I.

ORTOEPIA SUNETELOR LIMBII

1.1. Normele ortoepice și codificarea lor

Se poate vorbi de pronunțare corectă în mai multe sensuri. Pronunțarea corectă din punct de
vedere fiziologic – al articulării sunetelor, opusă rostirii cu defecte fiziologice a cuvintelor – bâlbâiala,
grasierea etc., se numește ortofonie.
Pronunțarea corectă din punctul de vedere al adecvării la conținut, implicând claritate și
expresivitate, se numește dicțiune.
Pronunțarea corectă rezultată din conformarea la normele limbii literare se numește ortoepie.
Ortofonia și dicțiunea sunt cerințe ale oricărei comunicări orale, în orice variantă a limbii.
Ortoepia e singurul aspect pur lingvistic al pronunțării corecte, [...] legat de normele în vigoare ale limbii
literare [11, p. 118].
Normele ortoepice sunt normele fonetice ale uzului literar pretențios [ibidem]. Ele
stabilesc corectitudinea formală a pronunțării cuvintelor ca unități lexicale, a articulării formelor
flexionare şi chiar a pronunţării unor lexeme legate în vorbire – toate acestea cu referiri şi la morfologie,
și la sintaxă. Apariția normelor ortoepice este determinată de „necesitatea combaterii rostirii dialectale
sau a celei ce caracterizează vorbirea neîngrijită, precum și a fluctuațiilor în pronunțare, condiționate de
poziția sunetului în cuvânt“ [10, p. 13]. Normele ortoepice vizează și asimilarea neologismelor, a
împrumuturilor în limba noastră, deoarece literele acestora (semnele grafice) au o altă însemnătate decât
la noi (speaker se pronunță spicher). Dacă ezităm a articula la plural un substantiv, fiind nesiguri de
terminație -uri sau -e, atunci consultăm dicționarul la secția morfologie. Iar dacă auzim rostirea unor
cuvinte într-un mod care este mai puțin relevant sau dorim a cunoaște cum se pronunță corect fricativele
într-o anumită vecinătate fonetică, atunci, cu siguranță, facem apel la normele ortoepice. Considerații
asemănătoare se pot face și în cazul sufixelor lexicale, de pildă, trebuie să pronunțăm greșală sau
greșeală, așază sau așează etc.
Dat fiind caracterul fonetic al ortografiei noastre (scriem cum rostim), deosebiri însemnate între
ortografie și ortoepie nu există, astfel că regulile ortoepice coincid, în fond, cu cele ortografice. Devierile
ortoepiei de la ortografie se rezumă la câteva elemente. În unele situații se simte nevoia ca regula
ortografică să fie completată prin recomandări de ordin ortoepic [ibidem]. În linii generale, ortoepia
reprezintă norma limbii literare, de aceea, deseori, norma ortoepică se opune pronunțărilor dialectale sau
neîngrijite, greșite. Dar, trebuie să ținem cont că vorbind despre norma ortoepică, recomandările ce
vizează pronunțarea unui sau altui sunet se fac cu aproximație, deoarece „norma aici este abstracție“
[ibidem], chiar dacă se bazează pe realitățile concrete ale uzului curent. În timpul vorbirii, același sunet
poate fi articulat diferit, în funcție de corelația cu sunetele vecine care îl influențează. Sau o altă
problemă este pregătirea aparatului vorbirii de a emite sunetul respectiv conform normei ortoepice. De
unde apar și greșeli de rostire a sunetelor. Iar despre cele mai importante fluctuații în articulare, cu
impunerea recomandărilor de rigoare, vom vorbi în cele ce urmează.
1.2. Particularitățile ortoepice ale vocalelor și semivocalelor
Dacă vorbirea uzuală nu diferă fundamental de cea literară, atunci este de la sine înțeles că
alolingvul va putea percepe tot ce se vorbește în jur. Însă o problemă tot mai îngrijorătoare în societate
este felul cum vorbesc oamenii, cum se exprimă ei. Și aceasta o spunem pentru că orice vorbitor străin al
limbii noastre va rămâne oarecum nedumerit la exprimarea celor din jur. Nu este vreo îndoială, în mediul
uzual se mai acceptă, oralitatea tolerează, dar când auzim în mass-media cum posedă crainicii limba
noastră cea română, cu siguranță rămânem, într-o anumită măsură, dezamăgiți. Așa se face că, alături de
diferențele justificate față de pronunțarea literară, tv-ul și astăzi oferă exemple de rostire generală
neunitară sau chiar mostre de pronunțare excentrică. Acestea din urmă apar sub influența unei limbi
străine, a unui grai regional sau, pur și simplu, dintr-o tendință de originalitate rar înțeleasă. În cele ce
urmează vom realiza o prezentare critică a particularităților sunetelor care caracterizează aspectul general
al pronunțării în mediul audiovizualului autohton.
Orice crainic trebuie să studieze cum se poate emite mai corect și mai plăcut fiecare vocală,
consoană, semivocală și să deprindă meșteșugul de a le pronunța bine și în vorbire, nu numai atunci când
face exerciții și le pronunță independent. În vorbire, fiecare sunet trebuie să-și păstreze valoarea, deoarece
numai așa cuvântul în întregime capătă o rostire clară, ușor de perceput, și-și dezvăluie toată frumusețea.
Pentru a înțelege explicațiile care vor urma, referitoare la particularitățile ortoepice, vom reaminti câteva
noțiuni privind vocalele și semivocalele limbii române. Gramatica atestă șapte vocale: A, E, I, O, U, Ă, Î
(Â). În funcție de locul de articulare, de gradul de deschidere a cavității bucale (apertură) și de participare
a buzelor, vocalele se clasifică în felul următor:

Tabelul 1.1
Participarea buzelor Vocale nelabiale sau nerotunjite Vocale labiale
sau rotunjite
Poziția limbii pe Anterioare Mediale Posterioare
Gradul de verticală (prepalatale) (centrale, neutrale) (postpalatale,
apertură velare)
închise i î (â) u
mijlocii/semideschise e ă o

deschise a
[8, p .64]

După cum observăm, fiecare vocală luată în parte se deosebește prin una sau mai multe trăsături
diferențiale de celelalte. Astfel, i contrastează cu e, deoarece i este mai anterior decât e, deși ambele sunt
anterioare și duc la diferențierea cuvintelor (destins/distins; dependență/dependință). Dar aici vorbim
despre un alt aspect – cel al paronimiei. Noi însă vom atrage atenția asupra rostirii corecte a vocalelor de
către prezentatorii și reporterii tv, nu fără ca, înainte de aceasta, să vă prezentăm câteva reguli generale
care vizează rostirea lor. „Vocala la început de cuvânt trebuie pronunțată clar, fără un adaos în rostire a
unei vocale apropiate ca articulare“ [10, p. 14]. Astfel că se rostește om nu ṷom, epocă nu ḭepocă.
Întrucât vocalele, datorită coarticulării lor, își pot modifica timbrul s u b influența vocalei din
silaba următoare, mai ales când prima se află în poziție neaccentuată, ortoepia recomandă
pronunțarea nealterată a primei vocale [ibidem]. De aceea, trebuie rostit articol, nu
articul, năframă, nu naframă etc. Vocala finală neaccentuată trebuie rostită clar, fără ca
organele de articulație, sub influența consoanei precedente, să lunece spre poziția de
rostire a altei vocale [ibidem]. Iată de ce trebuie evitată articularea lui î în loc de ă (inimă
– inimî), a lui i în loc de e (vorbe – vorbi) sau a lui ă în loc de e (tandrețe – tandreță).
Anume despre acestea vom vorbi mai pe larg în prezentul paragraf, specificând
particularitățile vocalelor care prezintă dificultăți la articulare și exemplificând cu
„mostre“ din mediul audiovizual.
Vocala a trebuie spusă liber, prin deschiderea neîncordată a maxilarului, vârful limbii atingând
alveolele incisivilor inferiori, iar buza de sus ușor ridicată. Am observat însă că unii prezentatori, de la
postul PublikaTV, o rostesc cu un timbru nazal, de parcă după ea ar urma un n, drept dovadă fiind
cuvintele: fraudă, dramatic, exactitate ș.a. O altă dificultate pentru crainicii noștri este pronunțarea
vocalei a în interiorul cuvintelor, mai ales a verbelor de conj. a I-a, din tendință de hipercorectitudine,
conferindu-le o alură de pronunție populară, regională: la PrimeTV am atestat de mai multe ori
pronunțarea greșită a verbului se așază (așează) [ultima pe 31.12.11, 21:15], la Publika – înșală (înșeală)
[ultima pe 29.02.12, 16:22]. Probabil cei care pronunță în așa mod neglijează norma ce prevede
pronunțarea cu a nu cu ea a cuvintelor de acest gen: a nu alternează cu ea, dar cu e (a înșela, a așeza).
Aceeași articulare eronată o auzim la rostirea lui a neaccentuat, care trece în ă, de exemplu: a at(ă)aca
(Moldova1, 18.04.12, 12:49), cumul(ă)ativ (PrimeTV, 09.04.11, 18:29), p(ă)arte (PublikaTV, 15.04.12,
20:00) etc., căpătată, probabil, din tendința de hipercorectitudine a prezentatorilor.
Vocala e se caracterizează prin următoarele particularități ortoepice: trebuie rostită în așa fel ca
dosul limbii să fie puțin ridicat spre mijlocul palatului tare, iar vârful să fie coborât la alveolele incisivilor
inferiori; buzele trebuie să fie întinse ca pentru un surâs [69, p. 115]. Dar se pare că nu toți jurnaliștii
noștri țin cont de aceste reguli. Sunt frecvente cazurile când rezonatorul lui e nu este suficient de anterior,
ci deplasat spre poziția lui ă și împrumută o rezonanță oarecum străină limbii române. Această rezonanță
este perceptibilă mai ales când vocala respectivă se află în poziție neaccentuată în interiorul cuvântului. În
ultimul timp, problema respectivă se face simțită la PublikaTV, în special la o prezentatoare care,
pronunțând cu accent rusesc, nu poate asimila specific românesc de pronunție. Astfel, în loc de e, Natalia
Morari pronunță un ă nuanțat: autobuz(ă)ele, creșt(ă)e (15.03.12) să t(ă)ermine, r(ă)egulat (16.03.12),
iniți(ă)ere, el(ă)ectoral (20.03.12) etc. Am constatat că d-șoara Morari articulează greșit vocala e nu doar
în mijlocul cuvintelor simple, a verbelor la prezent sau a substantivelor nearticulate, dar mai ales atunci
când este vorba despre substantivele la plural, articulate hotărât.
 Cuvintele care se termină în e, (-ețe) de asemenea prezintă exemple de pronunțare eronată. Astfel,
pentru lexemele tinerețe (PublikaTV, 03.03.12, 22:43), justețe (PrimeTV 23.01.12, 21:12), finețe
(PublikaTV, 10.12.11, 12:43), prezentatoarele au atribuit un ă sonor în poziție finală. Pentru a depăși
acest impediment, este nevoie de exerciții de corectare a rostirii vocalei, și anume pronunțarea răspicată a
lui e, controlând articulația labială: eeeee/eaeae/eieie/eoeoe/eueue [ibidem] și încă orice alte combinații
similare. În această ordine de idei, menționăm și rostirea greșită a lui e ca ă, într-o ipostază diferită decât
cea de la PublikaTV, – spărietură (JurnalTV, 22.10.11, 19:07). Chiar dacă unii ar afirma că este vorba
despre pronunțarea populară sau regională a cuvântului, noi am considerat că greșeala e ascunsă anume
aici – rostirea defectuoasă a prepalatalei e în vecinătatea a două consoane.
Un alt aspect al pronunțării greșite vizează preiotarea lui e inițial în neologisme. Asta chiar dacă
regula stipulează că se pronunță ie doar în cuvintele din fondul lexical vechi, nu și la neologisme.
Menționăm câteva dintre ele: ḭEuropa (Moldova1, 07.02.12, 19:18; PublikaTV, 01.05.12, 09:19 ș.a.),
ḭeconomie (JurnalTV, 02.08.11, 23:22), ḭevoluție (PublikaTV, 05.03.11, 17:03; ProTV, 30.03.12, 20:17)
ș.a. Unii crainici modifică însă pronunțarea lui e după capacitatea lor de articulație, fie ca iot, fie ca ă „în
sensul că aplică deprinderi fonetice de la cuvinte mai vechi cunoscute de ei“ [2, p. 35] pentru cuvintele
precum: ḭ/(ă) epocă (JurnalTV, 29.04.11, 09:32; 25.06.11, 18:38), ḭ/(ă)exploatare (PublikaTV, 07.07.11,
14:11; 19.05.11,11:17), ḭ/(ă) echilibru (PublikaTV, 23.01.12, 16:08). Dar nici la TV7 această eroare nu
este trecută cu vederea, odată ce reporterul rostește zăro în loc de zero (TV7, 19.10.11, 23:08).
Complementară este și greșeala de pronunțare hipercorectă, fără preiotare (cu e inițial, în loc de ḭe)
a formelor verbului a fi, precum: este în loc de ḭeste (PrimeTV, 15.05.12, 21:08), era în loc de iera
(JurnalTV, 24.04.12, 17:08) etc., căpătând o nuanță aproape nesemnificativă de ă.
Defecte de rostire sunt înregistrate și la pronunțarea vocalei o. Pornindu-se la rostirea ei cu o
deschizătură mică de maxilare, ca pentru u, adesea sunetul capătă întâi timbrul lui u și numai apoi trece în
o [69, p. 116]. Drept exemple avem cuvintele: faim(u)oasă (Moldova1, 23.01.12, 13:53), gust(u)oase
(JurnalTV, 25.04.12, 14:53), miracul(u)oase (JurnalTV, 02.05.12, 19.24). În urma unei statistici
neoficiale, am constatat că pronunțarea hipercorectă de acest fel se întâlnește predominant la adjective și
vulgarizează rostirea acestora. Pentru a evitao asemenea articulare, trebuie să avem grijă ca maxilarele să
fie deschise ca pentru e, să ridicăm partea posterioară a dosului limbii spre vălul palatului, iar vârful
limbii să-l retragem puțin de lângă incisivii inferiori [ibidem].
Forma alternativă hipercorectă a rostirii eronate a lui o este rostirea velarei u. Consemnăm
următoarele pronunțări greșite: autovehic(o)ulul (ProTV, 19.04.12, 08:06), c(o)uraj (JurnalTV, 23.01.12,
19:13), bacala(o)ureat (JurnalTV, 11.07.11, 11:09), repa(o)us (PublikaTV, 22.02.12, 13:10), resta(o)urat
(PrimeTV, 09.04.12, 21:12) etc. Eroarea se produce din cauza că vorbitorii nu țin seama de deschiderea
convenabilă a maxilarelor, de timbrul vocalic nealterat. De aceea, noi, utilizatorii activi și instruiți ai
limbii române trebuie să știm că pentru a rosti corect vocala u și pentru a nu o confunda cu o, trebuie să
avem maxilarele mai închise decât pentru o, iar buzele să fie mai înaintate, ca să confere lui u un aspect
sonor tubat.
 În baza celor expuse mai sus, constatăm, in globo, că vocalele trebuie caracterizate nu izolat, ci în
comparație una cu alta, evidențiindu-se în acest fel trăsăturile lor diferențiale și integrale. Iar aici trebuie
să menționăm că uneori aceeași vocală poate fi pronunțată diferit, fie de același prezentator/reporter, fie
de prezentatori/reporteri diferiți. Luăm drept exemplu cuvântul premisă. Vocala e poate fi rostită în
moduri diferite de un jurnalist, în momente diferite. Iar dacă analizăm pronunțarea lui e din același
cuvânt, efectuată de mai mulți jurnaliști, aceasta poate fi rostită ca e1 de unul (PublikaTV, 10.4.12, 12:07)
și ca e2 de altul (ProTV, 03.03.12, 17:04) [64, p. 20. V. exemplele îmi aparțin]. Dat fiind numărul mare
de nuanțe fonetice, există o serie de variante intermediare care fac trecerea de la un sunet la altul. Astfel,
între e și i sunt o mulțime de astfel de nuanțe, unele mai apropiate de e, altele de i, așa încât, din punct de
vedere ortoepic, un e poate fi considerat ca un i foarte deschis sau invers, i poate fi considerat un e foarte
închis.
Dintre toate vocalele limbii române, doar trei (a, ă, î) sunt întotdeauna întregi (plenisone) și pot
forma silabe, de ex.: apă, artă, adâncă. Celelalte patru (ĕ,  ĭ, ŏ, ŭ) pot fi vocale întregi, formând silabe,
precum: e-lev, i-de-e, u-șă, dar în anumite împrejurări fonetice nu pot constitui singure silabe și se
pronunță la jumătatea intensității unei vocale [8, p. 64]. De exemplu, în cuvântul seară, e se grupează cu
vocala a, formând un diftong. În asemenea situație e este o semivocală. La fel, în cuvintele iarbă, mereu,
i, o, u sunt semivocale. Spre deosebire de vocale, semivocalele se caracterizează printr-o rostire mai
redusă, ceea ce înseamnă că din punctul de vedere al suflului expirator, ele au o amplitudine a vibrațiilor
mai mică.  Astfel, neavând durată propriu-zisă, ele nu pot fi nuclee silabice (nu pot constitui singure
silabe) şi nu pot purta accent. Din acest punct de vedere, ele se aseamănă cu consoanele care nu pot forma
singure silabe şi nu pot fi accentuate.
Dar, referindu-ne la durata rostirii lor, nu se face o distincție netă între vocale și semivocale. Cu
toate că în limba română vocale lungi propriu-zise nu avem, totuși în vorbirea curentă lungiri mai mult
sau mai puțin distincte apar, conform studiilor lui Sextil Pușcariu, mai ales în următoarele trei cazuri: a)
când ele rezultă din contracția a două vocale (clasa doua – clasa a doua; c-ale mele – ca ale mele; creri –
creeri). Acest tip de contracție îl sesizăm destul de bine în timpul buletinelor de știri, când prezentatorul
încearcă să-și expună informația într-un timp limitat, contopind vocala anterioară cu cea ulterioară, ceea
ce se confirmă prin forme de tipul: se epuiză subiectul (sepuiză) – PrimeTV, 23.04.11, 21:34;
contracararea acțiunilor (contracarareacțiunilor) – PublikaTV (10.09.11, 21:56) ș.a.
b) în vorbirea afectivă sunt lungite adesea vocalele când se voiește sublinierea unui contrast sau
realizarea unei gradație, de ex.: astfel, totuși, mare, înalt – ultimele fiind adjective utilizate în afect. Acest
tip de lungire îl sesizăm în cadrul emisiunilor de divertisment, când prezentatorul încearcă să producă
emfaze cu rol degajator. Mai des am întâlnit acest aspect în felul cum pronunță Lili Lozan de la
PublikaTV, lungind vocalele printr-o inflexiune a vocii. Prezentatoarea utilizează această metodă în
scopuri expresive, ea reușește să distindă atmosfera și să includă emoțional atât invitatul, cât și
telespectatorul în cadrul „bombastic“ al emisiunii: așa, tare, foarte, uimitoare, dar etc. În cazul ei, putem
vorbi despre o imitare mai puțin reușită a felului cum pronunță și articulează Andreea Marin (Bănică).
 c) ca în franceză, vocalele accentuate se rostesc ceva mai lung decât de obicei mai atunci când
sunt urmate de consoane simple, dar spre deosebire de limba franceză, numai în silabele finale. „Pe când
a din bade și bate au aceeași lungime, a din drag e mai lung decât cel din drac“ [45, p. 92]. Așadar,
scopul acestei incluziuni tematice ține de demonstrarea că în mediul audiovizual apar lacune nu doar la
rostirea propriu-zisă a vocalelor și semivocalelor, dar este tendința de a lungi unele dintre ele în scopul
evitării pronunțării complicate cu viteza prestabilită. În prezent, lungirea vocalelor țintește mai puțin
efectul retoric și mai mult nuanțarea unor idei sau a unor stări psiho-emoționale [52, p. 82]. Observăm că
prezentatorii au luat din mediul obișnuit obiceiul de a mări durata vocalelor accentuate ale unor adjective
și adverbe, fie pentru a denota ideea de superlativ, cum ar fi tare, imens, cu siguranță (în mai multe
emisiuni ale Liliei Lozan), fie pentru a exprima ideea opusă celei exprimate, de felul: grozav, ușor etc.
Drept concluzie, putem afirma că dacă prezentatorii vor ști să folosească la locul potrivit variantele
afective, atunci telespectatorul le va recepționa ca neutre și nu va confunda varianta de lungire a lui o cu
rostirea defectuoasă a acesteia. Numai utilizarea nemotivată, improprie a formelor respective poate
denatura procesul comunicării. Precizăm că numărul variantelor de lungire a vocalelor nu au fost epuizate
în paragraful respectiv. Rămâne ca fiecare dintre cititori să descopere, prin intuiție și cunoștințe, noi
variante expresive.

1.3. Dificultăți de rostire a consoanelor

În cadrul prezentării vocalelor am făcut numeroase referiri la aspectul consoanelor. E un fapt
justificat, deoarece sunetele vorbirii se succed în strânsă vecinătate și se determină reciproc, în așa fel
încât structura și particularitățile unora nu pot fi stabilite independent de ale celorlalte. Consoanele sunt
sunete ale vorbirii, care se rostesc cu ajutorul unei vocale și nu pot alcătui singure silabe. În limba română
există 22 de consoane. În funcție de sonoritate, de locul și modul de articulare, consoanele limbii române
sunt clasificate conform tabelului 1.2.
Tabelul 1.2
Modul de Locul Bilabiale Labio- Dentale Prepalatal Palatale Postpalat Laringale
articulare de dentale e ale
articular (velare)
e Sur So Sur So Sur Son Sur Son Sur So Sur So Sur So
de no de no de o de o de no de no de no
re re re re re re re
N Oclusive p d t d k’ g’ k g
e (explozive)
s
o Semioclusive ț č ğ
n
a Constrictive f V s z ș j h
n (fricative)
t
e
S Oclusive nazale m n
o
n l
a Lichi- laterale
n de Vibran r
t te
e
[42, p. 63]
Conform tabelului, consoanele, la fel ca vocalele, pot fi caracterizate după cele trei criterii,
evidențiindu-se trăsăturile lor integrale și diferențiale. Ele se deosebesc printr-o singură, prin două sau trei
trăsături. Dar, în același timp, se aseamănă. Bunăoară, consoanele b/p contrastează, diferențiind cuvintele
după sens: corb/corp, brună/prună. Dar în alte lexeme, b/p se confundă, fără a ajunge la schimbări de
sens. De exemplu, se scrie absolut – se rostește apsolut și, în unele situații, vorbitorii scriu după cum
pronunță [17, p. 85], dând dovadă fie de necunoaștere a normelor ortografice, fie de neatenție.
La rostire, consoana își modifică timbrul, în funcție de vocala următoare: ea se palatalizează în
fața prepalatalelor e și i, devine rotunjită înaintea labialelor o și u și rămâne neutră înaintea vocalelor
nelabiale mediale ă și î (â).
În cele ce urmează, vom atrage atenția asupra rostirii câtorva dintre consoanele ce prezintă
dificultăți la articulare, depistate în urma monitorizării unor posturi tv autohtone. Așadar, o problemă în
articularea consoanelor vizează pronunțarea eronată a sonorelor. De foarte multe ori, acestea sunt rostite
ca fiind surde, de exemplu: co(p)bză (PublikaTV, 17.02.11, 08:42), neghio(p)bie (PublikaTV, 02.03.11,
14:13), în(t)datorire (PublikaTV, 08.07.11, 12:10), pan(t)demie (ProTV, 28.06.11, 22:47), ră(s)zvrătire
(PublikaTV, 08.03.12, 07.29), sfidea(s)ză (PrimeTV, 09.04.12, 21:17) etc, acolo unde înlocuirea dată nu
este deloc oportună. Aceasta ne demonstrează că profesorii de dicțiune trebuie să acorde atenție deosebită
jurnaliștilor la articularea succesivă a consoanelor. Menționăm că niciodată consoana b, urmată de surde,
nu se realizează ca o sonoră. Toți vorbitorii, deopotrivă prezentatori și oameni simpli, rostesc apsurd,
opscur, suptil și nu absurd, subtil. Chiar dacă se formează în același loc și mod, b și p diferă prin
participarea sau neparticiparea coardelor vocale. Astfel, la rostirea lui b, coardele vocale vibrează, glota
este închisă, iar sunetul consoanei este însoțit de voce. La rostirea lui p, invers, coardele vocale nu
vibrează, iar glota rămâne deschisă [69, p. 123]. Deci, b este o oclusivă, bilabială, sonoră, iar p, surdă.
Pentru a nu confunda în rostire b și p, propunem un exercițiu ce constă în rostirea răspicată a
combinațiilor de consoane și vocale, controlând articulația labială: pa-be-pi/bo-bu-po-ba-pe [...], pap-beb-
pip [...], bob-pup-bib-pep [...], papa-pepe-pepi-pepo-pepu [...], boba-bobe-bobi-bobo-bobu [ibidem].
O altă dificultate apare la rostirea grupului de consoane d/t. Deseori ele sunt rostite cu o neglijență
în articulare și cu un anumit grad de moliciune, mai ales la sfârșitul cuvintelor, de exemplu: standard(t)
(PrimeTV, 17.02.11, 21:14; ProTV, 22.10.11, 20:15), start(d) (ProTV, 04.05.12, 20:09), subiect(d)
(JurnalTV, 07.04.12, 19:07), pamflet(d) (Moldova1, 05.05.11, 18:07), episot(d) (JurnalTV, 31.05.11,
20:10), abrupt(d) (ProTV, 01.04.12, 20:06), încântat(d) (JurnalTV, 14.03.12, 19:34), divident în loc de
dividend (PrimeTV, 28.10.11, 21:14) etc. Ni se creează impresia că se simte o alură de hipercorectitudine
în aceste exemple, chiar dacă norma literară acceptă doar forma inversă decât sunt articulate cuvintele
vizate. Iar pentru a vorbi frumos și corect, rostirea consoanelor oclusive, sonoră și surdă deopotrivă,
trebuie să fie clară și cadențată. Greșeli complementare apar, de asemenea, la pronunțarea cuvintelor care
conțin bilabiala t, cu excepția pozițiilor inițială și finală. Se pronunță greșit vârsdnic, nu vârstnic
(JurnalTV, 15.01.12, 19:29), badjocură, nu batjocură (ProTV, 02.06.11, 15:42) etc. Oare nu ar trebui să
mai exerseze la pronunția oclusivelor prezentatorii autohtoni înainte de a prezenta, fie direct, fie indirect,
ultimele știri?
O problemă deranjantă în dicțiunea unor prezentatori de la JurnalTV (și nu numai) este rostirea
consoanei l. Probabil aceștia ignoră regula de pronunțare (doar asta ne mai rămâne să credem!) dacă
aproape la fiecare cuvânt ce-l conține pe l comit aceeași greșeală ortoepică. Mă refer la Stela Popa.
Posedând o voce cu un timbru plăcut, o intonație și o accentuare corecte, precum și cursivitate în relatare,
ea se remarcă, din păcate, prin greșeli de rostire a dentalei l. Oare să nu știe prezentatoarea că la rostirea
acestei dentale vârful limbii trebuie să atingă alveolele incisivilor superiori, că buzele trebuie să fie întinse
ușor lateral, iar vălul palatului să fie lipit de peretele posterior al faringelui? Oare nu cunoaște Lili Lozan
(de la PublikaTV) că atunci când rostește consoana l nu se recomandă să ducă vârful limbii prea mult spre
palatul tare? Fără îndoială că știu despre aceste reguli... dar de ce continuă să le pronunță astfel? Să fie
vorba de originalitate? Atât timp cât o așa rostire va da rezonanței lui l un timbru străin limbii române nu
vom putea vorbi de nicio formă de originalitate. Iată câteva dintre exemplele în care l apare denaturat:
boaliă, muliți, miliioane, să divulige, Molidova, Filiat etc.
Consoana r de asemenea prezintă dificultăți la rostire. Astfel, pe lângă grasiere (care poate avea
atât motive de natură fiziologică, cât și de glamour – totuși în mass-media această problemă apare mai des
din „cauze naturale“), am înregistrat și situații când, fiind însoțită de o altă consoană, de obicei surdă, r
este omis, sau din cauza vitezei de exprimare, sau din tendința de hipercorectitudine. Este oportun să
cunoaștem că se pronunță, după cum se scriu, cuvintele: expropriere, propriu, proprietate, printre,
frustrat, și nu expropiere (PublikaTV, 11.05.11, 17:06), propiu (ProTV, 04.05.12, 17:53), poprietate
(JurnalTV, 20.02.11, 13:01), pintre (PublikaTV, 13.04.12, 16:04; PrimeTV, 27.01.11, 12:07), frustat
(PrimeTV, 21.09.11, 12:04). Chiar dacă vibranta sonoră necesită un efort mai mare la pronunțare, totuși
acesta nu e un motiv de a o elimina din vorbire. Pentru rostirea corectă a sonantei r, trebuie să se recurgă
la exerciții de gimnastică linguală ce vor pregăti limba pentru vibrarea necesară acestei vibrante sonore la
rădăcina incisivilor superiori, și nu la nivelul vălului palatului în fundul cavității bucale. Gheorghe
Pietraru [41, p. 13] propune câteva astfel de exerciții, pentru a asigura rostirea corectă a lui r în orice
combinație de consoane. De exemplu: rostiți combinațiile – bra-bre-bri-bro[...]/cra-cre-cri[...]/dro-dru-
dre[...]/fră-frâ-fro[...]/lru-lră-lre-lri[...]/mra-mre-mri[...]/nri-nre-nro[...]/sra-sro-sru[...]/vro-vre-vru[...]/zră-
zro-zre-zri[...]. Iar din cauza că r necesită un consum mai mare de aer și se rostește mai ușor la începutul
cuvintelor, este mai dificil de a-l pronunța la final, când aerul e deja consumat pe celelalte foneme. De
aceea, pentru a diminua dificultatea pronunțării lui r final, dnul Pietraru propune următorul exercițiu: abr-
ebr-ibr-obr-ubr-acr-ecr [...] -adr-idr-odr[...].
Alte dificultăți întâlnim la rostirea consoanelor s/z. Chiar dacă la pronunțare buzele și limba iau
pozițiile ca pentru z, totuși consoana s se pronunță foarte greu și orice devire, oricât de mică ar fi, îi poate
schimba timbrul, rezultând o confuzie de exprimare. Iată câteva exemple ce conțin rostirea defectuoasă a
fricativei: cozmos (ProTV, 13.04.12, 20:17; PublikaTV, 28.10.11, 17:07), trăznet (JurnalTV, 10.02.12,
19:10), izlam (PrimeTV, 20.04.11, 12:07) etc., cu mențiunea că înainte de sonante se scrie și se pronunță s
nu z, după cum o fac unii prezentatori și reporteri tv. Astfel, ținând cont de regulă, trebuie să pronunțăm
cosmos, trăsnet, islam. Rostirea lui s în sufixul neologic -ism nu e încă fixată, deși tendința pare a fi spre a
menține caracterul surd al fricativei. Și dacă unii crainici pronunță z în loc de s, am constatat că se mai
pronunță și invers – cu s în loc de z. Să fie oare neștiința cauza? Sau poate funcționarea nepotrivită a
aparatului fonator? Cel mai bine ar fi să evităm sau dacă auzim vorbindu-se în preajmă greșit, să corectăm
formele hipercorecte ale lui z urmat de sonante, de felul: furnisor (JurnalTV, 30.03.12, 19:04; PrimeTV,
02.04.12, 21:06), simposion (Moldova1, 13.03.12, 19:17), vitesă (PublikaTV, 05.05.12, 17:13) etc. și să
pronunțăm furnizor, simpozion, viteză. Se mai rostește ovăs în loc de ovăz (JurnalTV, 08.11.11, 19:16),
saharat în loc de zaharat (PrimeTV, 14.11.11, 21:21). În unele situații, s este pronunțat ca ș, (iarăși
o articulare defectuoasă) precum: ștejar (Moldova1, 12.02.12, 19:23), ștofă (PublikaTV, 23.04.12, 17.08),
ștafie (PublikaTV, 14.10.11, 21:58), în loc de stejar, stofă, stafie. Complementară este și greșeala de
rostire a lui z ca j, precum apare în exemplul – a dejghioca pentru dezghioca (JurnalTV, 08.11.11, 19:21).
Presupunem că această rostire defectuoasă este determinată de influența regională a vorbitorului care își
ține bine poziția în locul celei literare.
O problemă la fel de alarmantă este rostirea lui j și ș, deoarece sunt dese cazurile de articulare
greșită a acestora. „Câteodată vârful limbii se apropie de palatul tare, făcând constricția canalului
vorbitor, nu chiar în spatele alveolelor incisivilor superiori, ci puțin spre partea posterioară a palatului,
lăsând aerul să scape lateral în timpul emisiei. Altădată, vârful limbii se întoarce, în timp ce face
constricția, spre interiorul cavității bucale, dând consoanei ș rezonanța sonoră a unui ș străin“ [63, p. 136].
Așa se întâmplă că, în timpul unei constricții imperfecte, după ș și j apare un i care denaturează vorbirea
clară și frumoasă. În prezent, la televiziune se înregistrează tot mai des astfel de cazuri, fie din deprindere
arogantă, fie din defectuoasa funcționare a aparatului fonator. La JurnalTV, cuvintele de felul jiale, șiase,
jiurnal, jiudecată și șiapte sunt în vârful piramidei (lângă pronunțarea cu ă în loc de e, evident). Această
articulare neromânească ar trebui să dispară din rostirea unor crainici, ultimii convingându-se că,
renunțând la ea, exprimarea lor nu va pierde nici claritatea, nici expresivitatea. Precizia nu scade, întrucât
consoanele sunt anunțate încă în timpul articulării lor, iar prin varietatea rostirii se obține un plus de
colorație sonoră.
Și dacă în cazurile de mai sus milităm pentru excluderea unor sunete inutile din articularea unor
combinații, atunci în cazul consoanei laringale h vom vorbi despre necesitatea rostirii acesteia în timpul
pronunțării cuvintelor (în care se conține). Cele mai multe greșeli apar anume la omiterea din articulare a
consoanei respective, motiv pentru care exprimarea capătă un aspect banal. Fiind puțin mai dificilă de
pronunțat, aceasta necesită un efort mai mare – astfel că pentru a articula corect trebuie să îndepărtăm
vârful limbii de incisivii inferiori, ca rădăcina ei să se ridice spre palatul moale, formând constricția
canalului vorbitor. Din cauza că coardele vocale nu intră în acțiune, ea deseori este omisă de la articularea
cuvântului. Iată câteva greșeli atestate la articularea sunetului h: (h)ieroglifă (JurnalTV, 08.11.11, 19:23),
(h)avuz (ProTV, 20.08.11, 20:09), (h)ipersensibil (PublikaTV, 07.09.11, 14:13), (h)ochei (PrimeTV,
26.04.12, 21:17) etc. Deci, mult mai eficient ar fi să accentuăm corect, să depunem puțin efort și, cu
siguranță, vom reuși să avem o dicțiune bună și o exprimare corectă.
 Una dintre gravele erori de exprimare ale prezentatorilor și reporterilor tv este rostirea imperfectă
a lui x. Această consoană nu notează totdeauna grupul cs, considerat „corespondentul ei direct“ [6, p. 38],
ci uneori notează grupul de consoane gz. De aceea se atrage în mod special atenția asupra unor cuvinte,
precum: exact, execuție, examen, exercițiu, care trebuie rostite cu gz. Dar unii reporteri/prezentatori,
influențați fiind de scriere, pronunță astfel de cuvinte greșit, cu cs, de felul ecsamen (ProTV, 19.04.12,
20:27), ecsecuție (JurnalTV, 13.01.12, 19:34), ecsercițiu (Moldova1, 27.12.11, 19:18) etc. În schimb, în
alte situații, acolo unde ar trebui să fie pronunțată surd, consoana x se „bucură“ de o sonoritate
ex(cs)cesivă!, de exemplu: paradogzal (PublikaTV, 20.03.11, 22:17), își egzpune (PublikaTV, 19.12.11,
22:40) ș.a. Regula prevede ca înaintea unei consoane surde, grupul c+s își păstrează surditatea. Când însă
surda este un č, foarte mulți rostesc un ș palatal în loc de s. Forme ca ecșcelentă, deșcentralizare,
dișciplină sunt aproape generale pe piața media. Majoritatea le rostesc așa, chiar dacă nu sunt conștienți
de greșeală, în această situație având motive să credem că respectivele forme de rostire se vor impune, cu
timpul, și în ortoepie. Un alt aspect în rostirea lui x ține de înlocuirea acesteia cu s. Dintr-o tendință de
hipercorectitudine, prefixul esc- este deseori confundat cu ex-, de unde și apar greșelile în articulare.
Astfel, am înregistrat la PrimeTV (12.04.12, 12:07), cuvântul excortă, în loc de escortă, la Moldova1
(27.04.12, 19:08) lexemul excroc în locul lui escroc, iar la Publika (02.05.12, 14:09), se exchiva în loc de
se eschiva. Stimați reporteri și prezentatori, nu confundați articularea cuvintelor excepție, expediție,
explicație, cu cea a lexemelor escortă, escroc sau a se eschiva. Așa se face că orice modificare de timbru,
de durată și de intensitate ale sunetelor sunt admisibile numai în măsura în care avantajează sau
completează varianta prozodică cerută de ideea contextului.
Dacă în cazul vocalelor am atras atenția asupra duratei de rostire a lor (specificarea vocale lungi și
vocale scurte), considerăm oportun să dezvoltăm aceeași idee și în cadrul consoanelor. După S. Pușcariu,
în românește nu sunt obișnuite nici consoanele lungi. Uneori însă înregistrăm rostirea consoanelor duble,
formate fie în urma sincopării unei vocale neaccentuate (încrucișat – încrușșat), fie prin alăturarea a două
cuvinte într-un singur grup (nu-l lasă – nu-lasă). Dar tendința generală de a nu face deosebire între
consonantele lungi și cele scurte, care a stăpânit limba română în toate timpurile, „face ca asemenea
lungimi iscate prin întâlnirea a două consonante să dispară“ [45, p. 93]. Am înregistrat însă rostirea unor
neologisme, precum conațional, colateral, rarisim, drept connațional, collateral, rarissim. Acestea nu
sunt altceva decât „consoane germinate“, rostite cu granița silabică în mijlocul consonantei duble și nu
trebuie să urmăm exemplul francez sau italian de pronunțare a acestor cuvinte ca având consoane duble.
Singurele consoane lungi cu adevărat sunt m, r, s, t, n din prefix sau din prepoziția în înainte de vocală.
Așa că prezentatorii și reporterii tv rostesc corect consoana n din prefix – înalt, înainte, înnobila, înnora
etc., consoana m din alăturarea cuvintelor – kilogrammetru, a lui r – interraional, interregional sau a lui s
– transsiberian, t – posttraumatic, posttonic, iar pronunțări defectuoase ale consoanelor germinate fie că
încă nu sunt atât de frecvent utilizate, fie că sunt bine mascate, deoarece în perioada în care am
monitorizat posturile tv, din fericire, nu am înregistrat o asemenea abatere de la normă.
1.4. Particularitățile ortoepice ale hiaturilor și diftongilor
Se știe că articularea consecutivă a două vocale care aparțin unor silabe diferite prezintă un anumit
grad de dificultate pentru vorbitorii limbii române. Datorită clarității și preciziei sunetelor de care trebuie
să dea dovadă un prezentator/reporter, este lesne de urmărit cum se realizează sau se evită articularea unui
hiat, inclusiv a unui diftong. În limba română contemporană există o tendință tot mai pronunțată de
evitare a hiatului, întrucât el prezintă un anumit efort în rostire. De aceea, abaterile de la normele
ortoepice actuale sunt relativ numeroase în acest caz.
Se manifestă vădit tendința de a menține hiatul la alăturarea lui a, o, u de e, a lui a, e, i de o și a lui
i de u accentuat [52, p. 58]. Există așadar o serie de situații în care vocalele alăturate se rostesc practic
independent, deoarece se influențează într-o oarecare măsură una pe cealaltă. Astfel, în cazul hiaturilor a-
e și e-e, cea de-a doua vocală imprimă precedentei un ușor timbru palatal (ie), ceea ce reprezintă o piedică
pentru articularea corectă a grupului de sunete. În așa situații auzim cum se pronunță aḭer (PublikaTV,
20.04.12, 19:39), aḭerodinamic (JurnalTV, 23.07.11, 19:22) etc. Unele dintre substantivele feminine la pl.
sunt pronunțate așa: ghișeḭe (Moldova1, 31.01.12, 19:10), liceḭe (JurnalTV, 05.05.11, 20:18), turneḭe
(PublikaTV, 16.01.11, 19:30). O greșeală stridentă ține și de rostirea cu ă a acestui hiat. Astfel, în loc să
fie pronunțate reexaminat, neechilibrat, reevaluat, fără niciun fel de contaminare atroce, acestea includ un
element străin grupului respectiv de sunete și sunt rostite: re(ă)xaminat (PublikaTV, 14.03.12, 19:26),
ne(ă)chilibrat (ProTV, 12.12.11, 21:48), re(ă)valuat (JurnalTV, 19.02.11, 13:22). Putem vorbi în aceste
cazuri de un pseudohiat, deoarece ḭ și ă permit articularea grupului de sunete relativ natural, chiar dacă
regula nu acceptă sub nicio formă aceste timbruri vocalice. Situație similară depistăm și în cazul hiatului
o-e. E din această structură imprimă articulării un timbru palatal (ă, i). Astfel că unii dintre
reporteri/prezentatori nu rostesc coeficient, cu un timbru deschis în timpul articulării, ci coḭeficient sau
co(ă)ficient după rusescul коэффициент (PublikaTV, 17.04.12, 10:17)/(JurnalTV, 25.03.12, 08:39),
proḭeminent (Moldova1, 13.01.12, 19:23) și nu proeminent cu un vădit timbru deschis, coḭechiper în loc
de coechiper. Să fie de vină obiceiul nostru de a preiota hiaturile și de a fi hipercorecți în timpul
articulării, fără să ne gândim că orice deviere de la normă nu este o originalitate, ci o greșeală, o evitare a
standardului literar. În această ordine de idei, menționăm și rostirea hiatului u-e, cu același element
intervocalic ce dă peste cap articularea corectă a cuvintelor ce îl conțin. Astfel, înregistrăm formele de
influḭent (JurnalTV, 20.10.11, 11:50), suḭedez (ProTV, 30.04.12, 20:26), să accentuḭeze (PublikaTV
26.02.12, 21:04) etc., în loc de influent, suedez, să accentueze, care au un colorit vocalic mult mai frumos
decât atunci când se pronunță cu -uie. Dat fiind contextul adecvat, vom consemna și forma greșită de
accentuare a hiatului u-o, al cărui -u se preferă a fi rostit cu o durată mai mare decât acceptă norma
literară. De aceea ar fi bine să ținem cont ca atunci când pronunțăm cuvintele ce conțin combinația
respectivă de vocale să evităm articulări de tipul: fastuṷos (ProTV, 02.05.12, 19:33), sinuṷos (PublikaTV,
08.05.12, 13:27), virtuṷoz (06.01.11, 17:12).
Unele cuvinte derivate prezintă alăturările vocalice cu totul neobișnuit pentru limba noastră, cum
ar fi de exemplu e-î. În mass-media se observă tendința de a evita un astfel de hiat. Formele verbale de
felul agreând, creând se pronunță de obicei sub aspectul agreind, creind, adică sunt asimilate formelor
verbelor de conj. I cu radicalul terminat în -a [52, p. 63] și denotă o hipercorectitudine vădită a rostirii lor.
Cuvintele reîntors, reînviat etc. apar foarte rar sub forma unui hiat. Acestea mai des sunt rostite într-o
singură vocală, cea de-a doua fiind elidată: re-ntors (Moldova1, 08.02.12, 20:12), re-nviat (PublikaTV,
21.04.11, 19:22).
O situație specială în cadrul categoriei de față o au vocalele duble în hiat, care indiferent de
accentuare, se pronunță când cu un element intervocalic (iḭi), când fără, când cu o articulare continuă,
ajungându-se uneori până la o vocală simplă, de durată mai scurtă. Cazul hiatului i-i nu este o excepție.
Având în vedere că aceste vocale nu se pot influența una pe alta, aveam de-a face cu omiterea din rostire a
uneia dintre ele. De exemplu, este tendința de a rosti litigile în loc de litigiile (JurnalTV, 15.02.12, 19:09),
prejudicile (Moldova1, 05.01.12, 19:23) în loc de prejudiciile, fapt contestat de CCA-ul din țara noastră.
O serie de greșeli de articulare a acestui grup de vocale apar la substantivele feminine, pl., art., care se
termină în -ie la N–Acc. sing., de tipul: prejudiciile, prezidiile, sediile ș.a., fiind rostite cu un element
intervocalic – prejudiciḭile (PublikaTV, 17.02.12, 20:09), prezidiḭile (ProTV, 24.02.12, 20:23), sediḭile
(PublikaTV, 21.02.11, 20:34) și la formele de gerunziu ale verbelor la conj. I-a cu rădăcina în i:
apreciḭind (PublikaTV, 15.03.12, 11:23), oficiḭind (PublikaTV, 09.10.11, 10:13) etc.
Deși considerăm formele de mai sus nerecomandabile, totuși nu ne putem pronunța hotărât
împotriva evitării hiatului prin procedeul eliziunii sau al elementului intervocalic. Se întâmplă ca
articularea vocalelor într-o singură silabă în loc de două să capete pondere, fiind adoptată de majoritatea
vorbitorilor și, precum bine știm, greșeala generală încetează de a mai fi greșeală – uzul dictează norma.
Astăzi cei mai mulți rostesc garsonḭeră, tẹatru, subḭect, deși îndreptarele ortografice recomandă încă
rostirea cu i-e/e-a a acestor cuvinte. Oricum, este inadmisibil ca prezentatorul tv sau reporterul să adopte
după uzul general o formă sau alta a cuvântului. Încă de la Universitate, aceștia trebuie să cunoască
diferența dintre hiat și diftong. S-a stabilit că uneori hiatul dintre cuvinte poate fi înlăturat prin formarea
unei singure silabe din două, cum ar fi: de atunci (tempou lent)/de-atunci (tempou rapid), pe alocuri/pe-
alocuri, de abia/de-abia. În așa fel, prin pronunțarea rapidă apare situația de trecere de la hiat la diftong
(preponderent ascendent). Despre aceeași alternanță vorbim și în cazul vocalelor o/u. Acestea pot fi
rostite ca silabe aparte, în cuvinte de felul: pa-no-ul, sti-lo-ul, când urechea noastră percepe foarte bine
articularea distinctă a acestor două vocale încadrate în silabe deosebite [17, p. 106] (V. Exemplele îmi
aparțin). Între cele două silabe se formează o pauză simțită, pronunțată. Alteori, aceste două vocale se
rostesc împreună fără a marca vreo pauză între ele, precum tri-cou. În așa fel o se prezintă ca o vocală
silabică, iar u dispune de o sonoritate mai redusă, formând diftongul ou. Prin urmare, când rostim un
diftong, nu avem de-a face cu pronunțarea a două vocale de sine stătătoare, ci cu un singur fonem
bivocalic, rostit într-o singură silabă. Un alt aspect al acestui subiect specifică faptul că sistemul fonetic
românesc literar are ca trăsătură distinctivă, în raport cu cel uzual sau popular, tocmai acceptarea și
promovarea hiatului (ce vine în contradicție cu afirmațiile de mai sus). Aceasta în primul rând datorită
faptului că hiatul caracterizează structura fonetică a multor neologisme pătrunse în limbă în momentul
evoluției și modernizării ei. Apoi norma ortografică din 1904 a decis eliminarea alografului ỉ, care
determina o pronunție îngrijită, acceptând numeroase echivalențe grafematice. Toate vocalele noastre au
valoare și de diftongi, și de hiat, și chiar de vocală simplă. Cele mai semnificative cazuri sunt, în această
privință, grupurile ea, uu, ia, io – ea = ẹa, ea, a (teatru, real, cocean). După cum observă, pe bună dreptate,
S. Pușcariu, reducerea hiatului în uz a existat la noi ca o tendință activă din diferite timpuri.
Diftongii sunt grupuri de sunete formate dintr-o vocală și o semivocală rostite într-o silabă [62, p.
22]. Când semivocala se află în silabă înaintea vocalei, diftongul este urcător sau ascendent. Când
semivocala urmează vocalei, diftongul este coborâtor sau descendent [8, p. 65]. Diftongii ascendenți sunt
cei mai frecvent întâlniți: ea, ia, oa, ie, ua, iu. Tot aceștia sunt cei care creează dificultăți de rostire a
cuvintelor în care se regăsesc. În continuare vom analiza elementele intervocalice ale diftongilor,
deoarece anume acestea cauzează o articulare incorectă și defectuoasă a lor. În poziție inițială sau finală,
elementul intervocalic nu slăbește, ci primește caracterul unei semivocale puternice. Astfel, ceea ce în
mod obișnuit considerăm a fi e inițial/final sau i inițial/final, se rostește întotdeauna ca un y: yarbă, tey, ya
(iarbă, tei, ea). De asemenea, o inițial și u final au aspectul unui ώ: ώameni, pustiώ, pentru oameni,
pustiu. În aceste condiții, pronunția nu realizează un fonem (ea, ia, oa, ua), ci două foneme, dintre care
unul consonantic (y sau ώ), iar celălat vocalic [52, p. 66]. Un loc aparte în categoria de față îl ocupă iotul
după labiale, în cuvinte din fondul lexical vechi. Majoritatea pronunță fyară, myere, byet, întărindu-l
uneori printr-un suflu fricativ palatal (h’). În prezent, credem că acesta ar trebui să apară doar în aspectul
definitoriu al articulării cuvintelor, pentru a sugera pretențiozitate și hipercorectitudine. O interesantă
evoluție au și semivocalele din cadrul diftongului situat în interiorul cuvântului. Analizând hiatul am
consemnat că semivocala acestuia de cele mai multe ori slăbește în intensitate, se vocalizează sau dispare.
Întâlnim un ḭ slab în plurale precum copiḭi, fiḭi. În anumite situații, elementele ḭ și ṷ devin abia
perceptibile. Astfel, diftongul ie apare, în vorbirea majorității reporterilor, ca o vocală simplă, mai ales
dacă urmează după un a, e, o, u: nevoe (PublikaTV, 08.05.12, 19:38), scântee (JurnalTV, 15.01.12,
13:32), trebue (Publika, 03.04.12, 22:45), bătae (Moldova1, 13.03.12, 11:12) etc. Începe să dispară ḭ
intervocalic și după ă, î, â în cuvinte de felul: trăesc (Moldova1, 26.01.12, 19:23), scârțâe (PublikaTV
03.07.11, 11:13), chiar dacă în cazul dat articularea cu un ḭ vocalic e mai răspândită și mai frecventă.
Acesta dispare și în cazul cuvintelor din fondul lexical vechi care se scriu și se pronunță cu ie, căpătând
doar forma de e: eftin pentru ieftin (Moldova1, 22.12.11, 19:24), eșire pentru ieșire (PrimeTV, 16.03.12,
12:09) etc.
De cele mai multe ori, ḭ și ṷ intervocalici au o realizare vocalică: i respectiv u. Adaptându-se
fonemelor învecinate pe care le influențează, semivocala poate prezenta diferite variante. Un i se
articulează deschis între ă și un a (băiat) și foarte deschis între e și un a (femeea, ideea) sau între doi de a
(bătaea). Același i apare și rotunjit, când se află între labiale sau între o vocală medială și una labială
(duios, ardeiul, soiuri). Acest i rotunjit are o deschidere în scădere când se află între a și o vocală labială
(alaiul, baionetă) și o deschidere în creștere între o vocală labială și a (îndoială, bănuiască). În cazul
diftongului ea, constatăm însă absența elementului intervocalic, mai ales la cuvintele ce au sufixele în -
ean, -eală, eață. Oricât ar părea de straniu, dar această omitere nu este nici ea binevenită, pentru că ea nu
alternează cu a, ci cu e. Astfel că problema apare în momentul când diftongul în loc să fie rostit cu ea, el
este articulat doar prin a, motiv pentru care, deseori auzim pronunțându-se greșală (PublikaTV, 12.05.12,
22:14) în loc de greșeală sau roșață (PublikaTV, 06.05.12, 09:48) în loc de roșeață.
Semivocala u se realizează ca i, într-o variantă deschisă între un ă și un a (găuace) și foarte
deschisă între un o și un a (rouă) sau între doi de a (ocaua) [52, p. 68]. Situată între o vocală palatală și un
a, semivocala deschisă capătă un ușor timbru palatal (deuarece, miliuane).
Compartimentul elementelor intervocalice demonstrează încă o dată că este lipsit de temei să
pornim de la ipoteza unor diftongi cu valoare monofonematică. Semivocala își are locul și reacția ei față
de vocala următoare, iar transpunerea acesteia în vorbire nu corespunde întotdeauna semnului ortografic
corespunzător. Astfel că litera u poate nota un o semivocalic deschis (roua – rooa), după cum și litera o
poate nota un u semivocalic deschis (sfioasă – sfiuasă). Așadar, semivocalele intervocalice, sub diversele
lor variante, sunt doar forme de concretizare a fonemelor ce le percepem din articularea unui sau altui
cuvânt.
Aceeași interpretare o putem da și semivocalelor din diftongii precedați de o consoană. Ele au
întotdeauna un timbru vocalic, deoarece se află în imediata apropiere de o oarecare consoană. În funcție
de vocala anterioară, timbrul vocalic al acestora poate fi închis, neschimbat (pâine, cadou), deschis
(august, taină) sau rotunjit (gutui, doică). De exemplu, la rostirea diftongului eu intră în acțiune și buzele
ca să se producă rostirea vocalei labiale următoare, iar la explozia consoanei care o precedă se aude un
timbru palatal și rotunjit în același timp. Se rostește aproximativ dṏodată, dṏopotrivă, vrṻun. În mod
identic se rostesc ḭo și ḭu după consoane: stranüu, fecöor. Pornind de la ipoteza că după consoană urmează
un e sau un i scurt, apoi o vocală labială, profesorii de dicţiune încearcă să-şi înveţe discipolii să rostească
consoanele respective cu buzele nerotunjite, ceea ce este practic imposibil [52, p. 124]. Probabil din
această cauză mai auzim la emisiunile televizate ca diftongii din lexemele deodată, vreun, deocamdată să
fie articulaţi ca hiaturi de-odată (PublikaTV, 29.01.11, 10:13), vre-un (ProTV, 17.03.12, 20:13), de-
ocamdată (Moldova1, 07.03.12, 10:34). Unele dificultăţi întâlnim şi la rostirea diftongului oa care
alternează, în exprimare, cu ua. Această inconsecvenţă apare, de cele mai multe ori, la începutul
cuvintelor, când buzele se rotunjesc mai mult decât pentru un o. De aceea se pronunţă uneori uameni
(ProTV, 12.05.12, 17:12), uară (PublikaTV, 24.03.12, 19:35), în loc de oameni, oară etc. O altă regulă de
care practic nu se ţine cont în vorbire se referă la pronunţarea, dar şi scrierea diftongului oa şi nu ua după
o consoană. Astfel ar trebui să scriem şi să rostim desfăşoară, şcoală, cunoaşte, dar nu desfăşuară
(JurnalTV, 20.05.11, 13:19), şcuală (Moldova1, 09.01.12, 19:07), cunuaşte (JurnalTV, 13.11.11, 08:31)
etc. Tot la acest compartiment trebuie să menţionăm că o problemă ortoepică a diftongului oa este
pronunţarea lui ca hiat. Aceasta se produce mai ales la neologismele de felul: cro-azieră (PrimeTV,
27.01.12, 21:09), explo-atare (PublikaTV, 19.05.11, 10:07), pledo-arie (Moldova1, 21.12.12, 19:48),
seism pronunțat ca se-ism (Moldova1, 26.10.11, 19:17; 28.10.11, 19:17) etc.
Rostiri nestabilizate au existat la noi, probabil, dintotdeauna, iar în situația actuală se continuă
ezitări provocate în pronunția literară de cauze diferite, printre care, desigur, cel mai important loc îl
ocupă modelul străin de pronunțare. Preocuparea de a norma articularea în această situație este atât de
redusă, încât nici lucrările oficiale nu atrag atenția decât sporadic asupra tuturor cazurilor de confuzie
posibile.
Regulile ortoepice trebuie neapărat cunoscute, pentru că greşelile făcute în vorbire, din cauza
necunoaşterii lor, sunt încă destul de frecvente.