UNIVERSITATEA CREȘTINĂ ”DIMITRIE CANTEMIR”

Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative - Drept - Bucureşti

REFERAT
Istoria statului și dreptului românesc

TEMA:
Dreptul în Dacia Romană

Cadru didactic titular

Lect.univ.dr.
Ionuț CIUTACU

Student

Nume: DUȚULESCU A CRISTIAN

ANUL I

Forma de învățământ: IFR

1
 Cuprins:

Introducere
Normele juridice aplicabile în materia persoanelor, bunurilor și succesiunilor
Tripticele din Transilvania – descoperire arhelogică deosebită
Descifrarea – interpretarea textelor din tripticele descoperite
Concluzii
Bibliografie

2
 Introducere

Strămoşii poporului roman - dacii şi romanii - care au determinat etnogeneza sa, au transmis
anumite elemente fundamentale ale organizării politice şi ale instituţiilor juridice.
Prezenţa statornică a geto-dacilor pe teritoriul patriei noastre este menţionată de către
izvoarele istorice încă din prima jumătate a secolului I î.e.n. Este de reţinut faptul că strămoşii
noştrii erau numiţi geţi de către istoricii greci şi daci de către istoricii romani. Pe de altă parte, unele
izvoare menţionează că dacii trăiau în arcul Carpaţilor, pe când geţii se aflau în zona extracarpatică.
Geţii şi dacii vorbeau aceeaşi limbă şi constituiau acelaşi popor1.
Concomitent cu formarea statului geto-dac au apărut şi normele juridice în locul obiceiurilor.
Unele din vechile obiceiuri, acelea care s-au dovedit convenabile şi utile clasei dominante în plin
proces de formare, au fost preluate şi sancţionate de către stat. În paralel, prin impunerea unor
comportări, corespunzător noilor cerinţe ale vieţii economice şi sociale, statul a sancţionat noi
obiceiuri juridice.
Pe lângă dreptul nescris, exprimat în forma obiceiurilor, în statul geto-dac s-a elaborat şi un
sistem de legi:
1. În obştea teritorială pământul este stăpânit în comun, dar apar şi primele semne ale
tranziţiei către proprietatea privată;
2. Intensificarea schimburilor comerciale şi a circulaţiei monedei au implicat, în mod
sigur, existenţa unor norme corespunzătoare obligaţiilor şi contractelor;
3. Introducerea dreptului roman scris odată cu instaurarea stăpânirii romane în Dacia,
alături de dreptul local nescris;
4. Prioritar era dreptul roman, astfel cutuma locală putea fi aplicată în măsura în care nu
venea în contradicţie cu principiile generale ale dreptului roman.
Astfel, era previzibil faptul că deși la început, cele doua rânduieli juridice, dacă şi romană, s-
au aplicat paralel, pentru ca apoi, în cadrul unui proces de întrepătrundere şi de influenţare
reciprocă, să ia naştere un sistem de drept nou, daco-roman, în cadrul căruia conceptele şi instituţiile
juridice au dobâdit noi funcţii şi noi finalităţi2.
1
Emil Cernea, Emil Molcuţ, Curs de istoria vechiului drept românesc. Editura Athenaeum, 1991

2
Emil Cernea, Emil Molcuţ, Curs de istoria vechiului drept românesc. Editura Athenaeum, 1991, p25
3
 Inițial, normele de drept aveau un caracter statutar, în sensul că fiecărei categorii de persoane
îi corespondeau anumite norme juridice. Astfel, în relaţiile dintre cetăţenii romani se aplicau
normele de drept civil. Dreptul civil, era dreptul cetăţenilor romani, extrem de rigid şi de formalist şi
profund exclusivist.

Normele juridice aplicabile în materia persoanelor, bunurilor și succesiunilor

Evoluţia dreptului ne atestă faptul că şi pe plan juridic, în Dacia a avut loc un proces de
sinteză, în cadrul transformărilor din plan etnic şi instituţional. În cadrul acestui proces evolutiv,
normele de drept geto-dac se aplicau în paralel cu normele de drept civil roman şi de drept al
ginţilor. Treptat, în cadrul procesului de întrepătrundere şi de influenţare reciprocă, va lua naştere un
sistem de drept nou, daco-roman.
A. În primele decenii ale ocupaţiei romane, când delimitarea dintre diferitele categorii
de persoane (cetăţeni, latini, peregrini) era foarte clară, normele de drept aveau un caracter statutar,
în sensul că fiecărei categorii de persoane îi corespundeau anumite norme juridice.
Astfel, normele de drept civil se aplicau, în principiu, numai cetăţenilor romani aflaţi în
provincie, care se bucurau, ca orice cetăţean roman, de toate drepturile civile şi politice (ius civile):
- ius commercii (dreptul de a încheia acte juridice potrivit dreptului roman);
- ius connubii (dreptul de a încheia o căsătorie valabilă după legile romane);
- ius militiae (dreptul cetăţeanului de a face parte din legiuni);
- ius suffragii (dreptul de a alege);
- ius honorum (dreptul de a candida la o magistratură în colonii).
Dreptul civil, numit şi drept quiritar, era un drept extrem de rigid şi de formalist, profund
exclusivist şi care din cauza formelor solemne şi a simbolurilor de care era înconjurat, nu era
accesibil latinilor sau peregrinilor.
Latinii locuiau în municipii, în pagi (localităţi situate pe terenurile dependente de colonii) şi
vici (localităţile situate în afara teritoriilor coloniilor sau în regiunile lipsite de oraşe) sau chiar în
colonii, dar aveau un regim juridic inferior faţă de cel al cetăţenilor, bucurându-se, de regulă, numai
de ius commercii.

4
 Ei erau incluşi în categoria latinilor fictivi, deoarece aveau condiţia juridică a latinilor
coloniari (locuitori ai Italiei ), dar nu erau rude de sânge cu romanii, aşa încât nu erau latini şi în
sens etnic. În principiu, latinii puteau încheia între ei acte de drept civil (în măsura în care se
bucurau de ius commercii).
Peregrinii formau majoritatea populaţiei din provincie, deoarece în această categorie intrau
toţi locuitorii liberi ai Daciei Romane (autohtonii), inclusiv străinii care nu erau cetăţeni sau latini .
Locuitorii cetăţilor distruse de către romani (Sarmizegetusa), făceau parte din categoria peregrinilor
dediticii şi aveau o condiţie juridică inferioară în sensul că nu puteau obţine cetăţenia romană şi nu
aveau dreptul de a merge la Roma . Ceilalţi autohtoni liberi constituiau peregrinii obişnuiţi care
puteau încheia, între ei, acte juridice potrivit cutumei locale şi aveau acces, în relaţiile dintre ei,
precum şi în relaţiile cu latinii sau cu cetăţenii, la normele de drept al ginţilor (ius gentium )-
diviziune a dreptului roman destinată să se aplice în relaţiile dintre peregrini, precum şi în relaţiile
dintre peregrini, latini şi cetăţeni.
Noul sistem juridic cuprinde dispoziţii cu privire la bunuri, persoane, succesiuni şi obligaţii.
B. În materia bunurilor, dreptul daco-roman consacră trei forme distincte de proprietate:
quiritară, provincială şi peregrină.
1. Proprietatea provincială a luat naştere în legătură cu regimul juridic pe care îl aveau
teritoriile cucerite de romani, care treceau în proprietatea statului roman cu titlul de ager
publicus, fiind atribuite apoi spre folosinţă provincialilor, care la rândul lor exercitau asupra
lor un drept de posesie şi uzufruct. Totodată, proprietatea provincială mai putea fi dobândită
şi printr- o variantă a uzucapiunii romane, cunoscută sub denumirea de prescriptio longi
temporis (termenul era de 10 ani între prezenţi şi 20 de ani între absenţi), iar efectul constă în
aceea că acţiunea intentată de către reclamant, după trecerea celor 10 sau 20 de ani, va fi
respinsă cu succes de către posesor. Proprietatea provincială era sancţionată printr-o acţiune
in rem specială, având ca model acţiunea în revendicare, aplicată propietăţilor quiritare.
Proprietatea supremă a statului roman era recunoscută de către provinciali prin plata anuală a
unei sume de bani numită tributum.
2. Pe de altă parte, cetăţenii romani, beneficiind de plenitudinea drepturilor politice şi
civile, puteau exercita asupra unor terenuri din Dacia, proprietatea quiritară, cu condiţia ca
acestea să se bucure de ficţiunea ius italicum (drept special, în virtutea căruia, solul
aparţinând unor colonii din provincii era asimilat cu cel din Italia, devenind astfel un lucru
roman.

5
 3. De asemenea, a fost cunoscută şi proprietatea peregrină, distinctă de cea provincială,
deoarece ea se aplica doar asupra construcţiilor şi bunurilor mobile.
C. În materie succesorală, succesiunea putea fi deferită atât prin testament cât şi fără
testament (ab intestat). Forma de testament utilizată de către peregrini era cea orală şi se bucurau de
testamenti factio pasiva (puteau veni la moştenirea cetăţenilor romani)

Tripticele din Transilvania – descoperire arhelogică deosebită

Practic, dacă un act se compunea din două table cerate, grecii îl numeau diptichon, romanii
duplices; dacă se compunea din trei table cerate, grecii îl desemnau prin termenul "triptichon", iar
romanii prin "triptices". Prin urmare, termenul prin care indicat actul ne arăta numărul tablelor
"cerate", din care se compunea.

Dipticul

Un diptic se compune din două table cerate, prin urmare, are patru pagini. Se poate
reprezenta ca scoarţele unei cărţi. In fiecare diptic se pot distinge foarte uşor două părţi: partea
internă a acestuia, care conţine scrierea internă şi partea externă, care conţine scrierea externă.
Fiecare diptic redă de două ori acelaşi text.
Textul din paginile a doua şi a treia conţine scrierea internă şi nu este vizibil, nu poate fi citit,
fară ruperea sigiliilor aplicate în canalul de pe prima pagină. Pe prima pagină sunt trecute numele
martorilor şi sigiliile lor. Pagina a patra conţine scrierea externă. În principiu scrierea externă este
asemănătoare cu scrierea internă, totuşi uneori se pot observa unele deosebiri de stil, care însă nu
schimbă sensul textului. Părţile iau cunoştinţă de textul actului din scrierea externă. Scrierea internă
rămâne ascunsă. în caz de litigiu sigiliile sunt înlăturate de magistrat. Dacă se constată diferenţe
între textul din scrierea internă şi externă, textul autentic este scrierea internă.

Tripticul

6
 Tripticul se compune din trei table cerate, deci are şase pagini. Prima pagină şi a şasea nu
sunt adaptate scrisului. Pagina a patra este împărţită în două părţi printr-un canal, în care sunt fixate
cu ceară firele, care leagă cele trei table. Pe această ceară sunt imprimate sigiliile martorilor. În acest
mod firele nu pot fi scoase din canal fară ruperea sigiliilor şi deci nici tablele nu pot fi deschise.
Pe partea stângă a paginii a patra începe textul scrierii externe, care continuă pe pagina a
cincea. Pe partea dreaptă a paginii a patra sunt însemnate numele proprietarilor sigiliilor din canal.
Pagina a doua şi a treia conţin textul autentic, invizibil până la îndepărtarea sigiliilor, care se mai
numeşte şi scrierea internă.
Din toate acestea, totdeauna putem şti precis, dacă tabla cerată a aparţinut unui diptic sau
triptic şi aceasta chiar şi în cazul când nu avem decât o tablă cerată sau chiar numai un fragment de
tablă cerată.
Cu ajutorul unui se sculpta ceara de pe tablă, iar golul obţinut avea să redea forma literei
dorite. Pe un fond negru se obţinea un scris alb cu majuscule cursive, paralel cu latura cea mai
lungă.
În număr total de 25 de table cerate, tripticele au fost descoperite în minele de aur din Roşia
Montană sau Roşia Abrudului, fiind deasemenea cele mai importante acte juridice care ne-au rămas
din timpul Romanilor. Începând cu anul 1786 în minele de aur din Roşia Abrudului s-au descoperit
mai multe table cerate, cunoscute și ca triptice. Acestea au fost ascunse de către locuitori de frica
invaziei marcomanilor, cea mai recenta dată din înscrisurile tripticelor fiind anul 167 e.n, 29 mai.3
Ascunderea (plasarea lor în siguranță) de frica invaziei narcomanilor a fost intens discutată
de istorici, cu diferite explicații, însă având în vedere originea orientală a actelor scrise,
naţionalitatea greacă a persoanelor menţionate în triptice, numărul martorilor, precum şi influenţa
greacă evidentă, ne arată că persoana, care a ascuns actele este un bancher grec, iar acesta a putut
ajunge în posesia tripticelor în calitate de păzitor al actelor4.

Descifrarea – interpretarea textelor din tripticele descoperite

3
Ion Peretz, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1926

4
Ion Peretz, Istoria dreptului românesc, Bucureşti, 1926
7
 Cele 14 tăbliţe lizibile, din totalul de 25, conţin:
1. un contract de împrumut - mutuum, este practic o convenție, redactat în limba greacă,
presupune o scadență, penalități, adică daune moratorii fixate de părţi prin acord comun
2. un contract de depozit - contract neregulat, care în jurisprudenta romană a fost socotit
mai mult ca un mutuum, dat unui bancher, încheiat ad probationem, întrucât servea numai la
probaţiunea unei obligaţiuni preexistente
3. două contracte de credit – în primul triptic, creditor este o femeie, peregrină, probabil
de origine greacă. Aplicând strict principiile și normele ambelor sisteme de drept contractul nu e
valid. Cu toate acestea tripticul ne arată o cutumă locală. Se poate vorbi despre cutumă, fiindcă într-
un contract de vânzare, figurează în calitate de cumpărător o altă femeie peregrină, care lucrează
fară autoritate masculină.
4. patru acte de vânzare - dintre care trei au ca obiect vânzarea de sclavi, iar unul
vânzarea unei părţi de casă. Părţile contractante erau fie romani, fie peregrini, iar vânzările erau
însoţite de o mancipaţiune.
o Conţinutul era acela al dreptului roman clasic; clauza relativă la garanţia de
vicii era aproape identică cu aceea prevăzută în edictul edililor cum ii,
vânzătorul fiind obligat să transfere posesiunea liniştită a bunului. Cât
priveşte tripticele în sine, ele serveau doar ca acte probatorii ale contractelor
intervenite între părţi, având valoatea unor probaţiones.
o Consimţământul părţilor rezulta din faptul mancipaţiunii, lucrul era
determinat, preţul deasemenea şi mai se făcea şi menţiunea, că a fost plătit.
Obligaţiile vânzătorului rezultă în mod expres din textul tripticelor, afară de
cea relativă la conservarea lucrului.
5. un contract de societate - contract sacramental, fiindcă se face uz de stipulaţie. Părțile
contractului par a fi cetățeni romani.
6. un proces verbal prin care se constată desfiinţarea unei asociaţii funerare – ca urmare
la lipsei cotizanților.
7. lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet

8
 8. trei contracte de locaţiune - conţin normele juridice romane în materie. Părţile
contractante sunt romani şi peregrini, deoarece contractele consensuale erau contracte iuris gentium
şi, în consecinţă, accesibile şi peregrinilor.

9
 Concluzii

Din analiza tripticelor romane, se desprind cel puțin două concluzii mai importante şi anume
prima ar fi că în Dacia provincie a Imperiului Roman s-a aplicat dreptul roman, iar a doua ar fi că în
Dacia provincie a Imperiului Roman, dreptul roman s-a aplicat nu numai în raporturile dintre
cetăţeni, ci şi în unele raporturi dintre aceştia şi peregrini, sau numai între peregrini. Abaterile de la
rigiditatea dreptului roman au fost determinate de necesitatea și interesele exploatatorilor din minele
de aur, care prin acestea şi-au asigurat mai uşor procurarea mâinii de lucru.
Faptul că cetăţenii şi peregrinii încheiau, între ei, acte care conţineau elemente de drept
roman, ca şi de drept autohton, atestă tendinţa spre unificare a celor două sisteme juridice în cadrul
unui proces mai general de unificare, raportat la necesitățile cotidiene.

10
 Bibliografie

1. Lect.univ.dr. Ionuț CIUTACU – Suport de curs

2. Emil Cernea - Emil Molcut, Curs De Istoria Vechiului Drept Romanesc, Editura Athenaeum,
1991;
3. Emil Cernea - Emil Molcut, “Istoria statului şi dreptului românesc”, Editura Press Mihaela,
Bucureşti, 2001;
4. Ion Baltariu, Tripticele din Transilvania, Aiud, 1930, disponibil la
http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/romanialiterara/1930/
BCUCLUJ_FP_280231_1930_001_002.pdf ;
5. Ion Peretz, Istoria Dreptului Romanesc, Bucureşti.

11