SOCIOLOGIA EDUCAȚIEI

– suport de curs –

Titular: lect.dr. Corina Bistriceanu Pantelimon

 COPILĂRIA: VÂRSTĂ SAU CLASĂ SOCIALĂ

Pentru determinarea rostului sociologic, social și cultural al educației, de prim interes este
aflarea a ceea ce este copilăria și copilul. Deși, în mod tradițional, educația este procesul de
formare a generațiilor tinere de către cele vârstnice (E. Durkheim), trăsăturile și specificul
copilăriei sunt esențiale în deplina înțelegere a responsabilității și finalității acțiunii generațiilor
mature. De vreme ce perspectiva vârstei biologice nu ne apropie de specificul sociologic al
copilăriei, iar noțiunea clasei sau categoriei sociale este, în general, rezervată unui anumit
specific al activităților adulților, în scopul elucidării întrebării referitoare la specificul copilăriei,
suntem datori cu clarificarea noțiunii de vârstă socială. Aceasta se referă la apartenența omului
la un grup, o categorie socială în funcție de etapa ciclului de viață pe care o parcurge. Așadar,
spre deosebire de vârsta biologică (măsurată în numărul de ani scurși de la naștere), vârsta
socială se caracterizează prin rolurile (comportamentele asociate unei poziții) și statusurile
(pozițiile sociale pe care le dețin persoanele, cu sistemul de drepturi și îndatoriri asociate acestor
poziții) pe care cineva le are de îndeplinit, conform profilului său natural. Astfel, fiecare vârstă
are un potențial și anumite roluri de îndeplinit în societate.
Ciclul vieții, un concept și o concepție care ajută la înțelegerea a ceea ce înseamnă vârstă
socială, reprezintă derularea existenței umane personale între naștere (și aici ne referim atât la
nașterea biologică, cât și la cea socială – botezul sau alte rituri de integrare a copiilor în
familie/comunitate/societate) și moarte (de asemenea, biologică și socială; moartea socială poate
preceda sau, dimpotrivă, poate fi ulterioară dispariției fizice a persoanei). Conform
antropologilor, există anumite „proceduri” comune tuturor culturilor, tuturor societăților, și
anume cele care separă anumite părți ale vieții. Așa, de pildă, în majoritatea societăților se
disting:
I. O perioadă de maturizare, care se desfășoară de la naștere până la atingerea capacității
de procreare;
II. O perioadă de maturitate, parțial suprapusă peste exercitarea parentalității, desfășurată
de la nașterea de copii până la completa maturizare a acestora;
III. Perioada de bătrânețe, anterioară morții.
Conform acestor etape, există anumite praguri/rituri de trecere care despart și totodată fac
trecerea de la o etapă sau de la o categorie de vârstă la alta. Riturile care însoțesc nașterea și
copilăria, așa cum au fost cunoscute și descrise în studiul cel mai cunoscut întreprins asupra lor
de antropologul, etnograful și folcloristul francezo-olandeo-german Arnold Van Gennep (Riturile
de trecere, apărut în 1909), sunt de trei tipuri: rituri de separare (în general de mamă, de existența
în comuniune organică cu aceasta, de preexistență), rituri de prag și rituri de agregare (de intrare
într-o formă comunitară nouă, de integrare). Pentru orice comunitate tradițională (familie, sat,
trib, cetate etc.), copilul era un străin care, pentru a putea fi acceptat fără riscuri în viața comună,
trebuie întâi despărțit de mediul anterior (mamă, pâmânt, matricea originară sau, în cazul
credințelor conform cărora copiii descind din spirite, lumea morților). Riturile care consacrau
despărțirile irevocabile între aceste existențe erau cele de separare: spălări sau tăieri rituale ale
părului, ombilicului etc.: prima scaldă, primul tăiat al părului, primele vestminte, perforarea
urechilor sau alte modificări ale conformației fizice. Riturile de prag sunt cele care marchează
statutul încă indecis al novicelui: dezbrăcarea pentru a fi îmbrăcat, purtarea, pentru anumite
perioade, a unor podoabe sau nume speciale. Riturile de integrarea sau de agregare sunt cele în
care novicele/copilul devine familiar, asemenea sau identic cu ceilalți membri ai
familiei/comunității: prima masă familială, primul mers, prima dentiție, prima învestmântare
diferită în funcție de sex etc. O categorie specială o reprezintă riturile de denominație, prin care,
în prima fază, copilul este individualizat și, în a doua fază, este integrat unei spițe/descendențe.
Cele mai generale praguri sunt cele consacrate și astăzi ca evenimente ale vieții familiale:
nașterea, nunta, înmormântarea. În legătură cu acestea, fiecare categorie de vârstă delimitată în
ciclul vieții cunoaște și respectă norme și valori specifice care stabilesc atât așteptările
grupului/societății cu privire la felul în care insul trebuie să se comporte față de acesta, cât și
așteptările pe care el le poate avea de la grup/societate. În funcție de specificul fiecărei culturi,
sunt legiferate și ritualizate anumite momente sau praguri de vârstă: astăzi, asemenea ritualizări
caracterizează, în societățile europene, nașterea, botezul, dreptul la vot, căsătoria, intrarea sau
ieșirea din grupul de muncă etc.
Vârsta socială este supusă, astfel, unui ceas social care stabilește timpul optim pentru
realizarea obiectivelor fundamentale ale vieții (instrucția, munca, căsătoria, procrearea,
retragerea, pregătirea pentru moarte).
Un mod de a concepe desfășurarea existenței personale, alternativ la modul ciclic despre
care am vorbit mai sus, este prin etapele de dezvoltare. Etapele de dezvoltare sunt un mod diferit
de a înțelege transformarea în timp a omului, pornind nu de la scopurile fundamentale ale vieții,
care modifică structural persoana prin evenimentele (pragurile) vieții personale, ci de la
schimbarea setului de resurse sau disponibilități pe care aceasta le are la dispoziție. Astfel, există
stadii de dezvoltare stabilite după criteriul dezvoltării psihosexuale (Sigmund Freud), după
nivelul de dezvoltare cognitivă (Erik Erikson), morală (Lawrence Kohlberg) sau afectiv-
cognitivă (Jean Piaget).
La Sigmund Freud, de exemplu, stadiile dezvoltării psiho-sexuale se stabilesc în funcție
de manifestarea la diferite niveluri a dorinței sexuale (libido-ul): a. stadiul oral (0-1 an) se
caracterizează prin stimularea mai intensă a gurii (buze, limbă, gingii); b. stadiul anal (1-3 ani)
este caracterizat prin obținerea plăcerii pe baza stimulării anale (excreția); c. stadiul falic (3-6
ani) este cel în care apar complexele atracției sexuale către părintele de sex opus (Oedip,
Electra); d. în stadiul latent (6-11 ani) individul este relativ neinteresat sexual, complexele vârstei
anterioare fiind deja rezolvate conform cerințelor sociale (energia sexuală este sublimată și
convertită în interes față de școală, sport, jocuri etc.); e. în sfârșit, stadiul genital (peste 11 ani)
este cel în care individul cunoaște o maturizare a interesului sexual și romantic față de sexul
opus, care devine central pentru cea mai mare parte a vieții lui.
Erik Erikson identifică, ca etape de dezvoltare a capacității de cunoaștere, pruncia,
copilăria timpurie, copilăria mijlocie, pubertatea, adolescența, prematuritatea, maturitatea și
bătrânețea. Lawrence Kohlberg realizează o stadializare a etapelor dezvoltării individuale în
funcție de evoluția judecăților morale pe care cineva este capabil să le facă. Potrivit acestui autor,
există a. o etapă preconvențională, în care interpretarea noțiunilor de bine și rău este fizică, pe
tipul pedeapsă/recompensă (ceea ce este rău este urmat de pedeapsă, ceea ce este bine atrage o
recompensă); b. o etapă convențională, în care conformarea copilului la norme se face în funcție
de așteptările celorlalți, pe care este capabil să le înțeleagă și chiar să le anticipeze;
comportamentul bun și respectarea autorității caracterizează această conformare; c. o etapă
postconvențională, în care sunt asimilate noțiunile abstracte ale justiției; acum se poate diferenția
între regulile morale și cele legale, se poate aprecia asupra ocaziilor în care regulile trebuie
încălcate, se cristalizează principiile individuale ale conștiinței, care evaluează modul în care o
judecată morală îi poate afecta pe ceilalți.
 George Herbert Mead, sociolog, filosof și psiholog (1863-1931), unul dintre cei mai
importanți gânditori americani din domeniul științelor sociale, a delimitat diferit etapele de
dezvoltare personală în copilărie. Astfel, o primă etapă semnificativă, din punctul său de vedere,
este aceea în care copilul se deprinde cu joacă. Prin joacă, în contact cu grupul de joacă, se
petrece dezvoltarea ființei sociale în copii prin imitarea acțiunilor celor din jurul lor, prin
preluarea rolului celulalt (imitarea în joacă); acest proces este fundamentul învățării sociale.
Mead consideră că atunci când copilul reușește să facă diferența între „eu” și „mie”/„mine” și-a
dobândit conștiința socială sau sinele social, adică se poate raporta la el însuși nu numai din
interior („eu”), ci și ca și cum s-ar vedea din afară („mie”, „pe mine”), își poate imagina cum este
văzut de ceilalți semnificativi (ale căror percepții contează pentru el). Aceasta înseamnă
externalizarea perceperii propriei persoane și se realizează în jurul vârstei de 5 ani. Mai târziu,
peste vârsta de 8-9 ani, copiii fac trecerea de la joaca nestructurată sau slab organizată spre
jocurile organizate. În acest cadru are loc asimilarea valorilor și a moralității (înțelese ca
onestitate, colaborare, ierarhie), precum și înțelegerea existenței, pe lângă ceilalți semnificativi
(părinți, educatori, tovarăși de joacă), a unui „celălalt generalizat” (societatea, grupul cu morala
și așteptările specifice).
Jean Piaget (1896-1980), biolog, psiholog și filosof elvețian, a fost un alt teoretician
important al stadialității dezvoltării personalității. El a delimita patru faze principale ale
dezvoltării cognitive a copilului (referitoare la înțelegerea practică a lumii), care nu înseamnă
altceva decât învățarea gândirii pe baza dobândirii unor noi deprinderi. 1. Astfel, primul stadiu
este cel sezoriomotor (0-2 ani), în care învățarea se face pe baza simțurilor; la final, copilul va
putea înțelege că mediul în care trăiește are proprietăți stabile și distincte. 2. Cel de-al doilea
stadiu este cel preoperațional (2-7 ani), în care copilul deprinde stăpânirea limbii și se precizează
egocentrismul demersului de cunoaștere („eu sunt cel care cunosc, experimentez, învăț”). 3.
Stadiul operațional concret (7-10 ani) este cel în care copilul deprinde primele noțiuni logice,
abstracte, așa cum sunt operațiile matematice. 4. Stadiul operaționla formal (11-15 ani) este cel
în care este posibil accesul la idei abstracte, ipotetice; remarca făcută de Piaget este că nu toți
copiii ajung la acest stadiu de dezvoltare intelectuală.
Copilăria, o etapă a vieții
Copilăria, a cărei desfășurare convențională este stabilită în culturile europene între 0 și
14 ani, este, în general vorbind, vârsta creșterii fizice și intelectuale. Fazele convenționale ale
acestei perioade sunt a) copilul nou-născut, b) copilul mic, c) copilăria mijlocie (6-12 ani) și
pubertatea (13-14 ani). În această perioadă a vieții, psiho-sociologii consideră că se disting
sexele, că sunt asimilate valorile masculinității și feminității. De asemenea, se formează
legăturile cu familia, cu grupurile de vârstă, din ce în ce mai importante. Ulterior, viața umană va
parcurge vârstele tinereții (19-25 de ani; capacitatea intelectuală este la nivel maxim de
înțelegere și productivitate intelectuală, are loc autonomizarea judecății personale), vârsta adultă
(26-65 de ani, caracterizată prin stabilitate, maturitate) și bătrânețea (după 65 de ani).
Conform unui alt sociolog american, Anthony Giddens, dezvoltarea timpurie a persoanei
sau copilăria presupun: dezvoltarea perceptuală (deprinderea folosinței organelor de simț, care
are loc imediat după naștere, cu exercițiul lor și în perioada prenatală), plânsul și zâmbetul (care
sunt prezente după aproximativ 4-6 săptămâni), recunoașterea „îngrijitorilor” (mamă, părinți sau
alte persoane care petrec cel mai mult timp cu copilul), apropierea și atașarea de aceștia, foarte
puternică după 7 luni, dezvoltarea receptivității sociale (peste 1 an), când copiii înțeleg stările
celorlalți și pot să consoleze, să ajute, se supere și să se joace. Joaca este, în prima etapă
independentă și solitară (copilul se joacă de unul singur, fără nevoia de a interacționa cu
altcineva), apoi devine asociativă (peste 3 ani copilul îi observă și răspunde celorlalți) și, în final
(peste 4 ani), cooperativă (copilul colaborează cu ceilalți în stabilirea unor strategii de joacă)
(Mildred Parten, apud. Giddens, 2010, 38-39). În aceste stadii copiii deprind disciplina,
autocontrolul, devenind integrabili în instituțiile de școlarizare.
Copilăria este, așadar, o vârstă socială care, deși guvernată de adulți, își are propriile
trăsături, valori și reguli. Conform unor istorici ai mentalităților (îl invocăm aici pe Philippe
Aries, cu lucrarea L'Enfant et la vie familiale sous l'Ancien Régime), copilăria ar fi fost
„inventată” recent, de vreme ce epocile istorice trecute nu s-ar fi raportat la copii ca la o
categorie distinctă. De fapt, se spune (mai ales în ideologiile liberal-democratice), copiii, mereu
dependenți de adulți (în principal de familie), și-au format o cultură proprie mai ales prin
apartenența socială la grupurile de vârstă, dar și prin trăsături de personalitate net diferite de cele
ale adulților. Întrebarea care se ridică foarte acut astăzi este: sunt copiii „mini-adulți” sau sunt o
categorie diferită? Ideea că măsuri speciale de protecție a copilului – nu și a adultului – sunt
necesare (de exemplu accesul la libera informare) denotă concepția curentă conform căreia copiii
sunt structural diferiți, deosebit de vulnerabili, incompetenți, dependenți. În ultima vreme, copiii
nu mai sunt considerați dependenți și nu mai sunt tratați în calitatea lor de membri ai familiilor
(familia însăși devine o instituție contestabilă), ci și ca indivizi capabili de a lua decizii în mod
autonom. Așteptările societății sunt, pe de o parte, ca părinții să aibă grijă de copii și să-i
îndrume/socializeze și, de asemenea, să le asigure școlarizarea și, pe de altă parte, să le permită
abandonarea școlii, familiei, țării.
La modul general, socialul este un mod de existenţă înainte de a fi un mod de cunoaştere.
Este natura umană înainte de a fi efortul congnitiv de deprindere a normelor socialităţii. Dincolo
de experienţa cotidiană a actorilor care fac “obiectul” sociologiei, dincolo de experienţa lor
cognitivă, emoţională, creativă sau morală, socialul are existenţă de sine-stătătoare, întrucât
formele sale primare (familie, rasă, comunitate etnică etc.) nu presupun manifestarea voinţei
umane, nu implică decizia umană. Nu ne naştem într-o anumită familie, etnie etc. pentru că aşa
decidem, ci ca un dat transcendent, căruia socialul îi este explicitarea. Într-o asemenea
perspectivă, educaţia devine menţinerea individului în starea socială în care se naşte, cu adevărat
un proces integrat organic socialului. Departe de a fi un proces evolutiv, educaţia este un proces
conservativ. Dimpotrivă, în paradigma individualistă modernă, conform căreia individul alege
socialul căruia doreşte să îi aparţină, educaţia este modul de asimilare a unor norme externe. Ea
este constitutivă socialului formal, funcţional, instituţional, pierzându-şi caracterul organic.
Paideuma individului
Viaţa spirituală se manifestă diferit în funcţie de vârstă, ceea ce duce la formarea claselor
de vârstă, întâlnite ca formaţiuni cu capacitate structurantă în aproape toate societăţile. Grupele
pe clase de vârstă reflectă, de fapt, spune Leo Frobenius, treptele spiritului ca fenomen modelator
al structurii sociale şi individuale. Paideuma (a cărei origine greacă desemna pe „cel care este
cult; locul unde se învaţă, unde se întâmplă ceva”) înseamnă, în orizontul vieţii individuale,
realitatea independentă, cu viaţă proprie, care se manifestă în trepte, anume: 1) intuitiv (ca
demonism pueril) în perioada copilăriei; 2) idealist (ca idealuri) în perioada tinereţii şi 3)
mecanicist (lumea faptelor) în vârsta maturităţii.
Paideuma intuitivă a demonismului pueril se referă la capacitatea transferului spontan
al unei reprezentări din plan sufletesc în planul conştiinţei, care are loc cu izbucnire afectivă.
Paideuma „umple lumea copilului cu demoni” (Frobenius, 1985, p. 102), iar maturii nu au acces
la această lume: demonicul este accesibil raţiunii numai în efectele sale. La această vârstă are loc
stimularea activităţii creatoare, extrem de prezentă la copii şi la populaţiile primitive şi excepţie
la popoarele civilizaţie (unde apare numai în forma geniului). De aceea, în întâmpinarea acestei
predispoziţii, este foarte important să i se dea copilului posibilitatea să creeze. Asupra vârstei
copilăriei îşi dispută, în societatea modernă, influenţa două moduri de paideuma: paideuma
naturală şi paideuma cultivată. Cea de a doua cunoaşte adăugarea artificială şi programată de
fapte raţionale la corpusul natural de experienţe copilăreşti. Acest lucru reduce şi sufocă
demonicul în germene, mai întâi frecvent, apoi de cele mai multe ori şi, în final, când acţiunea sa
este definitivă, întotdeauna. Singurul factor creator rămâne geniul, care are nevoie, pentru a se
manifesta, de o puternică încărcătură afectivă, fie pozitivă, fie negativă (emoţia – suferinţa
puternică sau bucuria intensă – stimulează trecerea demonicului din plan sufletesc în planul
conştiinţei). Demonicul infantil este expresia devenirii paideumei în om.
La vârsta tinereţii, spiritul domină viaţa faptelor; idealuri nu mai sunt demoni, sunt
cristalizate logic, ca elemente ale unei concepţii ordonate cauzal asupra lumii. Elementele
spirituale sunt integrate în lumea realului, spiritualizând-o. În acest demers, este cristalizată
conţiinţa de eu, precizată în cadul dualismului eu-lume; acesta este fenomenul individualităţii.
Este de remarcat şi de menţinut diferenţa între ideal şi ideologie: dacă cel dintâi are ca referenţial
realitatea, cea de a doua este desprinsă de realitate; de aceea, ideologiile, spre deosebire de
idealuri, au mai puţin succes în rândul tinerilor, fiind reminiscenţe contrafăcute ale idealurilor la
vârsta matură. Existenţa idealurilor este echivalentă cu capacitatea de a crea cultură prin
însufleţirea lumii faptelor (fenomen cunoscut drept stil). Graţie acestei capacităţi, idealurile pot
domina şi conduce lumea faptelor. Idealurile confirmă existenţa paideumei în om.
La maturitate apare simptomul îngustării conştiinţei eu-lui; eu-l nu mai este o antiteză
ideală la universul faptelor, ci, ca inteligenţă, devine o parte a acestuia. „Eu” se transformă în
„pentru mine” şi devine el însuşi o faptă. În locul intuiţiei, individul operează cu reflecţia şi
cunoaşterea. Faptele la care se raportează cuprind, pentru el, amănuntele mecanismului lumii.
Este fals a se considera nevoia ca sursă a culturii: cultura provine din idealuri. Abia cauzalitatea
născută din anticipare şi grijă (adică detaşarea de demonic, dar şi de ideal) conduce la
manifestarea practică – şi eficientă – a faptelor. Faptele sunt confirmarea unei deveniri încheiate
a paideumei în om.

Bibliografie:
Frobenius, Leo (1985). Paideuma. București: Meridiane
Giddens, Anthony (2010). Sociologie. București: All BIC
Van Gennep, Arnold (1996). Riturile de trecere. Iași: Polirom
 SOCIALIZAREA – INTEGRAREA COPIILOR ÎN LUMEA ADULȚILOR

Socializarea este definită mai cu seamă ca legătură între generații. Departe de a fi un proces
pasiv, prin care copilul „absoarbe” influențele adulților (părinți, educatori, alte persoane din jurul
său), o „programare” socială sau culturală a personalității sale, socializarea presupune deopotrivă
acțiunea copilului asupra adulților. Am văzut, mai sus, cum copilăria, departe de a fi o sub-lume
a adulților, este o lume de sine stătătoare, cu logica, valorile, normele și comportamentele sale
specifice; ca atare, prezența și influența ei în societatea ca întreg este incontestabilă și numai
necunoașterea sau nerecunoașterea specificității copilăriei poate ignora acest adevăr. Din punct
de vedere sociologic, socializarea a fost definită drept „procesul prin care copilul neajutorat
devine treptat o persoană conștientă de sine, inteligentă, integrată în tipul de cultură în care s-a
născut” (Giddens, 2000). Dacă în loc de „copil neajutorat” am citi „mini-adult neajutorat”,
definiția ar fi mai consecventă cu criteriile lumii adulților din perspectiva căreia a fost făcută.
Conform sociologilor Peter Berger, Thomas Luckmann (2008), societatea este un proces
dialectic (o realitate în desfășurare) în care integrarea omului se face conform unei logici/model
dialogal: eu-ceilalți. Din acest punct de vedere, socializarea sau integrarea presupune trei etape
distincte: 1. exteriorizarea (exprimarea ideilor, senzațiilor, sentimentelor proprii), 2. obiectivarea
(perceperea celor exprimate ca având existență de sine stătătoare, de conținuturi care circulă și
determină anumite reacții în ceilalți), 3. interiorizarea (re-luarea în posesie a acestor conținuturi
ca sensuri care vor ajuta, de acum înainte, la mai buna înțelegere și elaborare de noi conținuturi).
O altă succesiune de momente care configurează desfășurarea integrării insului în societate este
cea care a fost făcută de filosoful și sociologul spaniol Jose Ortega y Gasset: 1. primul moment
al „trezirii” personalității sociale a omului este de peturbare (dezordinea, dezechilibrul provocate
de primul contact cu realitatea exterioară); 2. al doilea moment este cel al interiorizării
(perceperea influențelor pe care propriile acte le produc în lumea exterioară) și 3. acțiunea
(ordonarea, proiectarea propriilor acte și comportamente conform unei finalități stabilite,
anticipate). De multe ori, aceste etape se suprapun; alteori ordinea lor este inversată sau
modificată. De multe ori, copiii pornesc, în experiența lor în lumea socială exterioară, de la
interiorizare – perceperea și interpretarea unui eveniment obiectiv ca având o semnificație, un
înțeles special care, pentru ei, poate fi total diferit, conform paideumei copilărești, decât este
pentru adulți. Astfel are loc, de fapt, preluarea, „luarea în primire” (Berger&Luckmann, 2008,
178) de către ins a lumii în care trăiește. Prin această interiorizare a sensurior, omul devine
membru al societății, se socializează.
Socializarea este convențional definită ca un proces în două trepte: primară și secundară.