PROPRIETĂŢI

MECANICE

PROPRIETĂŢI
CHIMICE

PROPRIETĂŢI
BIOLOGICE
 Forţa

 Caracteristici:
 Punctul de aplicare
 Intensitatea
 Direcţia aplicării

 Unitate de măsură= Newtonul (N)

 Rezultatul aplicării forţei:
 modificare a stării de repaus sau de mişcare
 este posibilă apariţia deformării
Forţele ocluzale
 forţele medii de forfecare la nivelul
dentiţiei permanente :
 665 N la nivelul molarilor
 450 N la nivelul premolarilor
 220 N la nivelul incisivilor.
 primul molar restaurat printr-o
punte fixă este de 80% la nivelul T-Scan
zonei de restaurare
 Variaţiile depind de: vârstă, sex,
tipul constituţional
 Deformări
 Elasticitatea este proprietatea unui
material de a absorbi energie când
este deformat elastic şi de a reveni
la forma şi dimensiunile iniţiale
după îndepărtarea sarcinilor.

Plasticitatea este proprietatea unui

material de a se deforma şi de a
rămâne deformat după încetarea
acţiunii sarcinii, păstrându-şi însă
volumul constant. În practică,
materialele solicitate dincolo de limita
de elasticitate rămân cu deformări
permanente, chiar după îndepărtarea
acţiunii sarcinilor.
 Efort unitar

 Dacă deformarea
este elastică, raportul
F/A=σ se numeşte
tensiune elastică sau
efort unitar şi se
măsoară în N/m2
F
A >
l Δl
 Curba caracteristică
 între eforturile unitare şi
deformările produse există
o legătură, la un anumit
efort unitar corespunzând
o anumită valoare a
deformării.
 se determină experimental
prin încercarea la
întindere
 Curba caracteristică
 σ = Eε
 E este un factor de
proporţionalitate numit
modul de elasticitate
longitudinal sau
modulul lui Young şi se
exprimă în N/m2 sau
daN/m2
 legea lui Hooke
 Cu cât modulul lui Young
este mai mare, cu atât
deformările specifice
elastice care rezultă în
urma aplicării sarcinilor
sunt mai mici
 Flexibilitatea

 Pentru materialele restaurative - un

modul de elasticitate crescut determină o
deformare plastică minimă
 Materiale flexibile, care la solicitare
medie sau mică prezintă o deformare
mare (de exemplu, aliajele din care sunt
confecţionate croşetele aparatelor
ortodontice)
 Tenacitate - fragilitate

 Alungirea la rupere caracterizează

proprietatea unui material de a absorbi
energie în domeniul deformărilor plastice,
cunoscută sub numele de tenacitate.
Astfel, unele materiale se rup după o
alungire foarte mică. Aceste materiale se
numesc fragile.
Rezistenţa la compresiune
 Dislocarea corpului se poate
realiza ca rezultat al unei
forme complexe de solicitare

 Forţele de compresiune
aplicate la fiecare capăt al
epruvetei sunt descompuse
în forţe de forfecare
exercitate pe o arie în formă
de con la fiecare capăt şi în
forţe de tracţiune în
porţiunea centrală a corpului
ca rezultat al acţiunii celor
două conuri amintite
 Rezistenţa la solicitarea
tangenţială

 Rezistenţa la rupere tangenţială este

solicitarea maximă pe care o poate suporta un
material înainte de a ceda la o încărcătură de
tip tangenţial. Aceasta este de o importanţă
deosebită în studiul interfeţelor dintre două
materiale, cum sunt porţelanul fuzionat pe o
restaurare metalică sau interfaţa implant-ţesut.
Ce este rezistența la
oboseală?
 Rezistenţa la oboseală
 fractura progresivă sub
influenţa unei sarcini mici, dar
repetate
 Testele de oboseală sunt
realizate prin aplicarea unei
solicitări mai mici decât limita
de elasticitate, repetat, până
la realizarea fracturii
 Fracturile de oboseală se
dezvoltă din mici fisuri şi se
propagă printre cristalele
materialului
 Rezistenţa
la
oboseală
 Parametrii care o influenţează:
 dimensiunea şi forma particulelor,
 compoziţia,
 textura,
 chimismul de suprafaţă şi rugozitatea,
 istoricul materialului (tehnica de fabricaţie şi tratamentul
termic)
 mediu.(Temperaturile ridicate, umiditatea, mediile
saline şi cu proteine şi fluctuaţiile de pH )
 Rezistenţa la
impact

 Un material poate avea valori suficient de mari

ale rezistenţei statice la solicitări de
compresiune, tangenţiale, de forfecare şi la
tracţiune, dar poate fi incompetent la impact
Ce este uzura?
 Uzura
 pierderea de material datorată îndepărtării şi ajustării prin
contactul cu unul sau mai multe materiale
 Depinde de: natura suprafeţelor de uzură
(neomogenităţile, orientarea cristalelor, fazele şi prezenţa
incluziilor), contactul microscopic, interacţiunea dintre
suprafeţele de alunecare (solicitarea crescută,
temperatura, frecvenţa punctelor de contact,
determinarea rupturilor locale, fuziunea şi duritatea),
lubrifierea şi combinaţiile diferite de materiale.
Uzura
 este, de regulă, nedorită, dar în
timpul procedurilor de finisare şi
lustruire constituie un aspect
pozitiv
 se pot produce particule biologic
active, care pot iniţia un răspuns
inflamator
 produce modificări de formă ce
pot afecta funcţia
 Bruxismul este o formă
patologică de uzură, în care
suprafeţele opuse ale arcadelor
sunt frecate unele de altele.
 Dacă este realizat impropriu, şi
periajul dinţilor poate determina
uzură.
 Duritatea

 proprietatea unui material de a se opune

distrugerii straturilor sale superficiale sub
acţiunea unui alt corp.
 metode de determinare a durităţii:
 măsurarea rezistenţei la abrazie (duritatea Mohs),
 măsurarea ariei suprafeţei imprimate (duritatea Brinell,
Vickers, Knoop),
 măsurarea adâncimii de pătrundere a penetratorului
(duritatea Rockwell)
 măsurarea elasticităţii (duritatea Shore).
Duritatea Brinell
 penetratorul reprezintă o bilă de
oţel cu diametrul D, care este
încărcată cu o sarcină P un
anumit timp, pe suprafaţa
lustruită a materialului de
încercat. După descărcarea
penetratorului, pe suprafaţa
materialului rămâne o urmă cu
contur circular, având diametrul
d.
 Duritatea Brinell HB se exprimă
prin raportul dintre sarcina P
aplicată penetratorului şi aria
calotei sferice imprimate pe
suprafaţa materialului.
 Duritatea
 Încercarea la duritate Vickers la care
principiul de efectuare al încercării este acelaşi
cu cel al încercării Brinell. În acest caz însă,
penetratorul este o piramidă pătratică, având
unghiul la vârf de 136 grade. Urma este un
pătrat căruia i se măsoară diagonala.
 .
 Duritatea

 Încercarea la duritate Knoop este

asemănătoare celei Vickers. Pentru o
determinare mai exactă a urmei în
domeniul microsarcinilor se foloseşte o
piramidă de diamant cu bază rombică
 Duritatea

 Încercarea la duritate
Shore este o determinare
a durităţii în funcţie de
elasticitatea materialului.
Constă în măsurarea
înălţimii de ricoşare a
unui ciocan mecanic care
cade liber pe materialul
de încercat.
COROZIUNEA

 o reacţie chimică între metale şi mediul

înconjurător, care determină o modificare
vizibilă a materialului şi care influenţează
funcţionarea unui component metalic sau a
întregului sistem.
 Majoritatea metalelor pot reacţiona spontan cu
medii gazoase sau apoase, compuşii astfel
rezultaţi fiind mai stabili decât metalele din care
s-au format.
 COROZIUNEA

 O piesă protetică confecţionată dintr-unul

sau mai multe aliaje poate suferi un
fenomen de coroziune în contact cu
mediul bucal.
 Un pivot intradentinar sau intracanalar
poate suferi un proces de coroziune în
contact cu limfa dentinară sau lichidele
bucale care penetrează dinspre spaţiul
periodontal
COROZIUNEA

 Coroziunea uniformă determină scăderea grosimii metalului.

Pot rezulta sau nu depozite de produşi de coroziune pe
suprafaţa corodată sau suprafeţele vecine.
 Coroziunea localizată poate fi sub formă de plăci sau
aciformă.
 Coroziunea intercristalină – metalul se corodează în
profunzime, după un traiect constituit de joncţiunea
cristalelor, a căror sensibilitate este mai mare. Acest tip de
coroziune reduce proprietăţile mecanice ale metalului şi este
practic invizibil.
BIOCOMPATIBILITATEA

 compatibilitatea materialelor şi dispozitivelor cu

ţesuturile şi lichidele organismului
 Interacţiunile materialelor cu ţesuturile pot
altera procesele metabolice şi fiziologice
normale
 Există trei stadii ale injuriilor celulare şi tisulare.
În ordine cronologică, acestea sunt: leziuni
biochimice, leziuni funcţionale, leziuni
morfologice
Teste de
biocompatibilitate
 1926 -cercetătorii de la National Bureau of Standards,
actualul National Institute of Science and Technology
(NIST), au elaborat precizări valabile pentru amalgamul
dentar
 1972, Consiliul pentru Materiale, Instrumente şi
Echipamente Stomatologice al Institutului Naţional
American de Standardizare a aprobat Documentul Nr. 41
privind Practicile Standardizate Recomandate pentru
Evaluarea Biologică a Materialelor Stomatologice
Documentul ISO 10993, este
valabil în Uniunea Europeană,
conţine testele „iniţiale” şi
„suplimentare” la care trebuie
să fie supuse materialele.
 Teste de
biocompatibilitate
 Testele „iniţiale” includ testarea in vitro a
citotoxicităţii, lizei membranei eritrocitare
(hemolizei), mutagenezei şi carcinogenezei la
nivel celular
 Testele secundare pe animale mici (in vivo)
pentru a stabili potenţialul lor imunogen şi
inflamator (teste de iritaţie dermică, implantare
subcutanată şi intraosoasă, teste de
hipersensibilitate)
 Teste „de utilizare” (usage tests) in vivo
(plasarea materialului în contextul utilizării sale,
iniţial la animalele mari, de regulă, primate, şi
apoi, la oameni
Teste iniţiale

 testele de citotoxicitate apreciază efectul

unui material asupra numărului de celule
sau al creşterii, integrităţii membranelor
celulare, activităţii de biosinteză şi
enzimatice sau materialului genetic al
celulei.
 nu pot aprecia reacţiile pe termen lung şi
nici efectele inflamaţiei, răspunsului
imun, mutagenezei sau carcinogenezei
 Teste secundare
 sunt realizate aprecieri pe termen lung
pentru a se identifica reacţiile
inflamatorii sau imune generate de
material
 sunt realizate pe şoareci, şobolani,
iepuri, hamsteri sau porci de guinea
 Testul de iritare a mucoasei indică dacă
materialul determină inflamaţia
mucoaselor sau a tegumentului zgâriat
 Testele de implantare sunt utilizate
pentru evaluarea materialelor ce vor fi
în contact cu ţesutul subcutanat sau cu
cel osos
Testele ”usage”
 realizate pentru a identifica
toate efectele materialelor
dentare asupra ţesuturilor în
care vor fi utilizate
 materialul trebuie plasat în locul
lor de elecţie la animale, aşa
cum vor fi plasate şi la om ;
necesită funcţionalitatea
materialului.
 Pulpa dentară, parodonţiul şi
ţesuturile gingival şi mucozal
sunt, în general, ţesuturile de
interes
 REACTIVITATEA
MUCOASEI BUCALE
 manifestările apărute la nivelul
mucoasei bucale sunt mai scăzute
decât cele de la nivelul epiteliului
cutanat, atingând în majoritatea
cazurilor numai stadiul de eritem.
 Alergenul trebuie să aibă o
concentraţie de 5-12 ori mai mare
pentru a declanşa o reacţie din
partea mucoasei bucale.
 Reacţii alergice induse de
materiale dentare
 reacţii de contact cu simptome strict
locale sau în zonele umectate de salivă
 Simptome obiective: eritemul, rar
eroziuni sau ulceraţii, localizarea fiind
cel mai adesea strict limitată la zonele
de contact, mai rar fiind interesate şi
mucoasa jugală, linguală şi labială.
 Simptomele subiective: senzaţia de
arsură, durerea, diminuarea sensibilităţii
gustative
Reacţii alergice induse de
materiale dentare
 cazuri tipice de alergie= cele în care este prezentă
doar senzaţia de arsură
 Multiple cazuri de stomatopatie protetică, însoţite în 20-
43% din cazuri de modificări inflamatorii vizibile, nu
sunt induse de materialul din care s-a confecţionat
proteza. În etiologia acestei afecţiuni sunt implicaţi
factori mecanici, bacterieni, endogeni.
 Intoleranţele induse de materiale dentare deţin o
pondere de 2-3% din totalitatea alergiilor.
Reacţii alergice induse de
materiale dentare
 Polimerii
 Bazele protezelor confecţionate din polimetacrilat
de metil sunt adesea considerate ca şi cauză a
reacţiilor toxice şi alergice
 Concentraţii de peste 5% ale monomerului
rezidual au efecte toxice evidente
 Efectul toxic este însă de scurtă durată
Reacţii alergice induse de
materiale dentare
 Nichelul, care este prezent într-o proporţie de 1-20% în
aliajele Co-Cr cu conţinut de nichel, induce reacţii
alergice la pacienţii cu sensibilitate crescută (cca. 10%)
 Aliaje pe bază de Co-Cr nu au indus reacţii alergice, dar
s-au observat reacţii la distanţă, cutanate.
 şi în cazul unei alergii la Co, Cr, Ni, prin alierea lor, aliajul
poate fi bine tolerat, reacţiile alergice manifeste apărând
excepţional
 Reacţii alergice
induse de materiale
dentare
 Materiale de amprentă
 au un contact de scurtă durată cu
mucoasa bucală = posibilitatea
declanşării unei reacţii alergice este
redusă
 aceste materiale conţin catalizatori
potenţial alergizanţi
 au fost descrise reacţii cutanate apărute
pe mâinile manipulatorilor, cauzate de
catalizatorul produsului Impregum
 Materiale dentare
cu risc biologic
 unele cimenturi dentare care conţin componente acide şi
pot cauza iritaţii;
 acidul fosforic utilizat ca agent de gravaj;
 mercurul, ai cărui vapori sunt toxici;
 pulberea materialelor de amprentă pe bază de hidrocoloizi
ireversibili poate fi inhalată, iar unele produse conţin
compuşi cu plumb;
 compuşii metalici (de plumb sau staniu), din compoziţia
elastomerilor;
 monomerii în exces care ajung în contact cu mucoasa
bucală
 unele pulberi de ceramică care conţin uraniu;
 nichelul din compoziţia unor aliaje poate produce reacţii
alergice;
 particulele de silice din materiale de ambalat.
Timpul de priză
 timpul necesar materialului pentru a se întări.
 Timpul de priză nu este o măsură a reacţiei
complete, aceasta putând să se desfăşoare
încă mult timp.
 reproductibilitatea rezultatelor de la un lot la
altul sau de la un tip la altul este una din
proprietăţile cele mai de dorit.
 Influenţa procedurilor de preparare asupra
timpului de priză al diferitelor tipuri de materiale
este importantă pentru stomatolog şi asistent.
Termenul de garanţie

 este un termen aplicat pentru a indica

deteriorarea generală sau modificarea
calităţii materialului în cursul transportului
şi depozitării.
 Precizări necesare:
 Temperatura,
 umiditatea
 timpul de stocare
 cantitatea de material implicată
 tipul containerelor de stocare
Forţele ocluzale
 forţele medii de forfecare la nivelul
dentiţiei permanente :
 665 N la nivelul molarilor
 450 N la nivelul premolarilor
 220 N la nivelul incisivilor.
 primul molar restaurat printr-o
punte fixă este de 80% la nivelul T-Scan
zonei de restaurare
 Variaţiile depind de: vârstă, sex,
tipul constituţional
Rezistenţa la compresiune
 Dislocarea corpului se poate
realiza ca rezultat al unei
forme complexe de solicitare
 Rezistenţa la oboseală
 fractura progresivă sub
influenţa unei sarcini repetate
 Testele de oboseală sunt
realizate prin aplicarea unei
solicitări mai mici decât limita
de elasticitate, repetat, până
la realizarea fracturii
 Fracturile de oboseală se
dezvoltă din mici fisuri şi se
propagă printre cristalele
materialului
 Uzura

 pierderea de material datorată îndepărtării şi ajustării prin

contactul cu unul sau mai multe materiale
 Depinde de: natura suprafeţelor de uzură
(neomogenităţile, orientarea cristalelor, fazele şi prezenţa
incluziilor), contactul microscopic, interacţiunea dintre
suprafeţele de alunecare (solicitarea crescută,
temperatura, frecvenţa punctelor de contact,
determinarea rupturilor locale, fuziunea şi duritatea),
lubrifierea şi combinaţiile diferite de materiale.
 este, de regulă, nedorită, dar în timpul procedurilor de
finisare şi lustruire constituie un aspect pozitiv
 Duritatea
 proprietatea unui material de a se opune
distrugerii straturilor sale superficiale sub
acţiunea unui alt corp.
 metode de determinare a durităţii:
 măsurarea rezistenţei la abrazie (duritatea Mohs),
 măsurarea ariei suprafeţei imprimate (duritatea Brinell, Vickers,
Knoop),
 măsurarea adâncimii de pătrundere a penetratorului (duritatea
Rockwell)
 măsurarea elasticităţii (duritatea Shore).
COROZIUNEA

 o reacţie chimică între metale şi mediul

înconjurător, care determină o modificare
vizibilă a materialului şi care influenţează
funcţionarea unui component metalic sau a
întregului sistem.
 Majoritatea metalelor pot reacţiona spontan cu
medii gazoase sau apoase, compuşii astfel
rezultaţi fiind mai stabili decât metalele din care
s-au format.
 Teste de
biocompatibilitate
 Testele „iniţiale” includ testarea in vitro a
citotoxicităţii, lizei membranei eritrocitare
(hemolizei), mutagenezei şi carcinogenezei la
nivel celular
 Testele secundare pe animale mici (in vivo)
pentru a stabili potenţialul lor imunogen şi
inflamator (teste de iritaţie dermică, implantare
subcutanată şi intraosoasă, teste de
hipersensibilitate)
 Teste „de utilizare” (usage tests) in vivo
(plasarea materialului în contextul utilizării sale,
iniţial la animalele mari, de regulă, primate, şi
apoi, la oameni
VĂ MULŢUMESC!