CURS 1

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI

I. Apariţia sociologiei

Termenul de sociologie a fost creat şi introdus în limbajul ştiinţific de către Auguste Comte, în 1838
(după alţii în 1839), în cea de-a 47 lecţie a volumului IV a Cursului de filosofie pozitivă după ce el şi Saint
Simon (al cărui secretar a fost) au utilizat iniţial pentru noua ştiinţă pe care o preconizau titulatura de fizică
socială. Legenda spune că înainte de a lansa oficial termenul de fizică socială acesta a fost folosit de către
savantul belgian A.Quetelet pentru a-şi boteza propria disciplină, şi anume demografia, astfel încât a fost
nevoit să opteze pentru denumirea de sociologie (J.F.Dortier, Ştiinţele umaniste, 2006, p.239). Pare aşadar
mult mai potrivit să-l privim pe Comte drept „naşul” sociologiei decât creatorul ei, căci ea a existat prin
preocupările ei cu mult înaintea lui. Meritul lui Comte nu trebuie limitat doar la „botezarea” acestei ştiinţe
ci el este mult mai mare căci a încercat pentru prima dată fixarea sociologiei în sistemul (general al)
ştiinţelor: matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, sociologie. Desigur că exagerarea este vizibilă
uşor căci obiecţia principală a fost aceea că sociologia nu este singura ştiinţă socială, ea fiind precedată de
altele cu mult mai vechi decât ea (T.Herseni, Ce este sociologia?, 1981, pp.6-7).
Termenul de sociologie este o noţiune hibridă, formată din îmbinarea cuvântului latin „socius” (social)
şi al celui grecesc „logos” (ştiinţă), sociologia putând fi definită la modul general drept „studiul ştiinţific al
vieţii sociale a oamenilor” (I.Lupu, I. Zanc, Sociologie medicală, 1999, p.11). Textual, sociologia poate fi
înţeleasă ca ştiinţă ce studiază asocierea dintre indivizi şi grupurile pe care aceştia le constituie, de la cele
mai simple şi până la cele mai complexe (T.Herseni, op.cit., p.5).
Până la Comte, aminteşte Petre Andrei, cercetările sociologice au fost denumite cu termenul de politică
şi aceasta întrucât statul, elementele şi funcţiunile lui constituiau obiectul principal al acestor cercetări. Dar
politica, în sensul ştiinţific al cuvântului, se rezumă la a fi doar o parte a sociologiei, mai precis a celei care
are drept obiect special de studiu statul, constituindu-se în cele din urma într-o ramură a sociologiei, anume
sociologia politică (P.Andrei, Sociologie generală, 1999, p.41).
Referindu-ne strict la întemeierea sociologiei ca ştiinţă de sine stătătoare se poate spune că nu există un
acord unanim cu privire la acest aspect, multitudinea de păreri expuse grupându-se în patru mari puncte de
vedere:
a)sociologia îşi are punctul de pornire în lucrările anticilor Platon şi Aristotel ei fiind consideraţi părinţii
sociologiei (I.Lupu, I. Zanc,op.cit.,p,11). Se aduce ca argument lucrarea lui Platon Statul şi Legile în care
acesta face o suită de consideraţii asupra societăţii vremii sale, obiectul său de analiză fiind clasele
componente ale societăţii, legile care o guvernează pe aceasta, care ar fi cea mai potrivită formă de
guvernare şi de organizare statală. La rândul său, Aristotel face o teorie generala a statului. Chiar dacă
scrierile anticilor sunt deosebit de interesante şi pătrunzătoare în privinţa naturii omului social şi a societăţii
în general, nu putem totuşi vorbi de studii sociologice propriu-zise. Dacă am face aceasta atunci am împinge
originile sociologiei adânc în istorie, cam cu patru mii de ani. Avem aici exemplul Codului lui Hamumurabi,
care ar conţine primul germen al dezvoltării sociologiei, sau, după Stoltenberg, teoria contractului de
societate din dreptul civil roman (apud P.Andrei, op.cit., p.39);
b) sociologia a pus primele „pietre” la fundamentul ei ca ştiinţă independentă odată cu secolul al XIX-lea,
prin ideile lui A.Comte, E.Durkheim, G.Tarde sau H.Spencer;
c) sociologia a luat fiinţă după primul război mondial, odată cu empirismul studiilor americane din
perspectivă socială (anchete sociale, sondaje, diferite studii de teren sau de laborator, cele mai multe cu un
puternic caracter aplicativ);
d) sociologia încă nu s-a constituit.
Fiecare punct de vedere este întărit cu o serie de argumente însă cel care pare să fie cel mai îmbrăţişat
de majoritatea sociologilor care au studiat istoria disciplinei este momentul de debut al sociologiei ca ştiinţă
la jumătatea secolului al XIX-lea. Argumentul adus rezidă în aceea că sociologia a încercat şi chiar a oferit
nişte răspunsuri necesităţilor exprimate de societatea industrială care a adus cu ea pe lângă progres şi
modernitate o serie întreagă de probleme sociale şi frământări proprii omului contemporan (I.Lupu, I.
Zanc,op.cit.,p,11)
Sociologia nu poate fi concepută fără contribuţiile aduse ei în fiecare etapă istorică, însă ea este încă în
plin proces de alcătuire şi dezvoltare, fiecare dintre etapele amintite contribuind enorm la buna structurare
şi evoluţie a ceea ce cunoaştem astăzi sub numele de sociologie. Gândindu-ne la noile provocări ce stau în
faţa societăţii umane (sociale, economice, sanitare, demografice, tehnologice etc) îndrăznim să credem că
sociologia se va îmbogăţii continuu, cunoscând prefaceri deosebite în viitor. Aşa cum sociologia a răspuns
societăţii industriale, ea va răspunde şi noilor societăţi umane care se vor succede de-a lungul etapelor
istorice, fiecare nouă etapă dispunând de un răspuns propriu din partea sociologiei. Este un punct de vedere
care a fost exprimat cu mult timp în urmă de către Gaston Bouthoul care afirma că „sociologia este singura
ştiinţă care, de la apariţia sa, a urmărit studierea unui obiect în permanentă transformare” (apud O.Bădina,
Câteva reflecţii în legătură cu obiectul sociologiei, în, Obiectul sociologiei, Vol. I, 1968, p.130).

II. Condiţiile apariţiei sociologiei

Sociologia, ca ştiinţă, nu a apărut în mod spontan ci a cunoscut anumite faze premergătoare. Cele mai
importante dintre ele au constat în maturizarea ştiinţelor exacte (fizica, matematica, chimia, biologia) care
au demonstrat că omul poate să manifeste obiectivitate şi control asupra unor situaţii experimentale,
manipulând variabile şi prevăzând efectele lor (P.Andrei, op.cit., pp.41-42).

1.Condiţiile epistemologice ale apariţiei sociologiei

Dezvoltarea fără precedent a ştiinţelor naturii din secolele XVII-lea şi XVIII-lea a avut ca efect
elaborarea şi impunerea unor condiţii ce prevedeau un nou model de ştiinţă, inclusiv în domeniul
cercetărilor cu caracter social. Noul model avea în vedere cercetarea empirică (bazată pe experienţă),
pozitivă a faptelor, explicarea lor deterministă prin cauze şi legi, pe o metodologie riguroasă şi pe testare a
teoriilor, pe funcţia descriptivă, explicativă şi predictivă a ştiinţei. Studiul anterior al societăţii şi vieţii
sociale se dezvoltase în cadrul unor sisteme speculative de filozofie socială care ofereau un model abstract
asupra societăţii. Cu alte cuvinte era un model deductivist speculativ ce propunea o privire etic - normativă
asupra societăţii. Se pleca nu de la ceea ce sunt oamenii, fenomenele sociale, societatea ci de la ceea ce
trebuie să fie ei şi acestea. Noul model a promovat o perspectivă nouă, constatativă, descriptivă şi
explicativă cu privire la om şi societate şi aceasta deoarece se atinsese un anumit prag al maturizării
ştiinţifice care conştientiza că ştiinţa despre societatea trebuia să aibă ca obiectiv nu definirea a cum şi ce
trebuie să fie omul, societatea, fenomenele sociale, ci ceea ce sunt ele de fapt. Aşadar fenomenele şi
procesele sociale trebuiau privite ca fapte, ca lucruri şi tratate în mod similar faptelor ce făceau obiectul
ştiinţelor naturii. Dezvoltarea ştiinţelor naturii (biologie, fizică, chimie, astronomie, matematică, geografie)
a condus la obţinerea unui bagaj informaţional vast şi exact asupra lucrurilor şi fenomenelor naturale care
însoţesc viaţa de zi cu zi a omului (ciclul anotimpurilor, alternanţa zi-noapte, poziţionarea noastră în
Univers, multitudinea raselor ce alcătuiesc specia umană, fenomenele celeste etc). Astfel, oamenii au încetat
să mai creadă explicaţiile facile şi incorecte pe care le primeau cu privire la originea şi cauzele acestora,
devenind dornici să cunoască cu precizie ce anume le produce, dacă se datorează unor forţe naturale sau
supranaturale etc. În acest context inclusiv explicaţiile asupra fenomenelor din societate au trebuit să fie
altele, renunţându-se la sintagme de genul „Aşa trebuie să fie”, „Aşa vrea Dumnezeu”, „E scris să se
întâmple aşa”etc. Sunt paşii definitorii spre găsirea unor legi cauzale, deterministe care guvernează mediul
înconjurător, şi nu numai.

2.Condiţiile social-structurale ale apariţiei sociologiei

Dezvoltarea societăţii prin descoperirile fără precedent din toate domeniile ştiinţifice a făcut ca realităţile
social-economice să cunoască ample transformări având loc ieşirea de sub tutela structurilor de dependenţă
de tip feudal, fixate de tradiţie. A apărut în acest mod necesitatea unor studii care să cunoască rapid cauzele
schimbărilor sociale, cerinţa organizării producţiei pe baze raţional ştiinţifice, utilizarea la maxim a
resurselor umane etc. Încă de la întemeiere destinul sociologiei a fost acela de a contribui la soluţionarea
aspectelor disfuncţionale ale societăţii, rezolvarea conflictelor pe cale nonviolentă, analiza şi încercarea de
eradicare sau diminuare a unor tendinţe sociale distructive. Pentru realizarea acestor scopuri a fost necesar
ca sociologia, ca ştiinţă, să elaboreze un întreg set de concepte, metode şi tehnici cu ajutorul cărora să
cerceteze direct viaţa socială a oamenilor, să cunoască şi să propună soluţii (I.Lupu, I.Zanc, op.cit, pp.11-
12). Apărea foarte clar că societatea umană nu putea merge înainte pe calea explicaţiilor ştiinţifice, cauzal-
deterministe, doar pentru domeniile ce făceau obiectul de studiu al ştiinţelor naturii fără a căuta şi găsii
explicaţii de acelaşi fel şi pentru fenomenele vieţii sociale: inegalitate şi stratificare socială, şomaj, violenţă,
discriminare, sărăcie, mortalitate infantilă etc. Toate trebuiau să-şi găsească explicaţiile: de ce există, cine
le generează, cum pot fi diminuate. Practic, din momentul în care oamenii aflaseră, de exemplu, din datele
astronomice că Pământul nu este în centrul Universului, aşa cum postulase Biserica, ci că Soarele este în
centrul sistemului nostru solar, că eclipsele sunt fenomene celeste guvernate de legi fizice universale ce pot
fi înţelese, neexistând bunul plac al vreunei forţe divine au cerut şi au căutat explicaţii şi soluţii pentru
diminuarea sărăciei, a inegalităţilor sociale, o mai bună repartizare a resurselor naturale etc. Iar sociologia
s-a angajat activ în acest proces de soluţionare a disfuncţionalităţilor şi tarelor sociale pe fundamente
eminamente ştiinţifice guvernate de principiile metodologiei cercetării sociologice.

III. Obiectul de studiu al sociologiei şi funcţiile ei

În lucrarea sa Introducere în sociologie (1959) Jacques Leclercq definea sociologia drept „ştiinţa care
se ocupă cu studierea pozitivă a faptelor inter-umane” arătând astfel că obiectul sociologiei se află în
relaţiile inter-umane şi nu în exteriorul lor (apud O.Bădina, art.cit., în, op.cit., p.130).
Pe aceeaşi idee îl regăsim şi pe sociologul polonez Jan Szczepanski ce arată că deosebirea dintre
sociologie şi celelalte ştiinţe sociale stă în ceea ce îi este propriu acesteia şi numai ei: căutarea legilor „inter-
umane”, a relaţiilor reciproce dintre oameni în colectivităţi. Aceasta înseamnă ca obiectul de studiu al
sociologiei îl reprezintă colectivităţile umane şi raporturile dintre oamenii care le alcătuiesc (J.Szczepanski,
Noţiuni elementare de sociologie, 1972, p.21).
 Un alt sociolog, Everett K.Wilson, este de părere că „sociologia este observarea controlată şi
interpretarea diferitelor modele de relaţii umane a surselor şi consecinţelor lor” iar obiectul sociologiei îl
constituie „relaţiile umane” indiferent în ce context: fabrica, şcoală sau biserică (apud O.Bădina, art.cit.,
în, op.cit., p.132-133).
Sociologul american Eduard Shils aprecia că „sociologia este în prezent un corp nesistematic de
cunoştinţe dobândit prin studiul societăţii ca întreg şi a părţilor sale”. Chiar dacă definiţia dată este una
succintă se indică totuşi obiectul sociologiei: ansamblul societal şi părţile sale.
Sociologul român Achim Mihu defineşte sociologia astfel: „Sociologia este în mod esenţial studiul
explicativ şi comprehensiv al realităţii sociale în totalitatea ei, precum şi a unor părţi, fenomene şi procese
ale acestei realităţi în legăturile lor multiple, variate şi complexe cu întregul”.
Pentru C.Wright Mills „obiectul de studiu al sociologiei este de fapt diversitatea umană, care cuprinde
toate universurile sociale în care au trăit, trăiesc şi ar putea trăi oamenii” (C.W. Mills, Imaginaţia
sociologică, 1975, p.199).
În fine, Max Weber este cel care în lucrarea sa Économie et Société (vol. I, Paris, Plon, 1971, p.1) dă o
definiţie oarecum atipică sociologiei: „Numim sociologie o ştiinţă care-şi propune să înţeleagă prin
interpretare activitatea socială şi, prin aceasta, să explice cauzal derularea şi efectele ei. Noi înţelegem
prin activitate un comportament uman (puţin importă dacă este vorba de un act exterior sau intim, de
omisiune sau de toleranta) atunci când şi atât cât agentul sau agenţii îi comunică un sens subiectiv;iar prin
activitate socială acţiunea care, după sensul vizat de agent sau agenţi, permite raportarea la
comportamentul altuia, în funcţie de care se şi orientează derularea sa”. Elementul de noutate constă în
aceea că el nu defineşte sociologia ca o ştiinţă a societăţii ci ca pe o ştiinţă a activităţii sociale (apud
I.Ungureanu, Ş.Costea, Introducere în sociologia contemporană, 1985, p.49)
Din cele spuse până acum e necesar să reţinem următoarele:
a)specificul sociologiei a rezultat din conştientizarea că realitatea socială este analizată şi de alte ştiinţe
(istoria, economia, politologia, filosofia etc), specificul ei constând în aceea că se ocupă de felul în care
diversele subsisteme ale socialului (economic, politic, juridic etc) interacţionează între ele şi cu sistemul
societal global. În acest fel sociologia are ca obiect de studiu simultan nivelul microsocial (actorii sociali,
grupurile mici), nivelul mediu (grupurile mijlocii, organizaţiile şi instituţiile particulare) şi nivelul
macrosocial (clase şi straturi sociale, economia, politica, societatea in ansamblul ei);
b)abordarea ştiinţifică a societăţii ca întreg se situează undeva între aspiraţie şi rezultate efective;
c)pentru sociologie realitatea socială este constituită atât din factori, condiţii, forţe şi structuri obiective
(adică plasate în afara noastră, în afara putinţei noastre de a le influenţa, cum ar fi de exemplu forţele naturii
– cutremure,uragane, erupţii vulcanice , trecerea de la un anotimp la altul, curgerea inexorabilă a timpului,
evoluţia istorică a societăţii etc) cât şi din realitatea subiectivă (actorii sociali acţionează pe baza unei
motivaţii, cum ar fi participarea sau nu la o acţiune de protest, înscrierea la facultate, hotărârea de a emigra
în altă ţară, preferinţele culinare sau vestimentare etc);
d)distincţia dintre formal şi informal este una fundamentală în sociologie, primul termen desemnând
instituţiile şi grupările oficiale iar cel de-al doilea relaţiile cu caracter interpersonal ce se stabilesc între
indivizi (apud T.Rotariu, P.Iluţ, Sociologie, 1996, pp.16-19).
Înţelegerea celor patru puncte de mai sus, poate fi făcută inclusiv în lumina următoarelor explicaţii:
a)sociologia nu-şi asumă şi nici nu-şi poate asuma de una singură cunoaşterea realităţii sociale, aceasta fiind
extrem de vastă, depăşind puterea de înţelegere şi explicare a unei singure ştiinţe. Dar sociologia nu exclude
colaborarea cu celelalte ştiinţe sociale şi umane (istoria, economia, politologia, filozofia, antropologia,
psihologia), de aici şi implicarea ei în cunoaşterea realităţii sociale la toate nivelele: micro, mediu şi macro;
b)putem avea o dublă înţelegere asupra acestui punct. Pe de o parte, niciodată nu vom putea cunoaşte
ştiinţific societatea în integralitatea ei căci realităţile sociale evoluează mai repede decât cunoaşterea
ştiinţifică a acestora. Altfel spus, acumularea de necunoscute este mai rapidă decât îmbogăţirea bagajului
cognitiv. Pe de altă parte, niciodată nu vom putea să ieşim din impasul următor: alegerea între o cunoaştere
globală a fenomenelor, care are ca dezavantaj o mai mică precizie, sau cunoaşterea detaliată, precisă a
fenomenelor care are ca dezavantaj o încetinire a cunoaşterii în sine;
c)înţelegerea şi explicaţia sociologică are loc conştientizându-se că realitatea socială are o parte determinată
de elemente obiective, în afară şi independente de noi (cum ar fi de exemplu ţara şi clasa socială în care te
naşti, limba pe care o vorbeşti, forţele naturii ce influenţează starea vremii şi implicit producţia agricolă, ce
influenţează la rândul ei preţul produselor alimentare, sistemul de guvernământ şi forma de proprietate
asupra mijloacelor de producţie etc) şi una subiectivă, ce ţine direct de individul uman (fiecare individ uman
este un actor social posesor al unei zestre culturale, al unui anumit nivel de instruire profesională etc în
virtutea cărora posedă motivaţii personale specifice de a acţiona);
d)indiferent de organizaţiile şi instituţiile care alcătuiesc câmpul structural al unei societăţi (ne referim la
modul în care este organizată societatea, la tipurile de organizaţii şi instituţii, la numărul şi dimensiunea
lor, la rolul şi influenţa pe care o au etc) elementele formale şi cele informale vor fi întâlnite împreună.
Elementele formale ţin strict de aspectul oficial, special statuat, prescris, de desfăşurare şi îndeplinire a unor
sarcini şi activităţi, pe când cele informale vizează aspectul uman al acestor organizaţii şi instituţii, relaţiile
stabilite între oameni (angajaţi) şi derulate în afara normelor şi conduitelor prescrise oficial. Ele pot fi
determinate şi analizate cu precizie cu ajutorul unei metode de intersecţie din sociologie cum este metoda
sociometrică.
Sintetizând, putem spune că deşi obiectul de studiu al sociologiei este unul abstract (adică lipsit de o
înfăţişare materială concretă; multe dintre conceptele folosite în sociologie cum ar fi de pildă aculturaţia,
calitatea vieţii, excluziunea socială, mod de viaţă, stil de viaţă, integrarea socială etc, nu le putem cerceta
până când nu le operaţionalizăm, adică încercăm să le oferim trăsături cât mai aproape de realitatea
concretă), totuşi societatea şi realitatea socială nu oferă niciodată spre studiu obiecte abstracte ci forme de
viaţă individuală şi mai ales colectivă (deci fizic concrete), astfel încât sociologia este ştiinţa formelor de
viaţă socială a oamenilor, sau ştiinţa unităţilor sociale. În aria de interes şi de studiu a sociologiei intră
aşadar faptele sociale, fenomenele sociale, obiectele sociale, personalitatea umană, grupurile sociale şi
procesele sociale. În acest fel sociologia ajută la înţelegerea profundă a realităţii sociale, la explicarea ei
ştiinţifică.
Pentru realizarea acestor obiective sociologia trebuie însă să exercite următoarele funcţii:
1.funcţia expozitivă (descriptivă). Cu ajutorul ei se descriu faptele, evenimentele, fenomenele, şi procesele
sociale întâlnite în realitatea concretă. Limitându-se la ea sociologia nu ar depăşi stadiul unei simple
sociografii. De cele mai multe ori sociografia este proprie studiilor care nu-şi propun oferirea de explicaţii
cu privire la apariţia şi evoluţia elementelor componente ale realităţii sociale, ci se mulţumesc doar să le
consemneze punctual, fără a le interpreta, fără a le detalia semnificaţiile şi legăturile pe care le au la un
nivel mai profund sau mai de suprafaţă în câmpul social;
2.funcţia explicativ-interpretativă. Apelul la ea ne permite sesizarea legăturilor dintre evenimente, a legilor
de producere a fenomenelor şi proceselor sociale. Este în mod evident un salt calitativ şi de profunzime în
ceea ce priveşte tratamentul informaţiilor de care dispunem: se trece de la simpla inventariere şi expunere
a datelor produse de cercetare (de exemplu procentele din tabelele de frecvenţă) la încrucişarea lor, la
stabilirea cauzelor şi efectelor, a semnificaţiilor pe care le comportă un anumit aspect social într-un context
sau altul. Multitudinea de date analizate din perspectivă bivariată şi mai ales multivariată ne permite să
interpretăm apoi ceea ce se întâmplă în societate în lumina anumitor paradigme sociologice;
3.funcţia critică. Obiectivitatea şi critica de tip constructiv se constituie în firul roşu ce străbate întreg
demersul sociologic. În această lumină sunt semnalate problemele sociale, contradicţiile şi discrepanţele
care apar, căutându-se totodată şi soluţiile pentru rezolvarea lor. Sociologia nu se poate limita doar la a
sesiza problemele sociale. Ea trebuie să fie un factor activ în rezolvarea lor prin propunerea de soluţii
realiste, concrete, lipsite de influenţe ideologice. Dacă această funcţie nu ar fi activă sociologia şi-ar pierde
imparţialitatea devenind puternic angajată doar de o anumită parte a spectrului social, ceea ce ar arunca
umbre de îndoială asupra corectitudinii ei;
4.funcţia prospectivă. Ca ştiinţă obiectivă şi independentă, ce dispune de un solid fundament teoretic dar şi
de un întreg instrumentar metodologic, sociologia trebuie să aibă capacitatea de a face predicţii cu privire
la evoluţiile societăţii, pe termen mai lung sau mai scurt, la nivel global sau segmental. Chiar dacă
prognozele sociologiei nu sunt la fel de exacte ca cele din ştiinţele naturii (de exemplu în astronomie se pot
prevede eclipsele de lună sau de soare şi pe perioade de sute de ani!) este remarcabil că sociologia poate
arăta cu destul de multă acurateţe că pasivitatea actorilor sociali (înţeleşi de la simpli indivizi, la ONG-uri,
sindicate, firme şi până la partidele politice), sau dimpotrivă acţiunea lor într-un anumit fel şi direcţie poate
avea în viitor efecte care să se reflecte negativ sau pozitiv la diferite paliere societale. În cazul efectelor
negative prevăzute de sociologie putem spune că în subsidiarul funcţiei prospective se manifestă şi cea de
prevenţie, care are ca rol preîntâmpinarea unor situaţii neplăcute pentru societate. În cazul efectelor pozitive
anticipate de sociologie se poate spune că în subsidiarul funcţiei prospective se plasează cea de promovare
a anumitor acţiuni şi intervenţii ale diferiţilor actorilor sociali, sociologia fiind astfel o promotoare a
acţiunilor constructiv-pozitive;
5.funcţia aplicativă/practică. Are în vedere misiunea sociologiei de a formula planuri concrete de acţiune,
de intervenţie pentru eradicarea sau diminuarea unor probleme sociale (R.Dabu, B.Ielici, Sociologie
industrială, p.17).
Aşadar, sociologia nu poate fi concepută şi nu poate funcţiona ca ştiinţă decât în cazul exercitării tuturor
funcţiilor ei, care se află strâns legate între ele, presupunându-se şi potenţându-se reciproc. Ca o problemă
să ajungă pe agenda de lucru a sociologilor trebuie să fie una socială (adică să afecteze un număr mare de
persoane iar afectarea să fie negativă şi nedorită). Aici îşi intră în rol funcţia critică a sociologiei, care are
menirea de a semnala aceste probleme. Prin critic nu înţelegem criticist (tendinţa de a critica cu orice preţ,
exagerând negativul), dimpotrivă, înţelegem tendinţa pozitivă de construcţie şi discernământul obiectiv.
Pasul următor este făcut de funcţia expozitivă, căci acum trebuie să cunoaştem problema socială din
perspectiva trăsăturilor care o caracterizează. Nu ne putem însă opri aici, căci nu am face sociologie ci doar
sociografie, după cum am arătat deja, limitându-ne la o descriere care poate fi făcută bine dar care să nu
sară cu mult barierele cunoaşterii comune. E necesar să mergem mai departe pe cale unei alte funcţii ce
presupune explicaţia fenomenelor şi interpretarea lor. Intră aici în joc mecanismele interne ale sociologiei,
multe dintre ele aparţinând metodologiei sociologice, căci e necesar să descoperim empiric legăturile
cauzale dintre evenimente şi fenomene, să găsim tipurile de cauze existente şi să formulăm legităţi, adică
moduri previzibile în care va evolua un anumit fenomen. Se face practic trecerea la funcţia prospectivă a
sociologiei, căci e necesar pe baza observaţiilor multiple asupra diferitelor evenimente, fenomene sau
procese sociale să prevedem în ce sens vor evolua, care va fi amploarea evoluţiei, cum poate fi ajutată sau
stopată această evoluţie etc. În fine, funcţia aplicativă (sau practică) vorbeşte despre rolul ei prin însăşi
titulatura pe care o are. Sociologii trebuie să elaboreze planuri de acţiune în vederea unei bune funcţionări
sociale, şi ideal ar fi ca factorii de decizie la nivel de societate să le preia şi să le pună în executare. Fără
această ultimă funcţie demersul sociologic nu ar fi deplin şi nici încununat de succes căci cunoaşterea
obţinută nu se face pentru un număr restrâns de persoane ci pentru întregul corp social.

IV. Sociologia generală. Preocupările şi ramurile sociologiei generale

La începuturile ei sociologia nu a cunoscut nicio formă de divizare, singura ei preocupare fiind

societatea globală. În acest context principala problemă la care s-a căutat răspuns a fost ce a raporturilor
dintre individ şi societate. În mod firesc răspunsurile la această problemă au fost multiple şi contradictorii,
împărţind sociologii–în principal–în două tabere. În prima tabără s-au regăsit cei care considerau societatea
drept plăsmuirea indivizilor singulari care s-au asociat. În aceşti termeni societatea nu are nimic în plus faţă
de existenţa indivizilor izolaţi, pe principiul că în societate nu se regăseşte nimic care să nu fi existat anterior
în indivizi. Este o poziţie sociologică recunoscută cel mai adesea sub denumirea de individualism (sau
nominalism sociologic). În cea de-a doua tabără sunt grupaţi cei care apreciază că societatea este o realitate
supraindividuală, un plus peste suma aritmetica a indivizilor singulari. Potrivit celor care compun această
tabără nu societatea este rezultatul agregării indivizilor, ci indivizii sunt produsul societăţii care prin
mecanismele de care dispune îi creşte şi îi modelează după nişte scheme prefigurate. Această poziţie, care
admite şi susţine primatul societăţii asupra individului, este cunoscută drept integralism.
Pe măsura maturizării sociologiei ca ştiinţă s-a admis de către sociologi că nu se poate concepe nici
existenţa indivizilor în afara societăţii, dar nici o societate fără indivizi, cele două aspecte fiind
complementare. Mai mult, raporturile dintre indivizi şi societate sunt variabile, căci societăţile se dezvoltă
şi se transformă.
Sociologia a privit societatea deopotrivă din perspectivă statică şi dinamică. În plus, alăturat dinamicii
sociale, adică pentru evoluţiile care au loc de la o etapă la alta, s-a introdus termenul de cinematică socială.
Cele trei perspective vizează societatea ca stare (statica socială), mişcare (dinamica socială) şi schimbare
(cinematica socială). Pentru fiecare dintre cele trei perspective amintite se regăsesc corespondenţe. Astfel,
starea este corespondentă cu structura societăţii, mişcarea cu funcţiile ei, iar schimbarea cu sensul ei, care
poate fi regresiv (adică societatea involuează, face paşi înapoi), progresiv (societatea cunoaşte o etapă de
dezvoltare) sau stagnant (societatea nu se remarcă printr-o mişcare pozitivă sau negativă). În sociologie
pentru cele trei corespondenţe s-au încetăţenit trei tipuri de analize: analiza structurală, analiza funcţională
şi analiza evoluţională. Pe parcurs, odată ce sociologia a dobândit substanţă, celor trei perspective li s-a
adăugat încă una. A patra perspectivă analizează abaterea de la normal care în sociologie a primit numele
de patologie socială, dar care poate fi întâlnită şi sub titulatura de studiul devierilor sociale, acţiuni
antisociale etc (includem aici aspecte de viaţă socială ce ţin de şomaj, sărăcie, vagabondaj, prostituţie,
diferite forme de violenţă, discriminările de orice fel, criminalitatea etc).
În acest fel am ajuns să conturăm cele patru mari domenii de cercetare sociologică: structura socială,
funcţiile sociale, schimbarea socială şi devierile sociale. De la sine înţeles că sociologia a cunoscut un
proces de diversificare, fiecare sector al vieţii sociale fiind analizat de o sociologie care îi corespunde prin
preocupările ei. Aceste sociologii particulare (sectoriale sau de ramură), indiferent care sunt ele, au în
comun acelaşi tip de abordare a evenimentelor, fenomenelor sau proceselor, pe care nu le desprind de
contextul societal, nu le rup de legăturile pe care le întreţin cu celelalte manifestări sociale. Cu alte cuvinte
sociologiile particulare studiază fenomenele care le revin „în logica întregii societăţi”, nicidecum într-o
logică internă (T.Herseni, op.cit., pp.24-28; p.39).
Distincţia care se impune a fi clarificată între sociologia generală şi sociologiile de ramură derivă din
aceea că pe de o parte sociologia studiază societatea ca totalitate, iar pe de altă parte studiază separat
anumite manifestări sociale (economice, juridice, politice, etice, ecologice, religioase, militare etc) prin
sociologiile de ramură, particulare. Aceasta ne certifică nu doar faptul că sociologia are o mare deschidere
spre celelalte ştiinţe ce studiază socialul (economia, istoria, politologia, etica) ci că spre deosebire de ele,
atunci când studiază fapte juridice, economice, politice, demografice nu le studiază izolat, ci le integrează
în cadrul întregului social (Iustin Lupu, Ioan Zanc, op.cit, p.21).
Detaliind raporturile dintre sociologia generală şi ramurile ei putem arăta că:
a)între sociologia generală şi sociologiile de ramură există consubstanţialitate, prima oferind teorii,
concepte şi metode generale iar celelalte strângând material faptic pe care-l oferă sociologiei generale în
vederea compunerii sau recompunerii teoriilor sociologice;
b)sociologiile de ramură nu acţionează independent ci convergent, una făcând apel la cealaltă;
c)există un permanent schimb de idei între alte discipline şi sociologiile de ramură (T.Rotariu, P.Iluţ
(coord.), op.cit., pp.20-21).
Jan Szczepanski realizează o bună clasificare a domeniilor de cercetare din sociologia contemporană:
instituţiile sociale, colectivităţile şi grupurile umane, fenomenele şi procesele sociale. Fiecărui domeniu de
cercetare îi sunt proprii anumite aspecte, elemente şi probleme.
Cercetând instituţiile sociologii vor analiza, printre altele, familia, şcoala, partidele şi organizaţiile
politice, instituţiile juridice, ştiinţifice, economice, cultele religioase şi formele lor de organizare. Pentru
fiecare dintre cele enumerate există sociologiile de ramură care şi-au făcut din ele obiect de cercetare:
sociologia familiei, sociologia educaţiei, sociologia politică, sociologia juridică, sociologia ştiinţei,
sociologia religiei etc.
Analiza colectivităţilor şi grupurilor umane ridică la rândul ei aspecte ce ţin de colectivităţile teritoriale,
categoriile socio-demografice, grupurile de muncă etc. Aici se regăsesc prin obiectul lor de studiu
sociologia rurală, sociologia urbană, sociologia grupurilor mici, sociologia organizaţiilor, sociologia
profesiilor, sociologia vârstelor etc.
Studiul fenomenelor şi proceselor sociale ne dezvăluie preocupări în ceea ce priveşte socializarea,
mobilitatea socială şi ocupaţională, devianţa socială, difuzarea informaţiilor şi comunicaţiile, evenimentele
demografice etc. Ca şi în celelalte două rânduri şi aici sociologiile de ramură îşi fac apariţia şi putem
enumera sociologia delicvenţei, sociologia presei, sociologia populaţiei (demografia), sociologia
comunicaţiilor de masă, sociologia controlului social etc (J.Szczepanski, op.cit., pp.15-16).
Indiferent în care dintre sectoarele vieţii sociale se implică sociologia, atât în demersurile ei teoretice
cât şi în cele practice, va ţine cont de câteva criterii care îi consfinţesc caracterul ştiinţific:
1.universalismul. Ştiinţa, şi adevărul ştiinţific, nu ţine cont de rasă, religie, naţionalitate, locaţie geografică,
ideologii, contexte culturale, politice sau economice. Adevărul ştiinţific nu este negociabil sau adaptabil
vremurilor. Odată aflat el este imuabil şi peren;
2.scepticismul sistematic. În ştiinţă nimic nu se acceptă pe considerente de autoritate, totul trebuie testat şi
verificat prin mecanisme specific epistemologice. Nu putem accepta ca adevărată o idee doar pe baza
faptului că vine din partea cuiva care ocupă o poziţie superioară nouă. E necesar ca orice afirmaţie să fie
însoţită de un bagaj informaţional care să permită verificarea, respectiv demonstrarea ei;
3.caracterul dezinteresat. Omul de ştiinţă nu produce cunoştinţe pentru a obţine profit, ci pentru a contribui
la zestrea informaţională existentă deja în ştiinţa în care profesează. De asemenea, popularizarea rezultatelor
la care ajunge nu are nimic de-a face cu propaganda în folos personal sau al unei alte părţi ci se face în
folosul comunităţii ştiinţifice şi al umanităţii în general;
4.atitudinea impersonală. Studiul ştiinţific trebuie să fie obiectiv, lipsit de sentimentalisme şi alt tip de
manifestări subiective. Cercetătorul trebuie să evite să se poziţioneze explicit sau implicit într-o anumită
tabără (alta decât cea ştiinţifică sau cea de al cărui curent aparţine în lumea ştiinţei);
5.integritatea. Nu se acceptă modificarea rezultatelor unor cercetări, ajustarea lor conform intereselor
beneficiarului, sau prezentarea unor situaţii altfel decât sunt ele în realitate. Într-un astfel de caz cercetătorul
renunţă la toate celelalte principii anterior menţionate efectele asupra societăţii fiind implacabil negative
(V.Zanden, apud I.Lupu, I.Zanc, op.cit., pp.21-22).