JURNALUL UNUI COPIL CRESCUT DE BUNICI.

„PENTRU MINE,
COPILARIA A FOST UN VIS URAT, IAR ADOLESCENTA... UN
COSMAR.”

Chiar daca se presupune ca perioada copilariei este cea mai frumoasa din viata
oricarui om, sunt micuti care nu au avut norocul sa creasca alaturi de parintii lor.
Redactia csid.ro iti propune sa cunosti povestea unui copil care la o varsta frageda a
ramas fara parinti.

„Sunt un tanar ce se simtea ca un batran la sfarsitul vietii cand te-am contactat. Pentru
mine, copilaria a fost un vis urat, iar adolescenta... un cosmar. Stii cat este de greu sa fii
copil, sa se ia colegii de scoala de tine si sa nu ai pe cineva care sa te apere?

Parintii mei au plecat la Domnul cand aveam cativa anisori. A fost un soc peste care
bunicii din partea mamei si cei din partea tatalui nu au putut trece niciodata.

Tata era singur la parinti, iar mama mai avea o sora mai mica. Eu am fost crescut de
bunicii din partea mamei, care erau destul de batrani. Pe ceilalti bunici ii vedeam rar,
eventual, de sarbatori. Erau mereu garboviti si livizi. Nu i-am vazut niciodata zambind si
chiar daca faceau totul ca sa ii plac, ceva ma facea sa nu ma apropii de ei.

In copilarie am suferit enorm. Copiii sunt foarte rai. Si daca prind pe unul mai slab sau
fara aparare, se iau de el. Asa am fost eu. Ciuca batailor si subiectul glumelor colegilor
mei. Bunicilor le-am spus la inceput, insa cu timpul am invatat ca nu ma ajuta cu nimic.
Pentru ca doar ma ascultau si nu faceau nimic sa ma apere.

Ma uitam cu jind la alti copii. Parintii lor veneau la scoala, vorbeau cu profesorii, cu
diriginta sau cu directoarea si se luau masuri. La mine nu se intampla niciodata asa. Ba
din contra, cand venea unul dintre bunici la sedinta, toti colegii radeau de mine. O faceau
gratuit, cu rautate, fara urma de mila sau de intelegere.
Apoi am intrat in adolescenta. Imi era teama si de umbra mea. Mi-am rugat bunicii sa ma
lase sa fac arte martiale sau box pentru a ma putea apara. Insa nu au fost niciodata de
acord. Ii interesau doar scoala si rezultatele la invatatura. Ceea ce nu a fost rau, insa nu a
fost de ajuns.

Problemele mele de incredere se acutizau si nu aveam cu cine sa vorbesc. Despre relatiile

cu fetele ce sa mai spun, am suferit cele mai crunte umilinte. Daca reuseam cumva sa
intru in vorba cu vreo fata, inevitabil venea unul dintre colegi si ma facea de ras.

Cand am intrat in depresie si nu doream sa mai ies din casa, nici sa mai invat, bunicii au
intrat in panica. Citind despre diferite boli si situatii pe net, te-au descoperit pe tine si mi-
au facut o programare. Asa am putut si eu, pentru prima data in viata, sa imi descarc
sufletul la cineva. Si aveam atat de multe de spus...

Cu timpul, m-am mai linistit. Am inteles ca scoala ramane in continuare importanta, dar
mi-am refacut relatia si cu bunicii din partea tatalui. S-au bucurat nespus cand am inceput
sa ii vizitez mai des. Am capatat mai multa incredere si in timp am ajuns sa ma bucur,
vazand ca am o familie atat de mare, cu care ma intelegeam din ce in ce mai bine.

Ma bucur ca inca de la inceput am gandit o strategie legata de o viitoare profesie si ca am

ales facultatea de drept. Acum sunt un tanar licentiat, am o prietena minunata, pe care am
cunoscut-o de curand, si ma gandesc cu incredere la viitor. Sunt sigur ca toate
experientele din trecut mi-au oferit lectii de viata pe care nu le voi uita niciodata, dar care
nu imi mai sfasie sufletul asa cum o faceau odata. Sunt incantat ca ofer si primesc
afectiune, iar viata mea va arata cu siguranta bine pe viitor.”