9 august: 420 ani de la moartea lui Mihai Viteazul.

Cum și-au dat mâna puterile din Vest și din Est ca

să-l ucidă pe Marele Voievod Întregitor

  FOTO: Pictură de
Constantin Lecca. A se observa steagurile Buzeștilor în culorile galben, roșu și albastru.

Articole relaționate

 Ce spuneau străinii despre Mihai Viteazul. Englezul Edward

Barton: Ceea ce n-au realizat așa de mulți împărați sau regi, a realizat cel mai sărac
dintre domnitori

Mihai Viteazul sau Mihai Bravu (n. 1558, Târgul de Floci - d. 9 august 1601, Turda) a
fost bănișor de Strehaia, stolnic domnesc și ban al Craiovei, apoi Domn al Țării
Românești și, pentru o perioadă (în 1600), conducător de facto al tuturor celor trei țări
medievale care formează România de astăzi: Țara Românească, Transilvania și
Moldova.

În anul 1601, în timpul unei șederi la Praga, a fost portretizat de pictorul Egidius Sadeler, care
a menționat pe marginea portretului aetatis XLIII, adică "în al 43-lea an al vieții", ceea ce
indică drept an al nașterii lui Mihai anul 1558. Domnul Pătrașcu cel Bun, considerat multă
vreme ca fiind tatăl nelegitim al lui Mihai, a murit în 1557, iar împrejurarea ca Pătrașcu să fi
avut relații extraconjugale în anul morții sale apare ca foarte improbabilă, avînd în vedere
faptul că a murit în urma unei lungi boli, pentru tratarea căreia a cerut medici de la Sibiu.
Ipoteza ca Mihai să fi fost fiul postum al lui Pătrașcu a fost exclusă și de Petre Panaitescu, cu
argumente onomastice, genealogice, precum și pe baza cronicilor de epocă.
 
Mama lui Mihai a fost Teodora Cantacuzino, de neam grecesc. Cronica lui Radu Popescu,
foarte bine informată asupra carierei lui Mihai, menționează că "mumă-sa au fost de la Oraș
dela Floci [sic], care fiind văduvă ș frumoasă și nemerind un gelep [comerciant], om
mare și bogat den [sic] Poarta Împărătească și care în casa ei zăbovindu-se cîtăva
vreme...".

Alte documente, aflate în custodia Academiei Române, precum și specificațiile din Condica
episcopiei Rîmnicului, atesta că Mihai Viteazul s-ar fi născut la Drăgoești, localitate aflată pe
partea stîngă a Oltului, județul Vîlcea, iar aceleași surse mai specifică faptul că la Proieni, pe
Valea Oltului, într-o veche biserică ortodoxă, s-ar fi cununat cu Doamna Stanca.

Mama sa, Teodora Cantacuzino, a fost soră cu Iane Cantacuzino, înalt dregător la
Constantinopol și apoi ban al Craiovei, din familia Cantacuzino, iar cariera de boier Mihai a
început-o pe lângă unchiul său, Iane. Pe vremea când acesta era mare ban al Olteniei, Mihai a
ajuns ban mic (bănișor) al județului Mehedinți, iar în anul 1558 el deținea deja această funcție.
În anul 1590 ajunge mare stolnic, între 1591-1592 devine mare postelnic, iar apoi, în scurt
timp, mare agă. În tot acest timp, pentru că banul Olteniei locuia de fapt la Constantinopole, e
posibil ca Mihai să fi fost și ispravnic în locul acestuia, la Craiova.

Între 1592-1593 Mihai a ajuns ban al Olteniei.

Birurile grele impuse de Alexandru cel Rău au provocat un complot boieresc, fiind pârât la
Poarta Otomană, în vara anului 1593, fără consecințe pentru el. E posibil ca Mihai să fi fost
implicat și el în acest complot, însă nu e sigur. Ce e cert însă, e că în această perioadă Mihai
fuge în Ardeal, din cauza lui Alexandru cel Rău. În Transilvania Mihai a stat cam două
săptămâni, după care a plecat la Constantinopole. Aici, ajutat de unchiul sau Iane, de
Andronic Cantacuzino și de agentul englez Barton, a reușit să primească de la turci domnia
Munteniei, cu sprijinul unor mari sume de bani și cadouri bogate pe care le-a dat acestora.
Banii lui Mihai au venit din împrumuturi făcute la creditori care l-au urmat în țară după ce a
primit domnia, cu scopul de a-și primi înapoi de la el banii și dobânzile aferente.

Aderarea Țării Românești la "Liga Sfântă" a condus la izbucnirea (13 noiembrie 1594) unei
revolte antiotomane soldată cu suprimarea creditorilor levantini și a întregii garnizoane
otomane staționată în București, iar pe acest fundal, Mihai pornește o ofensivă generală
împotriva Înaltei Porți, atacând cetățile turcești de pe ambele părți ale Dunării (Giurgiu,
Hârșova, Silistra ș.a.). Urmează o serie de victorii împotriva tătarilor și turcilor (la Putineiu și
pe locul numit "Padina[8] Șerpătești" de lângă satul Stănești) culminată cu incendierea
Rusciucului. După modelul victorios al lui Mihai, Aron Vodă pornește o campanie similară.
Datorită recunoașterii ca suzeran a lui Sigismund Bathory de către Aron Vodă și succesorul
său, Răzvan Ștefan, Mihai trimite o delegație de boieri la Alba Iulia pentru a reglementa
diplomatic relațiile munteano-transilvănene, dar nerespectând porunca domnitorului, delegația
de boieri condusă de mitropolitul Eftimie negociază și semnează la Alba Iulia la 20 mai 1595
un tratat cu Bathory prin care Mihai devenea de fapt locțiitorul acestuia pe propriul său tron
(din Țara Românească), iar puterea revenea astfel Sfatului Domnesc alcătuit din 12 boieri de
rang înalt. Comandând o armată de cca. 16.000 de ostași, la care se adăugau cei 7.000 de
transilvăneni conduși de Albert Kiraly, Mihai Viteazul obține contra turcilor victoria la
Călugăreni - 13/23 august 1595. Contraofensiva otomană îl forțează să se retragă temporar în
munți, așteptând sprijinul lui Sigismund Bathory. Între timp, Ștefan Răzvan este înlocuit de pe
tronul Moldovei cu Ieremia Movilă, domn fidel polonezilor. Mihai Viteazul începe, cu sprijin
transilvănean și moldovean eliberarea orașelor Târgoviște (5-8 octombrie 1595), București
(12 octombrie 1595) și Giurgiu (15-20 octombrie 1595).

În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară în sudul Dunării,
cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Razgrad, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și
chiar Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreții lui Mihai
Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost
coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa
Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu
instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub
stăpânirea sa până la moarte.

Întreaga creștinătate balcanică l-a privit ca pe un eliberator, iar după moartea sa, în hârtiile
găsite sub pernă, s-a aflat o scrisoare în care acești creștini îl numeau „Steaua lor răsăriteană”.

Pierderile suferite în urma campaniilor antiotomane, precum și dezastrele provocate de ostașii

sultanului, au adus Țara Românească la o stare critică din punct de vedere financiar. Cu
visteria golită, Mihai se vede silit să aplice o soluție pe cât de nepopulară, pe atât de vitală
supraviețuirii statale: "așezământul" sau "legarea țăranilor de glie" prin care rumânii (țăranii
fără pământ din Valahia) erau siliți să rămână pe moșia pe care se aflau în acel moment.

După câteva confruntări pe linia Dunării, dar mai ales după înfrângerea suferită de Sigismund
Báthory în Bătălia de la Keresztes, Mihai a făcut în decembrie 1597 pace cu Imperiul
Otoman. În schimbul acceptării suzeranității otomane și a plății tributului, Înalta Poartă a
recunoscut domnia voievodului pe întreaga durată a vieții sale și i-a trimis steag de domnie.

În paralel, la 9 iunie 1598, Mihai a încheiat la Mănăstirea Dealu un tratat cu împăratul Rudolf
al II-lea, care s-a obligat să-i asigure subsidii pentru întreținerea armatei și i-a recunoscut
caracterul ereditar al domniei în schimbul recunoașterii suzeranității împăratului.

Prin dubla suzeranitate (otomană și habsburgică) Mihai a căutat să compenseze prevederile

tratatului de la Alba Iulia, din 20 mai 1595, prin care recunoscuse suzeranitatea principelui
Transilvaniei, Sigismund Báthory.

În iulie 1599 a trimis o solie la Praga pentru a cere încuviințarea împăratului Rudolf al II-lea
pentru punerea în practică a inițiativei sale și, primind un răspuns favorabil, la sfârșitul
aceluiași an, intră în Transilvania prin pasul Buzău cu o armată formată din români, și
mercenari de diferite etnii: unguri și secui din Ardeal, polonezi, sârbi etc. După victoria
asupra lui Andrei Bathory (Bătălia de la Șelimbăr, 18/28 octombrie 1599) își face intrarea
triumfătoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortăreței de la episcopul
Demetrius Napragy. Chiar dacă a fost recunoscut de Dietă doar ca guvernator imperial, Mihai
a fost conducătorul de facto al Transilvaniei.

În mai 1600, Mihai Viteazul îl alungă de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movilă, învingându-l
la Bacău, și realizează astfel, prima unire a țărilor române.
 

Moartea lui Mihai

 
Acțiunile întreprinse de domnul muntean aveau opozanți numeroși. Nobilimea maghiară se
simțea lezată de măsurile favorabile românilor pe care le dăduse voievodul. Boierii români
din spațiul extracarpatic doreau slăbirea puterii domnului, fapt împotriva căruia Mihai lupta.
Cercurile înalte habsburgice doreau din nou să stăpânească Transilvania pe deplin. Polonezii
erau nemulțumiți de faptul că protejatul lor, Ieremia Movilă, fusese înlăturat din scaunul de la
Iași. Otomanii nu puteau uita gravele pierderi pe care ghiaurul le pricinuise oștilor ce fuseseră
trimise împotriva lui. Din cauza fiscalității excesive, provocată de războiul prelungit și
întreținerea oastei de mercenari au izbucnit mișcări sociale.

Nobilii maghiari se revoltă și încearcă să îi atragă de partea lor și pe cei moldoveni plus pe
unii dintre sfetnicii domnului. Polonezii sunt primii care profită și îl reînscăunează pe Ieremia
Movilă. Maghiarii îl cheamă în ajutor pe italianul Giorgio Basta, adversar declarat al lui
Mihai. Pe 18 septembrie 1600 Mihai este înfrânt la Mirăslău. Polonezii profită de situație și
înaintează spre București pentru a-l instala pe Simion Movilă, fratele domnitorului
moldovean. Viteazul este forțat să își lase familia zălog la Făgăraș și să părăsească
Transilvania controlată acum de Habsburgi prin Basta. În confruntarea cu polonezii de la
Bucov, Mihai este înfrânt și pierde domnia Țării Românești. Pentru a reclădi unitatea
românilor ajunge până la Praga, unde este audiat la curtea Sfântului Imperiu Roman de
Națiune Germană. Inițial, habsburgii sunt ezitanți. La auzul veștii că Basta fusese înlăturat de
la conducere chiar de nobilii maghiari pe care îi ajutase, împăratul Rudolf al II-lea îi acordă
sprijin lui Mihai, mediind chiar o împăcare cu Basta. După victoria la de la Gorăslău din 3
august tensiunile între domnul muntean și generalul italian reizbucnesc. 

Cronicarul maghiar István Szamosközy dă detalii asupra modului în care Basta a complotat
(cu acodrul tacit al împăratului) contra lui Mihai Viteazul.

"De aceea Basta, chibzuind asupra propunerii, chemat-a doi sau trei dintre căpitanii valoni și
le-a mărturisit gândul: Dacă voim, zise, să trăim, cei care suntem credincioși împăratului,
trebuie să ucidem pe român căci el și-a pus în gând să ne piardă și să ia țara pentru sine.
Căpitanii au zis că sunt gata să facă ce li se poruncește; răspunderea să fie a înălțimii tale și
atât pe noi, cât și pe tine însuți să ne aperi înaintea împăratului. Sfatul cu căpitanii fu sâmbăta,
pentru ziua următoare, duminica, le-a poruncit ca atunci când vor vedea cornetul, care e un
steag mic pe care-l poartă totdeauna înaintea lui Basta, când îl vor vedea că-l ridică, fără
sunete de tobă și trompete, să încalece îndată toți valonii și nemții, ca și când ar vrea să
năvălească asupra dușmanului.

După ce Basta și-a orânduit oastea în mare liniște, trimis-a trei sute de valoni și nemți asupra
cortului lui Mihai Vodă; cu mare iuțeală au și înconjurat cortul. Unul din căpitani cu numele
Bori (Jacques Beauri) dacă a intrat în cort împreună cu încă câțiva, a pus mâna pe Mihai
zicând: ești prins. Mihai i-a zis: ”Ba” și cu aceasta puse mâna pe sabie s-o scoată. Un valon,
țintind cu pușca a slobozit-o și l-a lovit în mâna stângă cu care a căutat să scoată sabia căci
Mihai Vodă era stângaci. Alt valon i-a străpuns îndată pieptul cu sabia, al treilea valon l-a
împușcat în spate și astfel prăbușindu-se, i-au tăiat capul cu propria lui sabie. Și jefuindu-l și
împărțindu-i toată prada ce o avea în cort și vitele de afară, i-au târât trupul din cort și a zăcut
trei zile, gol, la marginea drumului. Capul, cu barbă cu tot, l-au pus pe hoitul unui cal, care cal
murise tot atunci, și astfel a stat capul acolo mult timp…”
Momentul morții bravului voievod a fost receptat de contemporani după cum i-au îndemnat
cugetul și obârșia. "Și așea s-au plătitu lui Mihai-vodă slujbele ce-au făcutu nemților” se
exprimă cât se poate de lapidar Miron Costin, în timp ce Letopisețul Cantacuzinesc îl
deplânge pe cel pierdut din invidia omenească, iar nu din vreun alt motiv: "și căzu trupul lui
cel frumos ca un copaci, pentru că nu știuse, nici să împrilejise sabiia lui cea iute în mâna lui
cea vitează. Și-i rămase trupul gol în pulbere aruncat, că așa au lucrat pizma încă din ‘ceputul
lumii. Că pizma au pierdut pre mulți bărbați făr’ de vină, ca și acesta. Căci era ajutor
creștinilor și sta tare ca un viteaz bun pentru ei, cât făcuse pre turci de tremura de frica lui. Iar
diavolul, cel ce nu va binele neamului creștinesc nu l-au lăsat, ci iată că cu meșterșugurile lui
au intrat prin inima celor hicléni, pân-îl déderă și morții. Și rămaseră creștinii și mai vârtos
Țara Rumânească, săraci de dânsul. Pentru aceasta, dar, cade-să să blestemăm… pre Bașta
Giurgiu, căci au ascultat pre domnii ungurești, de au ucis pre Mihai-vodă făr’ de nici o vină”.

Trupul eroului conform unor surse a fost îngropat pe câmpia Turzii trei zile mai târziu de
către mercenarii sârbi. O altă variantă este ctitoria domnitorului din Bălgrad (Alba-Iulia). Un
hrisov din 1612 ne spune că ”Sluga domniei lui, Turturea paharnic, el a furat capul lui și l-a
dus în țară, de l-a îngropat cu multă cinste, ca pe un domn”. Radu Buzescu și soția sa, Preda,
fiica banului Mihalcea, aveau să așeze pe mormânt o lespede pe care au ținut să fie gravat în
limba română – de obicei inscripțiile erau slavonești- textul: ”Aici zace cinstitul și răposatul
capul creștinului Mihail Marele Voievod, ce au fost Domn Țărăi Rumănești și Ardealului și
Moldovei: cinstitul trup zace în câmpii(a) Tordei, și, când l-au ucis Neamții, anii au fost
7109(1601), în luna Aug. 8 zile; aceas(tă); piatră o-u pus jupan Radul Buz(escu) i jupan(i)ța
eg(o), Preda”. (Sursa)