Sunteți pe pagina 1din 5

Ca teoretician al romanului românesc, G.

Călinescu res- pinge proustianismul și pledează pentru


realismul clasic (ro- manul obiectiv de tip balzacian). Al doilea dintre cele patru romane scrise de G.
Călinescu (Cartea nunții, 1933, Enigma Otiliei, 1938, Bietul loanide, 1953, Scrinul negru, 1960) este un
„roman de critic, în care realismul, balzacianismul şi obiectivitatea au devenit program estetic" (Nicolae
Manolescu). Dar scriitorul îşi depăşeşte programul estetic, realizând un roman al ,vocației critice şi
polemice", cu evidente implicații moderne, ,un balzacianism fără Balzac": balzacianism polemic
(contradicția dintre formula totalizatoare şi mecanic cauzalistă a lui Balzac și structurile sociale şi
mentale ale unei lumi risipite și individualiste) şi critic (G. Călinescu are vocația de comenta, nu de a crea
viață). IPOTEZĂ Opera literară Enigma Otiliei de G. Călinescu este un roman realist de tip balzacian, cu
elemente moderniste, apar- ținând prozei interbelice. De asemenea este roman social și citadin.
FORMULAREA ARGUMENTELOR Opera literară Enigma Otiliei este roman prin amploarea acțiunii,
desfăşurată pe mai multe planuri, cu conflict complex, la care participă numeroase personaje, Este
roman realist prin: temă, structură (inchisă), specificul secvențelor descriptive, realizarea personajelor,
dar depăşeşte modelul realismului clasic, balzacian, prin spiritul critic și polemic (parodic, ludic etc.) și
prin elemente ale modernității. DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR Proza realist-obiectivă se realizează prin
narațiunea la per- soana a III-a (nonfocalizată). Viziunea ,dindărăt" un narator obiectiv, detaşat, care nu
se implică în faptele prezentate, dar condiția impersonalității este încălcată prin co- mentariul unui
estet. „Obiectivitatea insăși este una paradoxala, imparțial sau a demiurgului balzacian, ci amestecul
permanent al u comentator savant şi expert, care, în loc să îmfățișeze lumea, o studinza pe probe de
laborator." Naratorul omniscient ştie mai mult decal personajele sale și, omniprezent, controlează
evoluția lor caun regizor universal. El plăsmuieşte traiectoriile existenței persona- jelor, dar acestea
acționează automat, ca nişte marionete, Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul nu este absent c
comunică, prin postura de spectator și comentator al comediei umane reprezentate, cu instanțele
narative. Naratorul se ascunde în spatele măștilor sale, care sunt personajele, fapt dovedit de limbajul
uniformizat. Prin temă, romanul este balzacian şi citadin. Caracterul citadin este un aspect al
modernismului lovinescian. Frescă burgheziei bucureștene de la începutul secolului XX, prezen- tată în
aspectele ei esențiale, sub determinare social-economică (banul ca valoare într-o societate degradată
moral), imaginea societății constituie fundalul pe care se proiectează formarea/ maturizarea unui tânăr
care, înainte de a-şi face o carieră, trăiește experiența iubirii şi a relațiilor de familie. Roman al unei
familii şi istorie a unei moşteniri, romanul este realist-bal- zacian prin motivul moştenirii şi al paternități.
Titlul inițial, Părinții Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare dintre personaje
determină cum- va soarta orfanei Otilia, ca nişte „părinți". Autorul schimbă titlul din motive editoriale şi
deplasează accentul de la un as- pect realist, tradițional, la tehnica modernă a reflectării polie- drice,
prin care este realizat personajul titular. Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe
mai multe planuri narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul
Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea, al lui Stănică etc. Un plan urmăreşte lupta dusă de clanul
Tulea pentru obținerea moşte- nirii lui Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei Mărcu- lescu. Al
doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la Bucureşti pentru a studia
medicina, locuiește la tutorele lui și trăieşte iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes și
planurilor secundare, pentru susținerea imaginii ample a societății citadine. Succesiunea secvențelor
narative este redată prin înlănțuire (respectarea cronologiei faptelor), completată prin inserția unor
micronarațiuni în structura romanului. Unele secvențe narative se realizează scenic (de exemplu:
capitolul I și al XVIII-lea), prin dispunerea personajelor, prin spontaneitatea dialogului sau elocvența
discursului, notarea gesturilor şi vestimentației, ca în didascalii. Dialogul conferă veridicitate şi
concentrare epică, In proza realistă, descrierea spațiilor (stra- da, arhitectura, decorul interior - camera)
şi a vestimentației susține impresia de univers autentic (mimesis), iar prin ob- servație şi notarea
detaliului semnificativ devine mijloc de caracterizare indirectă/ de conturare a caracterelor. Imaginea
Bărăganului este redată într-o descriere de tip romantic: pro- iecția realității în plan fantastic. Incipitul
romanului realist fixează veridic cadrul temporal („într-o seară de la începutul lui iulie 1909") şi spațial
(descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moş Costache, a interioa- relor), prezintă principalele
personaje, sugerează conflictul și trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea
conflictului şi este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii și
a casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul/ străinul din familia Giurgiuveanu, în
momente diferite ale existenței sale (adolescență şi aproximativ zece ani mai târziu: „după război").
Acțiunea romanului începe cu venirea tânărului Felix, orfan, absolvent al Liceului Internat din laşi, la
Bucureşti, în casa unchiului şi tutorelui său legal, pentru a urma Facultatea de Medicină. Costache
Giurgiuveanu este un rentier avar, care o creşte în casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu in-
tenția de a o înfia. Aglae o consideră un pericol pentru moş- tenirea fratelui ei. Expozițiunea este
realizată în metoda realist-balzaciană: situarea exactă a acțiunii în timp şi spațiu, veridicitatea susți- nută
prin detaliile topografice, descrierea străzii în manieră realistă, finețea observației șşi notarea detaliului
semnificativ. „İntr-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, un tânăr de vreo
optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții
Apostoli cu un soi de valiză în mână [...]. In această obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nicio casă
nu era prea înaltă și aproape nici una nu avea cat superior. Insă varietatea cea mai neprevăzută a
arhitecturii (operă îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma
scundă clãdirilor, ciubucăria, ridicolă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive,
făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, și uscăciunea, care umfla lemnăria,
făceau din strada bucureşteand o caricatură în moloz a unei străzi italice".Caracteristicile arhitectonice
ale străzii și ale casei lui Sou naratorului specializat, deși observația ii este atribuită per najului intrus,
care caută o anumită casă. Familiarizare mediul, prin procedeul restrăngerii treptate a cadrului, de la
stradă, la casă, la interioare, la fizionomia ş la gesturile loca tarilor (tehnica focalizării), este o modalitate
de pătrundere psihologiei personajelor din acest spațiu, prin reconstituirea atmosferei. Pentru Balzac, o
casă este un document sociologic și moral. Strada și casa lui moş Costache sugerează, prin deta- liile
surprinse, contrastul dintre pretenția de confort și bun gust a unor locatari bogați, burghezi îmbogățiți
cândva, și rea- litate: inculți (aspectul de kitsch, amestecul de stiluri arhitec- tonice incompatibile),
zgârciți (case mici, cu ornamente din materiale ieftine), snobi (imitarea arhitecturii clasice), delăsă- tori
(urme vizibile ale umezelii şi ale uscăciunii, impresia de paragină). Arhitectura sugerează imaginea unei
lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar nu și fondul cultural.
Pătruns în locuință, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, un omuleț straniu care îi răspunde bâlbâit: „nu-nu
stă nimeni aici, nu cunosc", pe verişoara Otilia şi asistă la o scenă de familie: jocul de table. Naratorul îi
atribuie lui Felix observarea obiectivă a Costache sunt surprinse de „ochiul unui estet", din perspectiva
personajelor prezente în odaia înaltă în care este introdus. Sunt realizate portretele fizice ale
personajelor, cu detalii vestimentare și fiziologice care sugerează, în manieră clasică, trăsături de
caracter și este prezentată, în mod direct, starea civilă, statutul în familie, elemente de biografie. Toate
aceste aspecte configu- rează atmosfera neprimitoare, imaginea mediului care pă- trunde tânărul și
prefigurează cele două planuri narative și conflictul. Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar
atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul lui Felix. Intriga se dezvoltă pe două planuri care
se întrepătrund: I. istoria moștenirii lui Costache Giurgiuveanu; II. destinul tânărului Felix Sima. L
Competiția pentru moştenirea bătrânului avar este un prilej pentru observarea efectelor, în plan moral,
ale obsesiei banului. Bătrânul avar, proprietar de imobile, restaurante acțiuni, nutreşte iluzia longevității
și nu pune în practică niciu proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pentru a nu cheltui. Clanul
Tulea urmăreste succesiunea totală averii lue plan periclitat ipotetic de înfierea Otiliei. Deşi are o
afectiute sinceră pentru fată, bătrânul amână înfierea ei, de dragul nilor și din teama de Aglae. Inițial
intr-un plan secundar, Stănică Rațiu urmăreşte să parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge
banii lui moş Costache. Pretutindeni pre- zent, divers informat, amestecându-se oriunde crede că poate
obține ceva bani sau poate da lovitura vieții lui, personajul susține în fond intriga romanului, până la
rezolvarea în dezno- dământ: Olimpia e părăsită de Stănică, Aurica nu-şi poate face o situație, Felix o
pierde pe Otilia. Alături de avariție, lăcomie și parvenitism, fenomene sociale supuse observației şi criticii
în romanul realist, sunt înfățişate aspecte ale familiei burgheze: relația dintre părinți și copii, relația
dintre soți, căsătoria, orfanul. Căsătoria face parte dintre preocupările unor personaje: Aurica, fata
bătrână, are obsesia căsătoriei; Titi se tulbură erotic şi trăiește o scurtă experiență matrimonială;
Pascalopol dorește să aibă o familie şi se căsătoreşte cu Otilia; Stănică se însoară cu Olimpia pentru
zestrea niciodată primită; Felix se va căsători, ratând prima iubire, după ce îşi va face o carieră. Banul
perverteşte relația dintre soți. Stănică se însoară pentru a-şi face o situație mate- rială, dar nu-şi asumă
rolul de soț sau de tată. In clanul Tulea, rolurile sunt inversate: Aglae conduce autoritar, Simion bro-
dează, iar mai târziu este abandonat în ospiciu. Motivul paternității este înfățișat diferențiat. Orfanii au
doi protectori: Costache şi Pascalopol. Moş Costache este zgârcit, dar îşi iu- beşte sincer fica, deşi n-o
adoptă legal, în timp ce Aglae, ade- văratul avar al romanului, striveşte personalitatea copiilor săi,
anulându-le şansa împlinirii matrimoniale. II. Planul formării tânărului Felix, student la medicină,
urmăreşte experiențele trăite de acesta în casa unchiului său, în special iubirea adolescentină pentru
Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio decizie, fiindcă primează dorința de a-şi face o carieră.
Otilia îl iubește pe Felix, dar după moartea lui moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini
visul şi se căsătorește cu Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înțelegere și protecție. In epilog,
aflăm că Pasca- lopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-şi trăi tinerețea, iar Otilia a devenit soția
unui conte exotic, căzând în platitu- dine. Ea rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar
pentru Pascalopol o enigmă. Conflictul romanului se bazează pe relațiile dintre două familii înrudite,
care sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui Costache Giurgiuveanu,
posesorul averii, și Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soții decedate. Aici
pătrunde Felix Sima, fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia me- dicina şi locuieşte
la tutorele său legal, moş Costache. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al bätrânului, pe care îl
aduce în familia Giurgiuveanu afecțiunea pentru Otilia, pe care o cunoaşte de mică şi dorința de a avea o
familie care să : umple singurătatea. A doua familie, vecină și înrudită, care aspiră la moştenirea averii
bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soțul Simion Tulea, cei trei
copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. In această familie pătrunde Stănică Rațiu pentru a obține zestrea ca
soț al Olimpiei. Istoria unei moşteniri include două conflicte succesorale: primul este iscat în jurul averii
lui moş Costache (adversitatea manifestată de Aglae împotriva orfanei Otilia), al doilea destramă familia
Tulea (interesul lui Stănică pentru averea bătrânului). Conflictul erotic priveşte rivalitatea adolescen-
tului Felix şi a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei. Pornind de la teza „obiectul romanului este
omul ca ființă morală“, G. Călinescu distinge două feluri de indivizi, în funcție de capacitatea de adaptare
la lume: cei care se adaptează moral (au o concepție morală asupra vieții, sunt capabili de motivația
actelor proprii: Pascalopol şi Felix) şi cei care se adaptează automatic/ instinctual (organizați aproape
schematic şi ilustrând câte un tip uman: cocheta, fata bătrână, avarul, „baba absolută", dementul senil).
Ca într-un roman al educației sentimentale, Felix (proiecție a autorului în adolescență) „e înconjurat de
măştile iubirii și ale geloziei, ale rapacității sau generozității"s. Pentru portretizarea personajelor, autorul
alege tehnica balzaciană a descrierii mediului şi fizionomiei pentru deduce- rea trăsăturilor de caracter.
Portretul balzacian porneşte de la caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul), cărora rea- lismul le
conferă dimensiune socială şi psihologică, adăugând un alt tip uman, arivistul. Romanul realist
tradițional devine o adevărată comedie umană, plasând în context social per- sonaje tipice. Tendința de
generalizare conduce la realizarea unei tipologii: moş Costache -avarul iubitor de copii, Aglae - „baba
absolută fără cusur în rău“, Aurica - fata bătrână, Simion - dementul senil, Titi - debilul mintal, infantil şi
apatic, Stanicea Rațiu – arivistul, Otilia – cocheta, Felix - ambițiosul, Pascalopol - aristocratul rafinat. Tot
din clasicism este preluat triunghu! amoros şi qui pro quo-ul. Romancierul depăşeşte însă estetica
realistă şi pe cea clasica O trăsătură a formulei estetice moderne este ambiguitaten personajelor. Moş
Costache nu este un avar dezumanizal. E nu şi-a pierdut instinctul de supraviețuire (cheltuieşte pentru
propria sănătate) şi nutreşte o iubire paternă sinceră pentru Otilia. El este o combinație între două
caractere balzaciene: avarul (moş Grandet) şi tatăl (moş Goriot). Pascalopol o iubeşte pe Otilia în acelaşi
timp patern şi viril. Felix nu este ambițiosul lipsit de scrupule, ci un adolescent orfan capabil de a iubi
dezinteresat, dar hotărât să-şi facă o carieră, se bazează pe luciditate şi pro- funzime intelectuală.
Arivistul Stănică este şi demagog al ideii de paternitate, escroc şi principial, hot și sentimental. Alt aspect
modern (naturalismul) este interesul pentru procesele psihice deviante, motivate prin ereditate şi
mediu: alienarea şi senilitatea. Simion Tulea reprezintă categoria este- tică a urâtului, grotescul. Titi, fiul
retardat care se îndreaptă spre demență, este o copie a tatălui. Aurica, fata bătrână, invidioasă şi rea,
este o copie degradată a mamei; obsesia fiicei (căsătoria) se aseamănă cu obsesia mamei (moştenirea).
Lumea lor se află sub semnul bolii, al degradării morale reflectate în plan fizic. Autorul dispune
personajele în planuri antitetice, prin reflectare inversată. Orfanii Felix şi Otilia au corespondenți, prin
răsfrângere inversată, în zona urâtului, pe tinerii din clanul Tulea: inteligența lui Felix în contrast cu
imbecilitatea lui Titi, feminitatea misterioasă a Otiliei cu urâțenia Auricăi. In general, caracterizarea
personajelor se realizează ca în romanul realist-balzacian. Prin tehnica focalizării, caracterul personajelor
se dezvăluie progresiv, pornind de la datele exteri- oare ale existenței lor: prezentarea mediului,
descrierea locu- inței, a camerei, a fizionomiei, a gesturilor şi a obişnuințelor. În mod direct, naratorul dă
lămuriri despre gradele de rudenie, starea civilă, biografia personajelor reunite la începutul roma- nului,
la jocul de table. Caracterele dezvăluite inițial nu evo- luează pe parcursul romanului, dar trăsăturile se
îngroaşă prin acumularea detaliilor în caracterizarea indirectă (prin fapte, gesturi, replici, vestimentație,
relații între personaje). Excepție face portretul Otiliei, realizat prin tehnici mo- derne:
comportamentismul şi reflectarea poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv
prin comportamentism (fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a
naratorului, cu excepția celor mărturisite chiar de personaj. Această tehnică este dublată, pe acelaşi
spațiu narativ, de reflectarea poliedrică a personalității Otiliei în conştiința celorlalte personaje, ceea ce
conferă ambi- guitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminității.
Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex şi contra-
dictoriu: fe-fetița" cuminte și iubitoare pentru moş Costache, fata exuberantă, admirabilă, superioară"
pentru Felix, femeia capricioasă, „cu un temperament de artistă" pentru Pascalopol. „o dezmățată,
stricată" pentru Aglae, „0 fată deşteaptă", cu spi- rit practic, pentru Stănică, o rivală în căsătorie pentru
Aurica Deşi adoptă un ton obiectiv, naratorul se ascunde în spatele mășților sale, care sunt personajele,
fapt dovedit de limbajul uniformizat. În limbajul personajelor se utilizează aceleasi mijloace lingvistice,
indiferent de situația socială sau de cultura lor. Cu toate acestea, Aglae pronunță învechit unele marcă a
inculturii şi a snobismului (Otilia e „falşă"). Amestecul de stiluri (juridic şi colocvial) în discursul casnic al
lui Stănică Rațiu are efect comic şi transformă personajul într-un Cațavencu al ideii de paternitate: -
Ascultă, madam, scopul căsătoriei este procreația, și când o femeie Nnu procreează, decade din
drepturile ei. De vreme ce nu-mi dai o familie, nu mă faci util patriei, mă laşi să mă pierd în negura
uitării, fără urmaşi, care să-mi poarte numele, nu mai eşti, de fapt soția mea. Eu sunt un sentimental, un
om bun; mi-am zis că poate ești în neputința fiziologică de a-mi da un fiu, şi cum ai făcut tot ce ai fost în
stare, născând un copil neviabil, am fost învins de caritate, de amorul spiritual pentru tine, de amorul
steril. Dar văd că nu e aşa.(...) Nemaifiind soția mea de facto, voi face ca în curând să nu mai fii nici de
jure." Se utilizează fraza amplă. Se observă preferința în descri- ere pentru grupul nominal şi pentru
epitetul neologic (fața juvenilă, tăietura elinică a nasului, aspect bizar, câmpia plată și întinsă,
pustietatea scitică, o absolută neistoricitate). Descrierea se realizează prin aglomerarea detaliilor
(principiul enumerativ) sau prin hiperbolizare (imaginea romantică a Bărăganului). Precizia notației are
uneori rolul didascaliilor şi susține împreună cu dialogul sau monologul (discursul) caracterul scenic al
secvenţelor

Enigma Otiliei este un roman realist (balzacian) prin: prezentarea critică a unor aspecte ale societății
bucureştene de la începutul secolului XX, motivul paternității şi al moștenirii, structură, specificul
secvențelor descriptive (observația și detaliul semnificativ; rolul vestimentației şi al cadrului în ca-
racterizare), realizarea unor tipologii, veridicitatea, utilizarea narațiunii la persoana a III-a. Dar depăşeşte
modelul realis- mului clasic, prin spiritul critic și polemic (parodic, ludic), prin elemente ale modernității
(ambiguitatea personajelor, inte- resul pentru procesele psihice deviante, tehnicile moderne de
caracterizare - comportamentism, reflectarea poliedrică, reali- zarea scenică a capitolului al XVIII-lea).

S-ar putea să vă placă și