Bacchus din Teba

https://templulmasonic.blogspot.com/search?q=bacchus

Cel care nu știe nimic, nu poate să iubească nimic.

Cel care nu face nimic, nu poate să înțeleagă nimic.
Cel care nu înțelege nimic, nu este de luat în considerație.
Doar cel ce înțelege, vede și studiază.
Cunoștințele cele mai de preț sunt legate de dragostea față de om...
Cine crede că toate fructele maturează deodată ca și căpșunile,
Nu a înțeles nimic despre natura strugurilor!

Paracelsus

Timpul în dimensiunea divinului

De-a lungul evoluției limbii române, termenul cel mai vechi care se referă la ceea ce mintea nu poate
defini sau cuprinde este cuvântul ”veșnic”. Este un cuvânt aproape sinonim cu eternitatea și infinitul,
însă fiecare comportă dimensiuni și adâncuri care deși par a avea aceeași direcție, se risipesc uneori
în tainice înțelesuri a căror delicatețe este greu de degustat.

Veșnicia, potrivit dicționarului român aflat în diferite etape ale evoluției limbii, se definește ca durată
care nu are nici început, nici sfârșit, care nu se supune niciunei determinări temporale, fie ca o durată
ce are un început, dar nu are sfârșit ori este un spațiu cu o existență ”veșnică”.

În literatura română sensul veșniciei este abordat metaforic și ca atare i se definesc fin stările ei de
manifestare. Spre exemplu, Alexandru Vlahuță subliniază existența în eternitate ei: ”Nu de moarte
mă cutremur, ci de veșnicia ei.”, iar Mihai Eminescu consideră că lipsa timpului este veșnicia: ”Timpul
mort și-ntinde trupul și devine vecinicie.” Vasile Alecsandri, în schimb, consideră veșnicia un gol, o
lipsă, deoarece: ”Vin’... Că de-acum pe vecinicie Ție sufletul îmi vând!”. Eminescu descoperă veșniciei
și sensul de repetiție a plăcerii: ”În priviri citeam o vecinicie / De-ucigătoare visuri de plăcere.”

Un sinonim al veșnicului este eternul. Interpretările lexicale subliniază că eternitatea este o

”existență infinită în timp, constituind una dintre proprietățile de bază ale materiei”. Aici sunt reale
două idei. Prima se referă la existența recunoscută datorită încadrării în timp, deci ca o sub-
manifestare a infinitului, ca o parte din infinit și a doua idee este cea care face referire la materie ca
fiind carnea, conținutul real, consitența din care este alcătuit infinitul. Ca atare, eternul se comportă
infinit nu pentru că este veșnic, ci pentru că veșnicia este alcătuită din materia eternității. Este vorba
de forma care definește partea și despre întregul care este alcătuit din părți. Este un vas în care
lichidul se comportă ca întreg atâta timp cât se află în interiorul pereților săi. Odată spart vasul,
lichidul se risipește și își pierde forma și, ca atare, conținutul și mesajul. În infinit eternul este infinit.
Odată risipit infinitul, eternul rămâne numai o amintire a veșniciei și a formei dată de ideea de
necuprins. Materia, deși eternă, își pierde esența și se pierde în anonimat îndată ce nu este definită
de veșnicie. O clipă poate cuprinde în forma ei eternitatea, iar eternitatea poate defini clipa prin
necuprinsul imensității ei. Este un joc naiv în care tot ceea ce este ascuns este cunoscut dinainte de a
se fi ascuns și tot ceea ce nu este ascuns este cunoscut înainte de a se ascunde. Deși pare că materia
trebuie să piară veșnic, ea este chemată să învie în eternitate. Iar dacă eternitatea este infinitul
învierii, pieirea este infinitul materiei. Între aceste dimensiuni, ce par antagonice, rămâne un spațiu
infinit de mic, neprecizat, un moment, o stare în care totul se află în perfect echilibru. Acolo se găsesc
toate direcțiile din care a plecat infinitul și toate direcțiile în care revine și se definește eternitatea.
Acolo este veșnicia. Între eternitate și infinit. Este o sorbire a gândului din ciutura proaspăt scoasă din
fântâna fericirii! Este o adâncime de nedescris din licărirea stelei ce viază în ochiul anonim care
îndrăznește să privească spre cerul infinit al cunoașterii.

În acest context spațiul și timpul devin dimensiuni obligatorii, deoarece infinitul cunoașterii are
nevoie de axe sau direcții de-a lungul cărora să se raporteze pentru a se exprima. La fel cum
înțelegem veșnicia ca dimensiune unică și proprie a eternității, tot astfel înțelegem infinitul ca
expresie a spațiului și timpului. Cum veșnicia se redefinește și se explică prin eternitate, la fel și
infinitul se definește și se explică prin timp și spațiu. Înțelegem așadar că veșnicia nu este esențial
infinită, deoarece infinitul se raportează la timp și spațiu. De aceea, veșnicia este exprimată prin
eternitate ca mod de relaționare cu rațiunea umană, deoarece eternitatea se comportă ca o stare a
veșniciei de dincolo de spațiu și timp, dar care face trecerea, legătura, împreună-lucrarea veșniciei cu
timpul și spațiul, cu infinitul. Eternitatea este o energie care leagă nevăzutul dat ca infinit de spațiul și
timpul nesfârșit. Eternitatea este măsura veșniciei ce o putem defini ca fiind o mărime valabilă care
poate exprima valori mai mari sau mai mici decât orice mărime dată, adică ceea ce este nesfârșit în
spațiu sau nesfârșit în timp. Ea comportă obligatoriu cel puțin două direcții: cea spre infinitul mic sau
spre minus și cea spre infinitul mare sau spre plus. Infinitul mic este mărimea variabilă a cărei valoare
absolută poate deveni mai mică decât valoarea oricărei mărimi pozitive date, iar infinitul mare este
mărime variabilă a cărei valoare absolută poate deveni mai mare decât valoarea oricărei mărimi
pozitive date. Amândouă au ca trăsătură fundamentală lipsa marginilor și, ca atare, putem spune că
ceea ce este nemărginit este incomprehensibil, adică extrem de mic și totodată extrem de mare.

Am analizat termenii de veșnicie, infinit și eternitate, deoarece în fiecare, în felul său, există un
atribut al divinului. Ori divinul cuprins în acești termeni ni se descoperă numai atât cât putem
înțelege noi prin ideile care îi definesc. De aceea, timpul este interpretat ca o manifestare creată de
divin pentru om în scopul relaționării creatului cu increatul, ceea ce este absurd. Este absurd
deoarece nu putem spune că divinitate are nevoie de ceva intermediar pentru a face, pentru a
acționa, pentru a împlini. În divin totul este instantaneu. Atunci când divinul voiește se și face. Voința
este nu numai un act de intenție ci și unul de manifestare ubicuu. Odată voită manifestare este și
desăvârșită. Dacă gândim o relaționare în interiorul divinului, atunci nu mai vorbim de divin, ci de o
manifestare a sa. Divinul nu are nevoie de nimic, deoarece orice nevoie îl împuținează, îl limitează, îl
definește, îl raportează, îl imaginează, îl fixează în propria imagine și, ca atare, îi anulează trăsătura sa
fundamentală, divinitatea.

De aceea, când afirmăm că acest fel de divin crează, de fapt imaginăm o lume pe care el nu a făcut-o
niciodată. El nu cuvântă, fiindcă cuvântarea și cuvântul ar fi o împuținare a manifestării totale , o
pierdere a veșniciei și o raportare la idea de materie. Cuvântul este cel prin care și din care se crează
lumea, însă în sine el nu exprimă nimic concret, ci numai o înlănțuire de sunete a căror mesaj se
materializează datorită puterii noastre de a ne comporta și supune principiilor cuvântului. Prin cuvânt
comunicăm, explicăm, analizăm, descriem, gândim, dar niciodată nu am visat în cuvinte, nu am
colorat în cuvinte și nici nu am înviat sau am murit în cuvinte. Cuvintele au umplut lumea de idei, dar
nu cerul de stele. Cuvintele sunt asemenea corăbiilor sau sateliților spațiali: odată rostite își doresc să
devină sau să descopere altceva. Își caută intrinsec calea precum pârâul de ploaie albia curgerii. Este
precum dalta sculptorului care cizelează piatra pentru a-i da formă, cu toată că dalta nu are voință și
imaginea finală a lucrării, fără ea sculptorul nu și ar putea transmite gândul și piatra ar rămâne brută,
fără formă. Cu toate că în sculptură este vorba despre piatră ca materie preexistentă, dacă ar fi să
vorbim despre materia preexistentă a cuvântului, atunci am putea spune că aceasta este veșnicia, iar
sculptorul este divinul absolut. Cu toate acestea, consider că autorul, uneltele și opera sa nu sunt
întocmai exemplul potrivit atunci când ne raportăm la divin. Divinul infestat de orice idee este sub
divin. Divinul pentru a fi divin trebuie să fie totalmente integru, pur și perpetuu absolut în sine, fără
nicio inter-relaționare sau raportare din orice dimensiune. Odată definit este mânjit și, ca atare
impur, lipsit de absolut.

Pe de altă parte nu se poate afirma nici că divinul este ermetic și nu se manifestă – indiferent cum –
după cum voiește, deoarece am fi impostori. El poate zidi din nimic totul, prin cuvânt, cu scopuri
dincolo de explicațiile noastre și poate mai mult decât atât, oricând, oricum, oriunde, oricât, orice,
oricare … manifestare dincolo de dimensiunile spațiale sau temporale trasate dincolo de ceea ce
numim noi veșniciei, infinit sau etern.

Ca atare, ne aflăm balansând între tot și tot sau nimic și nimic. Capacitatea de a accepta faptul că
divinul este în orice și nu este în nimic este scopul ideii pe care încercăm să o demonstrăm. Nu există
cunoaștere decât în necunoaștere și necunoaștere decât pentru cunoaștere. Spațiile temporale se
definesc ca stări interioare ale rațiunii care caută să ocupe locul de deasupra materiei nesfârșite.
Dansul gândurilor ce voiesc a exprima prin mișcările lor ritmul unei melodii universale pe care nimeni
nu o ascultă încă pentru că nu are urechi să o audă, este un ritual binar ce pune dansatorul să meargă
pe vârful celor mai înalte ideii întinse ca un fir între cele două prăpăstii: timpul și spațiul.

Timpul și spațiul au existat dinainte de a le împărți noi în unități lunare, solare, agrare sau astrale.
Prin acțiunile noastre nu am făcut altceva decât să ni le împropriem. Păstorii și-au construit un
calendar pastoral după care își desfășura activitățile specifice. Totodată și-au desenat și hărți
geografice ca în peregrinările lor pastorale să știe mereu unde sunt cele mai bune recolte și la ce
vreme și să se poată întoarce acasă oricât de departe i-ar fi dus drumul în căutarea pășunilor bogate.
La fel au făcut și agricultorii și negustorii și marinarii, chiar și preoții care invocă divinul tot pentru
prosperitatea neamului, administrației sau credinței lor. Principalul motor pentru care am împărțit
timpului și am desenat spațiului, d.p.d.v. uman a fost și interesul pentru câștig, cât mai mult câștig.
Nu este nimic relevant în relația dintre divin și creație în acest scop. De ce ar fi construit divinul o
existență care prin timp să se deschidă absolutului său? Ori dorința nemăsurată de prosperitate a
creației este, de fapt, o sete nestinsă pentru divinul ce îl poartă din creație în intimitatea ei
existențială? Prosperitatea este, așadar, o stare divină pentru care trebuie să muncim necontenit.
Dar a ne îmbogăți în divinitate în acest trup, în această lume și în această viață mărginită este posibil
numai atât cât îți oferă această creație, adică este imposibil să te desăvârșești asemenea divinului,
fiind mărginit, constrâns și supus unor reguli temporale, spațiale și morale pe care nu tu ți le-ai ales,
ci le-ai moștenit și ai fost educat astfel. Se pare că în esență existența este dezbinată de o prăpastie
ce o împarte între ideea de divin și ideea de … altceva.

Divinul din noi rămâne o imagine inexprimabilă în cuvinte precum sunt visele, o culoare înțeleasă
doar de jocul minții cu adâncurile eterului prin intermediul luminii din ochi sau un ritual în care viața
este o jertfă săvârșită pentru cei care vor veni. Uneori cred că nu eu trăiesc, ci că lumea întreagă
trăiește în mine. Copiii mei, nepoții mei, nepoții nepoților mei ș.a.m.d. sunt toți sămânță din sămânța
mea cum și eu sunt sămânță din altă sămânță. Rămâne numai să învățăm urmașii să plivească bine
recolta și să semene numai sămânță de soi pentru ca vreun urmaș să poată găsi cândva, undeva
puntea dintre divinul și absolutul ce se frământă atât de adânc în noi.