Diac.

Adrian Sorin Mihalache

Spaţiu şi spaţialitate: o posibilă lectură

interpretativă a datelor ştiinţifice actuale

Abstract: Space and Spatiality: a Possible Interpretative Lecture of the

Current Scientific Data
The study presents a few relevant aspects of space and spatiality, as they
have been captured in scientific findings, in philosophical reflection
and in the Eastern patristic theology. From the field of sciences there
are brought into play new considerations about space, as raised by
Special Relativity, General Relativity and Quantum Mechanics, with
inputs from cosmology about the neighbouring areas of black holes
and the efforts to unify the fundamental interactions.
Keywords: space, spatiality, General Relativity, quantum mechanics,
loop quantum gravity

1. Spațiul fizic și topologiile matematicii

Formulez în debutul acestei prime secţiuni două observaţii pe

marginea unor reprezentări şi rezultate privitoare la spaţiu, aşa cum
sunt ele făcute în câmpul ştiinţelor, propunând câteva înţelesuri ce ar
putea fi relevante în aria dialogului dintre teologie, filosofie şi ştiinţă.
Un prim aspect vizează una dintre ideile filosofice de forță
din Antichitatea greacă, prezentă multă vreme în gândirea ştiin-
ţifică şi filosofică a spaţiului european, anume aceea a cosmosului
infinit şi etern1. Potrivit unor interpreţi, o menţiune veche privind

1
Cf. Alexandre Koyré, De la lumea închisă la universul infinit, trad. V. Tonoiu
și A. Băluță-Skultély, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 11. Subiectul este extrem de
24 Diac. Adrian sorin Mihalache

necesitatea unei întinderi care să primească, să încapă lumea,

găsim la Platon. El afirma despre kosmos că este supus lui genesis,
afirmând că naşterea lumii ar fi fost posibilă în condiţiile unui alt
fel de surse pre-existente, anume spaţiul (hypodoche) – situat între
fiinţă şi nefiinţă, şi care asigură locul pentru genesis2. O idee înru­
dită cu aceasta o regăsim exprimată într-un alt fel şi la Newton:
„Spaţiul absolut, considerat în natura sa fără nicio relaţie cu ceva
extern, rămâne totdeauna asemenea şi imobil” şi „timpul absolut,
adevărat şi matematic, în sine şi după natura sa, curge în mod egal
fără nicio legătură cu ceva extern”3.
În legătură cu acest prim aspect, dorim să subliniem rapor-
turile în care se pot situa spaţiul fizic al lumii înconjurătoare şi
spaţiul euclidian. Utilizarea tot mai deasă a măsurătorilor și a for-
mulelor de calcul pentru descrierea fenomenelor înconjurătoare
şi această convingere veche privind infinitatea spaţiului vor con-
duce la o apropiere tot mai mare între considerațiile fizice privind
mișcarea și instrumentarul teoretic, aducând în discuţie şi relaţia
dintre geometrie şi algebră, cu importante consecinţe asupra înţe-
legerii spaţiului.
În privinţa raportului dintre spaţiul fizic şi cel matematic,
un rol deosebit l-au avut, desigur, rezultatele obţinute de Galilei,
Descartes şi Newton. Aceștia au utilizat cu succes constructe şi
descrieri geometrice pentru fenomenele fizice. Rezultatele lor
conțineau deja implicit ideea că spaţiul fizic este un spațiu eucli-
dian. O astfel de abordare, care a fost susţinută de Newton, presu-
pune ca valabilă şi ideea că spaţiul lumii fizice este infinit şi etern.
Dar ideea aceasta va avea și câțiva oponenţi cu nume sonore în

vast, încât nu putem face decât foarte puţine menţiuni. Pentru Aristotel, de exem-
plu, cosmosul nu avea nici început, nici sfârşit, chestiune abordată în special în Fizica
8 (cf. David Furley, „Aristotle the Philosopher of Nature”, în: David Furley [ed.],
Routledge History of Philosophy, vol. II: From Aristotle to Augustine, Routledge,
London – New York, 2005, p. 13).
2
Platon, Timaios, 52 a-c, trad. C. Partenie, în: Platon, Opere, vol. VII, Ed.
Științifică, București, 1993, pp. 167-168.
3
Isaac Newton, Principiile matematice ale filosofiei naturale, trad. V. Marian,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1956, pp. 30-31.
 Spaţiu şi spaţialitate... 25

aria filosofică şi ştiinţifică. Leibniz, de exemplu, refuza să identifice

spaţiul euclidian absolut cu spaţiul fizic. La rândul său, episcopul
anglican Berkeley va refuza ideea unui spaţiu fizic absolut, așa cum
indica spațiul euclidian, pe temeiul că nu ar putea exista ceva infi-
nit şi absolut în afara lui Dumnezeu.
Cel de-al doilea aspect vizează, de asemenea, raportul dintre
spaţiul înţeles ca entitate matematică, în diversele lui forme, şi spa-
ţiul lumii fizice. Pe de o parte, matematicienii, lipsiţi de constrân-
gerile realităţii, au putut imagina şi spaţii neeuclidiene, în care nu
există linii drepte. De-a lungul secolelor, autori precum Gauss sau
Riemann, fără să fie preocupaţi de utilitatea acestor spaţii curbe, au
arătat că geometriile neeuclidiene pot fi consistente. Însă surpriza nu
a întârziat să apară: datele Relativității generale arată că trăim într-un
univers care e caracterizat de un spaţiu neeuclidian şi că această
carac­teristică a spaţiului curb poate fi descrisă admirabil prin geo-
metriile neeuclidiene pomenite anterior.
Prin aceasta ne întâlnim însă cu o situaţie asemănătoare
celei din vremea lui Newton: rezultate remarcabile din matema-
tică îşi găsesc unele corespondențe neașteptate cu realitatea, le-
gând strâns construcțiile abstracte ale minții omenești de unele
proprietăți cosmologice, de particularități concrete ale Univer-
sului în care trăim. Două teorii celebre ale fizicii, Relativitatea
restrânsă şi Relativitatea generală, vor furniza proba cum că ma-
tematica continuă să asiste fizica, furnizând către ea instrumen-
tele adecvate pentru descrierea noilor descoperiri. Vom găsi aici
câteva indicaţii privind spaţiul, o legătură neaşteptată cu timpul,
şi anumite structuri şi comportări de-a dreptul contraintuitive,
care au fost dovedite experimental.

2. Câteva indicații cosmologice privitoare la spațiul fizic

Cosmologia ştiinţifică a făcut, multă vreme, referire la două carac-

teristici privitoare la spaţiu şi timp, anume omogenitatea şi izotropia.
Prin omogenitate se înţelege proprietatea potrivit căreia, în
aceleaşi condiţii, fenomene de acelaşi tip au aceeaşi evoluţie, în
26 Diac. Adrian sorin Mihalache

orice punct din spaţiu. Altfel spus, omogenitatea înseamnă de fapt

că fiecare loc din Univers arată la fel, are vecinătăţi asemănătoare.
Desigur, în cazul Universului, acest lucru nu este valabil, ceea ce
este lesne de înţeles dacă judecăm totul la scară mică, întru­cât
există deosebiri mari între vecinătatea unui nucleu atomic (care,
în funcţie de dimensiunea aleasă, poate cuprinde electroni şi alţi
atomi de substanţă), vecinătatea Soarelui sau a Pământului şi ve-
cinătatea unei găuri negre. Însă, dacă judecăm la o scară foarte
mare, care să cuprindă câteva mii de galaxii sau, mai mult, în
situaţiile în care galaxiile sunt tratate ca puncte răspândite în
imensitatea cosmică, putem spune că Universul e caracterizat
de omogenitate. Cel puţin aceasta este constatarea făcută prin
observaţiile directe şi, subsecvent, acesta este şi modelul mate-
matic obişnuit cu care se operează în cosmologie. Matematica,
fizica şi celelalte domenii antrenate în dezvoltarea cosmologiei
au un instrumentar capabil să trateze şi altfel lucrurile, însă în ca-
zul în care se încearcă o „lectură” a Universului, forţând rezoluţii
mai bune decât această omogenitate la scară mare, aparatul teore-
tic se complică foarte mult şi, în final, nu se obţin decât descrieri
mai bune ale unor regiuni mult mai mici, însă nu şi descrieri
cuprinzătoare.
Cealaltă caracteristică, izotropia, semnifică faptul că întreaga­
materie din Univers este distribuită uniform. Ea se traduce prin
aceea că, în orice loc din Univers ne-am afla, privind în orice di-
recţie, vedem acelaşi tip al distribuţiei materiei, adică nu vedem
o configuraţie diferită. Cu alte cuvinte, Universul nu preferă o
anumită direcţie, o direcţie care să fie privilegiată faţă de cele-
lalte posibile. Din nou, aceasta depinde de scara pe care o luăm
în consideraţie. De exemplu, privind bolta cerească putem vedea
că ea nu arată la fel în oricare dintre direcţiile privirii noastre.
Dacă privim în sus, vedem Calea Lactee, o bandă imaginară mai
densă, de-a lungul căreia numărul stelelor strălucitoare este mai
mare, în timp ce, dacă privim la orizont, bolta cerească nu mai
arată la fel. Situaţia aceasta înseamnă că ceea ce vedem diferă
în funcție de unghiul sub care privim bolta cerească, încât nu
avem îndeplinită condiţia de izotropie. Dacă însă mărim scara
 Spaţiu şi spaţialitate... 27

observaţiei la nivelul miliardelor de galaxii, până când acestea

ajung să aibă mărimea unor puncte, configuraţia Universului,
cel puţin din ceea ce se ştie până acum, justifică introducerea
izotropiei.
Faţă de aceste consideraţii, Relativitatea restrânsă produce
seri­oase modificări. Mişcarea cu viteze foarte mari (regim relati-
vist) contractă lungimile. Pentru doi observatori, unul aflat în miş-
care şi unul în repaus, dimensiunile celui aflat în mişcare par celui
aflat în repaus că se contractă pe direcţia mişcării. În plan filoso-
fic, prin aceasta s-ar putea spune că Relativitatea restrânsă indică o
anumită contingenţă a spaţiului, întrucât distanţele se contractă pe
direcţia mişcării, la viteze comparabile cu spune că viteza luminii.
Pe de altă parte, Relativitatea generală arată că, în vecinătatea
corpurilor dense, spaţiul se curbează. În prezenţa unor corpuri
masive, spaţiul nu mai este nici omogen, nici izotrop, nici chiar
dacă judecata aceasta se face cu privire la distanţe mici. Spaţiul
nu este, aşadar, peste tot la fel în întreg Universul, configuraţia lui
nu este absolută, neafectată de materie şi energie, ci contingent,
depinzând, de exemplu, de densitatea de masă a corpurilor pe
care le conţine.
În situaţia în care se consideră că spaţiul este curb în veci-
nătatea corpurilor cu mase mari, ar trebui ca traiectoriile razelor
de lumină ce trec prin vecinătate să fie curbate. În realitate, anu-
mite observaţii astronomice, concepute în baza acestor idei, au
evidenţiat deplasarea periheliului planetei Mercur4, curbarea
razelor de lumină cu traiectorii apropiate unor câmpuri gravitaţio-
nale intense, deplasarea spre roşu a frecvenţei luminii în câmpul

4
Traiectoria planetei Mercur este o elipsă foarte alungită. Mercur are
momente când trece la distanţă mică faţă de Soare în raport cu distanţa medie.
Observaţiile au arătat că această orbită (un cerc puternic turtit) nu este fixă. Cele
două extreme, porţiunile alungite ale curbei, se „deplasează” în jurul Soarelui.
Dacă la o rotaţie completă două puncte din spaţiu reprezintă vârfurile traiecto-
riei eliptice a planetei Mercur în jurul Soarelui, la următoarea rotaţie a planetei
niciunul dintre cele două puncte extreme ale elipticei nu va mai fi acelaşi. Teoria
relativităţii generale a explicat situaţia aceasta prin faptul că, în apropierea Soare-
lui, spaţiul este curbat.
28 Diac. Adrian sorin Mihalache

gravitaţional5, găurile negre6, precum şi retardarea gravitaţională

a luminii7. Observaţiile făcute încă din 1966, 1967 şi 1971 au con-
firmat efectele prezise de Relativitatea generală. Toate testele făcu-
te ulterior au verificat fără excepţie teoria lui Einstein.
Curbarea spaţiului sub influenţa masei are consecinţe remar-
cabile, care dau indicii noi cu privire la felul în care ne reprezentăm
lumea şi raporturile noastre cu ea. De exemplu, în ultimele decenii
au fost puse în valoare caracteristici optice extraordinare ale unor
zone mari din Univers. Marile aglomerări de materie curbează spa-
ţiul din vecinătatea lor în aşa fel încât, privite de la distanţă, zonele
se comportă asemenea unor lentile telescopice gigantice8. Unele
aglomerări de galaxii foarte îndepărtate sunt considerabil mărite de
aceste lentile gravitaţionale naturale, interpuse între zonele inacce-
sibile şi observator. Lentilele de spaţiu măresc şi apropie de sute de
mii de ori imaginile îndepărtate, cu mult mai mult decât o pot face
instrumentele de observaţie construite de om.
Teoria Relativităţii generale oferă explicaţii pentru aceste
defor­mări spectaculoase ale foii de spaţiu-timp. Şi, semnificativ în

5
Masa de repaus a fotonului este nenulă. De aceea, în prezenţa unui corp
masiv, fotonul interacţionează gravitaţional, iar rezultatul este afectarea lungimii
sale de undă (cf. Nicolae Ionescu-Pallas, Relativitate generală şi cosmologie, Ed.
Ştiinţifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 163). Aceasta înseamnă că radiaţia
emisă într-un câmp gravitaţional mai mare, de exemplu cel al Soarelui, este depla-
sată spre roşu, în comparaţie cu radiaţia emisă, într-un câmp gravitaţional mai slab,
de exemplu cel terestru.
6
Găurile negre posedă câmpuri gravitaţionale extrem de intense, încât lumina
nu doar se curbează, ci este reţinută complet, iar configuraţia geometriei spaţiului este
puternic modificată. Câteva menţiuni despre aceste corpuri stranii vor fi prezentate,
pe scurt, în cele ce urmează.
7
În prezenţa unui corp care generează un câmp gravific intens, traiectoria luminii
va fi curbată, iar distanţa pe care o va parcurge între două puncte va fi mai lungă (traiec-
toria curbă) decât în cazul absenţei câmpului gravitaţional (traiectoria rectilinie).
8
Ideea aceasta a fost exprimată pentru prima dată de Frank Zwicky, în două
scrisori din 1933. În mod remarcabil, după calculele lui, Zwicky a obţinut că într-o
formaţiune galactică precum Coma, aproape 95% din materia stelară este invizibilă,
un procent aşadar remarcabil de apropiat de estimările recente (cf. Scott Tremaine și
Hyung Mok Lee, „Dark Matter in Galaxies and Galaxy Systems”, în: John Bahcall,
Tsvi Piran și Steven Weinberg [edd.], Dark Matter in the Universe, World Scientific
Publishing, Singapore, 22004, pp. 73-75).
 Spaţiu şi spaţialitate... 29

problema spaţiului, Relativitatea generală şi datele observaţionale

arată că, în cazul găurilor negre spinoriale (care se rotesc), avem
de-a face cu modificări mult mai complexe în structura spaţiu-tim-
pului din vecinătate9. În acest caz special, spaţiu-timpul nu mai
este doar curbat, ci răsucit. Găurile negre aflate în mişcare de rota­
ţie creează, de fapt, o structură răsucită şi stabilă de spaţiu-timp,
evidenţiată de faptul că gazul din discul de acreţie este aspirat de
gaura neagră pe un drum precis10.

3. Spațiul Universului fizic și spațialitatea lumii vieții

În datele despre Univers oferite de cosmologie, putem

întrevedea înțelesuri privitoare la spațialitatea lumii și vieții, ca
dimensiune a existenței omenești, așa cum este ea receptată în
viața și în mișcarea omului prin lume. Facem aici câteva mențiuni
de acest fel.
Potrivit datelor pe care le deținem până acum, Universul este în
expansiune. Doar în cuprinsul observabil se apreciază că Universul
are în jur de 100 de miliarde de galaxii, multe dintre ele având mai
mult de 100 de miliarde de stele, fiind extins într-o sferă de spa-
ţiu tridimensional care depăşeşte 150 de miliarde de ani lumină în

9
Cf. Massachusetts Institute of Technology, „Spinning Black Hole Leaves Dent
in Space-time” [online], în: ScienceDaily, 13 ian. 2006, disponibil la: http://www.
sciencedaily.com/releases/2006/01/060111075045.htm. Rezultatele cercetărilor au fost
prezentate la întâlnirea anuală a Societăţii Americane de Astronomie din 2006. Pentru
o prezentarea detaliată a rezultatelor, vezi: J.M. Miller et al., „The Accretion Disk
Wind in the Black Hole GRO J1655-40”, în: The Astrophysical Journal, 680 (20 iun.
2008), nr. 2, pp. 1359-1377.
10
Procesul poate fi asemănat cu cel pe care îl determină mişcarea acului pe
un disc, pe o placă de vinilin. Pentru fiecare culoar, acul va „desprinde” din placa
de vinilin un anumit sunet, determinat în mod exclusiv de proprietăţile fizice ale
„urmei” parcurse. În mod similar, găurile negre creează deformări stabile ale spaţiu-
timpului, care afectează direct mişcarea materiei atrase. În loc de anumite sunete
pentru fiecare traseu al acului pe discul de vinilin, gazul emite anumite frecvenţe
în radiaţia X, fiind aspirat de gaura neagră pe un anumit traseu impus de structura
spaţiu-timpului.
30 Diac. Adrian sorin Mihalache

diametru11. Distanţele acestea imense conving pe oricine la o con-

statare onestă: cosmosul în care trăim nu este unul care poate fi stră-
bătut cu pasul. Nu suntem chemați să luăm în stăpânire Universul
într-un mod concret, așa cum am făcut-o cu locurile cele mai înalte
de pe Terra, cucerite prin expediții temerare. Nu prin călătoria efec-
tivă, prin deplasarea fizică propriu-zisă până în cele mai îndepărtate
puncte ale cosmosului vom putea cuceri Universul. Întreg spaţiul
acesta imens poate intra în mintea omului, prin câteva construcţii
matematice, dezvăluind puterea extraordinară a rațiunii omenești
de a cuprinde simbolic lumea. În fapt, telescoapele pe care suntem
capabili să le construim, într-o lume în care avem la dispoziţie o ma-
terie înzestrată cu o chimie specială, capabilă să susţină proiectele
noastre inginereşti, ne apropie Universul. Şi, mai semnificativ chiar,
tot ceea ce vedem în Univers, vedem prin intermediul luminii, prin
intermediul radiaţiei electro-magnetice care transportă date şi ima-
gini de la mare distanţă, până în imediata vecinătate a lentilelor te-
lescopului nostru.

11 Cele mai mari distanţe la care au ajuns observaţiile au fost atinse în ultimii
ani. În 2008, una dintre ultimele măsurători, realizate la European Southern Obser-
vatory (ESO), a dat ca rezultat 13,2 miliarde de ani-lumină (cf. Fraser Cain, „Record
for Furthest Galaxy is Broken Again” [online], 1 mart. 2004, disponibil la: http://www.
universetoday.com/2004/03/01/record-for-furthest-galaxy-is-broken-again). Dar,
dacă ţinem seama de faptul că, în timp ce radiaţiile emise acum 13,2 miliarde de ani
au ajuns la noi, obiectele care le-au emis au continuat expansiunea, îndepărtându-se
de noi, obţinem că ele sunt situate acum la 41 de miliarde de ani-lumină de Pământ.
Lumina pe care o receptăm vine de la distanţe din ce în ce mai mari, fiind emisă de
surse care se îndepărtează tot mai mult de noi, mărind, prin aceasta, raza Universului
nostru vizibil în interiorul acestei sfere cosmice imense. Cu o astfel de rază, Univer-
sul nostru este o sferă de 82 de miliarde de ani-lumină (cf. Brian Greene, Realitatea
ascunsă. Universurile paralele şi legile profunde ale cosmosului, trad. A. Mărăşescu,
Ed. Paralela 45, Piteşti, 2012, p. 387, n. 12). Pe de altă parte, dacă ţinem seama că, pentru
o perioadă semnificativă de timp, Universul a fost în expansiune, inclusiv într-o sec-
venţă accelerată, cum e cazul episodului inflaţionar, într-o eră întunecată, fără radiaţii
luminoase care să dea mărturie despre aceasta, atunci trebuie să lărgim şi mai mult
sfera Universului. Punând împreună toate aceste aspecte, raza Universului creşte
până la 78 de miliarde de ani-lumină, ceea ce înseamnă o cuprindere a întregu-
lui cosmos într-o sferă de 156 miliarde de ani-lumină (cf. „The Hubble Deep Field:
The Most Important Image Ever Taken”, online: http://www.deepastronomy.com/
hubble-deep-field.html).
 Spaţiu şi spaţialitate... 31

Mai mult, pentru distanţe chiar mai mari şi pentru obiecte mai
puţin vizibile, aflate dincolo de puterea de rezoluţie a telescoapelor,
şi chiar pentru cele aflate mai departe decât ar putea lumina să le
desluşească, spaţiul însuşi, afectat de marile aglomerări de materie
din galaxii, e curbat, în forma unor lentile gravitaţionale (de spa-
ţiu), mărind de milioane de ori imaginea de Univers aflată dincolo
de ele. Prin intermediul acestui lanţ de condiţii favorabile explorării
cosmosului – care ne miră tot mai puţin, deşi realizează tot mai mult
din ceea ce ar fi condiţiile de posibilitate pentru întreaga cosmolo-
gie – omul poate cunoaşte îndepărtările Universului, locuri şi date
la care nu va putea ajunge, în mod direct, niciodată. Lumina fizică
învinge distanţa şi ne aduce Universul îndepărtat către noi.
Spaţiul însuşi se pliază, ca să scurteze distanţele cosmice şi să
ne aducă depărtările în lentila telescoapelor. Materia însăşi, într-o
formă înaltă de raţionalitate în proiectele inginereşti ale omului, se
face lentilă, prin care noi putem privi în depărtarea cosmică. Pusă
în opere inginereşti de mintea umană şi de mâinile lui, materia
lumii furnizează atomii potriviţi pentru corpul acestor observa-
toare şi se face ea însăşi fereastra prin care Universul îndepărtat se
apropie de ochii noştri.
Un alt aspect important ar fi acela că modelul cosmologic actual
ne avertizează că această expansiune nu înseamnă deplasarea unor
galaxii, asemenea unor obiecte, prin spaţiul cosmic – reprezentat
aşadar în forma unui fundal fix, ce permite deplasarea. De fapt,
modelul cosmologic afirmă că spaţiul, „incinta” cosmică, se extinde
odată cu deplasarea galaxiilor, cu expansiunea lor, încât avem de-a
face cu un univers înţeles ca fabrică de spaţiu-timp. În fine, din
teritoriul cosmologiei mai preluăm datele ce indică distanţele cos-
mice imense.

4. Lumea şi viaţa în spaţiul tridimensional

Ştim că în ariile matematicii au fost posibile ipoteze privind

configuraţia corpurilor şi caracterizarea mişcării, în spaţii bi- sau
multi-dimensionale. Totuşi, anumite calcule şi consideraţii de
32 Diac. Adrian sorin Mihalache

ordin fizic indică faptul că astfel de spaţii, bi- sau multi-dimensio-

nale (având un număr de dimensiuni mai mare decât 3) nu permit
posibilitatea existenţei unor structuri complexe precum formele vii.
Putem invoca aici câteva exemple, aduse în discuţie de John
Barrow şi Frank Tipler, în ampla lucrare Principiul antropic cosmo­
logic. Dacă literatura ştiinţifico-fantastică abundă în scenarii ce
imaginează lumi multidimensionale, biologia şi fizica pun condiţi-
onări mult mai stricte la astfel de proiecte. Există mai multe rezul­
tate teoretice care arată că nici spaţiile cu mai multe dimen­siuni
decât trei, nici cele cu mai puţine dimensiuni nu sunt potrivite
pentru existenţa unor structuri complexe. Facem, la acest al treilea
punct, câteva menţiuni. Una dintre caracteristicile fundamentale
ale materiei este stabilitatea elementelor chimice, fără de care ar fi
imposibilă existenţa structurilor moleculare complexe. Elementele
chimice sunt stabile pentru că atomii lor sunt stabili; este vorba
despre „preferinţa” atomilor pentru un nivel de energie minim, în
care electronii rămân într-o configuraţie stabilă, pe straturile cele
mai apropiate de nucleu. Această stare se păstrează până la o inter-
venţie exterioară de natură energetică, ce depăşeşte o anumită in-
tensitate de prag. Plecând de la legile cunoscute, calculele arată că,
în situaţia unui spaţiu cu mai mult de trei dimensiuni, nu mai este
posibilă existenţa acestui minim al energiei (starea fundamentală),
ceea ce antrenează o mare instabilitate a materiei12.
Dar şi configuraţia traiectoriilor corpurilor aflate în mişcare în
câmp gravitaţional e mai simplă (în acest caz avem traiectorii elipti-
ce), în raport cu cea care ar fi posibilă în spaţiile cu mai mult de trei
dimensiuni13. În acest ultim caz, atracţia gravitaţiei s-ar manifesta

12
John D. Barrow și Frank J. Tipler, Principiul antropic cosmologic, trad. R.W.
Fotescu, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001, p. 310. Aceste calcule nu iau în consideraţie
spaţiile multi-dimensionale, în care alte posibile dimensiuni ar fi mult reduse („înfă-
şurate”) şi, deci, invizibile la scară mare.
13
Relativitatea generală evaluează acţiunile gravitaţiei printr-un procedeu destul
de simplu. Se stabileşte raza unei sfere în interiorul căreia sunt considerate corpurile ce
exercită influenţă gravitaţională semnificativă. Evaluarea se face cu referire la corpurile
din interiorul sferei, neglijându-se cele aflate în afară, la distanţe mult prea mari, care
au influenţe neglijabile.
 Spaţiu şi spaţialitate... 33

chiar şi între corpuri aflate la distanţe foarte mari, întrucât legea

descreşterii ei cu pătratul distanţei nu ar mai fi valabilă14. Traiecto-
ria Pământului, perturbată în acest caz de alte planete din sistemul
solar aflate la distanţe mai mari, ar deveni extrem de complicată.
Chestiunea este foarte importantă, întrucât fără o traiectorie simplă,
eliptică, precum cea actuală, Pământul nu ar mai avea, foarte proba­
bil, un mediu favorabil pentru organismele vii. Aceasta pentru că
mişcările de rotaţie şi de revoluţie ale Pământului, fiind în strânsă
legătură cu succesiunea anotimpurilor, cu variaţiile de temperatură
sau cu succesiunea zi-noapte, conferă mediului caracteristici ce per-
mit adaptarea organismelor.
John Barrow şi Frank Tipler consemnează, de asemenea, că
spaţiul tridimensional este esenţial şi în circulaţia informaţiei, ches-
tiune care se dovedeşte, la rândul ei, decisivă în întreaga dinamică
a proceselor ce susţin viaţa. Schimburile de materie şi energie sunt
prezente peste tot în lumea vie, de la nivelul celular până la cel exis-
tent între speciile de plante şi animale şi mediu. Calitatea transmite-
rii semnalelor, de orice fel ar fi ele, depinde fundamental de dimen-
siunea spaţiului. De exemplu, în spaţiile bidimensionale nu poate fi
evitată reverberaţia semnalului15. Calculele arată că, în aceste spaţii,
semnale ondulatorii emise la momente diferite ajung să fie recepţi-
onate simultan. S-a demonstrat că, în general, „transmisia impulsu-
rilor de undă, într-un mod lipsit de reverberaţii, este imposibilă în
spaţii par-dimensionale”16. Prin urmare, viaţa şi sistemele complexe,
dependente de transmisia cu mare precizie a informaţiei, par să nu
poată exista în lumi în care spaţiul are două, patru, şase sau un alt
număr par de dimensiuni. Pe de altă parte, pornind de la condiţia ca
propagarea semnalelor să se facă fără distorsiuni, se obţine încă un

14
J.D. Barrow și F.J. Tipler, Principiul antropic cosmologic, p. 309.
15
Reverberaţia este fenomenul de persistenţă a unui semnal după ce sursa a fost
întreruptă. Ecoul sunetelor este un exemplu simplu de reverberaţie. Reverberaţia ar
face imposibilă recepţionarea semnalului tocmai din cauza dificultăţilor care ar apărea
în separarea semnalului original de ecou.
16
J. Hadamard, Lectures on Cauchy’s Problem in Linear Partial Differential
Equations, Yale University Press, New Haven, 1923, apud J.D. Barrow și F.J. Tipler,
Principiul antropic cosmologic, p. 313.
34 Diac. Adrian sorin Mihalache

rezultat restrictiv: distorsiunile nu pot fi evitate în spaţii cu un număr

impar de dimensiuni, mai mare decât 3. Până la urmă, conclu­ziile
par să valideze Universul cu spaţiu obişnuit:
„Numai lumile tridimensionale posedă proprietăţile «agreabi-
le» necesare pentru transmiterea unor semnale de înaltă fideli-
tate, datorită realizării simultane a unei propagări bine definită
şi fără distorsiuni”17.
Prin urmare, întrucât pentru existenţa sistemelor vii este nevoie
de o înaltă fidelitate în propagarea undelor, nu ne putem aştepta ca
numărul dimensiunilor spaţiale ale lumii să fie altul decât trei18.
Toate acestea arată că există o legătură decisivă între configu­
raţia tridimensională a spaţiului lumii în care trăim, existenţa vieţii
şi a omului.

5. Structura spaţio-temporală a microcosmosului

Rezultatele fizicii indică astăzi faptul că întreg edificiul ma-

teriei, aflat la îndemâna simţurilor, este alcătuit din componente
tot mai mici, însă, în ultimă instanţă, nicăieri în abisul materiei
nu găsim ceva de felul substanţei cu care ne-am obişnuit, care
să poată fi atins şi porţionat, secţionat în „bucăţi” de material.

17
J.D. Barrow și F.J. Tipler, Principiul antropic cosmologic, p. 314. Practic „lu-
mea noastră fizică actuală, în care semnalele acustice sau electromagnetice sunt baza
comunicaţiilor, pare să se detaşeze între alte modele conceptibile matematic prin sim-
plitate şi armonie” (R. Courant şi D. Hilbert, Methods of Mathematical Physics, vol.
2, Wiley-Interscience, New York, 1962, apud J.D. Barrow și F.J. Tipler, Principiul
antropic cosmologic, p. 314).
18
J.D. Barrow și F.J. Tipler, Principiul antropic cosmologic, p. 314. Mai adău-
găm aici faptul că unele calcule, care folosesc reţelele de spin din gravitaţia cuantică
cu bucle pentru generarea spaţiu-timpului, arată că probabilitatea ca din acestea să se
formeze un spaţiu tridimensional aproape plat, ca acela al Universului actual, este mai
mică de unu la 1075! (cf. Lee Smolin, Spaţiu, timp, univers. Trei drumuri către gravitaţia
cuantică, trad. A. Vișinescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 244). Toate acestea
indică faptul că tridimensionalitatea spaţiului este una dintre caracteristicile decisive
ale lumii, în structurarea materiei cosmosului şi în procesele organismelor vii.
 Spaţiu şi spaţialitate... 35

Găsim entităţi energetice cu dimensiuni tot mai reduse, şi forţe

care fixează aceste entităţi diafane într-o anumită structură nu-
cleară sau atomică. În rest, nimic altceva decât vid cuantic. Cu
alte cuvinte, ceea ce noi percepem a fi substanţă consistentă şi
impenetrabilă are, la nivel cuantic, caracteristicile unui câmp.
Materia, trupul omului, lucrurile şi întreaga lume sensibilă sunt
o ţesătură de energii. Atomii care intră în alcătuirea acestor
lucruri sunt constituiţi şi ei din particule fundamentale, de dimen­-
siuni insignifiante în raport cu dimensiunile lor. Masa atomului,
de exemplu, este concentrată într-un nucleu care este de 100.000 de
ori mai mic decât el. În jurul acestui nucleu insignifiant, mult mai
mic în comparaţie cu atomul, se află electronii, având şi ei dimen­-
siuni minuscule comparabile. În felul acesta, atomul se dove­deşte
a fi mai mult vid decât substanţă! Situaţia se păstrează şi la nivelul
particulelor care compun nucleul, protonul şi neutronul. Acestea
sunt compuse din cuarci, entităţi de multe milioane de ori mai
mici decât protonii şi neutronii.
Dar ce relevanţă ar putea avea aceste date în subiectul de faţă?
Există o spaţialitate interioară materiei sensibile, caracterizată de
regulă ca având întindere, subînţeleasă deodată cu prezenţa acestui
vid din interiorul particulelor fundamentale. Altfel spus, întrucât
atomul este mai mult spaţiu vid decât substanţă19, componentele
sale fiind foarte mici în raport cu dimensiunile lui, există o anu-
mită spaţialitate la nivelul microcosmosului, chiar în elementele
fundamentale ale materiei.
Dar explorările fizicii au scos la iveală şi un alt mod prin
care spaţiul lumii şi întinderea lucrurilor sensibile este legată de
carac­teristicile microcosmosului, de proprietăţile constituenţilor
fundamentali. Rezultatele ne spun că toate lucrurile sensibile pe
care le sesizăm în câmpul experienţei directe sunt caracterizate
de întindere pentru că particulele care le compun sunt fermioni,
anume entităţi care se resping, şi îşi revendică o anumită regiune

19
P.W. Atkins, Regatul periodic. O călătorie pe tărâmul elementelor chimice, trad.
E.I. Burlacu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 120.
36 Diac. Adrian sorin Mihalache

din spaţiu pe care o ocupă, întrucât nu permit şi altora să aibă aceeaşi

stare cuantică. Pe această proprietate a fermionilor, care determină în
fizică o anumită distribuţie a particulelor fundamentale (distribuția
Fermi-Dirac), atomul este înfoiat, ocupă un volum de spaţiu şi alcătu-
ieşte, împreună cu alţii, lucruri sensibile caracterizate de volumetrie.
Întinderea, faptul că lucrurile sensibile din categoria substanţei ocupă
spaţiul, este decisă la nivel cuantic, de fermioni, întrucât aceştia reven-
dică o anumită vecinătate, pentru a-şi „proteja” starea cuantică!
Pe de altă parte, în spațiul vid, acolo unde în mod obișnuit con-
siderăm că nu se află nimic altceva decât spațiul ca atare, Mecanica
cuantică ne avertizează că sunt miliarde de particule. Spaţiul însuşi
este umplut (poate chiar constituit!) de fluctuaţii de perechi parti­
culă-antiparticulă. Prin aceasta, Mecanica cuantică face o dezvăluire
neaşteptată: spaţiul cu adevărat gol de materie şi energie nu există!
Dacă scoatem dintr-o incintă orice formă de materie sau radiaţie,
teoria spune că înăuntru rămân totuşi fluctuaţii de energie. Suntem
constrânşi ca, pe măsură ce se restrânge tot mai mult intervalul de
timp în care se face observaţia, energia unui sistem cuantic să poată
fi precizată tot mai puţin20. Principial, la un anumit moment, nu
poate fi cunoscută energia decât cu o anumită aproximaţie. De aici
s-ar putea deduce că energia stării fundamentale nu este niciodată
zero. Spaţiul gol, starea fundamentală ar trebui înţelese ca fiind „um-
plute” cu energie. „La scară cuantică vidul este plin, el este lăcaşul
unei creări şi anihilări spontane de particule şi antiparticule. […]
Vidul plin cuantic conţine, la modul potenţial, în sine toate par-
ticulele care au fost observate sau care nu au fost încă”21. Spaţiul

20
Roger Penrose, The Road to Reality. A Complete Guide to the Laws of the
Universe, Jonathan Cape, London / Alfred A. Knopf, New York, 2004, p. 524. Cu cât
intervalul de timp la care se restrânge observaţia este mai mic, cu atât energia în acel
punct din spaţiu are fluctuaţii mai mari. Produsul celor două mărimi, ce reprezintă
intervalul de timp şi variaţia energiei, trebuie să fie mereu mai mare decât constanta
lui Planck. Faptul că niciuna nu poate fi zero înseamnă că sunt excluse valorile pre-
cise. Prin urmare, unui moment precis de timp îi vor corespunde valori ale energiei
practic infinite.
21
Basarab Nicolescu, Noi, particula şi lumea, Ed. Polirom, Iaşi, 2002,
pp. 32-33. Antiparticulele care completează aceste perechi sunt particule de
 Spaţiu şi spaţialitate... 37

înconjurător, și orice zonă din Univers, dobândește, prin aceste

rezul­tate, o consistență neașteptată, o densitate greu de imaginat22,
fiind plin de particule, care apar şi dispar în permanenţă23.

anti-materie. Până la urmă, acest rezultat este un alt fel de a spune că energia poate fi
convertită în materie. În fine, la o scară redusă şi mai mult, spaţiul gol ar putea
avea o structură de spumă cuantică, determinată de fluctuaţiile cuantice ale
câmpului gravitaţional (cf. Stephen W. Hawking, Visul lui Einstein şi alte eseuri,
trad. M. Vişinescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 72). Despre aceasta s-a
vorbit anterior.
22
Calculele mecanicii cuantice indică faptul că, în condițiile existenței perechilor
particulă-antiparticulă care apar și se anihilează reciproc, spațiul vid ar trebui să fie
mult mai dens. Modelul Standard, care integrează rezultatele Relativității restrânse
și cele ale Mecanicii cuantice nu are niciun loc potrivit pentru energia de vid, care
să pună cumva în acord teoria cu actualele observaţii. Dimpotrivă, plecând de la
rezultatele curente ale mecanicii cuantice şi de la ceea ce poate oferi actuala teorie
a gravitaţiei, în orice regiune de spaţiu gol ar trebui să fie de 10120 mai multă energie
de vacuum decât este detectată în realitate! (Saul Perlmutter, „Supernovae,
Dark Energy, and the Accelerating Universe”, în: Physics Today, 56 [2003], nr. 4,
p. 57, disponibil online la: http://supernova.lbl.gov/PhysicsTodayArticle.pdf; cf. Saul
Perlmutter, „Supernovae, Dark Energy, and the Accelerating Universe: The Status
of the Cosmological Parameters”, în: John Jaros și Michael Peskin (edd.), XIX
International Symposium on Lepton and Photon Interactions at High Energies, World
Scientific Publishing, Singapore, 2000, pp. 715-739, disponibil online la: http://www.
slac.stanford.edu/econf/C990809/docs/perlmutter.pdf; A.H. Guth și D.I. Kaiser,
„Inflationary Cosmology: Exploring the Universe from the Smallest to the Largest
Scales”, în: Science, 307 (2005), nr. 5711, p. 889; J.D. Barrow, Mic tratat despre nimic,
trad. C. Rusu, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2006, pp. 276-279; Martin Rees, Doar şase
numere. Forţele fundamentale care modelează Universul, trad. I. Caprini, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 2000, pp. 124-138 şi 201-203). O primă problemă este chiar aceasta: spaţiul
vid ar trebui să fie, potrivit acestor calcule, la fel de dens precum nucleul atomic!
(cf. M. Rees, Doar şase numere, p. 132.) De ce, totuşi, energia de vid este atât de mult
diminuată? Unii fizicieni consideră că ar trebui să existe o altă simetrie ascunsă, care
să explice diminuarea atât de severă a acestei energii imense până la valorile detectate
în prezent (cf. S. Perlmutter, „Supernovae, Dark Energy…”, în: Physics Today,
p. 57). Însă explicaţia propriu-zisă privind reducerea aceasta drastică, corespunzătoare
diferenţei dintre 10120 şi 1, fără ca ea să atingă valoarea zero, este considerată a fi una
dintre cele mai grele probleme ale fizicii (cf. L.M. Krauss, „Questions That Plague
Physics”, în: Scientific American, 291 [2004], nr. 2, pp. 82-85).
23
Un cub minuscul, cu latura de 1 cm, poate conţine până la 1000 de miliarde
de miliarde de miliarde (1030) de electroni virtuali (cf. Trinh Xuan Thuan, Melodia
secretă. Şi omul a creat Universul, trad. M. și C. Stavinschi, Ed. XXI: Eonul Dogmatic,
Bucureşti, 2005, p. 140).
38 Diac. Adrian sorin Mihalache

6. Din ce este făcut spațiul? Un posibil răspuns

Este binecunoscut faptul că fizica distinge în realitatea înconju-

rătoare patru interacţiuni fundamentale, fiecare dintre ele având un
mod specific şi un domeniu de acţiune.
Gravitaţia este interacţiunea ale cărei acţiuni se pot vedea cu uşu-
rinţă la nivelul experienţei directe. În sarcina ei stau procese cosmice
precum formarea stelelor, prin comprimarea gravitaţională a gazului
şi prafului protostelar, dar şi mişcarea şi configuraţia planetelor, siste-
melor stelare şi galaxiilor. Interacţiunea electromagnetică acoperă o
mare varietate de fenomene, ce caracterizează sistemele fizice cu ordi-
ne de mărime de la scară atomică până la scară planetară, determinând
feno­mene magnetice şi electrice, fenomenele optice şi termice, forţele
care stau la baza formării structurilor substanţelor, în toate cele trei
stări de agregare; ea contribuie la păstrarea micilor şi marilor structuri
materiale, organice, anorganice, vii sau nevii, structurând materia vie
în frunze şi copaci, în sol, în masive muntoase, în întreaga crustă soli­
dă a planetei noastre etc. Celelalte două interacţiuni sunt mai puţin
cunoscute, interacțiunile nucleare tare şi slabă, ele acţionând în lumea
microparticulelor. Prima dintre ele este mult mai intensă decât forţa
electrică şi ţine nucleul atomilor în stare legată, în timp ce interacţiu-
nea slabă este prezentă în procesul de dezintegrare.
Câteva descoperiri majore din fizică, produse de-a lungul mai
multor secole, au permis unificarea a trei dintre interacţiuni. Prima
etapă a unificării interacţiunilor ar putea fi considerată cea realizată
de Maxwell, care a înţeles că electricitatea şi magnetismul sunt două
faţete ale aceleiași interacţiuni (forţa electromagnetică). La o distanţă
de două secole, cu ajutorul unui aparat matematic mult mai complicat
şi în condiţiile unor rezultate remarcabile din câmpul experimental, a
fost posibil cel de-al doilea pas. Este vorba despre descoperirea unui
tip special de simetrie ce leagă strâns interacţiunea electromagnetică
şi cea nucleară slabă, din interiorul atomului. La scurtă vreme, rezul-
tatul obţinut a primit o strălucită confirmare experimentală24, care a

24
Unificarea interacţiunii electromagnetice cu forţa slabă a fost propusă în anii
’60. Prima confirmare a acestei teorii a venit în 1973, prin descoperirea particulelor
 Spaţiu şi spaţialitate... 39

consfinţit că cele două interacţiuni, altfel extrem de diferite între ele, îşi
schimbă, în condiţii de creştere a temperaturii, intensităţile, compor-
tându-se identic dincolo de 1014 grade Kelvin25, ceea ce corespunde, de
fapt, unei scări de mărime de 10­16 centimetri. Interacţiunea rezultată
din unificarea acestor forţe a fost numită electroslabă.
Dincolo de această etapă, problemele se complică mult. În
plan teoretic se crede că, în situaţia unei temperaturi uriaşe de
ordi­nul 1028 grade Kelvin, forţa tare ajunge să fie identică în raport
cu interacţiunea electroslabă, sau, altfel spus, la o scară de 10­29
centimetri26. Chestiunile se complică însă semnificativ şi în plan
teoretic. Pe de o parte, realizarea unei teorii care să includă deopo-
trivă teoria gravitaţiei şi rezultatele mecanicii cuantice angajează
dificultăți de fond, întrucât cele două teorii iau în discuție spațiul
în moduri diferite. Mecanica cuantică lucrează cu un spaţiu-timp
ca fundal fix, în vreme ce Relativitatea generală descrie spaţiul şi
timpul ca fiind deformabile în vecinătatea unor densităţi mari de
energie. Pe de altă parte, actuala descriere a gravitaţiei oferită de
Relativitatea generală nu face în niciun fel referire la principiul de
incertitudine, care este totuşi indispensabil mecanicii cuantice. În
fine, potrivit principiului de incertitudine al lui Heisenberg, chiar
şi spaţiul gol este plin cu perechi virtuale particulă-antiparticulă.
Aceasta ar însemna că în spaţiul gol se ascunde o cantitate imen-
să de energie. Însă, conform rezultatelor relativităţii, o asemenea
cantitate de energie, la fel ca şi un corp cu masă infinită, ar trebui

care intermediază această interacţiune. Cf. Emil Vinţeler, Dicţionar de fizică teo­
retică, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999, p. 134.
25
John D. Barrow, Despre imposibilitate. Limitele ştiinţei şi ştiinţa limitelor, trad.
M. Popescu, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 116.
26
În prezent, sunt în lucru mai multe modele care încearcă să descrie acest
lucru. Intră însă în joc premise şi consecinţe care au nevoie de verificări experi-
mentale, iar testările sunt dificil de realizat. Actuala descriere a gravitaţiei oferită
de Relativitatea generală este o teorie „clasică”, ce nu face referiri la principiul de
incertitudine din Mecanica cuantică. În drumul acesta spre unificare, există câteva
situaţii pe care actualele teorii, Mecanica cuantică şi Relativitatea generală nu le pot
soluţiona. Temperaturile de ordinul 1028 grade Kelvin corespund unor energii de
1015 GeV, care sunt mult peste posibilităţile tehnologice curente. Multe speranţe sunt
puse în acceleratorul de particule de la CERN.
40 Diac. Adrian sorin Mihalache

să curbeze spaţiul-timp către o dimensiune infinit de mică27. În

realitate însă, acest fapt, desigur, nu se verifică.
Așadar, o teorie care și-ar propune să unifice cele două abordări
teoretice ale fizicii ar trebui să arate şi felul în care principiul incer-
titudinii se transpune în cazul gravitaţiei, şi modul cum la distanţe
foarte mici, comparabile cu lungimea Planck (adică o scară de 10­33
cm), sau, altfel spus, la energii foarte mari intensitatea gravitaţională
ar trebui să devină comparabilă cu interacţiunea tare28.
Am făcut toate aceste precizări aici și pentru că rezultate și pre-
ocupări de acest fel au directă legătură cu modul în care este repre-
zentat spațiul fizic. Unele rezultate obţinute de teoreticieni, în dru-
mul sinuos al unificării Relativităţii generale cu Mecanica cuantică,
anunță consecinţe surprinzătoare în legătură cu modul cum ar putea
fi înțeles spațiul. Teoria gravitaţiei cuantice cu bucle, de exemplu,
propune un set de entităţi, suprafeţe şi volume elementare, combina-
te după câteva reguli stricte, care ar putea descrie din ce anume este
făcut fundalul spaţiu-timp! În cazul acesta, spaţiu-timpul ar putea fi
discret, generat de elemente fundamentale.
Spaţiul a fost descris sau subînţeles ca fundal fix. Relativitatea
restrânsă a prestabilit spaţiul-timp pentru a putea descrie mişcarea29.
Ulterior, Relativitatea generală a înlocuit ideea spaţiului absolut,
punând în loc o structură geometrică ce se deformează în vecinătatea
zonelor dense. Modelele cu care se lucrează acum merg mult mai
departe, sugerând că spaţiu-timpul ar putea fi „făcut” din ceva, anume
din unităţi cuantice de spaţiu-timp, ceea ce ar indica o substanţializare
a spaţiu-timpului! Merită să mai menţionăm că în fizică există un
rezultat ce sugerează că spaţiul este discret: principiul mărginirii
Bekenstein30. Acesta afirmă că întreaga cantitate de informaţie exis­
tentă într-o regiune este finită şi proporţională cu aria suprafeţei ce
delimitează regiunea respectivă.

27
S.W. Hawking, Visul lui Einstein şi alte eseuri, p. 94.
28
E. Vinţeler, Dicţionar de fizică teoretică, p. 378.
29
John Stachel, „Relativitatea”, în: Dominique Lecourt (ed.), Dicţionar de isto­
ria şi filosofia ştiinţelor, trad. L. Zoicaş, Ed. Polirom, Iaşi, 2005, p. 1177.
30
Este semnificativ faptul că există o relaţie strânsă între acest principiu şi Teoria
relativităţii lui Einstein, dar şi că acest rezultat poate fi obţinut direct din gravitaţia
cuantică cu bucle (L. Smolin, Spaţiu, timp, univers…, p. 206).
 Spaţiu şi spaţialitate... 41

Prin urmare, dacă se va dovedi că spaţiul are o structură discretă,

consecinţele ar fi semnificative. Toate investigaţiile asupra realită­
ţii ar putea fi în principiu limitate! Am putea avea două rezultate
convergente: discontinuitatea spaţiului s-ar apropia de indica­ţiile
principiului mărginirii Bekenstein, aşa cum ne indică principiul
holografic. Spaţiul granulat, discontinuu, ar determina, în acest
fel, ca orice obiect sau corp să fie situat, de fiecare dată, în spatele
unei lentile de spaţiu. Dinspre obiect, situat în spatele lentilei de
spaţiu granulat, ne-ar putea sosi (potrivit principiului holo­grafic
în varianta lui tare), doar o cantitate finită de informaţii, atât cât
aria ecranului de spaţiu permite să treacă31! Interesant este fap-
tul că principiul mărginirii Bekenstein este verificat de unele date
provenite de la semnalele emise de găurile negre. Potrivit unor
consideraţii, dacă spaţiul fizic ar fi continuu, acest principiu ar
trebui să fie invalidat, deoarece ar implica posibilitatea transmi-
terii unei cantităţi infinite de informaţii pe „unităţi” de suprafaţă
oricât de mici32.

Scurt rezumat

Încercăm un sumar al aspectelor prezentate în această primă

secțiune, aspecte pe care intenţionăm să le păstrăm pentru o posibilă
valorificare în câmpul dialogului dintre teologie, filosofie şi ştiinţă.
În această listă, s-ar putea menţiona, între altele, strania eficacitate
a geometriei euclidiene, cu obiectele şi întreg arsenalul rezultatelor
ei, în descrierea spaţiului fizic, chestiune ce anunţă o problemă chiar
mai cuprinzătoare, anume aceea a legăturii dintre mintea omeneas-
că, matematică şi fizică.

31
L. Smolin, Spaţiu, timp, univers…, p. 203. Acest număr de întrebări şi răspun-
suri trebuie să fie mai mic „decât un sfert din aria ecranului în unităţi Planck. Ce se
întâmplă dacă punem mai multe întrebări? Principiul ne spune că există două posi-
bilităţi: fie aria ecranului va creşte, ca rezultat al efectuării unui experiment ce pune
întrebări dincolo de limită, fie experimentele efectuate dincolo de limită vor anula sau
invalida răspunsurile la unele din întrebările anterioare” (ibidem, p. 203).
32
L. Smolin, Spaţiu, timp, univers…, p. 209.
42 Diac. Adrian sorin Mihalache

Un al doilea aspect semnificativ, ce poate fi preluat din cuprin-

sul datelor ştiinţifice, îl reprezintă contingenţa spaţiului. Atât prin
intermediul Relativităţii restrânse, cât şi prin intermediul Relativităţii
generale, primim indicaţii serioase, verificate deja: spaţiul se curbea­
ză în vecinătatea corpurilor dense, dar şi în situaţia în care avem
de-a face cu sisteme aflate în mişcare cu viteze relativiste. În plus,
Relativitatea generală a lui Albert Einstein, care descrie comportarea
geometrică a gravitaţiei, cere o nouă geometrie, iar cea potrivită se
dovedeşte a fi neeuclidiană, dezvăluind o nouă legătură misterioa-
să între fizică şi matematică, care depăşeşte de data aceasta cadrul
eucli­dian, validând, ancorând în realitate, odată cu utilizarea efici-
entă a spaţiilor curbe, creaţii pur teoretice din câmpul matematicilor.
Alte două aspecte semnificative sunt indicate de rezultatele
mecanicii cuantice. Pe de o parte, potrivit actualelor consideraţii
existente în fizică, putem vorbi de o anumită spaţialitate interioară
materiei. Câtă vreme şi atomii, şi particulele elementare şi molecule-
le, şi toate lucrurile din categoria substanţei sunt alcătuite din aceşti
constituenţi diafani, mai mult spaţiu decât substanţă, putem spune
că spaţiul este interior materiei. Deopotrivă cu acest vid energetic,
înţeles acum în Mecanica cuantică în forma unui „cadru în care
legi­le fizicii iau o formă particulară”33, spaţialitatea este intim pre-
zentă în lucruri şi în constituenţii lor fundamentali, dezvăluindu-se
a fi prezentă peste tot, ca o ţesătura pe care se brodează particulele şi
interacţiunile fundamentale.
Pe de altă parte, Mecanica cuantică, prin principiul de incer-
titudine al lui Heisenberg, sugerează că spaţiul însuşi este plin de
fluctuaţii de energie, de perechi particulă-antiparticulă care apar şi
dispar fără încetare. Ceea ce înseamnă, de fapt, că, la nivel cuantic,
foaia tridimensională de spaţiu nu este netedă, aşa cum o descrie
gravitaţia clasică. Chestiunea aceasta este indicată şi experimental, şi
pe drumul calculelor teoretice. Existenţa energiei de vid a fost con-
firmată experimental (efectul Casimir) de câteva decenii, iar teoriile

33
Leonard Susskind, Peisajul cosmic. Teoria corzilor şi iluzia unui plan inteligent,
trad. I. Caprini, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 111.
 Spaţiu şi spaţialitate... 43

de unificare iau în consideraţie o anumită structură fundamentală,

de dimensiuni cuantice, care ar putea alcătui, prin intermediul unor
atomi de spaţiu-timp, ţesătura cvadri-dimensională a lumii.
În fine, preocupările din zona unificării interacţiunilor şi din
Mecanica cuantică dezvăluie, pe de o parte, că o anumită spaţiali-
tate este interioară materiei, aducând, într-un fel, reflecţia filosofică
într-un loc apropiat cu cel de unde a plecat, legând spaţialitatea de
materie. Pe de o parte, materia incorporează spaţiul, pe de altă parte,
spaţiul este constituit din aceste fluctuaţii de energie! În fine, fizica
ne indică astăzi că vidul ca atare nu există, pentru că, iată, se constată
experimental că în vid există fluctuaţii ale energiei (de vacuum).

Epilog (?)

Teoriile fizice abordează realitatea prin intermediul a trei con-

cepte cheie: spațiul, timpul și energia. Teoriile fizice din secolul al
XX-lea au reușit să se apropie mult de alcătuirea materiei. Modelul
Standard, cu toate neajunsurile pe care încă le are, dă seama de alcătu-
irea unei părți importante din realitatea pe care o avem la îndemână,
prin intermediul constituenților fundamentali pe baza cărora putem
explica modul în care sunt alcătuite lucrurile și cum acționează forțele
fundamentale. Este adevărat că aceste teorii descriu bine modul cum
acționează forțele, cum interacționează particulele fundamentale sau
cum sunt alcătuiți atomii. Cu toate acestea, trebuie amintit de fiecare
dată că toate aceste modele nu pot da seamă de însăși natura materiei.
Situaţia este valabilă peste tot în ştiinţe: nici chiar cele mai bune mo-
dele ştiinţifice, care excelează prin coerenţa și prin puterea lor explica-
tivă, nu coincid cu realitatea pe care o descriu34. În privinţa raportului
dintre realitate şi modelul ştiinţific ce descrie o anumită faţetă a ei,
s-a constatat că există chiar o dublă incongruenţă: pe de o parte, anu-
mite aspecte ale realităţii nu sunt cuprinse în teorie, pe de altă parte,
anumite proprietăţi imaginabile nu au un corespondent în realitate.

34
J.F. Hawley şi K.A. Holcomb, Foundations of Modern Cosmology, Oxford
University Press, New York, 2005, p. 21.
44 Diac. Adrian sorin Mihalache

Am putea conchide, aşadar, că, împreună, acestea două arată o „limitare

a corespondenţei la ambele capete”35.
În aceeaşi paradigmă putem gândi, într-un mod asemănător,
că este posibilă realizarea unificării celor două teorii – Relativitatea
generală şi Mecanica cuantică –, care să ofere o descriere mai bună
pentru spaţiu-timp şi care să dezvăluie o anumită structură a
spațiului, însă este greu de crezut că modelul va putea face dezvăluiri
și precizări clare cu privire la natura acestui fundal de spațiu-timp.

Bibliografie

Atkins, P.W., Regatul periodic. O călătorie pe tărâmul elementelor chimice,

trad. E.I. Burlacu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998.
Barrow, John D., Despre imposibilitate. Limitele ştiinţei şi ştiinţa limi-
­telor, trad. M.Popescu, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999.
Barrow, John D.; Tipler, Frank J., Principiul antropic cosmologic, trad. R.W.
Fotescu, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2001.
Fraser Cain, „Record for Furthest Galaxy is Broken Again” [online], 1 mart.
2004, disponibil la: http://www.universetoday.com/2004/03/01/record-
for-furthest-galaxy-is-broken-again.
Furley, David, „Aristotle the Philosopher of Nature”, în: David Furley
(ed.), Routledge History of Philosophy, vol. II: From Aristotle to Augustine,
Routledge, London – New York, 2005, pp. 9-39.
Greene, Brian, Realitatea ascunsă. Universurile paralele şi legile profunde ale
cosmosului, trad. A. Mărăşescu, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2012.
Guth, A.H.; Kaiser, D.I., „Inflationary Cosmology: Exploring the Universe
from the Smallest to the Largest Scales”, în: Science, 307 (2005), nr. 5711,
pp. 884-890.
Hawking, Stephen W., Visul lui Einstein şi alte eseuri, trad. M. Vişinescu,
Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005.
Hawley, J.F.; Holcomb, K.A., Foundations of Modern Cosmology, Oxford
University Press, New York, 2005.
Ionescu-Pallas, Nicolae, Relativitate generală şi cosmologie, Ed. Ştiinţifică
și Enciclopedică, Bucureşti, 1980.

35
Roland Omnès, Interpretarea mecanicii cuantice, trad. R.W. Fotescu, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1999, p. 499.
 Spaţiu şi spaţialitate... 45

Koyré, Alexandre, De la lumea închisă la universul infinit, trad. V. Tonoiu,

A. Băluță-Skultély, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997.
Krauss, L.M., „Questions That Plague Physics”, în: Scientific American, 291
(2004), nr. 2, pp. 82-85.
Massachusetts Institute of Technology, „Spinning Black Hole Leaves Dent in
Space-time” [online], în: ScienceDaily, 13 ian. 2006, disponibil la: http://
www.sciencedaily.com/releases/2006/01/060111075045.htm (21 mai 2010).
Miller, J.M., et al., „The Accretion Disk Wind in the Black Hole GRO J1655-
40”, în: The Astrophysical Journal, 680 (20 iun. 2008), nr. 2, pp. 1359-1377.
Newton, Isaac, Principiile matematice ale filosofiei naturale, trad. V. Marian,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1956.
Nicolescu, Basarab, Noi, particula şi lumea, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
Omnès, Roland, Interpretarea mecanicii cuantice, trad. R.W. Fotescu,
Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999.
Penrose, Roger, The Road to Reality. A Complete Guide to the Laws of the
Universe, Jonathan Cape, London / Alfred A. Knopf, New York, 2004.
Perlmutter, Saul, „Supernovae, Dark Energy, and the Accelerating
Universe”, în: Physics Today, 56 (2003), nr. 4, p. 53-60, disponibil online
la: http://supernova.lbl.gov/PhysicsTodayArticle.pdf.
Platon, Timaios, trad. C. Partenie, în: Platon, Opere, vol. VII, Ed. Științifică,
București, 1993.
Rees, Martin, Doar şase numere. Forţele fundamentale care modelează
Universul, trad. I. Caprini, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000.
Smolin, Lee, Spaţiu, timp, univers. Trei drumuri către gravitaţia cuantică,
trad. A. Vișinescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002.
Stachel, John, „Relativitatea”, în: Dominique Lecourt (ed.), Dicţionar de
istoria şi filosofia ştiinţelor, trad. L. Zoicaş, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
Susskind, Leonard, Peisajul cosmic. Teoria corzilor şi iluzia unui plan
inteligent, trad. I. Caprini, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012.
Thuan, Trinh Xuan, Melodia secretă. Şi omul a creat Universul, trad. M. și
C. Stavinschi, Ed. XXI: Eonul Dogmatic, Bucureşti, 2005.
Tremaine, Scott; Lee, Hyung Mok, „Dark Matter in Galaxies and Galaxy
Systems”, în: John Bahcall, Tsvi Piran și Steven Weinberg (edd.),
Dark Matter in the Universe, World Scientific Publishing, Singapore,
2
2004, pp. 71-102.
Vinţeler, Emil, Dicţionar de fizică teoretică, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1999.