CAPITOLUL 1.

FENOMENELE FIZICE

1.1.Generalități. Metodele de studiu în fizică

Fenomene sau procese fizice sunt procesele din natură în care corpurile evoluează și pot
să își modifice proprietățile. Câteva fenomene fizice: deplasarea automobilului pe șosea,
înghețarea sau fierberea apei, curgerea apei în râu, dezintegrarea radioactivă a nucleelor etc.

Tabelul 1. Structura dimensională a universului și științele naturii.

Obiectul Dimensiunea Ramura de știință

Particule elementare 10-15m și mai mici Fizica particulelor

Nucleele atomice 10-14 m Fizica nucleară
Atomii 10 -10 m Fizica atomică
Moleculele 10-9 m Chimia
Moleculele gigante 10-7 m Biochimia
Solidele Fizica stării solide
Lichidele Hidrodinamica
Gazele Aerodinamica
Plantele și animalele 10-7 m la 102 m Biologia
Planeta Pământ 107 m Geologia
Stelele 10 7 m la 1012 m Astrofizica
Galaxia 1020 m Astronomia
23
Aglomerate galactice 10 m Cosmologia
Partea cunoscută a universului 26
10 m Cosmologia

Primul pas spre cunoaștere este observația. Acumulând o cantitate suficientă de

observații referitoare la un fenomen sau obiect se emite o ipoteză , care trebuie să explice toate
legitățile observate și eventual să prezică altele noi. Apoi ipoteza emisă se verifică prin
experiență . Ipoteza confirmată de experiență devine o teorie iar ipoteza infirmată de
experiență este înlăturată și înlocuită cu alta. Deci, experiența (practica) este singurul criteriu
al adevărului oricărei teorii.
Fizica este o știință experimentală.
 Orice teorie fizică este adevărată în sens limitat, adică este relativ adevărată. Mai
devreme sau mai târziu cercetătorul se întâlnește cu fapte pe care teoria, deja ”veche„ nu le
poate explica. Atunci se emite și se verifică o nouă ipoteză, care în caz de confirmare
experimentală devine ”noua„ teorie.
Trăsătura distinctivă a fizicii, care o deosebește de celelalte științe, cum ar fi istoria spre
exemplu, constă în faptul că fizica studiază fenomenele pe care omul le poate repeta.

Ideal , fenomenele fizice se pot repeta în condiții schimbate și controla; ca urmare,

rezultatele fenomenelor fizice pot fi utilizate pentru aplicații practice.

1.2. Mărimi și unități în fizică.

1.2.1. Mărimi fizice. Măsurarea mărimilor fizice.
În procesul de cercetare a fenomenelor fizice, pe măsură ce a crescut gradul de
cunoaștere a naturii, fizicienii au introdus diferite noțiuni cu ajutorul cărora să poată caracteriza
fenomenele fizice.
De exemplu, pentru a putea caracteriza fenomenul de mișcare s-au introdus noțiuni ca:
spațiu, timp, viteză, accelerație, traiectorie etc. Pentru a caracteriza fenomenul de înghețare sau
de fierbere a apei s-au introdus noțiuni ca: temperatură de transformare, căldură latentă de
transformare etc.

Noțiunile : spațiu, timp, viteză, masă, forță, temperatură, etc., se numesc mărimi fizice.

Cu ajutorul mărimilor fizice fizicienii au putut exprima legile fizicii matematic, cu

ajutorul formulelor. Traiectoria nu este mărime fizică pentru că ea nu poate fi măsurată.
Pentru ca rezultatul unei măsurători să aibă semnificație pentru toți trebuie să se
utilizeze etaloane - o lungime cunoscută și acceptată de toată lumea poate servi drept unitate
de măsură pentru lungimi.
Observația 1. Unitatea de măsură este o mărime de același fel cu mărimea fizică de măsurat.
Observația 2. Când se exprimă rezultatul măsurătorii, valorii numerice i se asociază
obligatoriu unitatea de măsură.

A măsura înseamnă a compara experimental mărimea fizică dată cu mărimea fizică de

același fel care a fost aleasă drept unitate de măsură.
Masurătorile se pot efectua: a) direct, b) indirect.
a) Măsurarea directă. În exemplul dat mai sus lungimea camerei s-a putut măsura direct,
prin compararea ei cu unitatea de lungime. Timpul de poate măsura direct prin compararea
lui cu unitatea de timp etc.
b) Măsurarea indirectă. Dacă dorim să măsurăm volumul camerei în care locuim nu
comparăm direct volumul camerei cu unitatea de volum, 1m3, ci comparăm lungimea, lățimea
și înălțimea camerei cu unitatea de lungime. Volumul se găsește prin calcul.
Exemplu : Dacă lungimea este a (m) , lățimea b (m) și înălțimea este c (m), rezultă:

V = a (m)  b(m)  c(m) = a  b  c (m3 ).

Majoritatea mărimilor fizice se măsoară indirect.

Pentru măsurarea mărimilor fizice se definesc unități de măsură de aceeași natură cu

mărimile de măsurat.

1.2.3.Unități de măsură fundamentale și derivate. Sisteme de unități de măsură

Concluzie :
• Pentru măsurarea lungimilor se folosește o anumită lungime, riguros definită.
• Pentru măsurarea timpului se folosește un anumit interval de timp, riguros definit.
• Pentru măsurarea energiei se folosește o anumită energie riguros determinată.

Unitățile de măsură ale mărimilor fizice fundamentale se numesc unități de măsură

fundamentale.

Unitățile de măsură ale mărimilor fizice derivate se numesc unități de măsură derivate.

Alegerea, din mulțimea mărimilor fizice cunoscute, a mărimilor fizice fundamentale (și
a unităților acestora) se poate face în mai multe feluri. Mărimile fundamentale alese și unitățile
lor de măsură determină sistemul de unități de măsură.

În mecanică , sunt suficiente trei mărimi fundamentale: lungimea, timpul și masa.

Exemplul 1.
Mărimile fundamentale Unitățile de măsură
 lungimea metrul (m)
masa kilogramul (Kg)
timpul secunda (s)
Sistemul de unități MKS sau (SI)

Exemplul 2.
Mărimile fundamentale Unitățile de măsură
lungimea centimetrul (cm)
masa gramul (g)
timpul secunde (s)
Sistemul de unități cgs

Exemplul 3.
Mărimile fundamentale Unitățile de măsură
lungimea metrul (m)
forța kilogramulforță (Kgf)
timpul secunda (s)
Sistemul de unități MKfS

La noi în țară și în majoritatea țărilor lumii, s-a convenit a se folosi numai sistemul de
unități MKS, denumit din acest motiv Sistemul Internațional (SI).
La studiul căldurii și termodinamicii este necesar să se alăture acestor trei mărimi
fundamentale, încă una care să caracterizeze fenomenele termice. A patra mărime
fundamentală s-a hotărât să fie temperatura iar unitatea sa de măsură în (SI) este gradul
Kelvin (K).
În studiul electromagnetismului este necesar a se introduce încă o mărime
fundamentală și în Sistemul Internațional s-a ales intensitatea curentului electric .Unitatea de
măsură fundamentală corespunzătoare este amperul (A).
De asemenea, în studiul fenomenelor luminoase (în optică) este necesar a se introduce
cea de-a șasea mărime fizică fundamentală, intensitatea luminoasă cu unitatea fundamentală
corespunzătoare numită candelă (Cd).

1.3. Etaloanele unităților fundamentale

1.3.1. Etalonul de lungime
 Rezultatul unei măsurători poate avea semnificație numai dacă în prealabil s-a ajuns la
o înțelegere asupra unității de măsură ce urmează a fi folosită. Astfel , unitatea de măsură a
lungimilor, în (SI), s-a ales metrul.

Metrul reprezintă o lungime egală cu distanța dintre două linii trasate pe etalonul internațional,
aflat la Biroul Internațional de Măsuri și Greutăți de la Sevres(Franța).

• Distanța dintre cele două linii pe metrul etalon s-a definit ca fiind
1/40 000 000 din lungimea meridianului Pământului.
• Metrul etalon se folosește ori de câte ori este necesar a construi un metru precis sau a
verifica lungimea unui metru existent. Toate țările păstrează copii ale metrului etalon de la
Sevres.
Neconcordanțe pentru metrul etalon de la Sevres:
• Lungimea lui depinde de temperatură (dilatarea).
• Copiile executate după metrul etalon nu au lungimea exact de un metru, deoarece
niciodată copia nu este identică cu originalul. Așadar , singurul metru valabil este cel
de la Sevres.
• Dacă în urma unui război sau a unei catastrofe naturale etalonul metrului ar fi distrus,
omenirea ar fi nevoită să redefinească unitatea de lungime.

Din aceste motive s-a căutat o nouă definiție a metrului etalon.

Metrul etalon este lungimea egală exact cu 1 650 763,73 lungimi de undă a radiației roșie-orange
86
emisă de Kr .
Avantajele noii definiții :
• Lungimea de undă a radiațiilor emise de atomi este totdeauna riguros aceeași.
• Lungimea de undă a radiațiilor se măsoară ușor.
• Atâta timp cât în natură va exista kripton, va xista și metrul etalon.
Deoarece lungimile ce trebuiesc măsurate sunt foarte variate, pentru măsurători se folosesc
și multiplii sau submultiplii metrului.

1.3.2. Etalonul de timp

 Până în 1967 etalonul de timp a fost definit în funcție de timpul necesar Pământului, în
anul 1900, pentru a executa o rotație completă în jurul Soarelui. În (SI) etalonul de timp este
secunda.
O secundă este exact 1/31 556 925,9747 din anul tropical 1900.

Insuficiență: Perioada de rotație a Pământului se schimbă puțin de la an la an. De aceea

a fost necesară o redefinire a secundei.

În anul 1967 s-a redefinit secunda pe baza timpului de vibrație, caracteristic atomilor.

133
Secunda reprezintă timpul necesar pentru ca în atomul Cs să aibă loc 9 192 631,770 vibrații.

Varietatea foarte mare a intervalelor de timp ce trebuie măsurate impune folosirea unor
unități multipli sau submultipli ai secundei.

1.3.3. Etalonul de masă

Mărimea fizică care caracterizează cantitatea de substanță dintr-un corp, masa corpului,
joacă un rol important în procesele fizice. Trebuie găsit, prin urmare, un procedeu de măsurare
a acestei mărimi și o unitate de măsură pentru ea.

Etalonul de masă este masa unui cilindru de platină păstrat la Sevres, în Franța și se
numește Kilogram.

Cu toate că masa etalonului astfel definit nu depinde nici de temperatură nici de locul
unde se află pe glob, o calamitate l-ar putea distruge.
S-a încercat și în acest caz a se redefini etalonul unității de masă pe baze atomice, știind că
masele atomilor sunt constante.
Astfel, a 12-a parte din masa atomului de carbon 12 ( C ) a fost aleasă ca unitate atomică
12

de masă (UAM) sau (U).în funcție de U s-a redefinit Kilogramul etalon.

Etalonul de masă, Kilogramul în SI, reprezintă (1/1,6605) · 1027 unități atomice de masă.
 Varietatea imensă a maselor ce trebuie măsurate a impus definirea și folosirea
multiplilor și submultiplilor Kilogramului.

1.4. Dimensiuni și ecuații dimensionale

1.4.1. Unitățile mărimilor fizice derivate
Alegerea unităților de măsură, pentru orice mărime fizică, este arbitrară. De exemplu,
pentru viteză, v, se pot alege unitățile : km/s, m/s, mm/s etc. Cu cât unitatea de măsură este
mai mare cu atât valoarea numerică a vitezei este mai mică. Cea mai generală notație pentru
unitatea de măsură a unei mărimi fizice oarecare A este A și se numește dimensiunea mărimii

A. În cazul vitezei A=v iar A =km/s, mm/s, etc.

Dimensiunile mărimilor fizice fundamentale se notează în mod special, fără paranteze
drepte astfel:
1) lungime : l = L
2) masă : m = M
3) timp : t  = T
4) temperatură : T = 
5) intensitate de curent electric : I = A

6) intensitate luminoasă : I = cd

Dacă se precizează sistemul de unități atunci alegerea unității pentru mărimile

fundamentale (și pentru cele derivate) nu mai este arbitrară. De exemplu în SI, l = L = m ,

m = M = kg … I = I = cd .
Deoarece mărimile fizice derivate se pot exprima, cu ajutorul formulelor, exclusiv prin
mărimi fizice fundamentale și unitățile lor se pot exprima prin unitățile mărimilor
fundamentale. De exemplu, în cazul lucrului mecanic avem

L = Fd = ma d = ml2 t −2 = ML2T − 2 ecuație de dimensiuni

Cunoscând ecuația de dimensiuni putem exprima direct unitatea mărimii derivate

prin unitățile mărimilor fundamentale, adică

L = ML2T −2 = kg  m 2  s −2 .
Ecuația de dimensiuni are următoarea formă generală

D = M a  Lb  T c  d ... (1.1)

în care D este dimensiunea mărimii derivate, M, L, T,  , dimensiunile mărimilor

fundamentale, iar a, b, c, d, …numere întregi și pozitive. (Numerele abstracte nu au
dimensiuni).

Unitățile mărimilor derivate se definesc prin ecuațiile de dimensiuni și depind de sistemul de

unități fundamental în care se exprimă.

1.4.2. Importanța Ecuațiilor dimensionale

a) Ușurează trecerea de la un sistem de unități la altul.
Exemplu: Care va fi dimensiunea masei în sistemul MKfS?

F = m a , m = F = F− 2 = F  L−1  T 2 și se va exprima în Kgfm-1·s2.

a  LT
b) Se poate verifica corectitudinea formulelor fizicii.
Într-o formulă corectă toți termenii au aceeași dimensiune: formula este omogenă sau
dimensională.
Exemplu: Se observă că în căderea liberă viteza corpului depinde de spațiul parcurs.
Am fi tentați să scriem
v = k s, (1.2)
unde k este un factor de proporționalitate numeric (fără dimensiuni). Experiența nu a confirmat
existența unei astfel de legi. Corectitudinea formulei (1.2) se poate verifica prin formulele de
dimensiuni astfel:

v = LT−1 iar k  s = ks = L , adică v  k  s formula (1.2.) este greșită.

c) Permit a stabili, apriori, forma probabilă a unei formule.

Exemplu: În căderea liberă spațiul este proporțional cu timpul de cădere și cu g. Se poate
scrie:
s=kgt (1.3.)

Aplicând ecuația de dimensiuni avem

kgt  = k  g t  = LT−2  T = LT−1  s = L

Pentru ca formula (1.3.) să fie omogenă trebuie înmulțit termenul din dreapta cu t , rezultȃnd:

s = k g t2 . (1.4.)

Experiența verifică existența acestei legi și arată că k=1/2