Sunteți pe pagina 1din 29

CAPITOLUL I.

PROBLEME DE PROTECŢIE A MEDIULUI AMBIANT


1.1. Biosfera şi originea vieţii pe Pămînt
Apariţia vieţii pe Pămînt este strîns legată de evoluţia planetelor. De aceea, pentru a discuta
această problemă vom începe cu apariţia sistemului solar, care a avut loc cu aproximativ 5,5
miliarde de ani în urmă. Noile cercetări din domeniul astrofizicii permit avansarea ipotezei
unei explozii iniţiale, urmată de condensarea substanţei interstelare. Astfel interacţiunea
forţelor centrifuge şi de gravitaţie a dus la concentrarea şi stratificarea substanţelor cu formarea
Soarelui şi a norilor gazoşi, consideraţi precursori ale viitoarelor planete. Pe Soare, în condiţiile
comprimării dense şi temperaturilor înalte, au început procese termonucleare însoţite de
degajarea unei cantităţi mari de energie în formă radioactivă şi a întregului spectru de radiatii
electromagnetice. Temperatura Soarelui în interior atinge 15 000 000 K, iar la suprafaţă
temperatura plasmei ajunge pănă la 6 300 K. În procesul comprimării gravitationale substanţa
stratificată pe orbite s-a concentrat, determinînd formarea planetelor la distanţe diferite de
soare. În funcţie de distanţa de soare, compoziţia chimică a planetelor diferă. Cele mai
depărtate planete (Pluton, Neptun, Uranus) reprezintă concentrarea celor mai uşoare elemente
şi a unor substanţe chimice simple, ca de exemplu: hidrogen, heliu, amoniac, apă, metan,
diferiţi oxizi şi hidroxizi. Temperatura pe suprafaţa acestor planete este de 40-55 K. Atmosfera
lor (în afară de Pluton, căruia îi lipseşte atmosfera) este alcatuită în special din heliu şi
hidrogen. Mercur, planeta cea mai apropiată de Soare, este formată în deosebi din elemente
grele. Pe planeta Mercur lipseste de asemenea atmosfera. Suprafaţa acestei planete este supusă
fie acţiunii radiaţiei solare, cînd temperatura se ridică pînă la cîteva sute de grade, fie,
dimpotrivă, acţiunii temperaturii joase a cosmosului. Temperatura medie de 4000K face
inadmisibilă existenta vieţii pe această planetă. Venus, “planeta furtunilor”, este situată la o
depărtare de 110 milioane km de la Soare. Atmosfera densă a acestei planete conţine o mare
cantitate de bioxid de carbon (90%). Aici, din cauza puternicului “efect de seră“, temperatura
atinge 7000K ,iar presiunea se ridică la aproximativ 300 atmosfere. Apa ca atare lipseşte
practic iar norii atmosferici sunt constituiţi din acid sulfuric sub formă de cristale, fapt căruia i
se atribuie efectul de strălucire deosebită a lui Venus pe bolta cerească. Pe Marte (230 milioane
km depărtare de la Soare) se întîlneşte un alt tablou. Temperatura medie pe suprafaţa planetei
este de 2000K şi are o atmosferă foarte rarefiată. Apa, a cărui conţinut în atmosferă este destul
de mic, se găseşte fie sub formă de curenţi reci fie sub formă de “căciuliţe” polare de zăpadă.
Pentru planeta Pămînt, condiţiile s-au dovedit optime: situat la distanţa de 50 milioane km de
Soare şi incluzînd practic totalitatea elementelor chimice dintre care cel mai răspîndit este
oxigenul. Oxigenul reprezintă 89% din cantitatea totală de apă şi 50% din masa de bază a
scoarţei terestre (alcătuită din nisip, argilă, calcar, roci, minerale, metale, etc.) Aspectul cel mai
important este acela că pe Terra există o cantitate mare de apă care, datorită regimului de
temperatură, se prezintă în toate cele trei stări de agregare. Vîrsta Terrei numară în prezent 4,6
miliarde de ani. După scara geologică Kaldar ("Pămîntul neliniştit", 1975), conform careia 100
milioane de ani se privesc ca un singur "an", Pămîntul are în prezent 46 de ani. Anul naşterii
Pămîntului este determinat pe baza măsurării conţinutului izotopilor de Pb în rocile străvechi,
care conţineau U-238. Pămîntul iniţial era cu totul altfel decît în prezent. Se presupune că
activitatea vulcanică era foarte intensă. Gazele eliminate prin erupţii vulcanice în decursul
primilor 500 milioane de ani de existenţă ai planetei conţineau hidrogen, vapori de apă, metan,
CO2 şi compuşi ai sulfului. Vaporii de apă şi substanţele gazoase eliminate au contribuit treptat
la formarea atmosferei dense din jurul Pămîntului care se răcea. Condensarea vaporilor de apă,
ce a dus la formarea oceanului mondial, a avut loc cu 4 miliarde de ani în urmă. Procesele de

1
evaporare a apei şi căderea ei pe uscat sub formă de precipitaţii, apoi întoarcerea în ocean
(ciclul hidrologic) au dus la dizolvarea multor săruri minerale. Dizolvarea în apă a CO2, cu
formarea carbonaţilor insolubili, constituie un proces pentru generarea diferitelor tipuri de
precipitate. De asemenea se dizolvă în apă şi alte gaze atmosferice, iar cele mai uşoare
(hidrogenul, heliul) disipează cu timpul în cosmos. Cea mai importantă particularitate a
atmosferei timpurii a Pămîntului este lipsa oxigenului liber. Acesta nu putea să se acumuleze în
atmosferă, în condiţiile unei intense activităţi vulcanice, din cauza cantităţilor mari de gaze cu
proprietăţi reducătoare (H2, CH4, H2S ş.a.) şi mai ales datorită prezenţei în apă a unor
concentraţii ridicate de ioni metalici în stare redusă (îndeosebi ioni Fe2+). Se poate imagina un
reactor chimic gigantic, gaz-lichid, reprezentat de atmosfera Pămîntului şi oceanului planetar,
prin care radiaţia solară ultravioletă ajungea aproape fără piedici la suprafaţa pămîntului. Pe
fondul unor radiaţii ionizante intense şi în condiţiile temperaturilor înalte (1170-1370 K),
cauzate de descărcările electrice din atmosferă şi de activităţile vulcanice, se înfăptuiau, în
reactorul imaginar, nenumărate reacţii chimice. Nu este de mirare faptul, dovedit şi prin
experienţele similare în laborator, că în condiţii anaerobe, sub inluenţa tuturor acestor factori,
decurgeau efectiv procese abiotice de sunteză, din gaze simple, a diferitor substanţe chimice,
inclusiv a unor compuşi organici cu hidrocarburi, aldehide, acetone, aminoacizi şi acizi
carboxilici. Ca rezultat al evoluţiei chimice a materiei, a circuitului compuşilor organici, se
formau compuşi cu structuri tot mai complicate, cauzate de lipsa proceselor de destrucţie a
compuşilor organici ce decurgea cu formarea bioxidului de carbon şi a apei aşa cum are loc
astăzi în atmosferă, în prezenţa oxigenului. Sub acţiunea luminii UV, ca rezultat al ruperii
legăturii şi a procesului de ionizare se petrecea descompunerea moleculelor în diferite
fragmente (radicali liberi), ce serveau ca material de construcţie pentru formarea altor compuşi.
Astfel, energia radiaţiei solare se acumula treptat sub formă de substanţă organică cu o
structură tot mai complicată. Procesul destructiei substanţelor organice în mediu apos, sub
influenţa razelor ultraviolete dure, nu decurge atît de energic ca în atmosferă, astfel încît
concentraţia staţionară a substanţelor organice în condiţiile formării şi distrugerii lor a fost
probabil considerabilă. Astfel avea loc selectarea abiotică a moleculelor în direcţia complicării
structurii moleculare şi acumulării în ocean a celor mai rezistente din ele. După relatările
specialiştilor şi ţinînd cont de randamentele cuantice cunoscute din reacţiile fotochimice de
sinteză ale amino- şi oxiacizilor din gaze simple, conţinutul substanţelor organice în apele
Oceanului "primitiv", puteau ajunge pînă la 1 %. În orice caz, concentraţia substanţelor
organice, "zeama" Oceanului, s-a dovedit a fi de ajuns pentru apariţia şi menţinerea, în primele
stadii de evoluţie, a primelor forme de viaţă. După părerea lui Folsom (1982), naşterea pe cale
chimica a macromoleculelor ce se reproduceau şi transmiteau informaţia "ereditară" a avut loc
cu 3,8 miliarde de ani în urmă: aceasta este vîrsta rocilor care au păstrat rămăşiţele
microorganismelor primitive. După scara Kaldar, Terra ar fi avut atunci, numai 8 "ani".
De atunci, viaţa în Ocean a început sa se dezvolte energic, la aceasta contribuind foarte mult
concentraţia ridicată a diferitelor substanţe dizolvate. Prin urmare acţiunea radiaţiei solare,
factorul mutagen puternic, a iniţiat evoluţia vieţii pe Pămînt. La început, “viaţa” lua din mediul
ambiant totul de-a gata, energia fiind obţinută prin asimilarea substanţei organice rezultată din
suntezele abiotice. De exemplu organismele heterotrofe, nefotosintetizatoare, în special
bacteriile. Au aparut apoi şi bacteriile autotrofe fotosintetizatoare, ce au utilizat energia luminii
solare pentru a oxida în apă gazele solubile. În calitate de oxidanţi, aceste bacterii au folosit
CO2, N2, SO4, NO3 şi alţi compuşi bogaţi în energie. Ca donori de electroni au servit CH4,
NH3, H2S şi unele substanţe organice solubile în apă. Cu aproximativ 3,5 miliarde de ani în

2
urmă, potrivit unor legi obiective ale evoluţiei vieţii biologice, unele bacterii s-au "învăţat" să
folosească apa în calitate de donor. Aceasta a dus la apariţia organismelor autotrofe
fotosintetizatoare ce produc şi elimina oxigen molecular în mediul extern. Pînă la acest
moment oxigenul liber apărea în atmosferă doar pe baza descompunerii vaporilor de apă de
către radiaţia ultravioletă.Rezultatul activităţii unor asemenea microorganisme
fotosuntetizatoare s-a concretizat restructurarea compoziţiei chimice a atmosferei Pămîntului.
Astfel cianobacteriile sau algele albastru-verzui au început să absoarbă bioxidul de carbon şi să
elimine oxigen în atmosferă. La rîndul lui oxigenul oxidă treptat echivalenţii reducători din apă
şi aer. Momentul trecerii de la atmosfera anaerobă (reducătoare) la cea aerobă (oxidativă) a
putut fi stabilizat pe baza resturilor minerale ale organismelor străvechi şi datorită schimbării
proceselor de formare a rocilor sedimentare. Procesul de "titrare" a atmosferei a continuat
aproare 2 miliarde de ani, principalul consumator de oxigen fiind ioni de Fe2+ dizolvaţi în
cantităţi mari în apele oceanului planetar. Compuşii solubili ai Fe2+ intrau în compoziţia
mineralelor scoarţei terestre şi erau antrenaţi în procesele migrationale, datorită aerării şi
eroziunii. De fapt ionii de Fe2+ au servit drept catalizatori în procesele de oxidare cu oxigen
molecular a substanţelor cu proprietăţi reducatoare evidente. Este clar că formarea atmosferei
aerobe a Pămîntului a început atunci cînd toate rezervele de substanţe reducatoare conţinute în
apă au fost oxidate şi viteza de pătrundere a oxigenului molecular în mediul înconjurător a
depăşit viteza de reducere a ionilor de Fe sau a altor catalizatori metalici. Conţinutul de oxigen
din atmosferă a început treptat să crească. Pe parcursul a 1,5 miliarde de ani vieţuitoarele
Pămîntului s-au adaptat la existenţa în mediul aerob. Apariţia oxigenului molecular în
atmosfera Pămîntului a fost factorul care a contribuit la dezvoltarea organismelor pluricelulare.
Speciile de organisme pluricelulare (dintre care multe există şi astăzi), descoperite în rezervele
prescombrianului superior, atestă faptul că geneza lor s-a produs cu aproximativ 700 milioane
de ani în urmă. Creşterea cantităţii de oxigen din atmosferă a dus la apariţia stratului de ozon
care protejaza suprafaţa Pămîntului de radiaţia solară. Acest fapt a determinat o nouă direcţie în
evoluţia vieţii: cu 400 milioane de ani în urmă viaţa a ieşit pe uscat şi suprafaţa Pămîntului, la
cei 42 de "ani", după Caldar, s-a acoperit cu vegetatie bogată, au apărut animalele. Apariţia
vegetaţiei a intensificat procesul de fotosunteză şi compoziţia atmosferei a atins în curînd un
nivel staţionar. Ca rezultat al proceselor activităţii vitale, compoziţia atmosferei s-a mentinut
constantă pe parcursul a milioane de ani. Astfel, în timpul evoluţiei vieţii pe Pămînt, a apărut
sistemul chimico-biologic autoreglator, apt să menţină condiţiile favorabile de existenţă a vieţii
în mediul ambiant. Conform ideii intemeietorului învăţăturii despre biosferă V.I.Bernadschii,
"viaţa crează în mediul ei condiţiile favorabile de existenţă".Biosfera (bios - viaţa, sfera - sfera)
reprezintă învelişul planetar denumit regiunea de existenţă a substanţei vii. La baza ştiinţei
despre biosferă stă concepţia dialectică unică a proceselor intercondiţionate şi de
interconexiune ce se petrec între învelisurile minerale, acvatice şi gazoase ale Pămîntului.
Substanţa vie are o influenţă continuă asupra naturii moarte, formînd şi transformînd aspectul
planetei şi creind un sistem dinamic unitar. Ipoteza despre existenţa homeostazei globale
presupune prezenţa în biosfera a mecanismelor circuitului biologic închis a substanţelor şi
legatura inversă, responsabilă pentru realizarea stării stabile de echilibru la schimbarea
condiţiilor exterioare. Elucidarea acestor mecanisme ar fi permis determinarea limitei de
rezistenţă a biosferei, atît global cît şi pe ecosistemele separate. Imensitatea rezervelor de
rezistenţă ale biosferei este argumentată de epizodul petrecut cu aproximativ 65 milioane de
ani în urmă, cînd Pămîntul a fost “bombardat” cu o “ploaie" de meteoriţi. Ca rezultat al
încendierii pădurilor, a crescut brusc impurificarea atmosferei cu particule de praf, temperatura

3
s-a micşorat cu 100C şi a fost distrus stratul protector de ozon. Desigur că din "scena" vieţii au
plecat mulţi reprezentanţi ai lumii animale, exemplul tipic fiind dispariţia dinozaurilor, însă
echilibrul termic şi nivelul de radiaţie a revenit treptat la starea normală. Planeta Pămînt s-a
"întremat" după atacul meteoriţilor şi viaţa a început din nou să se dezvolte. Cu milioane de ani
în urmă s-a produs un alt eveniment - apariţia omului - care a avut o influienţă puternică asupra
mediului înconjurător în evoluţia vieţii pe Pămînt. La început omul a fost doar una din verigile
lanţului ecologic. Conştiinţa lui era îndreptată, în special, dobîndirea hranei, apărarea de
animalele de pradă, căutarea surselor de căldură, adică tot ce exista în natură fără el, dar putea
fi de folos şi necesar omului. Abia nu de mult (cu 30 "secunde" în urmă după scara Kaldar)
odată cu inventarea maşinii cu abur, omul a început să folosească puterea industrială.
1.2. Bilanţul energetic şi material al biosferei
Biosfera este adaptată în prezent la clima vitală cu fluctuaţiile ei naturale. Astfel,
caracteristicele medii ale climei Pamîntului, în special temperatura medie anuală, posedă o
constanţă uimitoare (fig. 1): temperatura medie a suprafeţei Pămîntului este de 288 K. După
cum se vede din fig. 1, fluctuaţiile medii de temperatură nu depăşesc 100C pentru 105 ani, 10C
pentru 103 ani şi reprezintă zeci de grade celsius pentru ultimii 100 ani. În conformitate cu
regula lui Boltzman, care exprimă relaţia dintre radiaţia termică a corpului absolut negru şi
temperatură, se ştie că la schimbarea temperaturii cu 0,10K se modifică intensitatea radiaţiei cu
0,1 %. În starea de echilibru, cînd temperatura Pămîntului nu se schimbă, energia radiaţiei
solare ce cade pe Pămînt, coincide cu energia radiaţiei termice a Pămîntului. Din temperaturile
diferite de pe suprafaţa Soarelui (TS=6 000K) şi a Pămîntului (TP = 300 K) se poate spune că
fiecare foton al radiaţiei solare se descompune, în medie, în 20 fotoni ai radiaţiei termice a
Pămîntului. (TS/TP = 20).

1- în ultimii 600 milioane ani (partea haşurată –


fluctuaţia temperaturii în perioada glaciară);
2- amplificarea scalei timpului de 1000 ori;
3- 5-amplificarea scalei timpului în graficul precedent de
10 ori;
6- reconstituirea temperaturilor medii a emisferei
nordice în ultimii 100 ani

Figura 1.1 Modificarea temperaturii medii a suprafeţei


pămîntului

Daca Soarele ar emana pe Pămînt aceeaşi energie numai


sub formă termică (deci TS = TP), atunci temperatura
Pămîntului s-ar menţine la nivelul de odinioară iar
fotonul solar nu ar suporta transformările actuale. În
acest caz suprafaţa Pămîntului ar rămîne caldă şi pe ea
nu ar putea exista viaţă.Prin urmare, rezultatul
transformării fotonilor solari stă la baza tuturor
proceselor din biosferă.Conform legii conservării

4
energiei, în lipsa atmosferei, curentul cald al Pămîntului ar fi trebuit sa coincidă cu curentul
energiei solare absorbit pe suprafaţa Pămîntului.
Calculele efectuate arată că în aceste condiţii suprafaţa Pămîntului ar fi avut 278 K. Probabil,
că temperatura reală a suprafeţei globului Pămîntesc este cu 100C mai înalta şi este legată de
existenţa atmosferei. Energia proceselor de vaporizare şi disociere ca şi mişcarea macroscopică
a curenţilor de aer se transformă în energie calorică absorbită de atmosferă. La fel şi radiaţia
termică de pe suprafaţa Pămîntului este absorbita tot de atmosferă. Această caldură secundară,
absorbită de atmosferă, se transformă în radiaţie termică din care o parte se răspîndeşte în
spaţiul cosmic iar cealaltă parte se îndreaptă spre suprafaţa Pămîntului şi de aici pătrunde din
nou în atmosferă. Fenomenul este analog cu creşterea temperaturii în seră şi poartă denumirea
de "efect de seră". Existenţa efectului de seră se explică prin prezenţa neregulată în atmosferă a
vaporilor de apă care se concentrează treptat şi formează norii. Creşterea temperaturii cu
aproximativ 10%, pe baza efectului de seră, asigură repartizarea uniformă în atmosferă a
bioxidului de carbon al cărui conţinut este de 16 ori mai mic, decît al vaporilor de apă.
Celelalte gaze din atmosferă sunt implicate cu mai puţin de 1 % în acest efect. În tabelul 1.1
sunt reprezentaţi curenţii energetici de la suprafaţa Pămîntului, comparativ cu scara proceselor
energetice naturale.
Tabelul 1.1. Curenţii energetici la suprafaţa Pămîntului
(V.G.Gorşcov: "Energetica biosferei şi starea de stabilitate a mediului ambiant", 1940)

Capacitatea, 1012 Vt
Tipurile de energie
(TVt)
Absorbţia radiaţiei din atmosferă şi 105
solareglobului suprafaţa
Pămîntesc
Pierderi energetice la evaporarea apei:
- mărilor şi oceanelor 4.104
- uscatului 5.103
- vegetaţiei (transpiraţia) 3.103
Curenţii de aer turbulenţi 1.104
Transferul de căldură de la ecuator la poli
- cu atmosfera 1.104
- cu oceanul 2.103
Vînturile 2.103
Valurile oceanice 1.103
Fotosinteza 102
Energia gravitaţională de decantare 102
Hidroenergia scurgerii rîurilor 3
Energia geotermală 30
Vulcani şi gheizere 0,3
Fluxul şi refluxul 1
Lumina Lunii 0,5
Lumina stelelor 10-4
Consumul actual de energie electrică al omului 10

Energia radiaţiei solare, ce cade pe Pămînt, reprezintă aproximativ 1,3.1021kcal/an (1 kcal/an ş


1,35.10-4 Vt). Aproximativ 28 % din această energie se reflectă în atmosferă şi pe suprafaţa

5
globului Pămîntesc.Cealaltă parte (fig. 2) este absorbită de atmosferă (2,5.1020 kcal/an), mări
şi oceane (4,4.1020 kcal/an) şi de uscat (1,9.1020kcal/an). Se estimează că, prin procesul de
fotosinteză al plantelor şi microorganismelor, se transformă în energie chimică circa (3-
6).1017kcal/an, adică un total 0,03 % din energia solară ce cade pe Pămînt. Numai o mică parte
din această energie este folosită de om: aproximativ 8.1015 kcal/an sub formă de căldură şi cam
4.1015 kcal/an sub formă de hrană. Din aceste date rezultă că aproximativ 1/3 din radiaţia solară
se reflecta în cosmos, 1/3 din radiaţia rămasă este absorbită de atmosferă şi aproximativ 1/3 din
energia rămasă este transformată de suprafaţa uscatului în radiaţie cosmică termică, fără
generarea unor mişcări macroscopice. Mai mult de 30% din energia cheltuită la evaporarea
apei contribuie la generarea turbulentă a curenţilor calzi din atmosferă şi din oceane. După cum
s-a relatat anterior, fluctuaţia temperaturii Pămîntului cu 0,1oC, este legată de schimbarea
intensităţii radiaţiei solare cu 0,1 %. Aceasta înseamnă, ca în decursul a 10 ani, este permisă o
schimbare a fluxului energetic din biosferă, cu un ordin de mărime de 100 Tw, fără daune
pentru clima şi existenţa organismelor vii. Acest flux de energie suplimentară poate fi obţinut
prin incinerarea zăcămintelor de combustibil, energiei nucleare, utilizarea energiei solare s.a.
Deoarece consumul energetic actual al omului reprezintă doar 10 Tw, teoretic este permisă o
creştere a acestuia de aproximativ 10 ori, valoare ce reprezintă de fapt şi limita climatică de
utilizare a energiei. Forţa totală a producţiei primare (fotosinteza) este determinată de regimul
de apă (uscat) şi structura comunităţilor din Ocean. Pentru fotosinteza se cheltuie aproximativ
100 Tw de radiaţie solară care nu schimbă fluctuaţiile naturale de temperatură. Aceasta nu este
probabil o coincidenţă întîmplătoare: forţa biosferei atinge forţa maximă, comparabilă cu
stabilitatea climei ceea ce înseamnă că, în cadrul climei actuale, forţa totală a biosferei nici nu
poate fi mărită. În contextul stabilităţii climei şi conform legii conservării energiei, omenirea
poate folosi pentru nevoile sale (hrană, întreţinerea animalelor domestice, folosirea lemnului
etc.) numai 100 Tw din forţa biosferei. Aceasta înseamnă un ordin mai mult decît nivelul actual
şi reprezintă limita biologică de consum. Ambele hotare menţionate - chimic şi biologic - au o
importanţă deosebită numai în condiţiile de menţinere a biosferei. De aceia, este de ajutor
pentru dezvoltarea civilizaţiei umane, aşa numitul hotar ecologic. Pe Pămînt, procesele
biochimice din lumea vie se bazează pe energia solară exterioară şi se reduc la formarea şi
descompunerea substanţelor organice. Biosfera include de asemenea mediul din care lipsesc
organismele vii (cum este stratul superior al atmosferei) dar în care este posibilă interacţiunea
acestuia cu diferite forme de viaţă. Mediul ambiant include substanţele organice şi organismele
vii cu care interacţionează organismul dat. Astfel, prin biosferă se întelege biotopul şi mediul
ambiant se caracterizează în primul rînd prin concentraţia compuşilor chimici utilizaţi de
organismele vii.

6
Figura 1.2 Distribuţia puterii radiaţiei solare (săgeţile haşurate-repartizarea radiaţiei solare la
căderea pe pămînt, puterea de iradiere în procente. Săgeţile nehaşurate – distribuţia radiaţiei
termice a pămîntului. Gorşcov V.G. 1990. Pentru organismele ce descompun substanţele
organice, sunt la fel de importante formele de existenţă ale acestora ca şi prezenţa oxigenului
sol, apă şi aer. În cazul organismelor ce sintetizează substanţe organice sunt importante
concentraţiile mari de bioxid de carbon, de compuşi ai azotului, fosforului şi a altor substanţe
numite deseori biogene, care intră în componenţa organismelor vii. Se pune întrebarea dacă
concentraţia substanţelor biogene din mediul ambiant depinde doar de substanţele abiotice ale
proceselor geochimice sau concentraţia acestora este determinată de condiţiile de viaţă ale
materiei vii. Evident că, în primul caz, materia vie trebuie să fie neîntreruptă pentru a se
acomoda cu un alt mediu ambiant. Concentraţia substanţelor biogene, dependente de procesele
geochimice, se modifică în timp. Se admite că, în cursul evoluţiei vieţii pe Pămînt, conţinutul
total de substanţe biogene putea fi schimbat cu cîteva ordine de mărime astfel încît existenţa
vieţii ar fi devenit imposibilă. De aici rezultă concluzia că organismele vii nu trebuie să fie
folosite pentru “susţinerea substanţelor ale căror concentraţii nu pot fi reglate prin procese
biologice. Mai mult decît atît, procesele biologice şi concentraţia substanţelor trebuie
determinate în condiţiile unor caracteristici normale ale mediului ambiant (temperatură,
radiaţie spectrală, evaporare, precipitaţii etc.). Este cert că, viaţa ca atare nu poate schimba
caracteristicile naturii dar schimbările nefavorabile şi întîmplătoare ale acestora pot fi
compensate de către materia vie prin modificarea concentraţiei substanţelor biogene din mediu.
Acţiunea biotopului asupra mediului ambiant se reduce la sunteza substanţelor organice din
substanţe anorganice şi la descompunerea substanţelor organice în anorganice s.a.m.d., adică la
schimbarea dependenţei dintre substanţele organice şi anorganice conţinute în biosferă.
Vitezele de sinteză şi de descompunere a substanţelor organice se apreciază după cantitatea
formată, respectiv distrusă. Producţia şi destrucţia se exprimă în unităţi de masă a carbonului
organic sintetizat sau descompus în unitatea de timp. Aceasta se datoreşte faptului că
substanţele organice, ce intră în alcătuirea organismelor vii, conţin un raport relativ constant al
elementelor chimice. Conţinutul de carbon organic în biomasă reprezintă în medie 10 %. La
sunteza unui gram de carbon organic biotopul absoarbe o cantitate de energie (iar la
descompunere o elimină) egală cu 42 kj. Producţia sau destrucţia unei tone de carbon organic
într-un an corespunde absorbţiei, respectiv eliminării unei energii de ordinul a 1,3 kVt. Prin
urmare, biotopului trebuie să fie înţeleasă prin producţia ei măsurată în unităţi energetice.
Materia vie are capacitatea de a crea, în mediul ei, concentraţii locale de substanţe biogene

7
chiar şi foarte puţin diferite de cele din mediul extern, fără viaţă) numai dacă sinteza şi
descompunerea substanţelor organice, ce revine unei unităţi de suprafaţă a globului Pămîntesc,
depăşesc fluxul de transfer a biogenilor. De exemplu, solul, cu un flux fizic al substanţelor
biogene considerabil mai mic comparativ cu productivitatea biologică, este bogat în compuşi
organici şi anorganici, importanţi pentru plante, spre deosebire de straturile profunde ale
Pămîntului, lipsite de organisme vii. Prin urmare, concentraţiile locale ale substanţelor biogene
din sol se reglează biologic. În ocean, concentraţia tuturor biogenilor neorganici solubili se
schimbă de cîteva ori de la suprafaţă pînă la cîteva sute de metri adîncime. Aceasta se explică
prin faptul că fotosunteza substanţelor organice decurge în stratul superior al apei, unde
pătrunde lumină solară. Descompunerea substanţelor organice poate avea loc la diferite
adîncimi. Ca rezultat, concentraţia bioxidului de carbon în adîncuri este de cîteva ori mai mare
decît cea de la suprafaţă. Deci, concentraţia CO2 de la suprafaţă se găseşte în echilibru cu cea
din atmosferă. Dacă viaţa în ocean va înceta, atunci concentraţia carbonului anorganic din
adîncuri şi de la suprafaţă se va egala şi va duce la mărirea de cîteva ori a concentraţiei
bioxidului de carbon din atmosferă. Aceasta rezulta din faptul că surplusul de carbon anorganic
solubil în apă (ioni bicarbonat în echilibru cu CO2 este de aproape 2 ori mai mare decît în
atmosferă. Mărirea de cîteva ori a concentraţiei CO2 în atmosfera nu schimbă concentraţia
carbonului anorganic în adîncul oceanului dar creşterea repetată a concentraţiei CO2 în
atmosferă duce la schimbări catastrofale a climei. Prin urmare, biotopul ocean reglează
concentraţia atmosferică a CO2 şi totodată păstrează temperatura de la suprafaţa solului în
limite optime pentru viaţă. Măsurarea concentraţiei carbonului în bulele de aer, în gheţarii
Antarctidei şi Groenlandei, a arătat că concentraţia bioxidului de carbon atmosferic a rămas
constantă în intervalul măsurătorilor din cursul ultimelor cîtorva mii de ani; ca ordin de
mărimea s-a păstrat constant pe o perioadă de sute de mii de ani. În acest timp, rotaţia biogenă
a rezervelor de carbon din biosferă (dependenţa rezervelor carbonului organic şi neorganic din
biosferă de producţia primară) este apreciată la cîteva decenii. Cu alte cuvinte, în prezenţa
numai a sintezei substanţelor organice şi în lipsa descompunerii lor, tot carbonul neorganic din
biosferă ar fi fost transformat în compuşi organici în decursul a cîteva decenii. Într-un alt caz,
cel al lipsei sintezei carbonului organic din biosferă, dispariţia acestuia s-ar fi produs în
decursul a cîtorva ani. Faptul că, concentraţia CO2 din atmosferă îşi păstrează ordinul de
mărime nu timp de 104 ori mai mare decît timpul de rotaţie a rezervelor biogene de carton,
demostrează coincidenţa fluxurilor substanţelor organice cu oprecizie relativă de ordinul 10-4.
În afară de ciclul biosferic scurt al carbonului există şi ciclul geologic care se continuă pe o
perioadă de 100 mii de ani. În formă unică, ciclul biogeochimic al carbonului reprezintă în sine
un proces foarte complicat care poate fi privit la două scări diferite ale timpului. Depunerile în
rocile naturale şi oxidarea materiei organice se măsoară după scara geologică temporală cu o
perioadă de 100 milioane de ani atunci cînd timpul de existenţă a bioxidului de carbon
atmosferic constitue doar 22 de ani. În mod corespunzător, circulaţia carbonului în biosferă,
inclusiv zăcămintele de combustibil, poate fi reprezentată prin schema următoare:

8
Aici {OÎ}reprezintă echivalentul oxidat al oxigenului ({O} = 1/2O2 = {2OH} - H2O).
În biosferă mai există şi aflux de carbon neorganic obţinut ca rezultat al activităţii vulcanice de
degazare a mantiei Pămîntului. Carbonul neorganic a fost scos din biosferă pe baza formării
rocilor naturale. Diferenţa între degajare şi depunere formează un curent pur de carbon
anorganic în biosferă. Acest curent pur are acelaşi ordin de mărime, ca şi degajarea şi
depunerea. Cu alte cuvinte, degajările şi depunerile carbonului neorganic nu se corelează şi nu
se compensează unul pe altul. Actualele rezerve de carbon neorganic în biosfera la fluxul ei
geofizic pur, are ordinul 100 mii ani. Aceasta înseamnă, că timp de 1 mlrd de ani această
rezervă trebuie să crească de 10 000 de ori, ceia ce înca nu a avut loc. Aceasta se bazează pe
aceia, că în biosferă există un proces de compensare, care se prezintă, ca un proces de
acumulare a carbonului organic în rocile naturale sub formă de zăcăminte de carbon. Rezervele
zăcămintelor de carbon, ating aproximativ 1,2.1016 t. Aceasta este de o mie de ori mai mare
decît cantitatea medie a carbonului ce se conţine în organismele vii (8.1011 t) în humusul din
sol (2.1012 t), sau în atmosferă (7.1011 t) unde e, aproare de o sută de ori mai mult, decît
dizolvarea în bazinele de apă şi oceane (3,5.1013 t), şi doar de şapte ori mai mic, decît
conţinutul carbonului din învelişul sedimentar al Pămîntului, cu grosimea de un kilometru,
reprezentat de carbonaţi (aprox. de ≈1017 t). Astfel, rezervele de carbon organic, acumulate
timp de 1 miliard de ani, întrec rezervele carbonului neorganic şi organic din biosferă cu patru
ordine. De aici rezulta că, fluxul geofizic de carbon neorganic pur din biosferă şi fluxul de
carbon organic în rocile naturale coincid în medie cu o precizie de pîna la patru cifre
semnificative, deci cu o eroare relativa de 10-4. Aşadar, biotopul controlează pînă la 8 cifre
semnificicative din mărimile producţiei şi destrucţiei. Coincidenţele întimplatoare ale
mărimilor cu asemenea precizii sunt imposibile. Zăcămintele de carbon, la rotaţia biologică, se
modifică, dar rezervele de materie vie rămîn intangibile. Omul, primul a începect sa foloseasca
zăcămintele de combustibil, ce existau în forma concentrata a zacamintelor de carbune, petrol
şi gaz natural.
Rocile naturale
Conţinutul carbonului organic, în zăcămintele de combustibil, reprezintă aproximativ 0,1 % din
carbonul organic al rocilor sedimentare. Probabil, materia vie de pe Pămînt a fost formată într-
un asemenea mod, încît este în stare, cu o înaltă precizie, să susţină starea aptă a mediului
ambiant pentru viaţă şi să regleze concentraţia biogenilor în biosferă. Dar mulţi se întreabă: de
ce biosferei îi trebuie atît de mult din producţia biologică? Se pare că aceasta este necesară

9
pentru restabilirea oricăror încălcări naturale a mediului înconjurător (catastrofalele erupţii
vulcanice, căderea imenşilor meteoriţi ş.a.m.d.) într-un termen foarte scurt. Pe de altă parte,
forţa imensă dezvoltată de materia vie a Pămîntului, îşi prezice potenţiala primejdie de
distrugere a mediului ambiant. Dacă integritatea biotopului va fi încălcată, atunci mediul
înconjurător poate să se schimbe cu totul în decursul cîtorva decenii. Pe parcursul întregii
evoluţii, stabilitatea biosferei s-a bazat pe acţiunea principiului Le-Chatelier, ce exprimă faptul
că viteza de absorbţie a carbonului de către biotop trebuie să fie proporţională cu mărirea
concentraţiei acestuia în mediul înconjurător. Analiza detaliată a vitezei consumului (de
combustie) de combustibil şi a acumulării carbonului în atmosferă arată că, pînă la sfîrşitul
secolului trecut, biotopul uscatului se supunea principiului Le-Chatelier. În acest timp,
Pămantul compensa efectiv toate influenţele omului asupra biosferei astfel că problemele
impurificării mediului ambiant n-au apărut. De la începutul secolului nostru, biotopul uscatului
a început să absoarbă excesul de carbon din atmosferă. Aceasta înseamnă, ca structura naturală
a materiei vii a uscatului a fost încalcată în limite foarte mari.

1.3. Acţiunea antropică asupra mediului ambiant


În secolul XX omul devine una din cauzele principale care duc la transformarea naturii
înconjurătoare. Capacitatea lui industriala este de aşa natură, încît poate să producă schimbări
serioase în aspectul planetei. În acelaşi timp, epoca "neosferei" încă n-a sosit şi în funcţie de
modul cum omul işi va forma relaţiile cu mediul ambiant depinde nu numai viitorul biosferei,
dar şi existenţa omului însuşi ca specie biologică. În această situaţie a spera, că totul se va
rezolva de la sine ar fi pentru civilizaţie o superficialitate de neiertat. "De la sine" totul poate
numai să se distrugă. Se impune ca necesităţile civilizaţiei să nu depăşească posibilităţile
biosferei, dar acest fapt nu se ia tot timpul în consideraţie. Tot mai des apar versiuni alarmante
despre faptul că omenirea se află în pragul unei crize ecologice. Însuşindu-şi şi folosind
bogăţiile naturale, omul nu se gîndeşte mereu la toate urmările acţiunilor sale. La mijlocul
secolului XX, influenţa omului asupra mediului ambiant a depăşit posibilităţile de adaptare ale
biosferei. Ca rezultat, în multe regiuni s-au încălcat echilibrele ecologice, au apărut greutăţi în
asigurarea cu hrană şi alimentare cu apă a populaţiei, a crescut procentul de îmbolnăvire a
oamenilor de diferite alergii, boli infecţioase şi cancer. Primejdia impactului antropogen asupra
mediului ambiant se exprimă prin faptul că răspunsul biosferei nu apare momentan, dar după o
perioadă oarecare de timp care depinde de caracterul impactului. Dacă răspunsul se observă
relativ repede, atunci apare posibilitatea de a regla scara interacţiunilor, nepermiţînd schimbări
ireversibile în mediul ambiant. Însă dacă transformările în ecosistem se petrec după un înterval
oarecare de timp, pot avea loc schimbări ireversibile şi în acelaşi timp, schimbări globale în
ecosistemele naturale. Problemele ecologice sunt legate deseori de creşterea intensă a
numărului locuitorilor. Omul este de asemenea reprezentantul lumii animale. Existenţa lui ca
specie biologică este strîns legată de calitatea mediului ambiant iar creşterea numărului
populaţiei este limitată de aceiaşi factori ca şi în cazul altor specii. Acesti factori sunt
urmatorii:
1) existenţa unui spaţiu bun pentru locuit
2) prezenţa substanţelor nutritive necesare pentru menţinerea proceselor de activitate vitală a
microorganismelor
3) dezvoltarea în ecosistem a consumatorilor tipici (antagoniţilor)
4) acumularea în mediu a substanţelor toxice în urma activităţii vitale.

10
Va deveni determinant acel factor care va depinde de anumite condiţii concrete. În prezent, noi
suntem martorii situaţiei, în care creşterea numărului populaţiei ameninţă omenirea cu
autodistrugerea. Căile de autodistrugere sunt diverse. În timpul creşterii potenţialului militar, în
condiţiile de lipsă de spaţiu locativ, a produselor alimentare, nu se exclude dezlănţuirea unui
nou razboi nuclear. Omul poate deveni victima propriei influente asupra mediului ambiant cu
rezultatul apariţiei noilor factori nefavorabili, ca: intensificarea radiaţiei solare UV,
impurificarea chimică a mediului aerian, a apei şi produselor alimentare, schimbarea climei
planetei, epuizarea resurselor naturale, tulburarea stabilităţii ecosistemului mediului ambiant
ş.a.m.d. În 1987 s-a stabilit că numărul locuitorilor de pe Pămînt a crescut pînă la 5 miliarde de
oameni şi continuă încă să crească, conform unei legi hiperexponenţiale. "Explozia
demografică" poate fi ilustrată în mod evident prin datele expuse în tabelul 2 şi 3.
Tabelul 1.2. Creşterea numărului populaţiei globului Pămînt

Creşterea numărului populaţiei Perioada Timpul de


de la dublare a numărului
- pînă la (milioane locuitori) populaţiei (ani)
7000 – 4500
10 - 20 2500
î.e.n.
2500 – 1000
40 - 80 1500
î.e.n.
160 - 320 1 - 900 e.n. 900
320 - 600 900 – 1700 800
600 - 1200 1700 – 1850 150
1200 - 2500 1850 – 1950 100
2500 - 5000 1950 – 1990 40

Din datele expuse în acest tabel rezultă, că se reduce brusc timpul de dublare a populaţiei şi se
micşorează timpul apariţiei fiecărui milion nou de oameni. În prezent creşterea anuală a
populaţiei pe Pămînt reprezintă aproximativ 100 milioane oameni. Conform prognozei
demografilor, către anul 2000 se aşteaptă atingerea cifrei de aproximativ 6,3 miliarde de
oameni. După aceasta se prezice micşorarea ritmului de creşterea ca urmare a ridicării nivelului
de viaţă a ţărilor slab dezvoltate, a nivelului de cultură general-umană şi a ponderea populaţiei
urbane. Odată cu creşterea populaţiei cresc şi necesităţile obşteşti ce duc la ridicarea
exponenţală a volumului producţei industriale şi agricole. Despre intensitatea influenţei actuale
ale omului asupra mediului înconjurător ne vorbesc următoarele exemple: dublarea producţiei
de energie electrică la fiecare 7-10 ani, întreaga producţie industrială şi agricolă creşte îndoit în
30-35 ani.
Tabelul 1.3. Numarul populaţiei de pe Pămînt

Populaţia miliarde oameni Anul Timpul creşterii populatiei


cu 1
miliard de oameni
1 sec XIX -
2 1930 130
3 1960 30
4 1976 16
5 1987 11

11
Pe fondul epuizării calitative a resurselor naturale, creşterea producţiei duce la: creşterea
deşeurilor, micşorarea fertilităţii solului, impurificarea termică şi chimică a mediului ambiant.
Dezvoltarea producţiei industriale şi agricole s-a produs pînă nu demult pe cale extensivă, fără
a lua în consideraţie urmările ecologice. Extragerile anuale din biosferă şi aruncarea deşeurilor,
ca rezultat al activităţii omului, sunt redate în tabelul 1.4. După cum se vede din acest tabel,
omul elimină în mediul înconjurător aproape 100 mii de substanţe chimice. Această cantitate
depăşeşte de zeci de ori pătrunderea pe cale naturală a substanţelor chimice în timpul erodării
rocilor muntoase şi activităţii vulcanice. Anual se produc peste 60 milioane tone de materiale
sintetice neîntîlnite în natură. În timpul lucrărilor agricole se introduce în sol o cantitate mare
de îngrăşăminte minerale si pesticide. Cantitatea de fier, pătrunsă pe cale antropogenă în
mediul ambiant, a atins în ultimii 150 de ani aproare 6,5 miliarde tone iar urmările posibile ale
îmbogăţirii scoarţei terestre nu sunt pîna acum cunoscute. Omenirea foloseşte activ
aproximativ 55 % din uscat şi 50 % din creşterea anuală a pădurilor. Ca rezultat al
construcţiilor şi prelucrarilor miniere, anual se transportă mai mult de 4 mii km3 de roci
sedimentare şi se ard 7 miliarde tone de combustibil.
Tabelul 1.4. Dimensiunile antropice de influenţă asupra biosferei

Extrageri anuale din Patrunderi anuale în biosferă


biosferă
Substanţele chimice - 100 mii
Minereuri – 100 mlrd. t.
tipuri
Materialele sintetice - 60 mln.
Metalele – 800 mln. t.
t.
Îngrasamîntele minerale – 500
mln. t.
Pesticide- 5 mln. t.
fierul- 50 mln. T.
scurgerile lichide - 500 mln. t.
scurgerile solide - 17,4 mln. T.
CO2 - 20 mln. t.
SO2 - 150 mln. t.

Pentru irigare, producţie industrială şi servicii comunale se consumă mai mult de13 % din
debitul fluvial şi se aruncă anual mai mult de 500 miliarde m3 de ape uzate industriale şi
comunale. Neutralizarea acestora cere 5-10 diluţii cu apă pură. De asemenea, s-au mărit de
două ori scurgerile solide în ocean. Numai în rezervoarele de apă, acumularea produselor de
eroziune a uscatului reprezintă aproximativ 13,4 miliarde tone pe an. Drept rezultat al arderii
petrolului, anual se acumulează în atmosferă mai mult de 20 miliarde tone de bioxid de carbon

12
şi aproximativ 700 milioane tone de alţi compuşi gazoşi şi particule solide. O problemă foarte
importantă devine astăzi este excesul de sulf în mediul înconjurător şi impurificarea aerului şi a
apelor suprafaţei cu compuşi ai sulfului. O mare problemă ecologică o reprezintă şi urbanizarea
generală-mai mult de jumătate din populaţia Terei locuieşte la oraş. Pe glob sunt în prezent mai
mult de 150 oraşe cu o populaşie ce depăşeşte 1 milion de locuitori şi numărul acestor oraşe
creşte. În tabelul 1.5 sunt prezentate consumurile şi emisiile specifice unui astfel de oraş.

Tabelul 1.5 Consumul anual de resurse şi emisiile unui oraş contemporan cu populaţia de
peste 1 milion oameni

Resurse Emisii în mediul ambiant


Denumirea Cantitatea Cantitatea
Denumirea
mii t. mii t.
Apă 625 Ape uzate 500
Alimente 2 Deşeuri solide 2
Cărbune 4 Emisii gazoase
(SO2, NOx,CO2,
0,8
Petrol 2,8 hidrocarburi)

Gaz 2,7
Combustibil 1
pentru motoare

Influienţa omului se manifestă în toate componentele biosferei şi duce la modificări în


sistemele ecologice şi în complexe naturale.
Modificările antropogene din natură sunt acele transformări ce se produc în mediul ambiant
ca rezultat al activităţii economice a omului. Se pot evidenţia 4 factori principali de influienţă a
omului asupra mediului ambiant:
1. Modificarea structurii scoarţei terestre. Aproximativ 10% din uscat este transformat ca
urmare a construcţiei oraşelor, întreprinderilor industriale, drumurilor, desţelenirii stepelor,
tăierii pădurilor, asanării bălţilor etc.
2. Modificarea compoziţiei chimice a mediului ambiant, influienţarea circuitului elementelor în
biosferă. Aceasta include extragerea minereurilor, eliminarea diferitelor substanţe în atmosferă
şi hidrosferă, modificarea ciclului umedităţii, chimizarea agriculturii, etc.
3. Modificarea bilanţului energetic (termic) a unor regiuni şi a planetei în general. Aceste
modificări pot să ezercite o influienţă serioasă asupra climei Terei.
4. Modificările induse în natura vie. Este vorba despre exterminarea unor specii, selecţia unor
specii noi de animale şi plante, permutarea organismelor în locuri noi de viaţă, etc. toate
modificările din natură pot fi împărţite în premeditate şi de însoţire. Modificările premeditate
includ valorificarea pămînturilor şi agricultura, construirea rezarvoarelor de apă, construcţia
oraşelor, a căilor de comunicaţii extragerea minereurilor, transformări ameliorativr, etc.
Modificările de însoţire din mediul ambiant trebuie să fie reduse la minim. Acestea sunt:
poluarea mediului ambiant, sărăcirea numărului speciilor de animale, dezvoltarea proceselor de
eroziune, ridicarea gradului de îmbolnăvire a oamenilor, etc. Prin poluarea mediului se înţelege
admisia în mediul ambiant a substanţelor solide, lichide sau gazoase, microorganizmelor sau

13
energiei (termică, electromagnetică, sonoră) în cantităţi care provoacă schimbarea compoziţiei
şi calităţii componenţilor naturali şi exercită o acţiune nefastă asupra omului, florei şi faunei.
Formele de poluare sunt muliple, cele mai importante dintre ele sunt: evacuarea poluanţilor în
atmosferă, pătrunderea în mediul acvatic a diferitelor deşeuri de producţie şi comunale,
produse petroliere, săruri minerale, degradarea peisajelor cu deşeuri solide, utilizarea vastă a
pesticidelor, ridicarea nivelului de radiaţie ionizantă, acumularea căldurii în atmosferă şi
hidrosferă, intensificarea influienţei sonore. Poluarea chimică este factorul decisiv de acţiune
nefastă asupra mediului ambiant. Poluării antropogene îi sunt supuse toate mediile de existenţă
a vieţii. La ora actuală se elimină în atmosferă, în deosebi în atmosfera nordică (93,5%), sute
de milioane tone oxizi de azot, sulf, carbon, particule suspendate solide şi lichide (spray-uri),
milioane tone de substanţe organice gazoase. Poluarea atmosferei are caracter global; ea este în
stare să producă o schimbare a climei, mărirea fluxului de radiaţii ultraviolete dure pe suprafaţa
pămîntului, creşterea numărului de boli la oameni. Poluarea antropogenă a solurilor este legată
de deşeurile solide şi lichide ale industriei construcţiilor, gospodăriei comunale sau orăşeneşti
şi producţiei agricole precum şi intervenţiile nemotivate ale omului în regimul de alimentare a
solurilor cu apă în condiţiile irigării cîmpurilor şi transformărilor ameliorative, cu folosirea
necontrolată a îngrăşămintelor şi pesticidelor. Dacă atmosfera şi solul primesc marea masă a
poluanţilor, atunci bazinele acvatice slujesc drept colectoare a deşeurilor chimice ale activităţii
umane. La căderea precipitaţiilor şi odată cu scurgerile de suprafaţă, în perioada revărsării
apelor de primăvară, în ape ajung poluanţi care au fost evacuaţi iniţial în atmosferă sau
introduşi în sol. Poluarea apelor naturale este legată de asemenea şi de folosirea resurselor de
apă în industrie, agricultură, energetică, pentru necesităţile comunale, în legătură cu
dezvoltarea transportului pe apă, etc. După utilizare, apa se întoarce în bazinele de apă naturală
antrenînd schimbarea conţinutului chimic, temperaturii, poluanţilor biologici. Drept surse de
poluare antropogenă a mediului ambiant citam obiectivele industriale comunale ale activităţii
umane (tab.1.6). Metodele şi căile de luptă cu poluarea antropogenă a mediului ambiant sunt
multiple: construcţia staţiilor de epurare, montarea filtrelor de captare a gazelor şi pulberilor,
crearea tehnologiilor fără deşeuri sau cu cantităţi mici de deşeuri, utilizarea deşeurilor în
calitate de materie primă pentru fabricarea de produse utile, aplicarea ciclurilor închise de
întrebuinţare a apei, folosirea metodelor biologice de luptă cu dăunătorii culturilor agricole şi
ai pădurilor, optimizarea regimurilor de utilizare a tehnicii, perfecţionarea fabricării motoarelor
cu ardere internă, căutarea unor surse noi de combustibil şi energie. În acelaş timp cu poluarea
antropogenă, în mediul ambiant acţionează şi factorii poluării naturale: activitatea vulcanică,
incendiile pădurilor, furtunile de praf,autopoluarea biologică a bazinelor de apă (înflorirea
apelor) etc.
Tabelul 1.6 Poluanţi şi surse de poluare Poluantul Ramura industrială pentru care este
caracteristic poluantul dat

Poluantul Ramura industrială pentru care este


caracteristic poluantul dat
AER
CO2, SO2, NO, NO2, hidrocarburi. Termocentrale, transportul auto.
Particule metalice. Metalurgică, extracţia minereurilor.
Compuşi halogenaţi. Chimică, frigorifică.
SOL
Deşeuri Gospodăria orăşenească, comunală

14
Nămol activ Celuloză şi hîrtie Staţii orăşeneşti de epurare
Întreprinderi de celuloză şi hîrtie
Cenuşă , zgură Energetică, metalurgică, chimică
Metale Metalurgică, chimică
Radionuclizi Centrale atomo-electrice (CAE),
militară.
APĂ
Termică Energetică (CAE, TC, HC)
Radioactivă CAE, militară
Săruri minerale Chimică
Particule în suspensie Gospodăria comunală
Substanţe biogene şi solubile Agricultura, gospodăria orăşenească
Produse petroliere Industria petrolului şi de prelucrare a
petrolului
Ioni ai metalelor grele Industria de extracţie a minereurilor,
de
Pesticide construcţii de maşini
Coloranţi, fenoli Agricultura
CMM, lignină Textilă
Dizolvanţi organici Celuloză şi hîrtie
STA Chimică
Scurgeri orăşeneşti.

Pentru a fi evitată poluarea mediului ambiant ar fi necesar să se obţină apă curată din apă uzată,
iar nămolul activ rezultat să fie utilizat în agricultură ca îngrăşămînt. Probabil că este posibil ca
toate deşeurile să fie supuse recirculării şi să se obţină din ele mărfuri. Chiar CO2 şi H2O
provenite din respiraţie pot fi transformate cu ajutorul fotosintezei în hidraţi de carbon şi
oxigen. Dar pentru toate acestea este necesară energie care trebuie găsită undeva, în mediul
ambiant, de exemplu în rezervele de cărbune, petrol, etc. Problema constă în alegerea acelei
activităţi care să exercite o daună ecologică mai mică.

1.4 Limita resurselor naturale


Pe fondul creşterii volumului de producţie, pe primul plan apare problema resurselor naturale,
limitate, care sunt necesare pentru satisfacerea năzuinţelor civilizaţiei şi a căilor pentru
utilizarea lor raţională. Resursele naturale sunt: solul, căldura soarele, minereurile, energia
mareelor, lumea vegetală şi animală, căldura interioară a pămîntului şi puterea vîntului. Aerul
atmosferic, clima, radiaţia cosmică, stratul de ozon sunt considerate componente ale naturii
indirect legate de activitatea de producţie a omului şi constituie condiţiile de existenţă a
oamenilor. Resursele naturale se prezintă în acelaşi timp drept componente ale mediului
ambiant şi categorie economică. Resursele naturale se împart în epuizabile şi inepuizabile; cele
epuizabile se împart la rîndul lor în regenerabile şi neregenerabile. Resurse naturale
inepuizabile sunt apa, energia soarelui , energia mareelor, căldura internă a pămîntului.
Resursele naturale epuizabile sunt bogăţiile subterane, lumea vegetală şi animală. Bogăţiile
subterane se referă la cele neregenerabile, iar solul, flora şi fauna la cele regenerabile. De
regulă, resursele naturale sunt multicomponente. Astfel, lumea vegetală este reprezentată de
pădure cu multitudinea părţilor ei componente; scoarţa solului reprezintă un corp organizat
complex cu bază minerală, organisme vii şi masă organică putrezită. Decurgînd din aceasta,

15
utilizarea resurselor naturale trebuie să fie complexă. Pînă nu demult, omul trăia în condiţii de
resurse naturale inepuizabile-viteza consumului resurselor regenerabile era relativ redusă iar a
celor neregenerabile-mică. Acum există o situaţie calitativ nouă-nivelul consumului resurselor
regenerabile a început să pepăşească viteza regenerării lor şi a devenit evidentă limita
rezervelor multor genuri de resurse neregenerabile, în particular, a cărbunilor fosili. Deoarece
viteza regenerării resurselor animale şi vegetale depind în mare parte de activitatea omului,
apare necesitatea de a echilibra volumul consumului şi a regenerării resurselor naturale. În caz
contrar, odată cu creşterea consumului se va micşora capacitatea de regenerare a sistemelor
naturale din cauza epuizării bioproductivităţii. Deoarece epuizarea în timp a resurselor
neregenerabile este inevitabilă, problema constă nu în a “întinde” resursele cît mai mult timp,
ci de a găsi substituienţi naturali sau sintetici, ori de a găsi posibilităţi de regenerare a lor
utilizînd materie primă secundară. Dintre resursele naturale neregenerabile cele mai consumate
sunt cărbunii fosili şi petrolul. După calculul specialiştilor, rezervele de combustibil vor ajunge
încă 50-100 ani. Centralele termoelectrice, transportul, industria chimică şi petrochimică îşi vor
înceta activitatea. Prevăzînd aceste urmări, chiar de pe acum trebuie căutate diferite surse de
combustibil alternativ. Există orientarea de a utiliza, în calitate de combustibil, hidrogenul
gazos rezultat la electroliza apei şi metanolul provenit din prelucrarea lemnului, resurse care
sunt regenerabile. Dar şi la rezolvarea problemelor tehnologice de obţinere în proporţii mari a
hidrogenului şi metanolului apare problema producţiei de energie electrică care are limitele
sale ecologice.

1.5 Energetica şi ecologia


Utilizarea multor resurse naturale, în primul rînd combustibilul fosil, elementele radioactive şi
energia potenţială a apei, este legată de producerea energiei. Creşterea necesarului de energie
electrică implică mărirea capacităţii de producţie a acesteia dar metodele contemporane de
obţinere a energiei electrice suferă o serie de insuficienţe din punct de vedere a daunelor aduse
mediului ambiant.

1.5.1. Centrale termoelectrice


Producţia majoră de energie electrică pe plan mondial este datorată termocentralelor care
lucrează pe bază de carbon organic fosil. Combustibilul (cărbune, păcură, gaz) se arde în
focarele cazanelor de abur unde energia lui chimică se transformă în energie termică a
vaporilor. În turbinele de abur energia termică a vaporilor este convertită în energie mecanică
şi aceasta se transformă ăn turbogenerator în energie electrică. Coeficientul termic al CTE
obţinute (de tipul GRES) este de 37-39%.Aproximativ 2/3 din energia termică şi resturi de
combustibil sunt aruncate odată cu gazele de evacuare producînd daune însemnate unei regiuni
vaste. În 24 ore CTE consumă o cantitate enormă de combustibil, deseori adusă de la distanţă.
Astfel, o CTE cu capacitatea de 2 milioane kW arde cîte 17800 t de cărbune, ceea ce
corespunde la 6-7 garnituri mari de tren şi 2500 t păcură. Cărbunele se macină (pulbere) şi se
alimentează focarele cazanelor unde se administrează, în cantităţi mari şi continuu, apă
(150000m3). Vaporii utilizaţi în turbine, răcindu-se, se transformă în apă ţi se reîntorc în
cazane. Pentru răcirea vaporilor utilizaţi sunt necesare sisteme speciale-turnuri de răcire sau
rezervoare mari de apă. Pentru răcire se utilizează în 24 ore 7 milioane m3 apă ţi are loc
impurificarea termică a rezervorului răcitor. În timpul funcţionării CTE se elimină în atmosferă
o cantitate mare de cenuşă şi diferiţi compuşi chimici nociivi. Într-un singur an, CTE elimină în
atmosferă aproximativ 43 mii t de cenuşă, 220 mii t SO2, 36-40 mii t oxizi de azot. Centralele

16
termoelectrice ce funcţionează pe baza gazului natural sunt ecologice, mai curate decît cele pe
cărbune, păcură sau şist dar în acest caz se produc daune mari naturii la instalarea conductelor
de gaz pe distanţe de mii de kilometri. În ultimii ani s-a descoperit că impurificarea radioactivă
în jurul centralelor termoelectrice care funcţionează cu cărbune este în medie de 100 de ori (de
la 10 la 400 ori) mai ridicată decît fondul radiaţie naturale. Aceasta este leată de faptul că
întotdeauna cărbunele conţine micro-cantităţi de uraniu-238. Thoriu-232 şi izotopul radioactiv
al carbonului. În timpul funcţionării CTE aceşti radionuclizi, împreună cu cenuşa volatilă şi alţi
produşi de ardere , ajung în atmosfera terestră, sol şi rezervele de apă. Combustibilul fosil
reprezintă resurse naturale neregenerabile ceea ce înseamnă că şi prin economisirea lui maximă
combustibilul va ajunge numai pentru un timp scurt. După unele date medii, duratele estimate
sunt următoarele: cărbune pentru 200-300 ani, petrol pentru 80 ani, gaze naturale pentru 100-
120 ani (după unele aprecieri pesimiste cărbunele ar ajunge 80-100 ani, petrolul-40 ani, gazele
naturale-50 ani).

1.5..2. Centrale hidroelectrice


Centralele hidroelectrice (CHE) reprezintă instalaţiile cele mai simple de obţinere a energiei
electrice. Purtătorul de energie-apa-este administrată în turbinele CHE din partea amonte a
rîului (rezervorul de apă format la bararea rîului) şi trimisă în aval. Preţul de cost al energiei
electrice produse la CHE este, în medie, de 4 ori mai mic decît preţul energiei electrice produse
în termocentrale, iar recuperarea costului CHE este tot de atîtea ori mai rapidă. Resursele
hidraulice totale ale rîurilor planetei sunt evaluate la 1000 triliarde kW/oră. Resursele
hidraulice care pot fi exploatate cu ajutorul CHE sunt de 30 ori mai mici. După aprecierea
specialiştilor, chiar prin utilizarea potenţialelor tuturor rîurilor planetei, hidroenergetia poate
satisface numai pînă la 25 % din necesarul de energie electrică al omenirii. Deosebirea
esenţială dintre CHE şi CTE, totodată marele avantaj al CHE, este posibilitatea manevrării ,
adică posibilitatea de pornire sau deconectare a numărului dorit de agregate. Aceasta permite
utilizarea CHE de mare capacitate în calitate de centrale electrice”de vîrf “ adică pentru
asigurarea graficului zilnic de încărcare a sistemului energetic şi compensarea pierderilor de
energie din reţea în cazul deconectării de avarie a capacitîţilor CTE. CHE pot fi divizate ăn
două grupe de bază: construite pe rîuri de cîmpie şi pe rîuri de munte. În ambele cazuri este
necesară construirea barajelor care să asigure presiunea necesară a apei şi stocarea ei în
rezervorul de apă pentru funcţionarea regulată a CHE în decurs de 1 an. La construirea CHE pe
rîurile de cîmpie apare o serie de probleme ecologice legate de inundarea pămănturilor fertile,
dezvoltarea în aoele stătătoare a algelor albastreverzui, etc. Pe lîngă CHE de mare putere,
pentru compensarea tensiunilor de vîrf au o mare importanţă CHE de putere mică şi medie.
Potenţialul hidraulic al rîurilor mici este apreciat la 150 miliarde kWh. Greutatea specifică a
investiţiilor de capital pentru CHE de putere mică este mai mare decît pentru CTE , CHE de
putere mare şi CAE. În afară de aceasta, după calculele specialiştilor, suprafeţele totale de
terenuri inundate la construcţia CHE de putere mică sunt de 5-20 ori mai mari decît la
construcţia CHE de putere mare ( calculat pentru o unitate de capacitate). Acest factor şi încă o
serie de neajunsuri (îngheţarea rîurilor mici, necesitatea protejării împotriva efectelor unor
lovituri, imposibilitatea reglării capacităţilor, etc.) au reprezentat motive pentru nerăspîndirea
mini- şi micro-CHE pe rîurile mici de cîmpie.
1.5.3 Centrale atomoelectrice

17
În reactoarele centralelor atomo-electrice (CAE) energia termică rezultă ca urmare a eliberării
energiei legăturilor dintre neutroni şi protoni la fisiunea nucleelor de uraniu-235 prin
bombardarea lor cu neutroni. Dacă la arderea unei tone de cărbune se elimină 7 kcal de
căldură, la “arderea” unui gram de combustibil atomic se elimină 20 milioane kcal, adică de
3*106ori mai mult. În cazul unei CTE cu capacitatea de 1 milion kW/ zi sunt necesare, pentru 3
ani de funcţionare, aproape 10 mii t de cărbune (aproximativ 300 mii de vagoane). Pentru o
CAE de aceeaşi capacitate, în 3 ani(durata de lucru neîntrerupt a reactorului CAE fără schimb
de combustibil) vor fi necesare numai 80 t material combustibil nuclear în UO2-2 vagoane.
Asamblarea CAE este posibilă în orice loc în care este suficientă apă pentru răcirea reactorului,
unde nu există pericol seismic serios, unde lioseşte pericolul reaşezării terenului (solului) şi nu
există pericol de distrugere a clădirii CTA ca rezultat al unor cauze externe. În barele de ardere
(BA) se află combustibil nuclear (pastile de UO2 sau UC). Acesta la rîndul său conţine
izotopul fisionabil sub formă de neutroni termici (U-235, U-233 sau Pu-239) sau sub formă de
neutroni rapizi (U-238. Th-232). Mai multe bare de ardere la un loc formează un fascicol de
bare care eprezintă un element combustibil Uraniul-235 este singurul izotop natural capabil să
întreţină reacţia de fisiune în lanţ a nucleelor. Captînd un neuron, uraniul-235 se transformă în
uraniul-236, foarte nestabil, care se descompune în 2-3 fragmente de elemente mai uşoare
(brom, iod, kripton, bariiu, etc.). “Defectul de masă” existent provoacă eliminarea unei mari
cantităţi de energie şi naşterea a 2-3 neutroni noi care asigură propagarea reacţiei atomice.
Aceşti neutroni noi posedă o viteză foarte mare (aproape 20 mii km/ sec) şi o energie primară
de cîteva milioane de eV (1 eV=1,59*10-19 w/s=1,59*10-19 erg). Captarea neutronilor de
către nucleele uraniului-235 este eficientă dacă mişcarea neutronilor în reactor este încetinită
pînă la aproximativ 2 km /sec; atunci apare posibilitatea de a dirija reacţia în lanţ în reactor.
Reducerea vitezei neutronilor” rapizi” se face cu ajutorul apei grele sau cu a grafitului ca
moderator. O parte din neutroni este captată de nucleele uraniului –238 care nu se
dezintegrează şi care alcătuieşte partea substanţială a combustibilului nuclear. Se formează un
combustibil nuclear nou, plutoniu –239, care nu se întîlneşte în natură din cauza timpului de
înjumătăţire relativ mic(25 mii ani). Plutoniul-239 este un ”combustibil” nuclear mai eficient
decît uraniul-235 şi se utilizează la fabricarea armei atomice. În locul U-238 se poate utiliza şi
Th-232. După 3 ani de exploatare barele de ardere se extrag din reactoare şi se păstrează încă 3
ani în CAE, în bazine speciale. În acest timp se dezintegrează complet produsele radioactive cu
perioada de înjumătăţire mică(radionuclizii) ce s-au acumulat în BA. După păstrare, din BA se
extrage plutoniul-239 iar reziduurile se pregătesc pentru îngropare. În procesul dezitegrării
nucleelor de uraniu-235 cu generarea unui şir de elemente transuranice prin bombardarea
nucleelor de uraniu-238 , în zona de lucru a reactorului atomic se formează diferite produse de
dezintegrare radioactivă, unele dintre ele gazoase şi sub formă de aerosoli. Gazele radioactive
şi aerosolii se epurează şi se elimină în atmosferă. Sunt supuse îngropării deşeurile radioactive
ale reactorului atomic precum şi reactoarile cu un termen de funcţionare de aproximativ 30-40
ani. O CAE tipică cu capacitatea de 1 milion kW pe an pregăteşte pentru îngropare nu mai mult
de 2 m3 de deşeuri radioactive. Cantitatea totală de deşeuri create la toate CAE din foste URSS
însumează anual circa 30 t. O problemă mult mai dificilă o reprezintă îngroparea diferitelor
substanţe radioactive acumulate în decursul mai multor ani de obţinere a plutoniului pentru
arma nucleară. Aceste deşeuri depăşesc de sute de ori cantitatea rezultată la fabricarea
combustibilului radioactiv pentru toate centralele atomice. Neluînd în consideraţie pericolul
poluării mediului ambiant cu deşeuri radioactive, energetica atomică este privită ca alternativa
cea mai viabilă comparativ cu energetica pe bază de combustibil organic fosil. La sfîrşitul

18
anului 1988, în 26 ţări ale lumii se exploatau 429 reactoare energetice atomice cu capacitatea
totală de 311 milioane kW şi se construiau încă 105 reactoare cu capacitatea de 85 kW
(tab.1.7).
Tabelul 1.7. Starea energeticii atomice în ţările dezvoltate în anul 1988
CAE în funcţiune CAE în construcţŢARA ie
Nr.
reactoare
Capacitate Nr. Reactoare Capacitate mln kW Producţia de energie electrică, miliarde
kWh Cota parte a CAE în asigurarea cu energie a ţării, %
USA 108 95,3 7 7,7 523,0 19,6
Anglia 40 11,9 2 1,8 46,8 18,7
Germania 23 21,9 1 1,5 145,3 34
Belgia 7 5,5 - - 59,7 65,5
Japonia 36 26,9 14 12,3 ? 23
Franţa 55 52,6 9 12,2 260,2 69,9
Canada 18 12,2 4 3,5 ? 16
Cialîi G.V. “Energetica şi ecologia,”1991
La sfîrşitul anului 1989 în lume se exploatau deja 434 blocuri atomice, capacitatea
totală stabilită a CAE mărindu-se cu 7 milioane kW. Pe teritoriul fostei URSS, comform
situaţiei din 1990, la 15 CAE se exploatau 46 de blocuri cu capacitatea totală stabilită de
aproximativ 37 milioane kW. La sfîrşitul lui ianuarie 1991 au fost oprite, conservate sau
reprofilate construcţiile CAE din Rostov, Crimeea, Tatarstan, Başcortstan ca şi a altor blocuri
energetice. Au fost deasemenea suspendată proiectarea şi construcţia a 60 de CAE cu
capacitatea totală de 160 milioane kW. O astfel de situaţie a apărut ca rezultat al schimbării
cardinale a opiniei publice despre energetica atomică după accidentul de la CAE din Cernobîl.
26 După explozia care a aruncat în atmosferă cantităţi mari de combustibil atomic, reacţia în
lanţ din reactor a încetat- reactorul şi-a pierdut “criticitatea”- însă temperatura în interiorul lui a
rămas mult timp ridicată datorită transformărilor radioactive. În decurs de o lună în atmosferă a
continuat să se elimine nuclizi radioactivi volatili ai gazelor inerte, iod-131, telur, cesiu, etc.
Ca urmare a avariei de la Cernobîl au suferit sute de mii de oameni (în deosebi copii) nu numai
în apropierea Cernobîlului ci şi mai departe de hotarele lui-în Ucraina, Bielorusia şi parţial în
Rusia. Pe terenurile unde au căzut precipitaţii radioactive s-au format “urme şi pete”
radioactive. Căderea radionuclizilor a fost descoperită, deasemenea, pe teritoriul Angliei,
Germaniei, Italiei, Norvegiei; Suediei, Poloniei, Romîniei şi Finlandei. Avaria de la centrala
atomo-electrică de la Cernobîl a stimulat munca ştiinţifică de cercetare şi proiectare pentru
crearea noilor generaţii de CAE cu înaltă siguranţă de exploatare. Energetica atomică dispune
astăzi de instalaţii capabile să stopeze automat procesele ce duc la accidente grave. După
Cernobîl, specialiştilor din toată lumea le-a fost clar că numai legăturile strînse şi informarea la
timp a societăţii despre noile descoperiri garantează dezvoltarea în continuare a energeticii
atomice fără de accidente. În octombrie 1989, Adunarea Generală a ONU a chemat toate ţările
la o colaborare eficientă şi armonioasă pentru folosirea energiei nucleare şi aplicarea măsurilor
necesare rceşterii securităţii instalaţiilor nucleare. Tragedia de la Cernobîl a impus revizuirea
principiilor de instelare a CAE. Sub acest aspect, este necesar să se ia în considerare factori ca:
necesitatea energiei electrice în regiune, condiţiile naturale, prezenţa apei în cantitate
suficientă, densitatea populaţiei, probabilitatea cutremurilor de pămînt, inundaţiile,
caracteristice straturilor superficiale şi profunde ale pămîntului, etc.

19
1.5.4. Surse alternative de energie
Paralel cu sursele convenţionale de energie electrică descrise mai sus, în lume se caută alte căi
de satisfacere a necesităţilor energetice crescînde ale omenirii. În următorii 20- 30 de ani
apariţia surselor energetice alternative este puţin probabilă. Cele mai mari speranţe se îndreaptă
spre folosirea energiei solare, a căldurii pămîntului, energiei mareelor, energiei termonucleare
ş.a.
1.5.4.1. Utilizarea energiei solare
27 Puterea de radiaţie totală a soarelui se exprimă prin cifra astronomică de 4*1014 miliarde
kW. Fiecărui m2 al uscatului îi revine, în medie, aproape 0.16kW. Pentru toată suprafaţa
pămîntului, cantitatea de energie solară căzută este de 105 miliarde kW. Aceasta reprezintă
aproape de 20 de ori mai mult decît producţia surselor de energie la un loc. Trebuie spus că,
toate cerinţele energetice ale ţărilor fostei URSS echivalează cu energia soleră ce cade asupra
pustiului Kara-Kum pe un patrat cu latura de 67 cm. Numai în acest pustiu sunt cîteva sute de
astfel de”patrate”. Logic se pune întrebarea cum poate fi practic transformată energia solară în
energie electrică. În prezent, energia radiaţiei solare poate fi utilizată în special la obţinerea
energiei termice cu potenţial mic (pînă la 373 K). Aceasta serveşte necesităţilor gospodăreşti,
din agricultură şi numai parţial din industrie. Mai precis este vorba despre surse de absorbţie a
energiei (apă, aer) destinate deservirii sociale cum sunt serele, uscătoriile, aparatele pentru
desalinizarea apei,etc. Aplicarea pe scară largă în practică a radiaţiei solare pentru obţinerea
energiei termice ( cu precădere între 500 latitudine sudică şi 500 latitudine nordică) ar înlocui o
cantitate considerabilă de energie electrică folosită pentru aceleaşi scopuri sau drept
combustibil. Altfel stau lucrurile la folosirea energiei solare pentru obţinerea directă sau
indirectă a energiei electrice. Transformarea directă a energiei solare în energie electrică are
loc cu ajutorul elementelor semiconductoare fotoelectrice numite transformatore.
Transformarea se realizează indirect cu ajutorul vaporilor de apă ce ajung în turbina
generatorului. Construirea de centrale electrice solare (CES), se folosesc vaporii obţinuţi prin
încălzirea cazanului cu abur, s-a dovedit economic neretabilă. CES-5 experimentală cu o
capacitate de 5000 kW a fost construită în 1985 în Krîm. Datorită sistemului de oglinzi
(heliostatice), cu suprafaţa totală de 40 mii m2, razele solare sînt focalizate permanent pe
cazanul cu abur. Aceasta permite obţinerea într-o oră a 28 t de vapori la temperatura de 425K.
La CES-5, un timp de 1920 ore de strălucire solară permite obţinerea a 5,8 milioane kWh
energie electrică şi economisirea unei cantităţi de combustibil de aproape 2000 t. Dar
cheltuielile de obţinere a energiei electrice cu ajutorul CES-5 întrec de aproximativ 70 de ori
cheltuielile CTE ce funcţionează pe bază de cărbune. Centrale electrice de acest fel au fost
construite mai înainte în Franţa şi SUA. Acum există proiecte de construire a unor CES mari ,
cu o capacitate de 200-300 mii kW, care întrec de cîteva ori cheltuielile CTE tradiţionale. În
SUA funcţionează instalaţii cu capacitatea de 30 mii kW în care vaporii de apă se obţin pe altă
cale decît la CES-5. În principiu, razele solare sunt focalizate pe o ţeavă prin care curge ulei
sintetic. Uleiul se încălzeşte pînă la 660K apoi trece în schimbătorul de căldură unde apa se
transformă în vapori ce asigură funcţionarea turbogeneratorului de energie electrică. În 1989 a
început să funcţioneză în California o instalaţie analoagă cu capacitatea de 80 mii kW. Preţul
de cost al energiei obţinute în astfel de instalaţii este comparabil cu cel al energiei electrice
obţinute înCAE. Pînă nu demult se considera că CES se situiază după centralele electrice
bazate pe transformăril semiconductorilor fotoelectrici (TSFE). Dar costul unei astfel de
instalaţii de TSFE cu capacitatea de zeci de kW este mai mare decît a CES cu vapori. În plus,

20
sfera de întrebuinţare a TSFE este foarte redusă : instalaţii mici folosite în locurile unde este
greu de furnizat combustibil şi pentru aparatele cosmice. În anii ’60, o grupă de oameni de
ştiinţă englezi şi americani au propus proiectul creării de CES cosmice de înaltă capacitate. S-a
imaginat lansarea a 60 de sateliţi la 28 înălţime de 36000 mii metri deasupra ecuatorului.
Fiecare satelit, format din panouri de elemente semiconductoare cu suprafaţa de 160 km2, ar
avea o masă de 50000 t . energia obţinută se transformă în curent de înaltă fregvenţă care se
transferă pe pămînt. La început se părea, că proiectul este pe deplin realizabil. Însă masa
considerabilă a heliocentralei (300000 t) crează o problemă tehnică serioasă legată de
transportul încărcăturii pe orbită. În afară de aceasta, curentul energiei de microunde, de
capacitate imensă, reprezintă o primejdie considerabilă. Acest curent ionizează aerul, distruge
lumea vegetală şi animală, determină perturbaţii radiofonice, etc. Calculele făcute au arătat
căpierderile totale la transformarea energiei sunt de 2 ori mai mari decît pierderile la
transmiterea energiei cosmice. Prin urmare, CES terestre sunt mai de perspectivă.
1.5.4.2. Energia termonucleară
Foarte mari speranţe sunt legate de reacţiile de sinteză termonucleară dirijată în care sunt
implicate nuclee uşoare, îndeosebi izotopii hidrogenului (D-deuteriu, T-tritiu). Pentru reacţia
de sinteză este necesară o temperatură foarte înaltă , egală cu cîteva sute de milioane de grade.
Ca rezultat al reacţie termonucleare se elimină o cantitate colosală de energie: în reacţia D+D-
3,3 milioane eV, în reacţia D+D-17,6 milioane eV. Lucru cel mai important este realizarea
reacţiei dintre nucleele de D conţinute în apa obişnuită în proporţie de 1/350 din masa
hidrogenului sau 1/6300 din masa apei. După capacitatea calorică, 1 l de apăeste echivalent cu
300 l de benzină, dar obţinerea 1g de D, ca rezultat al reacţiilor termonucleare, echivalează cu
arderea a 10 t de cărbune. Energia corespunzătoare arderii anuale în lume a zăcămintelor
combustibile se obţine dintr-un cub de apă cu latura de 160 m. Prin stăpînirea energiei de
sinteză nucleară omenirea va obţine practic surse de energie inepuizabile fără nici un pericol
din punct de vedere al impurificării radioactive a mediului înconjurător întrucît produsul final
al reacţiei de sintezei al deuteriuluiheliului
–este nevătămător.
Pentru rezolvarea acestei probleme lucrează intens fizicieni din multe ţări ale lumii. În 1988 ei
au hotărît să-şi unească toate eforturile pentru realizarea proiectului internaţional al reactorului
ITAR. Se presupune că exploatarea experimentală a reactorului poate să înceapă în anul 2003 .
1.5.4.3. Energia vîntului
Aproape 20 % din radiaţia solară ce cade pe pămînt se transformă în energie eoliană care se
foloseşte practic în toate părţile globului pămîntesc. Folosirea vîntului în centralele electrice
eoliene (CEV) este limitată de instabilitatea acestuia. Acum se construiesc instalaţii eoliene cu
capacitatea de 4-6 kW destinate fermelor agricole. Peste hotare se produc CEV cu o capacitate
de 100 kW. În ultimii ani s-a început construirea instalaţiilor mari pentru obţinerea energiei
electrice. În 1982 a fost făcută publică prognoza dezvoltării pînă în anul 2000 a complexelor
electroenergetice din Germania. Se presupune că cele mai mari agregate eoliene, cu capacitatea
4,5 milioane kW (1500 turnuri cu înălţimea 100 m şi 3000 kW fiecare), vor produce 4% din
energia electrică a ţării, fapt care va permite economisirea, în decursul unui an, a 3,5 milioane t
de cărbune. Este proiectată 29 construcţia a 6 mii de instalaţii mici cu capacitatea de la 5 pînă
la 20kW, ce vor permite economisirea a aproximativ 0,3 milioane t de combustibil lichid. În
Marea Britanie s-a hotărît construirea în următorii ani a unor “parcuri eoliene” cu suprafaţa de
3-4 km2. În fiecare din ele vor funcţiona cîte 25 turbine de vînt cu capacitatea totală de 8 mii
kW. În perspectivă se urmăreşte construirea de “parcuri eoliene” gigantice cu suprafaţa de 500

21
km2, care vor consta din cîteva sute de instalaţii energetice. În Suedia este planificată
construcţia a 4 mii CEV ( a cîte 3000 kW fiecare) care vor asigura 20% din cerinţele Suediei în
energie electrică. Cea mai mare parte din ele va fi instalată în apele riverane (de litoral), la
distanţa de 3-5 km de mal. Spre sfîrşitul anului 1989, SUA număra 14 mii de CEV cu
capacitatea totală de 1,4 milioane kW , pe cînd în Danemarca acţionau abia 2400 CEV cu
capacitatea totală de 253 mii kW.În toată lumea creşte interesul pentru centralele electrice
eoliene cu toate că la producerea energiei în proporţii mari cu ajutorul generatoarelor de vînt
sunt necesare teritorii imense şi apar perturbaţii radiofonice deoarece capătul paletei
ventilatorului despică aerul cu o viteză superioară.
1.5.4.4. Energia mareelor
Fluxul şi refluxul se observă în mări şi oceane de două ori pe zi. Caracterul fluxului depinde de
latitudinea geografică, adîncimea mării şi panta liniei litoralului. Înălţimea valurilor în timpul
refluxului depăşeşte deseori 10 m. Prima centrală electrică maree-motrice (CEMM), cu
capacitatea de 240 mii kW a fost construită în Franţa în anul 1967, la revărsarea fluviului
Rhone în La Mance. Delta rîului a fost barată cu un dig de 700 m. De-a lungul digului au fost
instalate hidroagregate “ reversibile” care se roteau în timpul fluxului într-o direcţie, iar în
timpul refluxului-în cealaltă. Costul construcţiei CEMM pe Rhone a întrecut de 2,5 ori costul
unei CHE fluviale de aceiaşi capacitate. În apropierea Murmanscului a fost construită în 1986 o
CEMM industrialexperimentală cu o putere de 800 kW. Prin bararea albiei înguste a rîului
Kisloi s-a format un bazin, ce juca rol de rîu, care se revărsa în mare. În prezent se construiesc
cîteva centrale electrice de acest fel în Rusia, Canada şi Marea Britanie. În Marea Britanie se
discută proiectul construcţiei CEMM şi în largul mării. Sunt luate în consideraţie sectoarele
adînci ale mării cu înălţimea de 7 m. Pe aceste sectoare se plănuieşte construirea unor diguri nu
prea înalte situate la aproximativ 10 km de mal. În aceste diguri vor fi instalate ecluze şi
hidroagregate reversibile în stare să folosească pînă la 45% din energia fluxului şi refluxului.
După calculele efectuate de la 8 asemenea sectoare se poate obţine 25 % din energia electrică
necesară în prezent ţării. În acest fel nu mai este necesară construirea ecluzelor navigabile
masive şi inundarea cîmpurilor de litoral. Pe digurile instalate în mare pot fi construite
suplimentar şi centrale electrice eoliene. Costul producţiei unei astfel de centrale e comparabil
cu preţul energiei obţinute în CAE.
1.5.4.5. Energia geotermală
Energia geotermală este energia cuprinsă în apa fierbinte şi vaporii de apă subterani.
Rezervele de apă termală de pe teritoriul fostei URSS echivalează cu aproximativ 200 30
milioane t combustibil pe an. În prezent, se extrag anual 60 milioane m3 de apă termală ceea ce
este echivalent cu 500 mii t combustibil. În anul 1966, pe valea rîului Paujetki din sudul
Kamceatcăi, a fost pusă în funcţiune prima centrală electrică geotermală termică (CEGT) cu
capacitatea de 11 mii kW. Preţul de cost al energiei electrice la CEGT este de cîteva ori mai
scăzut decît la centralele electrice diesel cu motorină. În localitatea Muntovsc din Kamceatca s-
a planificat construirea unei CEGT cu capacitatea de 200 mii kW. Astfel de CEGT sunt
construite de asemenea în Italia, Noua Zeelandă, SUA, Islanda. În ansamblul, CEGT produc
astăzi aproximativ 0,1 % din capacitatea totală a centralelor electrica mondiale. În viitor
aportul poate fi mult mai mare deoarece rezervele de surse geotermale sunt foarte mari. De
curînd s-a descoperit că centralele electrice geotermale ce lucrează pe baza apei calde şi
vaporilor de apă subterani sunt cu mult mai radioactive decît centralele termice alimentate cu
cărbune. Aceasta s-ar explica prin prezenţa radiului şi a altor produse radioactive rezultate în
urma dezagregării lui. Se consideră că radonul e cel mai periculos din toate sursele naturale

22
radioactive. El este răspunzător pentru ¾din doza de iradiere anuală a populaţiei datorată
surselor artificiale şi pentru aproximativ ½ din cea datorată surselor radioactive naturale.
1.5.4.6. Alte surse alternative
În ideea găsirii unor surse de energie electrică ecologic pure se fac cercetări pentru utilizarea
energiei undelor. O astfel de centrală electrică experimentală e instalată în Norvegia, pe malul
Atlanticului de Nord. Aici este construită o cameră de beton în care”pătrund” undele. Sub apă,
în cameră, se află un orificiu larg ce iese într-o mină verticală de beton şi în care e instalată o
conductă de aer. Pomparea undelor în cameră ridică nivelul apei în mină iar cînd undele
încetează să mai fie pompate, nivelul apei se micşorează din nou. Ca urmare, nivelul apei se
schimbă în mină cu frecvenţa valurilor mării. Aceaste permite absorbirea sau eliminarea
aerului prin conductă, ceea ce determină funcţionarea electrogeneratorului cu o capacitate de
400 kW. Centralele electrice cu unde pot fi construite şi nemijlocit în apă. Greutăţile
întîmpinate în exploatarea centralelor electrice cu unde sunt legate de vibraţia inconstantă şi
viteza de mişcare a undelor şi chiar de asigurarea exploatării în condiţiile furtunilor pe mare. În
ultimul timp, dintre sursele neconvenţionale de energie, atenţia cea mai mare este acordată
instalaţiilor de biogaz. Funcţionarea acestora se bazează pe procesele de descompunere
anaerobă a deşeurilor organice şi au drept rezultat obţinerea metanului sub formă de gaz
fierbinte. Astfel de instalaţii s-au dat în exploatare în multe ţări ale Europei de vest, SUA ş.a.
Astfel, India număra în 1985 mai mult de 400 mii de asemenea instalaţii. În China s-au dat în
exploatare, în 1986, 25 milioane de sobe şi încălzitoare de apă ce funcţionează cu
bogaz.Desigur, problema cheie în deosebi în ţările fostei URSS, o constituie economisirea
energiei electrice. Cea mai mare pierdere de energie electrică e caracteristică industriei
metalurgice grele. Numai în 1985, metalurgia URSS a cheltuit 8 miliarde m3 gaz de furnal şi
0,5 miliarde m3 gaz de cocs care ar fi ajuns pentru încălzirea unui oraş cu populaţia de un
milion. Criza energetică din anii 1970 a impus ţărilor de frunte ale lumii să schimbe radical
structura economiei. Drept rezultat, cerinţele de energie electrică s-au micşorat, în deosebi
înSUA (cu 35-40%) şi Japonia (cu 70%). 31 Nu este însă corect să credem că într-un viitor
apropiat sursele neconvenţionale de energie ne pot schimba existenţa. După prognoza
specialiştilor, trecerea la surse alternative de energie se va produce probabil peste 30-50 ani.
Dar pînă atunci se pune problema reducerii energice a daunelor pricinuita mediului
înconjurător prin folosirea metodelor convenţionale de obţinere a energiei electrci. Ne situăm
astfel în faţa a două aspecte contradictorii-ecologic şi economic.
1.6. Problemele sociale şi economice de protecţie a mediului ambiant
Acum, cînd economia a început să ocupe poziţii de frunte în dezvoltarea civilizaţiei ecologia
devine, deasemenea, categoria economică. Astăzi , nici un proiect de proporţii mari nu poate fi
realizat făfă expertiza ecologică, fără luarea măsurilor pentru ocrotirea mediului înconjurător şi
protejarea materiilor prime. Pînă nu demult, economia se dezvolta neluînd în consideraţie
factorul ecologic astfel, că în momentul de faţă mecanismele economice de ocrotire a mediului
înconjurător nu sunt în deajuns cercetate. Acţionează în special doar sancţiunile de amendă şi
opinia publică. Dar acestea, cu toate că sunt importante, nu joacă rolul principal în rezolvarea
problemelor ecologice. Este necesar un sistem de apreciere a eficienţei economice a diverselor
unităţi prin care s-ar stimula ecologizarea producţie. Din punct de vedere ecologic se impune o
restructurare atuturor relaţiilor de producţie în societate. Conflictul dintre economie şi ecologie
nu poate fi rezolvat fără intervenţia societăţii. În multe ţări ale lumii si-a început activitatea
mişcarea “verzilor”, ocrotitorii mediului ambiant, sunt create organe speciale de control asupra
activităţii întreprinderilor industriale a noxelor eliminate în atmosferă şi în bazinele de apă.

23
Totuşi, în goană după profit şi cu toate că sunt datori să ia în consideraţie opinia publică,
întreprinzătorii tind să micşoreze cheltuielile pentru ocrotirea naturii. Este clar că preocuparea
pentru puritatea mediului ambiant trebuie să fie prioritară pentru toate ţările. Dar statele lumii,
în deosebi cele dezvoltate din punct de vedere tehnic se află în faţa dilemei: de a cheltui
mijloacele bugetare pentru înarmere sau pentru ocrotirea mediului înconjurător. Astăzi, cînd
asupra civilizaţiei a început sî apese pericolu crizei ecologice globale, liderii de frunte a
politicii mondiale au înţeles că continuarea goanei înarmărilor pricinuieşte daune foarte mari,
atît mediului ambiant cît şi omenirii. De acum sunt luate măsuri pentru lichidarea unor clase
întregi de armamente, se duc tratative pentru micşorarea arsenalului de arme nucleare, pentru
diminuarea înarmării obişnuite şi pentru lichidarea rezervelor de arme chimice. Toate aceste
măsuri aduc optimism şi încredere în posibilitatea eliberării unor sume mari de bani care să
poată fi folosite pentru prevenirea crizei ecologice. În cazul de faţă principalul factor este
timpul, deoarece omenirii i-au mai rămas 20- 30 ani pentru a se opri la marginea prăpastiei spre
care se îndreaptă cu mare viteză. În epoca maşinilor, exploatarea mijloacelor de producţie
devine trăsătura dominantă. Întreprinderile industriale, tinzînd să se debaraseze de deşeurile
nerecuperabile, le aruncă în rîuri, bazine cu apă, la fundul mărilor şi oceanelor. Se ştie că
Anglia, Franţa şi Belgia aruncă anual în apele Oceanului Atlantic zeci de tone de deşeuri
radioactive. În 1970, SUA a aruncat în Oceanul Atlantic 418 conteinere cu gaze toxice. Dacă
aceste gaze vor ieşi la suprafaţă, urmările vor fi catastrofale. În toată lumea s-au intansificat
catastrofele ecologice. Sunt cunoscute urmările accidentului de la combinatul chimic din
Bhopal, în India, care afăcut 10 mii de victime 32 omeneşti. Catastrofal a fost şi accidentul de
la combinatul chimic din Basel, Elveţia. El a dus la impurificarea puternică a rîului Rin. Apa a
devenit necorespunzătoare pentru folosirea în scopuri vitale, au murit mulţi peşti şi alte
vieţuitoare din Rin. Aceeaşi situaţie s-a creat şi la accidentul de la combinatul de îngrăşăminte
minerale din oraşulStebnic, în regiunea rîului Nistru. Ca rezultat al acestui accident , în rîu au
fost aruncatze aproximativ 5 milioane m3 de ape uzate concentrate. Din cauza poluării
mediului, fiecare societate are mari cheltuieli materiale. De exemplu, în SUA cheltuielile din
pricina poluării aerului însumează 20 miliarde de dolari pe an. Daunele aduse Japonei de
poluarea mediului înconjurător reprezintă 5 trilioane de yeni pe an. Pagubele produse de
accidentul de la CAE Cernobîl se ridică la 10 miliarde ruble. Greutăţile ecologice intensifică
criza economică:contribuie la scăderea volumului producţiei materiale, oprirea construcţiei
noilor întreprinder, măresc morbiditatea populaţiei, etc. Toate aceste situaţi în ultima instanţă
fac ca societatea să-şi intensifice considerabil activitatea din domeniul ocrotirii mediului
înconjurător. Se eleborează noi scheme tehnologice vizînd realizarea producţiei fără deşeuri
sau modernizarea sistemelor de circulaţie şi aprovizionarea cu apă, se perfecţionează şi
automatizează metodele de analiză a substanţelor poluante. Ocrotirea mediului ambiant
înseamnă realizarea complexului de măsuri sociale, economice, ştiinţifice, de cercetare şi
tehnice care garantează păstrarea mediului natural util pentru acţiunea vitală a generaţiilor de
azi şi a celor viitoare. Aceste măsuri pot avea atît un caracter global, atingînd interesele vitale
ale întregei populaţii a pămîntului cît şi un caracter local, pentru rezolvarea problemelor
ecologice cu caracter zonal. În acelaşi timp devine tot mai greu de împărţit problemele
ecologice în locale şi globale deoarece, în lumea contemporană, totul se află în legătură
reciprocă. În sfera noilor relaţii economice, care stimulează puritatea ecologică a producţiei
industriale şi agricole, un rol important capătă aplicarea realizărilor progresului tehnico-
ştiinţific pentru soluţionarea problemelor de ocrotire a naturii. Aceasta se referă în primul rînd
la perfecţionarea proceselor tehnologice din punct de vedere a purităţii lor ecologice şi a

24
păstrării resurselor, la automatizarea şi optimizarea proceselor, la aplicarea tehnologiilor fără
deşeuri, la întrebuinţarea schemelor de recirculare a apei. Este necesar ca realizările
progresului tehnico-ştiinţific să fie folosite pe larg şi în sistemul de control al emisiilor de
substanţe poluante în mediul ambiant sau a stării obiectelor mediului ambiant cu scopul de a
diagnostica schimbările începute în ecosistemele naturale. În acest caz se presupune prezenţa
legăturii inverse între activitatea întreprinderilor şi influienţa ei asupra mediului înconjurător.
Se poate spune că dezvoltarea viitoare a civilizaţiei pe calea extensivă, fără evidenţa
posibilităţilor limitate ale biosferei şi a urmărilor negative posibile va duce inevitabil la apariţia
situaţiei de criză ecologică. Este evident că pentru rezolvarea tuturor problemelor de ocrotire a
mediului ambiant nu sunt în deajuns măsurile legislative. Dirijarea calităţii mediului de viaţă,
în condiţiile acţiunei antropogene crescînde, trebuie să se sprijine pe întrebuinţarea celor mai
eficiente metode şi mijloace de ocrotire, avînd în vedere factorii ecologici şi economici. De
asemenea, este necesară schimbarea radicală a psihologiei societăţii, a înţelegerii generale a
pericolului care se apropie. 33 Stabilirea măsurii de ocrotire a mediului ambiant necesită nu
numai luare în considerare a economiei ci şi a particularităţilor tradiţionale istorice, a nivelului
de cultură a fiecărei zone concrete. Trecînd de la contemplarea fenomenelor mediului ambiant
la influienţa conştientă asupra lui, omul, obsedat de ideea transformării naturii, binevol sau
constrîns, se include în goana după sine însuşi . omul schimbă înfăţişarea pămîntului, crează
ecosisteme artificiale, schimbă dinamica rîurilor, începe să influienţeze procesele climatice.
Toate posibilităţile sale tehnice şi ştiinţifice sunt îndreptate în defavoarea naturii şi , în ultima
instanţă în defavoarea sa . ca rezultat, generaţia de astăzi devine martorul apropierii omenirii de
linia critică. Doar de curînd omul a înţels că există o oarecare zonă interzisă în relaţiile cu
mediul ambiant. Trecînd peste această limită el se va distruge pe sine însuşi şi va încălca
evoluţia biosferei. Remediul tendinţei nebune către prăpastia independenţei poate să fie
sistemul informativ de observaţii asupra schimbărilor petrecute în natură cu scopul prevenirii
urmărilor periculoase ale activităţii omeneşti. Pînă atunci însă, omul continuă “cu succes” să
favorizeze catastrofa ecologică. În Africa de vest şi centrală pădurile sunt distruse aproape
complet, anual se degradează 6-7 milioane ha de pămînt arabil, deşeurile aruncate în atmosferă
au atins volume îngrijorătoare. La activitatea distructivă a omului se adaugă şi diferite
catastrofe. Catastrofe naturale s-au produs întotdeauna însă tot mai mult predomină cauzele
antropogene ale acestora : fregvente avarii ale tancurilor cu petrol, războiul din Golful Persic,
avaria de la Cernobîl, exploziile din uzine şi depozite cu eliminarea în mediul ambiant a
substanţelor toxice şi alte catastrofe neprevăzute, adică, într-un cuvînt, realitatea timpului
nostru.
295 58. Мишустин Е.Н. Ассоциация почвенных микроорганизмов. - М.: Наука, 1975.
- 107 с. 59. Мильто Н.И., Карбанович А.И., Ворочаева Б.Т. и др. Роль микрофлоры в
защите почвы от агропроизводственных загрязнений. - Минск: Наука и техника, 1984.
- 133 с. 60. Моторина Л.В., Савич А.И., Таймуразова Л.Х. и др. Экологические основы
рекультивации земель. М.: Наука, 1985.
- 183 с. 61. Моргун Ф.Т., Шикула Н.К., Тарарико А.Г. Почвозащитное земледелие. -
Киев: Урожай, 1983.
- 238 с.
62. Орлов Л.С. Гумусовые кислоты почв.
- М.: Изд-во МГУ, 1974. - 232 с.
63. Работнов Т.А. Фитоценология. - М.: Изд-во МГУ, 1983. - 292 с.
64. Райс Э. Аллеопатия. - М.: Мир, 1978. - 392 с.

25
65. Райс Э. Природные средства защиты растений от вредителей. - М.: Мир, 1986. - 184
с.
66. Сапрыкин Ф.Я. Геохимия почв и охрана природы: Геохимия, повышение плодородия
и
охрана почв. - Л.: Недра, 1984. - 231 с.
67. Сляпин Э.И. Охрана природы и применение химических средств в сельском и
лесном
хозяйстве. Л.: Наука, 1981. - 145 с.
68. Хайниш Э., Паукке Х., Нагель Г., Ханзен Д. Агрохимикаты в окружающей среде. -
М.:
Колос, 1979. - 257 с.
69. Эйхлер В. Яды в нашей пище. - М.: Мир, 1986.
70. Юданова Л.А. Пестициды в окружающей среде. Аналитический обзор. -
Новосибирск,
1989. - 141 с.
71. Яблоков А.В. Ядовитая приправа. Проблемы применения ядохимикатов и пути
экологизации сельского хозяйства. - М.: Мысль, 1990. - 125 с.
72. Алабастер Д., Ллойд Р. Критерии качества воды для пресноводных рыб. - М.: Легкая
пищевая промышленность. 1984. - 343 с.
73. Белоусова М.Я., Ангуль Т.В., Сафонова Н.С. и др. Основные свойства нормируемых
в
водах органических соединений. - М.: Наука. 1987. - 104 с.
74. Вернадский В.И. Живое вещество и химия моря. - Пг.: Научн. хим.-техн. изд-
во,1923-37 с.
75. Зернов С.Н. Общая гидробиология. - М.: Наука, 1949. - 588 с.
76. Константинов А.С. Общая гидробиология. М.: Высшая школа. 1986. - 469 с.
77. Кульский Л.А., Сиренко Л.А., Шкавро З.Н. Фитопланктон и вода. - Киев: Наукова
думка,
1986. - 134 с.
78. Линник П.Н., Набиванец Б.И. Формы миграции металлов в пресных поверхностных
водах. - Л.: Гидрометеоиздат, 1986. - 270 с.
79. Машнева Н.И., Родионова Л.Ф., Куприянова А.М. и др. Биологические исследования
радиоактивного загрязнения u1074 .одоемов. - М.: Энергоатомиздат, 1983. - 113 с.
80. Новиков Ю.В., Ласточкина К.О., Болдина З.Н. Методы исследования качества воды
водоемов. М.: Медицина, 1990. - 400 с.
81. Поликарпов Г.Г., Лазаренко Г.Е., Кулебакина Л.Г. и др. Морская радиохемоэкология
и
проблема загрязнений. - Киев: Наукова думка, 1984. - 182 с.
82. Сакевич А.И. Экзометаболиты пресноводных водорослей. - Киев: Наукова думка,
1985. -
197 с.
83. Сиренко Л.А., Козицкая В.Н. Биологически активные вещества водорослей и
качество
воды. -Киев: Наукова думка, 1988. - 256 с.
84. Сиренко Л.А., Гавриленко М.Я. “Цветение” воды и евтрофирование. - Киев: Наукова
думка, 1978. - 231 с.

26
85. Скурлатов Ю.И., Дука Г.Г Химия и жизнь воды. - Кишинев: Картя молдовеняскэ,
1990. -
128 с.
296
86. Тамбиев А.Х. Реакционная способность экзометаболитов растений. - М.: Изд-во
МГУ,
1984. - 73 с.
87. Федосеев И.А., Плахотник А.Ф. Человек и гидросфера: Краткая история
взаимодействия.
- М.: Наука, 1985. -165 с.
88. Экологическая химия водной среды/Материалы I Всес. школы, Кишинев, 1985/Под
ред.
Ю.И.Скурлатова. - М.: ЦМП ГКНТ, 1988. - 362 с
89. Бондаренко Н.Ф., Гак У.З. Электромагнитные яаления в природных водах. - Л.:
Гидрометеоиздат, 1984. - 152 с.
90. Ботинцев К.К, Мещерякова А.И., Поповская Г.И. Круговорот органического
вещества в
озере Байкал. - Новосибирск: Наука, 1975. - 189 с.
91. Герлах С.А. Загрязнение морей: диагноз и терапия. - Л.: Гидрометеоиздат, 1985. - 263
с.
92. Микробиологические и химические процессы деструкции органического вещества в
водоемах. - Л.: Наука, 1979.
93. Поведение пестицидов и химикатов в окружающей среде// Труды советско-
американского
симпозиума, Айова-Сити, США, 1987. - Л.: Гидрометеоиздат, 1991. - 432 с.
94. Самоочищение воды и миграция загрязнений по трофической цепи // Сб. Статей АН
СССР, Моск. об-во испытателей природы: Отв. ред. М.М.Телитченко - М.: Наука, 1984. -
183 с.
95. Теория и практика биологического самоочищения загрязненных вод. - М.: Наука,
1972.
96. Экологическая химия водной среды / Материалы II Всес. школы, Ереван, 1988; Под
ред.
Ю.И.Скурлатова. - М.: ИХФ АН СССР, 1988. - 349 с.
97. Арчаков А.И. Микросомальное окисление. - М.: Наука, 1975. - 326 с.
98. Лукьянов Л.Д., Балмуханова Б.С., Уголев А. Т. Кислородзависимые процессы в
клетке и
ее функциональное состояние. - М.: Наука, 1982. - 302 с.
99. Метелица Д.И. Моделирование окислительно-восстановительных ферментов. -
Минск:
Наука и техника, 1984. - 293 с.
100. Методы и достижения бионеорганической химии / Под ред. К.Мак Олифф. - М.:
Мир,
1978. - 416 с.
101. Пикаев А.К., Кабакчи С.А. Реакционная способность первичных продуктов
радиолиза
воды. Справочник. - М.: Энергоиздат, 1982. - 200 с.

27
102. Структура и связь. - М.: Мир, 1969, -360 с.
103. Сычев А.Я. Окислительно-восстановительный катализ комплексами металлов. -
Кишинев: Штиинца, 1976. - 191 с.
104. Сычев А.Я., Исак В.Г. Координационные соединения марганца в катализе.
Кишинев:
Штиинца, 1990. - 321 с.
105. Сычев А.Я., Исак В.Г. Гомогенный катализ соединениями железа. - Кишинев:
Штиинца, 1988. - 216 с.
106. Безбородов А.М. Микробные метаболиты - ингибиторы ферментов. - М.: Наука,
1986.
- 95 с.
107. Владимиров Ю.А., Арчаков А.И. Перекисное окисление липидовв биологических
мембранах. - М.: Наука, 1972. - 252 с.
108. Биотестирование природных и сточных вод. - М.: Легкая и пищевая
промышленность,
1981. - 108 с.
109. Блажей А., Шутый Л. Фенольные соединения растительного происхождения. - М.
Мир, 1977. - 215 с.
110. Брагинский Л.П. Пестициды и жизнь водоемов. - Киев: Наукова думка, 1972. - 226
с.
111. Брагинский Л.П., Комаровский Ф.Я., Мережко А.И. Персистентные пестициды в
экологии пресных вод. - Киев: Наукова думка, 1979. 141 с.
297
112. Брагинский Л.П., Величко И.М., Щербань Э.П. Пресноводный планктон в
токсической
среде. - Киев: Наукова думка, 1987, 1987. - 179 с.
113. Гигиена окружающей среды / Под ред. Г.И. Сидоренко - М.: Медицина, 1985. - 303
с.
114. Горшков С.Н., Самоцкий И.В., Тиунов Л.А. Общие механизмы токсического
действия.
- М.: Медицина, 1986. - 279 с.
115. Гродзинский А.М., Головко Э.А., Горобец С.А. и др. Экспериментальная
аллелопатия.
- Киев: Наукова думка, 1987. - 236 с.
116. Езепчук Ю.В. Биомолекулярные основы патогенности бактерии. - М.: Наука, 1977. -
215 с.
117. Запрометов М.Н. Основы биохимии фенольных u1089 .оединений. - М.: Высшая
школа,
1974. - 214 с.
118. Токсины синезеленых водорослей и организм животного / Кирпенко Ю.А., Сиренко
Л.А., Орловский В.М. и др. - Киев: Наукова думка, 1977. - 250 с.
119. Лукьяненко В.И. Общая ихтиотоксикология. - М.: Легкая и пищевая
промышленность,
1983. - 320 с.
120. Метелев В.В., Канаев А.И., Дзасохова Н.Г. Водная токсикология. - М.: Колос, 1971.
-

28
247 с.
121. Остроумов С.А. Введение в биохимическую экологию. - М.: Изд-во МГУ, 1986. -
176
с.
122. Реакция гидробионтов на загрязнение / Под ред. Н.С. Строганова. - М.: Наука, 1983.
-
247 с.
123. Силкин В.А., Хайлов К.М. Биоэкологические механизмы управления в
аквакультуре.
- Д.: Наука, 1988. - 230 с.
124. Строганов Н.С. Токсическое загрязнение водоемов и деградация водных
экосистем /
Итоги науки и техники. Общая экология, биогеоценология, гидробиология. - М.:
ВИНИТИ, 1976, т.3, с. 5-47.
125. Тарусов Б.Н. Основы биологического действия радиоактивных излучений. М.:
Наука,
1954. - 130 с.
126. Филенко О.Ф. Водная токсикология. - Черноголовка, 1988. - 156
127. Биологическая очистка производственных сточных вод: Процессы, аппараты и
сооружения / Под ред. С.В.Яковлева. - М.: Стройиздат, 1985.
128. Варежкин Ю.М., Михайлова А.И., Терентьев А.М. Методы интенсификации
процесса
биологической очистки сточных вод. - М., 1987.
129. Велихов В., Рахманин Ю.А., Воронов А.В. и др. Методы охраны подземных вод от
загрязнения и истощения. - М.: Недра, 1985. - 320 с.
130. Вольф И.В., Ткаченко Н.И. Химия и микробиология природных и сточных вод. - Л.:
Изд-во ЛГУ, 1973. - 234 с.
131. Воробьева Л.И. Техническая микробиология. - М.: Изд-во МГУ, 1987. - 168 с.
132. Дука Г.Г, Скурлатов Ю.И., Штамм Е.В. Экологическая химия сточных вод в
условиях
МССР. - Кишинев: МолдНИИНТИ, 1986. - 55 с.
133. Дрыгина Е.С. Анаэробная очистка вод. М., 1987.
134. Ковалева Н.Г, Ковалев В.Г. Биохимическая очистка сточных вод предприятий
химической промышленности. - М.: Химия, 1987. - 160 с.
135. Луценко Г.Н. Интенсификация процесса анаэробного сбраживания городских
сточных
вод. - М.: 1988.
136. Ставская С.С., Удод В.М., Таранова Л.А., Кривец И.А. Микробиологическая
__________очистка
сточных вод от поверхостно

29