Tema 2. Unitatea si pluralitatea de infractiuni.

1. Consideratii generale privind unitatea si pluralitatea de infractiuni

Dupa cum se cunoaste, o fapta prevazuta de legea penala devine infractiune ca
urmare a unei conduite a individului neconforme cu exigentele normelor penale de
incriminare. Conduita infractionala consta intr-o manifestare materiala exterioara a
omului, concretizata intr-o fapta tipica determinata printr-un complex de trasaturi
specifice referitoare la o anumita conduita ilicita a acestuia si incriminata de lege
ca atare „prin care se aduce atingere anumitor relatii sociale, producand urmari sau
consecinte periculoase pentru societate”.
In practica caracterizarea unei activitati infractionale ca o pluralitate sau ca o
unitate de infractiune intampina de multe ori dificultati, fiindca deseori actiunea
care constituie elementul material obiectiv in continutul infractiunii se realizeaza
nu printr-o singura actiune sau inactiune, ci prin mai multe. Cu toate acestea avem
numai o singura infractiune, datorita legaturii indisolubile (de ordin obiectiv si
subiectiv) ce exista intre actiunile sau inactiunile prin care s-a realizat continutul
infractiunii.
Problema unitatii sau pluralitatii de infractiuni se pune atunci cand exista un
complex de acte sau activitati savarsite de aceeasi persoana si trebuie sa se
stabileasca daca acest complex formeaza o singura infractiune sau dimpotriva mai
multe infractiuni.
Sub aspect juridic, interesul teoretic si practic al distinctiei intre unitatea si
pluralitatea infractionala este legat de unitatea subiectului activ al infractiunii. Cu
alte cuvinte, ceea ce intereseaza este sa stim daca in raport cu activitatea infaptuita
de o anumita persoana se poate retine in sarcina acesteia mai multe infractiuni sau
numai una singura.
Faptul ca o activitate infractionala concreta se incadreaza in continutul unei singure
infractiuni sau in continuturile mai multor infractiuni se rasfrange asupra incadrarii
juridice a acelei activitati asupra raspunderii penale a infractorului cat si asupra
individualizarii si aplicarii pedepsei precum si asupra curgerii termenului de
prescriptie sau, cand este cazul, a termenului de introducere a plangerii prealabile,
ori asupra beneficiului amnistiei sau gratierii conditionate de data savarsirii
infractiunii.
Unitatea de infractiune poate fi naturala atunci cand aceasta unitate tine de natura
infractiunii (de ex. infractiunile de lovire sau de vatamare corporala se includ in
mod natural in infractiunea de omor) sau legala creata de legiuitor cum este si
cazul celor doua situatii care fac obiectul reglementarii art. 35 din codul penal
(infractiunea continuata si infractiunea complexa).
Unitatea de infractiune poate fi naturala atunci cand aceasta unitate tine de natura
infractiunii (de ex. infractiunile de lovire sau de vatamare corporala se includ in
mod natural in infractiunea de omor) sau legala creata de legiuitor cum este si
cazul celor doua situatii care fac obiectul reglementarii art. 35 din codul penal
(infractiunea continuata si infractiunea complexa).
Dupa cum se cunoaste in continutul oricarei infractiuni intra atat elementul
material (actiune/inactiune) cat si rezultatul ce decurge din aceasta
actiune/inactiune, acestea aflandu-se intr-o stransa interdependenta si constituind o
unitate dialectica: unitatea de infractiune. Daca faptuitorul realizeaza acest continut
al infractiunii in totalitatea elementelor sale componente, o singura data, ne gasim
in fata unei unitati infractionale.
In doctrina, unitatea de infractiune a fost definita ca fiind „situatia cand o activitate
infractionala, formata dintr-o actiune sau inactiune ori din mai multe actiuni sau
inactiuni se considera potrivit starii de fapt ori potrivit legii ca aceasta constituie o
singura infractiune (infractiune unica) pentru care se aplica o singura pedeapsa.[8]
O definitie asemanatoare o intalnim si in alte lucrari in sensul ca „prin unitatea de
infractiune se desemneaza activitatea infractionala formata dintr-o singura actiune
ori inactiune ce decurge din natura faptei sau din vointa legiuitorului si in care se
identifica continutul unei singure infractiuni”.
Cazul tipic al unitatii de infractiune este acela al faptelor cu actiune simpla, adica
al infractiunilor la care este suficienta o singura actiune sau inactiune pentru
realizarea continutului lor. Majoritatea covarsitoare a infractiunilor prevazute in
partea speciala a Codului penal sunt infractiuni simple datorita modului cum sunt
incriminate de legea penala.
In practica judiciara problema unitatii de infractiune se pune in mod special in
cazul acelor infractiuni al caror continut complex se realizeaza nu printr-o singura
actiune sau inactiune, ci prin mai multe, fiecare dintre ele putand constitui o
infractiune, dar care in imbinarea lor sunt considerate de legea penala drept o
singura infractiune.
In doctrina penala si in legislatie unitatea de infractiune este cunoscuta sub doua
forme: una datorita starii de fapt (unitate de actiune ori inactiune) cunoscuta sub
denumirea de unitate naturala de infractiune si cealalta datorita vointei legiuitorului
cunoscuta sub numele de unitate legala de infractiune.
 2. Infractiunea unica (unitatea de infractiune)
2.1 Notiunea si modalitatile infactiunii unice
Articolul 28. Infracţiunea unică CP
Infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni
(inacţiuni) care se califică conform dispoziţiei unei singure norme a legii penale.
Unitatea infracțională poate rezulta din unitatea acțiunii sau inacțiunii și în acest
caz ne aflăm în fața unei unități naturale de infracțiuni sau din voința legiuitorului,
când o pluralitate de acțiuni sau inacțiuni sunt incriminate ca o singură infracțiune,
caz în care ne aflăm în fața unei unități legale de infracțiuni.
Cea mai mare parte a infracțiunilor care constituie unități naturale sunt infracțiuni
simple, care se pot realiza printr-o singură acțiune sau inacțiune. Astfel pentru
comiterea omorului s-a tras un singur foc de armă sau săvârșirea furtului s-a
realizat printr-un act unic și s-a luat un singur obiect.
Chiar în situația când acțiunea este formată din mai multe acte este posibil să nu-și
piardă caracterul unitar: în cazul faptei inculpatului care, după ce a pătruns prin
efracție în locuința părții vătămate a ales bunurile pe care și-a propus să le sustragă,
dar din cauza volumului mare al acestora, le-a ridicat în mod succesiv, în două
rânduri, transportându-le la locuința sa.
Toate aceste acte materiale nu au autonomie juridică, ci sunt părți componente ale
acțiunii unice incriminate, formând o unitate naturală de infracțiune.
Dacă în cazul unității naturale există o concordanță între unitatea juridică și
unitatea de fapt sau reală, în cazul unității legale nu există o astfel de concordanță.
Unitatea juridică nu mai reprezintă în acest din urmă caz, o recunoaștere și o
consacrare pe plan juridic a unității de fapt, ca în cazul unității naturale, fiind
creată de legiuitor dintr-o pluralitate de fapte și împotriva pluralității juridice.[4]
În cadrul unității naturale de infracțiuni se face distincție între trei tipuri de unitate
infracțională: infracțiunea simplă, infracțiunea continuă și infracțiunea deviată.
În cadrul unității legale de infracțiuni se face distincția între patru tipuri de unitate
infracțională: infracțiunea complexă, infracțiunea continuată, infracțiunea
progresivă și infracțiunea de obicei
2.2 Unitatea naturala de infractiune si formele sale
Unitatea naturala de infractiuni - exista atunci când o fapta constituie, în mod
natural, firesc o singura infractiune.
În cadrul unității naturale distingem infracțiunea simplă, infracțiunea continuă,
infracțiunea complexă cu absorbție naturală, infracțiunea deviată.
 a) Infracțiunea simplă – pentru a cărei existență este suficientă o singură
acțiune și un rezultat unic – se realizează în cazul unității naturale colective
printr-o serie de acte de același fel, care pot produce mai multe rezultate care
se integrează în rezultatul unic.
Furtul, spre exemplu, se poate realiza nu numai prin săvârșirea unui singur act de
luare a unui lucru ce nu aparține făptuitorului, dar și printr-o acțiune prelungită,
compusă dintr-o pluralitate de acte de sustragere săvârșite cu aceeași ocazie și
purtând asupra unor bunuri diferite, care nu afectează caracterul unic al infracțiunii
de furt.
b) Infractiunea continua - În doctrină infracțiunea continuă a fost definită fie
ca o stare antijuridică, o stare delictuală sau criminală, o stare permanentă de
criminalitate, fie ca aptitudinea acțiunii sau inacțiunii de a se prelungi în
timp fără ca prin aceasta să se altereze unitatea infracțiunii.
Specific infracțiunii continue este că în desfășurarea acțiunii sau inacțiunii ce
constituie elementul material al infracțiunii există un moment în care
acumulările cantitative fac ca rezultatul, până atunci nerelevant din punct de
vedere penal, să dobândească relevanța penală.
Infracțiunea continuă simplă poate fi caracterizată ca o formă de unitate
infracțională perfectă, în sensul că în conținutul său nu există elemente de
pluralitate internă relevante din punct de vedere penal.
c) Infracțiunea deviate - Infracțiunea deviată este acea formă a unității
naturale de infracțiune caracterizată prin devierea faptei materiale de la obiectul
sau persoana împotriva căreia era îndreptată, datorată erorii făptuitorului,
asupra altei persoane sau altui obiect decât acela pe care voia să îl vatăme, ori
prin devierea acțiunii de la un obiect sau o persoană asupra căreia era
îndreptată, asupra altui obiect sau asupra altei persoane, datorită greșelii
făptuitorului.
Infracțiunea deviată se prezintă, așadar, prin două forme:
a) infracțiunea săvârșită prin devierea acțiunii autorului datorită erorii acestuia
în executarea acțiunii, spre un alt obiect sau persoana decât cea vizată .
b) infracțiunea săvârșită prin devierea acțiunii, datorită greșelii autorului, spre o
altă persoană sau un alt obiect decât cel vizat .

2.3 Unitatea legala de infractiune si formele sale

Unitatea legală de infracțiuni este o creație a legiuitorului, care din motive de
politică legislativă și pentru o aplicabilitate mai facilă a reținut în conținutul
aceleiași infracțiuni mai multe fapte distincte.
Temeiurile care l-au determinat pe legiuitor să creeze o infracțiune unică din două
sau mai multe acțiuni care ar putea constitui infracțiuni distincte au fost atât
legătura materială obiectivă, existența între acestea cât și legătura subiectivă.
Infracțiunea continuată - infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește
la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva
aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă fiecare în parte
conținutul aceleiași infracțiuni.
Condițiile infracțiunii continuate:
a) unitate de subiect activ. Acțiunile sau inacțiunile care prezintă fiecare în
parte conținutul aceleiași infracțiuni trebuie săvârșite de una și aceeași
persoană, aceasta fiind o condiție impusă de textul legal.
b) săvârșirea la diferite intervale de timp a mai multor acțiuni sau inacțiuni.
Pentru existența infracțiunii continuate este necesar ca subiectul activ să
săvârșească mai multe acțiuni sau inacțiuni, căci numai în acest caz se pune
problema unității legale de infracțiune.
c) acțiunile sau inacțiunile să prezinte fiecare în parte conținutul aceleiași
infracțiuni. Existența infracțiunii continuate nu este condiționată de
omogenitatea faptică a acțiunilor componente. Este doar necesar pe de o
parte, ca deosebirile de ordin material dintre diversele acțiuni să nu afecteze
omogenitatea juridică a acestora, iar pe de altă parte, deosebirile să fie
compatibile cu unitate de rezoluție.
d)