci lumina ei va naşte din tină
O nouă gardă de ostaşi ce vor silui
La moarte soarele pentru încă o zi.
Fierbe tăcerea nopţii. Ascult.

Inima încolţeşte ultimul gând.
Ziua stă să înceapă. Privesc soarele
Cum îşi dezleagă singur izvoarele.
63
Prin cetatea bătută de valuri

(la duminica slăbănogului)
Prin cetatea bătută de valuri cândva petrecea.

În ferestre depărtări migratoare se amestecau.
Purta umbre adânci din care se risipea
Vindecând orbi, surzi, muţi şi cum mai erau...
Când acoperea cu palma nopţii fruntea şi ochii

Vedea serafimi cu săbii de foc păzind cerul.
„Nimeni nu trece!” strigau şi păreau a fi cioclii,
Purtând în spate paraliticul şi cu el efemerul.
Atunci totul se deprinse din gând ca o stea.

Cioburi multe, zgomote vii, rostiri de cuvânt…
Sfeşnic plin de candele la răsărit pâlpâia,
Rugile nopţii şi dimineţii fierbeau în pământ.
Cărămizi cioplite, pietre, sămânţa care se înalţă…

Cei ce nu pot şi nu ştiu învaţă acum să devie.
„Du-te! Ia-ţi şi patul! Păşeşte! De-acum ai viaţă!
Eşti în ziua întâi când am rostit ca totul să fie!”
Paraliticul? Un munte care se naşte, se scutură!

Sufletele se întreabă cum de poate umbla?!...
Din umbră, din moarte ridicând prima ciutură
Se rostuieşte în cuvânt fiinţa spre a pleca.
64
Descântec de făcătură
Iadul stă ascuns în sân

ca un înger greu, nebun
sau ca pruncul strâns la piept
în icoană de-un deştept
ce-a pictat pe Maica Sfântă
inelând Iisus la tâmplă…
Mi-am propus pe sub icoane

să-mi fac drum până la Doamne...
‘cela care stă în strană
îmbrăcat în grea sutană
învelit şi cu basmale
pentru ştersul de picioare
Să mărturisesc cumva
care este prefăcutul
cântăreţul de milenii
taica ce pictează sfinţii
în culoarea lor de genii;
Ca un câine care urlă

când luna e plină-n turlă
astfel caut taina sură
şi cu jumătat’ de gură
mărturisesc la păcate
65
de la alţii ascultate
Însă drumul până la mine

este pardosit cu stele
care luminează-n suflet
şi arde fără de preget,
ca lumânarea de ceară
de albine strânsă-n vară
din lanul de flori aprinse
pe culmea râului prinse
Strângând pe Iisus în tâmplă

alintându-L Maica Sfântă
ca un deştept din icoană
duc gândul la subsioară
descântând un iad din mine
să îl lepăd cât mai bine.
66
Ca scena unui teatru
Bogaţi, săraci, totuna! În lume totu-i vis!

De-aş mai putea să cred din nou în paradis!?
Să simt în somn căldura din coasta roditoare!...
Femeia frământând pământul spre uitare...
Regi şi soldaţi, asemeni! Totul e praf anost!

Am pus izvoare lumii şi timpuri fără rost.
Mi-e dor în foc să intru, din nou cu heruvimii,
Să înnobilez spada prin cuvântul luminii.
Înger şi demon? Ah! Mi-e gura-nsângerată

De lovitura grea, de noaptea-nvolburată,
Ca marea peste care Isus părea că doarme,
Dar construia o lume din pietre ca din carne.
De sus, de jos, din faţă, din spate mă adun.

Din depărtări aproape şi din aproape spun:
Treziţi-mă din vis! Aici totul îmi pare
Ca scena unui teatru spectaculos de mare!
67
Dintr-o gară
Calea ferată a câmpiei,

părea a fi mai fierbinte
decât din altă parte.
Aici,
trenul nemişcat se odihnea
întins ca un şarpe de diamant.
Încăpeau acolo vagoanele toate,
călătorii lui şi inima mea.
Din sala de aşteptare,

în peron, puteam vedea ceasul
ce nu mai pirueta.
Peste pereţi
timpul împietrit aşternuse umbre.
Vagoanele, argintiu, străluceau.
Şi acum, ca dintr-o gară,

privesc oarecând.
Trenul încă zace siluit peste sine.
Din ceasul mort clipele curg.

Calea ferată se întinde
tolănită sclipind
în câmpie.
68
Heliocentrism
Dau ocol soarelui ca un lup înfometat şi urlu, şi chem

Fraţii ce-mi recunosc foamea purtată în strigătul tern.
Când prada îmi cade la picioare
o muşc cu dinţi de fier
şi pe nemestecate, nu în stomac, ci în gând o diger.
Muşc adânc din a focului carne cu poftă şi mestec.

Din oasele care-mi rămân fac săgeţi bine-ascuţite.
Limba îmi arde.
Pieptul îmi e cuprins de vrăji şi văratec.
Astfel vânez capre şi bivoli prin

infinite câmpii insolite.
Sunt vânătorul iniţiat în dansul lupilor.
Nu ştiu a muri.
Şi alerg fără odihnă după lumină cu puteri netrupeşti.
Port la brâu vreascuri cu care aprind

focul ce arde în zi
Săpând în adâncul gândirii
ca-n inimile noastre lumeşti…
69
Apocaliptică
Înghit câte un fluviu sterp şi-apoi încerc să dorm

În pântec simt cum macin pietre
Şi-aş vrea lumina din stele s-o întorn
În forme clasice şi desuete
Ar trebui ani mii şi stepe albe multe să colind

Purtând cătarea unui fluviu
Să semăn rădăcină vulcanică şi-n schimb
Din guri să risipesc diluviu
Şi poate nu va fi de-ajuns să mor cu moartea mea

Va trebui un cimitir să moară
L-aş vrea enorm şi din înaltul nopţilor o stea
Să-mi ardă în fiecare seară
70
În seara aceea
(În seara aceea tumultos afară ploua)
Stropii îmi păreau vii şi se spărgeau în cădere

Asemeni paşilor unei femei dezbrăcate
Care umblă noaptea prin casă
Născând vii şi pasionante
Plăceri efemere.
Fereastra deschisă tot încerca

Să zboare din peretele casei
În cerurile înecate cu apă,
Dar penele-i cu noapte
Se inundaseră.
Ploua infinit într-o noapte eternă

Cu paşi de femei dezbrăcate.
Astfel am adormit şi visam
Că sunt strop de ploaie, dar nu eram.
Paşi de femei dansând încontinuu

Toată noaptea prin casă treceau
Şi ferestrele casei din pereţi
Să plece aiurea voiau.
71
Femeie cu apă
Mereu pleca să umple ulciorul cu apă vie.

Ştia că sfârşitul lumii ţinea de fântâna
Din care îl umplea cu gânduri.
Păsări melancolice, tristeţi apăsătoare

Pluteau pe cer şi-l umbreau
Tulburându-i adâncurile.
Peste pietre încinse călca apăsat.
Desculţă, aducea pântec de apă de la izvorul
Ce adăpa sufletul după pomenire şi datină.
Acolo am întâlnit-o!
Timpul îi curgea din sine.
I-am cerut apă curată. A pregetat.

Atunci am strigat: „Te cunosc!
Ştiu cine eşti!...”
Şi a fugit.
Dintr-o suflare tuturor a spus

Că la fântână, într-o ciutură,
O candelă ardea cerându-i
Apă pentru a-şi potoli
Sinelui seceta.
72
Dar cum poate focul să ardă

Lumina din sine în apă
Toţi o întrebau?...
Este tot ce îmi amintesc!
Nedesluşită rămâne
Taina întreagă.
Beţie
Nu-mi povesti cum mor petalele mărului înflorit!

De prea multe ori sub ele am adormit!
Îngerii mi-au căutat, fără să îmi fi înşelat,
Simţirile inimii şi m-au electrificat.
Nu-mi povesti cum furam struguri din vii!

Eram mai mult decât nişte copii!
Telefonam urgent părinţilor când ne prindeau
Stăpânii stelelor coapte ce le furam.
Nu-mi povesti despre plopii din marginea florilor!

Puful lor albea aerul ningând trecătorilor.
Se unduia cerul albastru ca o perdea de izvor
Risipind cai tineri sălbatic în zbor.
73
Dans
Cu şoldurile tale moi şi rotunde mă lupt.

Ca un flutur cu aripi din aer mă-nfrupt
Şi le cuprind cu nesfârşite braţe -
Păsări tinzând zboru-n speranţe.
Între sânii tăi mă ascund şi mă visez

Pui de mâţă între alţi pui pufoşi şi obezi.
Şi îi sărut, şi îi muşc, cu ei mă joc
Ca un pui de lup cu al prăzii noroc.
Din buzele tale, ca un ac de albină,

Sorb miere curată cu gust de lumină
Şi-ţi miros insistent tâmpla şi mâna
Înnebunit, risipind din timp săptămâna.
Spatele tău, o cascadă de vise.

Peste el îmi las degetele în luptă învinse
Soldaţi ordonaţi ca la promenadă
Călcând apăsat peste pielea ta caldă.
74
Madlenă
Ţi-am dat întâlnire în lanul de floarea-soarelui.

În colţul unde era mai coaptă şi mai înaltă.
Credeam că acolo vom fi numai noi
Cu picioare pline de praf.
Acolo visam că îţi povestesc despre cer şi meteori.

Cum cresc comete şi sori, cum se rotunjesc,
Cum se învârt, ca în lanul de flori,
În spirală, în crugul ceresc...
Tu călcai ţărâna din lan despletind aerul cald.

La fântână se adăpau vinele pământului.
Din palma drumului părea că veneai
Aducând adierea cuvântului.
Tot soarele se întorcea după floarea galben-verzuie.

Parcă îşi pierduse lumina şi cărarea spre apogeu.
Căutând-o ştiam că nu e. Şi lanul
Cu floarea-soarelui îl coloram
Din imaginație și dansam
Amețindu-ne adânc în
Lumina gălbuie
Mereu.
75
Cină pascală
Seara cobora parcă pentru ultima dată peste apus.

Ucenicii sporovăiau fiecare despre Iisus.
Masa era săracă. Blide cu pâine şi pahare cu vin
Pentru fiecare erau puse, unse cu ulei de măslin.
De-a dreapta lui Iisus, cel ce Îi era cel mai drag,

Mânca mere din pomul cunoaşterii lui Adam
Şi cerceta cât trebuie săpat în pământ
Pentru a pune pe Dumnezeu în mormânt.
Iisus ştia dinainte că măslinii vor plânge cu sânge.

Ştia şi paşii care îi avea de păşit până la cruce.
Nimic nu Îi era străin. Mii de ani la fel pătimise
Prin suflete rătăcind ieri ca azi, ca prin vise.
76
Gând iudaic
Sunet de bani şi vin curgând în pahare până târziu

Întinde noaptea între tatăl beţiv şi al său fiu.
Vuiet pe uliţe. Se pare că trece Sfântul spre mare.
Feştila arde mohorât în opaiţul plin cu unsoare.
„- Totdeauna spun - strigă tatăl - e o smintire a face

Lumea strâmbă şi a schimba bătrâne soroace!
Nicicând nu s-a mai pomenit prooroc care să-nvie
Morți îngropaţi şi pecetluiţi în pustie!”
Fiul tace. Ruga îi este plină de amintiri din trecut.

Nimeni nu ar putea înțelege ce s-a petrecut.
Ieri cu Sfântul vorbise, când învia cu rugi şi suspin,
Un tânăr plâns de mamă şi cunoscuţi din Nain.
Tatăl abia îngăima câteva blesteme şi invoca zeii.

Nu îl asculta. Îşi număra banii. Simţea că prin ei
Va fi slujitorul celui mai sfânt om făr' de păcate
Şi cu argiţii ce-i avea Îl va cumpăra de la moarte.
77
Zid alb
Zid alb ridic unei seri cu străluciri târzii

Din muguri înfloriţi în linie diformă,
Prin ramuri îmi urzesc umbre pentru chilii
Redefinind din gânduri fiinţa lor enormă.
Un rid îmi încolţeşte în frunte ca o urmă,

Ca raza unei luni cu ochiul larg deschis…
O amintire vie îmi trece ca o turmă…
Arhangheli rătăcind prin cerul lor de vis.
Ca ieri, astăzi şi-aşterne pecetea peste clipă

Şi pietrele îţi poartă în sânge a lor poduri
Sculptate, încordate plutind ca o aripă
Se şi visează punţi, legând în ceruri noduri.
78
Poem funerar
În general, ne purtăm mormintele până putrezim.

Nu ţinem cont de sicriu. Sicriul îl construim.
Iar când cumpărăm altele noi pare că le probăm.
Ar trebui să ne simţim bine când le îmbrăcăm.
Altădată schimbăm cimitirul. Vin obligaţiile.

Când cerul cu îngeri se umple şi fierb generaţiile,
Fie ne îngropăm la poartă, fie avem delegaţie.
Trebuie doar să putem pleca în caz de inundaţie.
Niciodată, însă, mormintele nu sunt o plăcere.

Cei care vin să cumpere spun că o fac cu durere
Şi ne tocmesc să lucrăm parcă o parte de cer,
Însă noi îi zidim în pământ din cărămidă şi fier.
79
Mişcare
Se mişcă cerul sub pasul Tău.

Îl aud călcând pe timpanul meu.
Îi simt trecerea şi apăsarea mereu
Înainte de a veni şi după trecând greu.
Se mişcă noaptea. Cortină grea.

O aud coborând peste lumea ce sta
Pe o scenă desenată şi prea
Plină năruindu-se sub ultima stea.
Se mişcă eternul. Din sine în naştere.

Orizonturi ascunde în a sa cunoaştere.
Cu linii perpendiculare şi vaste
Desenează vise şi constelaţii albastre.
80
Hierofanie
În Dumnezeu zboară stoluri de ceruri

Şi noaptea toată pare senină.
Creaţia se înfiripă-n praful

Utopicei flori de lumină.
În Dumnezeu colindă idei şi aleargă.

Gândul nu le poate urma.
În Dumnezeu sunt vise ce ard.

În Dumnezeu se prefac timpurile.
Cerul Îi este scaun. Pământul

E plin cu parfumuri de nard.
În Dumnezeu carne şi sânge

Din grâu şi din viţă-de-vie
Se strâng şi se prefac
În eternul: „Să fie!".
Numai tu, hierofant, poţi aprinde

În potir viaţa ca într-o căţuie,
Mistuind-o în fum de tămâie!
81
La pescuit
Bătea vânt cu stropi mărunţi în noaptea târzie.

Aruncam încă o dată plase plumbuite în suburbie.
Parcă se vorbise adâncul apelor cu înaltul ceresc
Pescuitul să fie trudă pentru pescarul lumesc!
Era astfel pentru că nu prinsesem ziua toată

Decât sudoarea ce căzuse lacrimă în marea sărată.
Trăsesem la mal barca şi strângeam plase grele
Toată noaptea muncisem. Zorii iveau albăstrele.
Din ceaţa dimineţii, ca un nor fierbând, se ivi

O nălucă cu chip de om blând şi încet ne rosti:
„Aruncaţi mreaja mai adânc!”. Am pregetat.
Pacea cuvântului ne-a convins şi am aruncat.
O sută cincizeci şi trei de peşti mari am prins.

Barca părea că se scufundă, dar cu toţi am împins
Până la mal şi pe focul ce ardea de nu ştiu când
Am pus câţiva peşti mari la prăjit, tremurând.
Carnea dulce şi pacea din acea dimineaţă n-o uit.

Iisus se ruga. Noi mâncam. Soarele răsărise demult.
Niciodată nu prinsesem atâţia peşti mari în suburbii!
Nu mai ploua, dar nopţile ne erau tot mai târzii.
82
Rugă de prunc
Ce frumos, Doamne, plângea un prunc!

Simfonii și vise dintr-un fir de vioară…
Îngerii cerului tăceau în albastru adânc.
Împietrise lumea toată în sine și-afară.
Frumos un prunc mai plângea, Doamne!

Cântările-i cu flori câmpuri înmiresmau.
În biserică arhanghelii trandafiri la icoane
În loc de rugi, ascultându-l puneau.
Pruncul plângea, Doamne, atât de frumos!

Ferestrele bisericii înlăcrimate zâmbeau.
Gângurul său înălța încet și armonios
Preoții care rugându-se parcă pluteau.
Încă aud plângând, Doamne, pruncul firav!

În clipele de prefacere, cu adevărat,
Doar el se ruga! Fără tânguitul umil și suav
Zadarnic, în acea vreme, ne-am fi rugat!
83
Rugă de fariseu
Lângă intrare ghemuit, ca un orb,

Aplecat şi apăsat un vameş se roagă.
Nu este aprig şi glasu-i de corb
Nu porunceşte aici ca la vamă.
Toţi îl ştiu cine este: este satirul.

Bea sângele oamenilor şi îi siluieşte.
Suflet nu are şi după ce ia birul
Se roagă: „Doamne, mă miluieşte!”
Lângă icoana cu heruvimii de aur,

Aducând jertfă porumbeii curaţi,
Fariseul pentru al vieţii tezaur
Mulțumește că nu e ca ceilalţi.
„Postesc, mă rog cum pravila spune.

Și nu mă lipsesc de a mea casă.
Nu înşel, nu mint, în rugăciune.
Mulţumesc că sunt turmă aleasă!”
Nu sunt orb, olog, bolnav și nu stau

Ca vameșul departe îngenunchiat.
„Doamne mă miluiește!”, rugă Îți dau,
De voiești. Sunt cel mai drept și curat!
84
Rugă de vameș
„Cine bate la poarta Templului ca un păgân?

Cum îndrăznește să îmi tulbure adâncul rugii?
Să spuie ceva, de voiește,
Sau să tacă acum!
De va intra, s-o facă umil,
Purtând chipul slugii!
Oamenii!... Mulțimi de oameni se roagă.

Îmi spun că ei nu sunt ca ceilalți...
Că unii-s mai drepți sau că dau zeciuală
Și că alții postesc...
Pe toți îi ascult.
Dar sunt sătul de cei îmbrăcați
În filigrane, dantele şi podoabe
Ce strălucesc!
Oare, uită cu toții că așternut

Picioarelor norii îmi sunt?
Că cerul mi-e scaun,
Și Templu tot nesfârșitul?!...
Iar că cei ce vor a Mă cunoaște

Trebuie să afle întâi cuvântul pierdut,
85
Apoi să frământe,
Spre a lor înălţare,
Cu Mine, tot infinitul?!...
Ei!... Și cine ce ar putea porunci,

Iar eu să îl ascult?!...
De voiesc Eu, atunci totul
Asemeni Mie voiește!”...
Astfel un vameș credea,

Căzut în genunchi la pământ,
Că ar gândi Domnul...
Și de departe abia murmura:
„Doamne, mă miluiește!”
86
Amintire
De departe, de dincolo de coama dealului,

Apărea numai o umbră apăsată.
Era gardul Raiului. Nimeni nu ar fi ştiut să îl vadă.
Ai fi gândit că e făcut din sticlă, din piatră,
Marmură, perete... nicicum din tăgadă.
Printre nuiele împletite cu papură de-l treceai

Raiul se întindea ca o plapumă.
Acolo Domnul şi Adam ca doi vecini discutau:
Mâine va ploua, va da roadă pământul
Cum şi când va bate vântul...
Dacă e bine să tai viţa la trei muguri

Sau dacă să îngropi iarna
Trandafiri în pământ.
Îşi pierdeau vremea. Doi prieteni.
Timpul lor nu conta!
Ehehe!... În vreme aceea nu erau ceasuri,

Nici lumânări în care să ardă trecerea ...
Nu erau clepsidre cu nisip. Se ducea râul
Şi în curgerea lui totul... Parcă-i aud:
„- Ce faci, Adame?
- Mă scarpin, răspunse nimicul.
87
- De ce? întrebă Domnul.

- Mi s-o urât cu ale nuiele-mprejur!
Aş voi să plec dincolo. Să nu mai fiu singur.
- Dar, Adame, Raiul doar l-am făcut pentru tine!
Aici nu eşti niciodată singur,

fiindcă mereu eşti cu Mine!
- Halal, Doamne! Dacă-i aşa, nu-l voiesc.
Păstrează-L Tu!
Te bucură de rodia împrejmuită
în care numai mâncare primesc...
- Adame, Adame!... Pentru ce-mi ceri

Îţi voi face femeie. Tu ţine minte!
Bucurii nesfârşite nu vei afla
Mereu fi-vei flămând...
În Rai, de-ar fi să rămâi,
Aşa nu va fi nicicând.”
Adam atunci tremurând

Zise: „Doamne, să fie!”
88
Urmă
Fiule,
Îţi voi spune cum în curând,
După ce ultima stea va fi căzut,
Paşii tăi îi vei dezlipi din ai mei
Şi din drumul strămoşilor tăi.
Fiule,
Pasul meu e ca al tău. Calcă încet.
Lasă urmă în urmă şi se desprinde
Din alt pas călcat înainte. Tu calcă
Peste talpa lui ca peste o apă.
Fiule,
Vei simţi cum alunecă timpurile
Sub pasul tău risipind frunzele
Copacului ce credeai că ai putea fi
Şi umbra clipei eterne de-o zi.
Fiule,
Poate te vei încurca uneori
În paşi călcaţi de alţi trecători,
Păsări, animale sălbatice, ploi,
Furtuni, secete, câmpuri, noroi.
89
Fiule,
Însă urma mea o vei recunoaşte!
Va fi o dărâ de comete prin astre
Plină de praf de niciunde căzând
Trasnspirată, muncită, pământ.
Cel mai greu
Cel mai greu îmi este să suport

clipele care îmi umblă pe sub unghii.
Când scapă careva îmi pare
că de acolo ies gândacii timpului
pentru a roade din mine adâncul cuvântului.
Abia atunci îmi vine-a strivi umbrele negre,

adânci care se plimbă
prin spațiul tridimensional al ochiului ce îmi priveşte
linia care mă redesenează din imagini rupestre.
Tocmai atunci mă întreb - ca soldatul aflat în tranșee-

de ce viețuiesc
printre fiinţe. Oare, este firesc?
Şi dacă trec către umbre,
pentru a muri sau a trăi, aş mai avea unde?
90
Testament
Nu îţi dărui pasul meu. Este greu şi este lung.

Poate numai Dumnezeu să îl ducă în amurg.
Nu îţi dărui vorba mea. Este aspră şi pustie.
Are colţuri ca o stea, are ură şi furie.
Nu îţi dărui viaţa mea. Este plină de amar.

Are patimă şi-i grea, ca o rugă din altar.
Nu îţi dărui visul meu. Nimeni nu la-nchipuit.
Singur, numai Dumnezeu l-a visat şi l-a trăit.
Ţi-aş lăsa, ca dar, copile, cărămizi şi rugăciune

Să poţi construi din tine cerul altora în lume.
Ţi-aş lăsa, copil iubit versul alb, versul ritmat,
În cuvânt împodobit să-l împleteşti inspirat.
Ţi-aş lăsa, fiu de muiere, cerul plin de constelaţii

Şi blestemul de avere: tot ce faci să dai la alţii.
Ţi-aş lăsa ce nu mai pot într-o viaţă-a înţelege.
Tu, al lumii matelot, valului să îi fii rege.
91
Piatra ce-mi doresc a fi
De câteva mii de ani m-am gândit să devin piatră

Şi am strâns în mine toate simţămintele dintr-odată.
Am strâns din stelele cerului, din izvorul pământului,
Până am simţit construindu-se esenţa cuvântului.
Odată devenit lacrimă şi scrum ars de, şi din, lumină

Mi-am şters obrazul câmpiei
invadat de a dansului tină
Şi am săpat în inima focului nu să aprind flacăra,
Ci umbra ce preface uitarea,
adunând din nimic, altora.
Astfel, tot potrivind distanţe, măsuri şi laturi distincte

Am simţit cum îmi descopăr sinelui
un profund înainte.
De aceea, te rog, fiinţa mea ce mă porţi fără de mine,
Fă-mă piatra ce-mi doresc să rămână vie între ruine!
Lucian Mircea Nincu – 2014
92
{Căci cunoaştem în parte…}
Deși în fața poeziei sunt asemeni orbului care

încearcă să vadă un elefant cu mâinile, citind poezia lui
Nincu Mircea, mă simt de parcă aș dezveli un clopot cu
privirea. Îi percep vibrația și totuși, dau la o parte perdeaua
de pe cuvinte doar pentru a mă identifica pe mine. E poate
un mod egoist de mă căuta, conștientă fiind că fericirea
vine atunci când găsești fără să cauți.
Întind mâna. Rezonez. Înțeleg că viața, uneori ca
un rug aprins, ne provoacă să rămânem în jurul ei ca într-
un sens girator. Alteori lăsăm limbile flăcărilor în grija
nopții și, obosiți, ne adâncim în subteranele minții ca un
bețiv în fundul sticlei.
Dumnezeu zâmbește. Dumnezeu a zâmbit tot
timpul privindu-ne zbaterea, urcușul, coborâșul...
A fost acolo mereu, inima L-a simțit dar nu a știut să-i
vorbească. Un cuvânt, un vers, o treaptă... Poezia e o
curgere în sus. Șubredă, șlefuită, subțire, săracă... Gândul
poetului hălăduieste prin norii așezați sub picioarele Lui.
Dumnezeu îl înțelege. Mă înțelege.
Întind mâna.
Sunt un orb fericit lângă un elefant și, parcă îl aud
pe Dumnezeu: fericirea nu înseamnă să întinzi mâna ci să
atingi...
Cu cele mai alese gânduri,
Mioara Băluţă
93
Cuprins
Cuvântul cititorului pag., 3

Întâlnirea cu serafimul, 7
Desen, 9
Mărturisire, 10
Despre noi, 11
Misionarul, 13
Căutare, 14
Sub acei pomi, 15
Căutare tactilă, 16
Tinereţe plină, 17
Soare pe degetul mic, 18
Val progresiv, 19
Gând de toamnă, 20
Noiembrie, 21
Oraş natal, 22
Iniţiere, 23
Devenire, 25
În Marea Moartă, 27
Sentiment, 29
Mirosul cărţilor necitite, 30
Smochinul fără umbra, 31
O umbră cere milostivire, 32
Semănătorul, 34
Cafeaua teologică, 35
94
Stare de seară, 36
Întâiul cuvânt, 37
Stare de rugăciune, 38
Stare paradisiacă, 39
Contra-stare, 40
Rădăcină vie, 41
Roşu, 42
Poem cu Rai, 43
Despre Moise, 46
Gânditorul, 47
Petru pe apă, 48
Vino cu Mine!, 49
Paznicul îngerilor, 51
Utopie, 52
Ispită, 53
Esenţe anonime, 54
Zori roșii, 55
Serpentine, 57
Colţ de rai, 58
Vis,..59
Îndemn pentru un frate,..60
Din pumnul ce-l ridic,..61
Păduri norvegiene,..62
Renaştere, 63
Prin cetatea bătută de valuri, 64
Descântec de făcătură, 65
Ca scena unui teatru, 67
Dintr-o gară, 68
95
Heliocentrism, 69
Apocaliptică, 70
În seara aceea, 71
Femeie cu apă, 72
Beţie, 73
Dans, 74
Madlenă, 75
Cină pascală, 76
Gând iudaic, 77
Zid alb, 78
Poem funerar, 79
Mişcare, 80
Hierofanie, 81
La pescuit, 82
Ruga de prunc, 83
Ruga de fariseu, 84
Ruga de vames, ..85
Amintire, 87
Urmă, 89
Cel mai greu, 90
Testament, 91
Piatra ce-mi doresc a fi, 92
{Căci cunoaştem în parte…}, 93
96
97
98

Nincu Mircea Lutierul Și Mandolina

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Nincu Mircea Lutierul Și Mandolina

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

LUTIERUL ŞI MANDOLINA

Mircea Lucian Nincu

Coperta a fost realizată după lucrarea:

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Copyright© Mircea Lucian Nincu

Cred că poezia trebuie să poarte promisiunea

unei păsări rătăcite, în ochi îi poţi distinge un imens

frumuseţii, de fineţea şi goliciunea pură a cărnii unui

Mama mea nu era o vizionară.

Trecea părintele Drăguleţ.

Pentru a desena un lutier

Pe scaun, în faţa ferestrei,

Cu mâini obosite creatorul oftează.

Pentru a desena un lutier, îşi spuse,

Şi mâna peste foaia albă

Am primit să fiu ceea ce sunt

Am ajuns să fac ceea ce fac pentru că

Am să sufăr în mine întreg pentru că

Noi nu purtăm nume de poeţi.

În palate de cleştar imaginate

Savuroase licori înmiresmate,

Eu aş fi din sticlă. Burtos şi colorat

Ciobit şi needucat, nespălat,

Este clar! Noi nu purtăm nume de poeţi.

Mi-e poftă de cuvinte şi stele!

Cu gândul beau din tot ce mă cuprinde.

În creier simt un deget cum se îndoaie

Eu sunt profanatorul sufletelor neliniştite!

Trepanez ţestele îngerilor.

Icoanelor pun becuri

Din clopotele bisericilor cânt

Căutaţi, unghii, până la sânge!

Nu vreau argument pentru creaţie

Drama aceasta nu este darul iubirii uitate,

Sub acei pomi

Erai aproape de moarte.

Băncile vechi şi scâlciate

Tu nu-i mai ţii minte!

Am rămas o vreme acolo

Am săpat în întuneric după lumină.

Dimensiunea luminii pe care-o purtam

Tot căutând neştiind ziua de mâine,

Tinereţea mea plină de nesfârşiri interzise

Cu lumina lunii mă luptam neștiind, nebunește,

Te jucai, frumoaso, ştiind că a te deschide aştept

Gândul încă păstrează fereastra-n lumină

Soare pe degetul mic

Sculptez universul din piatra filozofală.

Fierbe sângeriu şi mă doare cumva şi în palmă.

Plouă! Plouă inofensiv.

Linişteşte-te vie floare de somn!

Stropi! Stropi desfăcuţi din alţi stropi!

Păsări căutând cuib în apusul din larg,

Covoare nesfârşite de frunze se-aştern.

Seri devreme căzând în grele cortine

Demult n-am mai fost în noiembrie!

Îmi amintesc cum se bea în noiembrie.

Mai rămăseseră câteva stoluri de grauri

Cerul aproape plin cu fire de fum și de stele

Încă îmi amintesc cât de intim este noiembrie!

M-aș înveli în el ca într-un pled inutil

M-am visat în oraşul natal.

Era plin de biserici frumoase.